Din 2012 încoace, am deschis pe profilul meu de Facebook câte un album anual dedicat evenimentelor civico-politice în care am fost implicat. Când am dat titlul fiecăruia dintre aceste albume, am încercat să estimez care ar putea fi semnificaţia acelui an în tabloul mai mare al realităţii şi, în perspectivă, al istoriei. După protestul din seara zilei de 11 ianuarie împotriva deciziei Avocatului Poporului de a ataca la CCR prevederea legală care l-a împiedicat pe Liviu Dragnea să se înscăuneze prim-ministru după alegerile din decembrie, am deschis albumul pe acest an, pe care l-am numit "2017-An de rezistenţă". Hashtag-ul #rezist avea să apară de-abia peste aproape trei săptămâni, aşa că aş putea spune că am fost profetic.
Alegerea mea nu a avut însă nimic nostradamian în ea. A fost doar o estimare logică având în vedere evoluţiile din ultimul timp, de la Brexit şi tot mai evidenta criză a Uniunii Europene, la alegerea la 30 octombrie 2016 ca preşedinte al Republicii Moldova a clovnului trădător Igor Dodon, apoi la victoria în alegerile prezidenţiale americane a nu mai puţin insolitului Donald J. Trump, până la propriul nostru dezastru electoral de la 11 decembrie 2016, când exact facţiunea cea mai reacţionară a clasei politice inapte şi corupte consolidată în post-comunism a câştigat categoric alegerile.
Tocmai din perspectiva acestei rezistenţe am participat fără rezerve la coregrafia creării steagului Uniunii Europene de către protestatari, în mijlocul Pieţei Victoriei, duminică, 26 februarie 2017. Desigur că în cei zece ani împliniţi la 1 ianuarie de la integrarea României în UE şi chiar dinainte nu au lipsit motivele de nemulţumire. Că discutăm de preocupările Comisiei Europene faţă de rectitudinea castravetelui cam în perioada în care deveneam şi noi membri cu drepturi depline, de veşnica amânare a integrării noastre în Schengen, de umilirile repetate a peste douăzeci de milioane pentru faptele reale sau imaginare a unei câtimi dintre ele, inclusiv de politicile surprinzător de sovietice care au permis manifestarea pe lângă organismele europene a unor identităţi evident false şi manipulate politic de genul "moldovenilor" şi "vlahilor" sau de promovarea agresivă a noii generaţii de acorduri de liber schimb precum CETA şi TTIP, care sub sloganurile cu care sunt promovate ascund o grămadă de privilegii pentru corporaţii care, oricum, îşi vor exporta profiturile prin paradisuri fiscale. Dar ar fi un semn de orbire totală să nu remarci şi progresul din ultimii zece ani, faptul că de la integrarea în UE faţa României s-a schimbat mult şi în bine, comparativ cu ceea ce era înainte. Sigur că deocamdată suntem penultimii din Uniune din majoritatea punctelor de vedere, că nu prea am profitat de banii care ne-au fost puşi la dispoziţie şi că avem patru milioane de concetăţeni care s-au relocat pentru că în ţară nu găseau locuri de muncă şi condiţii decente, dar principala vină pentru această stare de fapt este a mirobolantei noastre clase politice.
În concluzie, merită rezistat pentru UE. Cu atât mai mult cu cât variantele de viitor al Uniunii ne sunt propuse de Jean Claude Juncker, personajul care s-a dovedit încă de la criza refugiaţilor din 2015 probabil cel mai puţin inteligent preşedinte al Comisiei Europene din istorie. Şi pentru că, până la urmă, de la pactul de la Snagov încoace integrarea europeană a fost proiectul de ţară al României pe parte de politică externă şi ar fi aberant ca acest proiect să se spulbere la zece ani după ce a intrat în linie dreaptă. Sigur, un proiect de ţară mai adânc fundamentat în istorie şi care, odată realizat, ar fi cel mai probabil definitiv, ar fi reunificarea cu statul românesc de peste Prut, dar deocamdată ne lipsesc oamenii de stat vizionari care să dovedească capacitatea testiculară necesară. Deocamdată. Şi, oricum, de fapt una se completează cu cealaltă; confraţilor europeni, confruntaţi cu tot felul de separatisme etnice şi economice de la un capăt la celălalt al continentului (în mare măsură cultivate chiar de latura întunecată- a se citi corectă politic/tâmpită- a Forţei Bruxelles-ului), ar trebui să le explice cineva că o nouă unificare în genul celei germane ar mai pune frână secesionismelor.
Pentru duminica aceasta, 5 martie, pagina #corupţia_ucide, care a coordonat ce s-a petrecut în Piaţa Victoriei de-a lungul lunii februarie şi care e administrată de activişti cu ştate cel puţin din 2013, precum Florin Bădiţă, a anunţat un marş de susţinere a DNA şi de depolitizare a CCR. Ei bine, pentru prima dată de la declanşarea protestelor zilnice în #noapteacahoţii, 31 ianuarie 2017, am ezitări. În primul rând pentru că marea problemă a CCR nu este politizarea, ci profesionalismul. Să ne uităm numai la ultimii doi preşedinţi ai acestei instanţe: Augustin Zegrean a fost o viaţă consilier juridic la societăţi comerciale din Bistriţa-Năsăud, cu pile în vechiul PDL, iar Valer Dorneanu este un ins din anturajul criminalului împotriva umanităţii Ion Iliescu, fapt care l-a propulsat la un moment dat, pe vremea guvernării Năstase, preşedinte al Camerei Deputaţilor. Judecătorii CCR ar trebui să fie magistraţi cu ani mulţi de experienţă, somităţi în ale dreptului, constituţional în primul rând, dar nu numai, însă şi capabili să înţeleagă nevoile justiţiabililor şi ale societăţii şi spiritul, nu doar litera legii luată mecanicist. Peste doi ani voi împlini două decenii de practică juridică şi tot nu m-aş pripi să-mi asum răspunderea de judecător CCR...
Apoi, cu tot entuziasmul pe care acţiunile DNA îl stârnesc, simt nevoia să reamintesc două lucruri. Cei care condamnă sunt judecătorii, nu procurorii. Fetişizarea activităţii procurorului este periculoasă; procurorul este magistrat, ceea ce ar trebui să-l oblige la o anumită judecată dreaptă, dar specificul profesiei îl împinge spre postura de avocat al acuzării. Şi, drept urmare, se poate ajunge la erori de genul cazului Ţundrea, când un om nevinovat a fost condamnat şi închis ani de zile pentru o crimă oribilă, dar pe care nu o făcuse, iar tot destinul său i-a fost zdrobit. Şi, din păcate, strict legat de motivul actual de nemulţumire vizavi de CCR, mă tem că hotărârea adoptată în legătură cu modul în care a înţeles DNA să ancheteze faptele sesizate de Elena Ghioc, Mihai Poliţeanu şi Răzvan Patachi nu este cu totul lipsită de fundament. Din păcate, DNA nu s-a limitat la aspectele evident penale din procesul de elaborare şi adoptare a OUG 13, cum ar fi distrugerea şi înlocuirea avizului iniţial al Ministerului pentru Relaţia cu Parlamentul, ci a comentat şi aspecte care ţineau de oportunitate, aspecte pe care le-a tranşat naţiunea suverană ieşind în stradă, dar care nu intrau în competenţa procurorilor.
Pe de altă parte, trebuie să nu uităm precedentul Mani Pulite ("cu mâinile curate") din Italia anilor 1986-1994. Procurori eroici, precum Giovanni Falcone şi Pietro Badoglio, au plătit cu viaţa destrămarea sistemului corupt consolidat în zeci de ani sub umbrela democraţiei şi sfârşitul domniei mafiei. Acolo s-a lăsat cu bombe plasate sub asfaltul autostrăzii, faţă de care filmările cu Sebastian Ghiţă spunând poveşti cu cucuvele mov sună a ediţii ale Muppets Show. Şi, cu toate astea, Italia nu s-a vindecat cu adevărat, pentru că a lipsit şi o implicare pozitivă a unor cetăţeni dispuşi să-şi suflece mânecile şi să-şi asume greul guvernării către o nouă direcţie.
Realitatea pură şi simplă e că anti-politica se plăteşte. Unii cred că dacă o ard civic de pe margine vor reuşi prin pisălogeală să determine politicul să facă ceea ce îşi doresc ei. Alţii au impresia că protestând în stradă vor opri orice malversaţiune şi că, în rest, nu e nevoie să meargă la vot, că oricum nu au ce alege. Ceea ce era destul de adevărat până anul trecut. De anul trecut există o alternativă care, chiar dacă are multă nepricepere şi, de aici, multe sincope, nu este din acelaşi aluat cu cei care s-au impus în politică în anii '90. Iar cei care au refuzat să vadă asta şi nu au votat se confruntă acum cu faptul că, OK, au oprit OUG 13 prin proteste, dar OUG 6 şi 9 au rămas, graţierea continuă, deocamdată, ca proiect de lege etc. Până la urmă, pentru depăşirea impasului actual, existenţa unei opoziţii reale şi viabile e mai esenţială decât aşa-zisa depolitizare a CCR sau activitatea mai mult sau mai puţin lăudată a DNA.
Acum vreo cinci ani am organizat un protest la CCR. Atunci, nu mi s-a părut normal ca un preşedinte să nu poată fi demis cu mai mult de două milioane de voturi peste numărul cu care fusese ales cu trei ani mai devreme (cinci milioane şi un pic versus şapte virgulă două milioane) şi cu o condiţie de cvorum de participare evident nerealistă (50%), mai ales într-un moment în care listele electorale erau încă pline de morţi. În acest moment însă nu mai sunt atât de convins de demersul de atunci. Până la urmă, CCR s-a ţinut de litera legii, aşa cum era aceasta, ori exact asta e de aşteptat din partea unei Curţi Constituţionale. Uneori ne va conveni hotărârea acesteia, alteori nu. Dar nu putem lua selectiv doar ceea ce ne convine.
În fine, ca să închei cu puţin amuzament, amintesc mitingul PSD din Târgovişte, de sâmbătă,25 februarie. Fix aceeaşi şase mii din judeţele Argeş şi Dâmboviţa plimbaţi la mitingul de la Piteşti cu o săptămână înainte, au fost aduşi organizat la Târgovişte. Aşa că revin la întrebarea retorică de acum aproape o lună: asta e tot ce puteţi, #ciumaroşie?
UPDATE: Până la urmă, am participat la protestul din Piaţa Victoriei şi la marşul de duminică, 5 martie 2017, dar numai până la Piaţa Unirii. Cum am spus, ideea de protest la CCR mi s-a părut cam pripită şi posibil neîntemeiată- înainte de a spune că CCR a judecat cu rea credinţă sau greşit, trebuie văzută motivarea deciziei care constată conflictul constituţional între DNA şi Guvern. De asemenea, am rezerve în a-mi proclama dragostea neţărmurită faţă de Laura Codruţa Kovesi şi de instituţia pe care o conduce, pentru că, în primul rând, un parchet trebuie să-şi facă datoria, nu să câştige concursuri de popularitate electorală, şi, în al doilea rând, după ce am crezut că Sebastian Ghiţă a minţit pe linie, ca apoi să se dovedească că a spus adevărul despre relaţia sa privilegiată, incluzând şi familiile, cu generalul Florian Coldea, fostul director adjunct al SRI, nu vreau să cad de fraier dacă şi ceea ce a spus despre amiciţia sa cu actualul procuror şef al DNA se va proba ca fiind adevărat.
UPDATE: Până la urmă, am participat la protestul din Piaţa Victoriei şi la marşul de duminică, 5 martie 2017, dar numai până la Piaţa Unirii. Cum am spus, ideea de protest la CCR mi s-a părut cam pripită şi posibil neîntemeiată- înainte de a spune că CCR a judecat cu rea credinţă sau greşit, trebuie văzută motivarea deciziei care constată conflictul constituţional între DNA şi Guvern. De asemenea, am rezerve în a-mi proclama dragostea neţărmurită faţă de Laura Codruţa Kovesi şi de instituţia pe care o conduce, pentru că, în primul rând, un parchet trebuie să-şi facă datoria, nu să câştige concursuri de popularitate electorală, şi, în al doilea rând, după ce am crezut că Sebastian Ghiţă a minţit pe linie, ca apoi să se dovedească că a spus adevărul despre relaţia sa privilegiată, incluzând şi familiile, cu generalul Florian Coldea, fostul director adjunct al SRI, nu vreau să cad de fraier dacă şi ceea ce a spus despre amiciţia sa cu actualul procuror şef al DNA se va proba ca fiind adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu