Scurt eseu despre moralitatea sucită a românilor

Pentru că azi e din nou 23 august, mi se pare că următorul text pe care l-am scris acum vreo şapte ani rămâne destul de potrivit, ba chiar mai potrivit în contextul internaţional actual, asemănător celui de la finalul anilor 1930:

„Duminică, 27 decembrie 2009, undeva în Rahova, ne-am adunat un grup de prieteni la un pahar de vorbă, asa cum se întâmplă în general de Sărbători. Fiind la foarte puţină vreme după alegerile prezidenţiale, evident că discuţia a alunecat foarte uşor către politică (...). Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, prezent la discuţie, un tip cu o inteligenţă remarcabilă, a reluat o teză cu o răspândire destul de largă,  pe care nu a iniţiat-o el, dar al cărei adept este; anume că lovitura de stat de la 23 august 1944 şi întoarcerea armelor care i-a urmat au reprezentat un act de absolută imoralitate din partea românilor, popor de trădători care şi-au abandonat şi apoi lovit aliatul, fără a câştiga nici respectul celor din tabăra adversă şi pierzând şi orice simpatie din partea Germaniei, care a devenit în anii noştri cel mai fervent oponent al integrării României în Uniunea Europeană. Ideea în sine nu era nouă pentru mine, dar de data aceasta m-a lovit ceva ce nu realizasem până acum.

Sunt un patriot, dar asta nu mă împiedică să văd că există şi nişte probleme cu poporul meu, că există în societatea românească o anumită dacă nu criză, cel puţin confuzie morală dăunătoare. De multe ori, ca şi mulţi alţii, m-am întrebat de unde vine aceasta. Nu am aderat însă la ideea atât de răspândită în cercurile educate a imoralităţii genetice a românilor ca şi cauză a tarelor care marchează societatea noastră, pentru simplul motiv că nu mi s-a părut vreodată că românii ar fi mai imorali, nici mai morali, dar în orice caz nu mai imorali decât alţii. Iar contactul destul de strâns cu străini m-a convins de chestia asta; (...). Cât priveşte genul de poveşti cu furturi mărunte, fraude şi curve, implicând românii în străinătate sau în ţară, anecdote care au făcut şi mai fac uneori deliciul presei, să nu uităm că românii vin după ani şi ani de opresiune şi privaţiuni, la fel de devastatoare ca un război mondial, iar un război mondial i-a făcut în anii post-belici până şi pe nemţii la care noi ne-am obişnuit să ne uităm ca la un reper de civilizaţie să fure, să escrocheze şi să se prostitueze...

Altceva însă în toată argumentaţia prietenului meu despre 23 august este de consemnat. Cum am spus, teza poate fi rezumată astfel: românii au trădat, iar germanii, în mod legitim, s-au supărat pe ei. Mai mult, asta dovedeşte ca românii sunt un popor fără coloană vertebrală.

Ca să analizăm această teză, trebuie să ne referim la istorie. Aliatul tradiţional al României, încă de la Unirea Principatelor, era Franţa. România nu s-a dezis niciodată de această alianţă, chiar şi între 1883 şi 1914 când, formal, a făcut parte din blocul advers (adversitatea României era însă numai faţă de Rusia, iar când între Franţa şi Puterile Centrale a început războiul, România s-a retras din alianţa cu Puterile Centrale). Aşa cum se ştie, în ciuda strigătelor de ajutor din Estul Europei, Franţa a gestionat foarte prost relaţia cu Germania lui Hitler şi începutul celui de-al doilea război mondial. România, deşi izolată în Est şi înconjurată de duşmani (URSS, Ungaria, Bulgaria), nu s-a dezis de parteneriatul istoric cu Franţa până la capitularea acesteia în iunie 1940. Aşadar, România nu şi-a trădat aliatul istoric, ba, de fapt, a şi fost pedepsită pentru asta. Nu numai că Hitler a patronat Pactul Ribbentrop-Molotov, dar prin Arbitrajul de la Viena a făcut cadou ungurilor Ardealul de Nord şi a promovat şi revendicările bulgarilor (iar România, ca să evite un nou „arbitraj" italo-german, a semnat Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 cu Bulgaria). Aşadar, România nu şi-a trădat nicio secundă aliatul principal şi cel mai vechi, cu toate că asta a costat-o o mare parte a populaţiei şi teritorii importante, pe care poate le-ar fi salvat, măcar în parte, dacă făcea vira către Germania lui Hitler în 1938 sau 1939.

Marea alianţă cu Hitler a fost, de fapt, doar o alăturare de circumstanţă, un mit fals, ca şi acel „am cedat teritoriile fără luptă", o altă pretinsă dovadă a lipsei de caracter a poporului român (care „fără luptă”, că şi în Est, ca şi în Vest, pentru eliberarea fraţilor ajunşi sub ocupaţie şi pentru recâştigarea acestor teritorii au murit sute de mii de soldaţi români?! Retragerile din 1940 au reprezentat doar o amânare a luptei, rezistenţa armată imediată în condiţiile unei izolări mult mai mari decât a Finlandei, care în iarna 1939-1940 primea totuşi ajutoare britanice prin Marea Nordului, ar fi însemnat sinuciderea statului român şi împărţirea ţării între ruşii care probabil ar fi anexat întreaga Moldovă până la Carpaţi şi germanii interesaţi de câmpurile petroliere din sud). Culmea este că Antonescu chiar a încercat să aibă o alianţă ca la carte cu Hitler, ca şi garanţie că, după război, Germania nu ne va lua cumva Basarabia şi Transnistria, iar Hitler a fost cel care nu a vrut niciodată să semneze un tratat de alianţă cu România, tocmai ca să nu fie obligat peste voinţa lui să respecte vreuna din promisiunile făcute principalului său aliat de pe Frontul de Est.

Aşadar, a fost 23 august un act de trădare? Sunt convins că Hitler şi mai toţi germanii trăitori în acel moment aşa au văzut lucrurile. Dar chiar este o trădare să nu te sinucizi de dragul unui „aliat” care ţi-a smuls teritorii în favoarea unora care nici măcar nu l-au servit după aceea în măsura în care ai făcut-o tu (efectivele maghiare implicate în războiul din Est au fost proporţional mult mai mici decât cele furnizate de România, iar Bulgaria nici măcar nu a declarat război Uniunii Sovietice) şi care a refuzat constant să semneze un tratat de alianţă cu tine, ca să nu fie obligat să-şi ţină cuvântul dat? N-aş prea zice...

OK, mi s-ar putea spune că, cel puţin, chiar dacă rupi alianţa, aşa nescrisă cum era ea, nu schimbi imediat şi tabăra, aruncându-te cu toată ferocitatea asupra fostului aliat. Poate că aşa e, dar la 23 august lucrurile nici nu s-au întâmplat în felul ăsta; cei care au atacat primii, încă dinaintea zorilor zilei de 24 august, au fost germanii, cărora noul guvern român le oferise şansa retragerii netulburate. Hitler, în tentativa lui de a repeta istoria cu evadarea lui Mussolini şi invazia Italiei defectoare în 1943, a declanşat războiul cu România, nu România a fost cea care, neprovocată, a întors armele. Foarte probabil că Bucureştiul miza pe această reacţie ca să poată începe lupta de eliberare a Ardealului de Nord, singura şansă de fapt de a recupera acest teritoriu care, dacă mai devreme sau mai târziu România nu s-ar fi raliat Naţiunilor Unite, ar fi fost lăsat de sovietici Ungariei (în fond, percepută în epocă drept un element mult mai bun pentru cauza comunismului decât România, fie şi numai din cauza revoluţiei lui Bela Kuhn), asa cum Cadrilaterul, cedat la presiunea lui Hitler, a fost lăsat de Stalin Bulgariei, sora mai mică slavă şi gazda unei mişcări comuniste mult mai viguroase decât România. Dar, chiar dacă politicienii români ar fi pariat pe reacţia agresivă şi previzibilă a dictatorului german, din punct de vedere moral faptul rămâne: germanii au tras primul foc de armă în direcţia soldaţilor români şi nu invers.

Acum, hai să lăsăm istoria şi aşa excesiv de comentată în ultimii ani a celui de-al doilea război mondial şi să ne ducem către istoria recentă, când România aspira la integrarea euro-atlantică, iar Germania arăta o îngrozitoare rezervă. Unii, nu puţini, văd în atitudinea Germaniei dovada resentimentelor rămase după 23 august 1944. Mă rog, eu am scepticismele mele în această privinţă, iar impresia mea despre politica germană contemporană este că ea este poate mai pragmatică decât s-ar cere. În fond, invazia Germaniei de către ruşi la finele războiului a fost un episod oribil, presărat cu adevărate pogromuri şi violuri în masă, cu deportări de ani de zile în lagărele de muncă forţată din Siberia şi din alte zone ale URSS, iar odată războiul încheiat a urmat unul dintre cele mai brutale şi mai totale episoade de epurare etnică din istorie, când milioane şi milioane de germani trăitori în regiunea sudetă din Boemia şi în zonele Germaniei anexate de URSS sau transferate Poloniei, ca şi compensaţie pentru teritoriile pierdute de aceasta în Est, au fost expulzaţi fără menajamente dincolo de linia Oder-Neisse. Cu toate acestea, vedem azi un parteneriat ruso-german în privinţa Proiectului North Stream care sfidează toate apelurile făcute de ţările baltice partenerului din Uniunea Europeana, Germania, de a nu face jocul celui de-al treilea Reich rusesc al lui Putin şi îl mai vedem şi pe fostul cancelar federal Gerhard Schroeder, al cărui tată a murit luptând cu ruşii, fiind salariatul acestora pe bani mulţi, în cadrul aceluiaşi proiect.

Bun, dar hai să presupunem că, chiar dacă politicienii germani ai zilelor noastre nu au greţuri morale să se dea în bărci cu urmaşii călăilor propriului popor,  ei au o problema etică cu românii, trădătorii care s-au întors împotriva lor în 1944, ba eventual şi în 1916. Faptul că germanii ar putea gândi aşa înseamnă automat şi necesar că ei au dreptate şi că noi suntem un popor nedemn? Ei bine, acesta este punctul la care doream să ajung! Pentru prietenul meu şi ceilalti adepti ai ideii de 23 august ca trădare al cărei preţ îl plătim acum, eventuala poziţie revanşardă a Germaniei este perfect legitimă, foarte corectă, nespus de morală, iar noi suntem trădătorii cei lipsiţi de coloană vertebrală... în ciuda tuturor argumentelor de mai sus. Şi asta numai pentru că Germania este mai puternică şi poate să-i facă României lucruri pe care România nu poate să le facă Germaniei, ca, de exemplu, să-i întârzie intrarea în Uniunea Europeana.

Însă muşchii mai mulţi nu fac niciodată atitudinea posesorului lor mai morală decât a celui fără muşchi. Eticul ţine de ideal şi atât musculosul, cât şi slăbănogul pot fi deopotrivă morali sau imorali, în funcţie de ceea ce gândesc şi de ceea ce fac. Puterea nu are ce căuta în discuţiile despre moralitate. Este un lucru care pare să scape multor români. Dacă, spre exemplu, germanii ar avea un resentiment pentru 23 august, adevăratul scurt circuit logic şi defect etic ar fi la ei, nu la noi. După ce a făcut Hitler României în 1940, românii trebuiau să fie tâmpiţi să meargă alături de Reichul german până la distrugerea finală.

De fapt, acest mod de gândire dovedeşte că, dacă există o problemă etică cu românii, aceasta ţine de pervertirea- poate un cuvânt prea tare, prefer să spun sucirea- moralităţii, de aprecierea ei în funcţie de gradul de putere de care dispune cel analizat. Mult clamata şi reala criză morală din societatea românească nu ţine, de fapt, de lipsa moralităţii- cei mai mulţi români sunt morali, nu ar fura şi nu ar da la cap nici unei muşte- ci de interpretarea inegală a acesteia în funcţie de criterii care nu au nici în clin, nici în mânecă cu eticul. Românii au o moralitate sucită, în care acţiunile celui slab sunt judecate cu asprime, dar faţă de actele celui mai puternic există o toleranţă prost plasată şi prost înţeleasă, care un pic cam prea des se reflectă şi în votul democratic. Pentru că una este să spui „nu e corect, dar e mai puternic decât mine" şi cu totul altceva să consideri că „dacă e mai tare decât mine şi n-am cum să ripostez, e corect ce face".