Marea Schismă va fi anulată după o mie de ani?

În anul 1054, sosiţi chiar în Sfânta Sofia, pe atunci încă biserică, trimişii papei de la Roma îl excomunicau pe patriarhul ecumenic şi proclamau ruptura bisericii catolice de cea ortodoxă. În replică, patriarhul ecumenic îl excomunica pe papă. Momentul a rămas cunoscut în istorie drept Marea Schismă şi e considerat cel al rupturii istorice din sânul creştinismului european, între Est şi Vest. La momentul respectiv, însă, impactul său a fost limitat şi a fost nevoie de devierea cruciadei a IV-a asupra Constantinopolului, de către un veneţian bătrân şi viclean, Enrico Dandolo, puţin înaintea morţii sale, în 1204, şi de devastarea sălbatică a capitalei bizantine de către cavalerii "latini", pentru ca schisma şi ura reciprocă să-şi facă loc în conştiinţa maselor.

Sigur, nu era nici prima, nici ultima schismă din istoria creştinismului. Primele apăruseră încă din creştinismul timpuriu, sub forma aşa-numitelor erezii, dar în general nu rezistaseră testului timpului (şi persecuţiilor aplicate cu "generozitate" de biserica încă ortodoxă şi catolică deopotrivă). Se rupseseră apoi, pe rând, bisericile vechi orientale, care respinseseră unele sau altele dintre tezele sinoadelor ecumenice: copţii, etiopienii, siriacii, caldeenii, nestorienii, armenii, bisericile Sfântului Toma Necredinciosul din India. Iar după Marea Schismă avea să aibă loc Reforma protestantă, apariţia neoprotestantismului, trecerea unor credincioşi răsăriteni spre formule de catolicism- maroniţii libanezi, greco-catolicii din Ucraina şi România, armenii catolici-, în fine pe la 1920 ruptura ortodocşilor între ei în funcţie de calendar, un fel de sferto-schismă. Dar Marea Schismă a păstrat un statut aparte în conştiinţa oamenilor, deasupra tuturor celorlalte sciziuni si recombinări din istoria religiei creştine.

Aşadar, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul "micilor" schisme, de-a lungul timpului au existat încercări de reunificare între creştinismul catolic şi cel ortodox, începând chiar din 1078. Un exemplu major este conciliul de la Ferrara-Florenţa din 1438-1439, prin care, recunoscându-se primatul papal, alături de filioque principalul punct de disensiune dintre catolicism şi ortodoxie, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul încerca să obţină sprijinul Occidentului pentru salvarea Constantinopolului, a ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, de la iminenta cucerire musulmană. O răscoală populară declanşată în decembrie 1452 de călugărul Ghennadie Sholarios a condus la eşecul final al acestei tentative. La 29 mai 1453, Mahomed al II-lea cucerea Constantinopolul şi-l numea pe Ghennadie patriarh ecumenic, primul de sub stăpânirea otomană.

Secolul XX a readus problema aceasta a reunificării pe fronton. Un prim pas, la conciliul Vatican II din 1962-1965, biserica catolică ridica anatema din 1054 la adresa bisericii ortodoxe. În replică, patriarhul ecumenic făcea acelaşi gest. În 1999 avea loc prima întâlnire dintre un papă şi un patriarh ortodox de după conciliul din secolul al XV-lea, o întâlnire între doi est-europeni: polonezul Ioan Paul al II-lea şi românul Teoctist. Au urmat apoi întâlnirile dintre papă şi patriarhul ecumenic, alte vizite în alte ţări ortodoxe, în fine, chiar zilele acestea, întâlnirea de pe aeroportul internaţional din Havana dintre papa Francisc I şi patriarhul Kiril al celei mai mari biserici ortodoxe autocefale, cea rusă, când s-a semnat şi un acord. În acelaşi timp, un sinod pan-ortodox este în pregătire, la care cu siguranţă se va discuta şi de posibila reconciliere după o mie de ani cu biserica catolică.

Sunt mai multe şanse acum ca acest lucru chiar să se întâmple decât în secolul al XV-lea? Poate. În mod cert în Europa secularizată de azi este improbabil ca biserica catolică să mai încerce să impună ortodocşilor primatul papal şi acele câteva dogme ale sale care fac diferenţa teologică dintre creştinismul apostolic occidental şi cel răsăritean. La un nivel sentimental, mi-ar plăcea. Cum provin dintr-o succesiune de două căsătorii mixte, între un ortodox şi un romano-catolic, am perceput întotdeauna schisma cu un regret, aşa cum era percepută în familia mea. Iar un punct comun cu secolul al XV-lea este recrudescenţa din ce în ce mai amplă a unei ameninţări musulmane motivate ideologic prin religie. Pentru că după eşecul experimentului secularist din anii '50-'70 (mai devreme în Turcia), tradus în regimuri autocratice şi/sau corupte, islamicii s-au întors spre religie, iar cei mai radicali au început să viseze la dominaţie mondială, parcă chiar mai mult în comunităţile de imigranţi din Europa, decât în ţările de origine.

Şi, da, poate că, în condiţiile în care secularismul absolut devenit normă pe continentul nostru nu mai reuşeşte să dea răspunsuri adecvate, o anumită reasumare de către Europa a identităţii sale creştine ar putea fi necesară şi utilă. Atenţie însă, asta nu trebuie să conducă la formarea unui fundamentalism creştin similar celui islamic, nici la abandonarea valorilor născute în siajul Revoluţiei Franceze, precum drepturile omului şi separarea dintre stat şi biserică. Identitatea creştină trebuie să se exprime cultural şi cu moderaţie, atât cât să terminăm cu aberaţiile de tipul "felicitări de sezon" în locul tradiţionalelor urări de Crăciun şi să stopăm fenomenul radicalizării islamice inclusiv a unor tineri proveniţi din familii non-islamice. De asemenea, este nevoie de tact şi de atenţie în realizarea reunificării. Voci importante din ortodoxie, precum cele ale călugărilor de la Muntele Athos, şi probabil şi din catolicism încă se opun. De asemenea, o exagerare a importanţei acordate patriarhului tuturor Rusiilor, chiar dacă biserica sa este cea mai numeroasă, ar putea deveni o problemă, pentru că această biserică are o anumită tradiţie în a acţiona ca agentură a imperialismului rusesc, un imperialism foarte activ în prezent şi deranjant în primul rând pentru alţi ortodocşi, precum georgienii, românii sau adepţii bisericii ortodoxe autocefale ucrainene, încă nerecunoscută de restul ortodoxiei.