Încă o şansă istorică care promite să fie ratată

Aşa cum am tot dezvoltat în alte postări, efervescenţa civică a ultimilor patru ani a deschis şansa unei ample înnoiri a unei vieţi politice anchilozate de monopolul instituit de o clică transpartinică cu rădăcini în aparatul de partid şi de stat din perioada comunistă totalitară, consolidată prin şmecherie şi legi abuzive de-a lungul celor douăzeci şi şase de ani de democraţie şleampătă ce au urmat. Cu siguranţă, societatea civilă a marcat ample schimbări în aceşti ani marcaţi de mişcări sociale, iar după protestele #Colectiv din noiembrie 2015, pentru prima dată în mediul anti-sistem, deschiderea spre asumarea electorală a politicii a depăşit "talibanismul" civic.

Dar dacă sloganul pur anti-sistem #aceeaşimizerie a devenit din minoritar în 2012, majoritar în 2013 şi cvasiunanim în 2015, dacă legea partidelor a fost schimbată, fiind eliminate unele din principalele bariere în calea afirmării de oameni noi grupaţi în forţe noi, şi dacă la nivel popular a început să se treacă vizibil de la dezinteresul total ori votul prin inerţie pentru "răul cel mai mic", către dorinţa de a vota pozitiv partide noi cu oameni noi, acestea sunt doar precondiţiile realizării schimbării. De altfel, la un anumit nivel, s-a văzut asta, chiar dacă au fost nişte păcăleli, în votul pentru PPDD în 2012 şi în votul pentru Mircea Diaconu în 2014.

Pentru ca şansa istorică, contextul, să fie şi fructificat, e nevoie să se coaguleze cu adevărat şi acele forţe politice noi. Însă în acest final de martie 2016, lucrurile nu arată prea optimist. În primul rând, există sabotajul procedural: s-a păstrat monopolul Tribunalului Bucureşti pentru înregistrarea noilor partide, din toată ţara, care nu e chiar mică, ceea ce înseamnă că termenele din legea partidelor sunt privite ca orientative, iar cererile se soluţionează cu enorme întârzieri, blocând deja intrarea unora din partidele noi în alegerile locale.

Pe de altă parte, nu toate taberele care şi-au asumat cel puţin o retorică, dacă nu chiar o agendă anti-sistem, au aceeaşi definiţie a ceea ce înseamnă anti-sistemul. De exemplu, pentru unii, pentru chiar aderenţii săi în primul rând, M10 este un partid anti-sistem. Pentru mulţi alţii, M10 este doar o scorneală neoliberală cu rădăcini în PDL-ul de pe vremea lui Băsescu. Apoi, nu lipsesc între iniţiativele noi cele cu accente extremiste, care cu siguranţă nu reprezintă o alternativă, precum cele cu elemente de tip criptolegionar ori cele grupând nostalgici ai comunismului lui Ceauşescu. Başca aberaţiile din categoria "Partidul Noii Ordini Mondiale a Stăpânului Alfa şi Omega".

Avem şi o problemă a dezechilibrului ideologic. Dacă zona de centru dreapta şi dreapta s-a umplut de partide noi, zona de centru stânga şi stânga, cu excepţia acelor găşculiţe de nostalgici ai comunismului naţionalist de care ziceam mai devreme ori a unor făcături plecate din sistem precum Partidul Social Românesc al lui Mircea Geoană,  continuă să viseze cai verzi pe pereţi, să comenteze doct diferiţi autori de stânga din Occident şi să spere la noi mari valuri de protest începând cu anul 2017, care eventual să aibă un caracter "mai social". După victoria Syriza în alegerile din Grecia a existat o oarecare efervescenţă stângistă, iar în timpul protestelor #Colectiv a fost publicat un manifest al intelectualilor de stânga, dar ambele au rămas iniţiative sterile, fără nicio continuare.

În fine, a proliferat moda cu partidele locale. E şi elementul noutăţii aici, până în 2015 astfel de partide nefiind posibile, dar există şi o componentă de lipsă de viziune. Diverşi oameni, unii chiar cu un anumit palmares civic şi prestigiu, precum Nicuşor Dan, preşedintele fondator al Uniunii Salvaţi Bucureştiul, nu şi-au pus problema ce se va întâmpla a doua zi după alegeri, cum se vor putea opune din calitatea lor de aleşi locali reprezentând partide locale sabotajului care cu siguranţă va exista din partea autorităţilor centrale conduse de oamenii vechilor partide mari, cum îşi vor putea aduce doleanţele în Parlament, în lipsa unor deputaţi şi senatori ai propriilor partide etc.

Cum tentativa Iniţiativei România, platformă civico-politică născută după protestele #Colectiv, de a realiza o alianţă a partidelor noi pentru alegerile locale la Bucureşti, a eşuat, nu mă aştept ca la 5 iunie să se întâmple mari minuni. Deja candidaţii "anti-sistem" Ciprian Ciucu şi Nicuşor Dan concurează ca la fotbal, în loc să pună tirul pe Gabriela Vrânceanu Firea Pandele ori pe Ludovic Orban. Meciul de fapt nu e între ei, dar, na, de unde nu e (inteligenţă politică), nici Dumnezeu nu cere... Prin urmare, nu cred că vom vedea mai mult decât nişte consilieri locali, generali şi de sector, ai partidelor noi prin Bucureşti, iar la nivel naţional poate câteva primării.

Aşadar, lucru pe care l-am crezut întotdeauna, dar acum cu atât mai mult, adevărata miză este la toamnă, la alegerile parlamentare. Ştiu, mulţi vor zice că e mult mai greu decât la locale şi chiar aşa şi e. Dar dacă suntem cu adevărat anti-sistem, dacă chiar vrem să demolăm ceea ce există acum şi să construim ceva nou, trebuie să ne asumăm ca obiective atingerea pragului electoral la alegerile din noiembrie 2016 şi eventuala victorie la parlamentarele din 2020. Pentru aceasta este nevoie de o mare coaliţie naţională a tuturor partidelor anti-sistem, de dreapta, centru sau stânga, locale sau naţionale, cu excepţia celor extremiste.

Iar negocierea ar trebui să înceapă acum, deşi, realist vorbind şi uitându-ne cam cine defilează în spaţiul anti-sistem în prezent, nu văd posibil ca vreo discuţie serioasă să aibă loc înainte de 5 iunie, ziua alegerilor locale, de fapt nu înainte de finalul lunii iunie. Apoi vor urma cele două luni moarte, de vacanţă. Şi în septembrie, oricât s-ar demara atunci discuţii, va fi deja cam îngrăşatul porcului în ajun. Sincer, îmi doresc să mă înşel, dar mă tem că nu, şi în loc de a da acum o breşă în sistem, vom amâna acest moment pentru încă patru ani, timp în care România va fi şi mai furată. Prin urmare, cei care se consideră avangarda schimbării în România ar face bine să se uite de pe acum în oglindă şi să se scuipe între ochi.