Câteva adevăruri despre Comitetul Politic Naţional al USR

Aşadar ieri, sâmbătă, 17 iunie a.c., a avut loc Comitetul Politic Naţional (CPN) al Uniunii Salvaţi România (USR), cu mai multe puncte pe ordinea de zi, iar de aseară zboară pe cerul internetului tot felul de postări, aşa că încerc să vin şi eu cu câteva clarificări:

1. USR a devenit primul partid din istoria României care a asumat ca obiectiv politic promovarea legislaţiei privind parteneriatul civil ca instituţie pusă la dispoziţia cuplurilor de orice fel (desigur, monogame, cu ambii parteneri din specia umană şi în viaţă, majore şi vaccinate)- cazul proiectului depus de Remus Cernea în legislatura 2012-2016 a fost acţiunea individuală a unui deputat, nu o asumare de partid. Mai mult, această asumare s-a făcut cu o majoritate covârşitoare de şaptezeci şi şase de voturi pentru, unul împotrivă şi şapte abţineri. Poate că ar fi fost două voturi împotrivă, dacă Clotilde Armand nu ar fi trebuit să iasă pentru a-şi muta maşina.

2. Parteneriatul civil ca instituţie juridică este un contract între două persoane care trăiesc în cuplu şi întreţin relaţii intime pentru a reglementa problema coabitaţiei şi a drepturilor locative, regimul bunurilor comune, mandatul reciproc, inclusiv vocaţia de ocrotitor legal/aparţinător dacă unul din cei doi devine incapabil, se îmbolnăveşte sau moare, clauza testamentară (aşadar dreptul reciproc de moştenire), sprijinul pentru obţinerea cetăţeniei (dacă e cazul) etc. Se soluţionează pe această cale cam toate problemele juridice pe care le soluţionează şi instituţia căsătoriei. Ca formă, contractul de parteneriat civil va fi cel mai probabil un act autentic (semnat în faţa notarului), dar nu e imposibilă acceptarea şi a înscrisului sub semnătură privată atestat de avocat sau înregistrat la fisc (în fine, asta e o chestiune de stabilit prin lege).

3. Asumând promovarea parteneriatului civil, USR ia faţa Partidului Social Democrat (PSD), despre care au început să apară informaţii că intenţionează să vină cu o lege a parteneriatului civil,  căci după protocolul semnat cu Coaliţia Pentru Familie (CPF) şi sprijinirea demersului acesteia de modificare a articolului 48 din Constituţie din "Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimţită dintre soţi" în "Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie", PSD va avea nevoie să-şi repare relaţia cu grupul Socialists&Democrats (S&D) din Parlamentul European şi cu Partidul Socialiştilor Europeni (PES), de care aparţine, pentru că acestea sunt de orientate progresistă în materia drepturilor civile.

4. Articolul 48 din Constituţie, în oricare dintre formulările de mai sus, NU blochează introducerea instituţiei parteneriatului civil pentru că aceasta este o altă instituţie decât căsătoria şi reglementează chestiuni adiacente dreptului fundamental la viaţă intimă şi nu familia. Este ceea ce le-a scăpat celor mai radicali dintre adepţii CPF, să le fie de bine.

5. Pe de altă parte, CPN al USR a votat că USR nu se poziţionează ca partid vizavi de proiectul de lege privind modificarea Constituţiei, iniţiat în urma strângerii a 3 milioane de semnături de către CPF. S-a răsturnat astfel decizia luată de BN al USR la 31 mai cu unsprezece voturi la zece. În CPN majoritatea de voturi a fost una mult mai clară (cincizeci şi şase împotriva poziţionării, treizeci şi trei pentru poziţionare, patru abţineri). Motiv de mare supărare în două tabere distincte, dar conjunctural aliate: gruparea aşa-numită a "tehnocraţilor", a cărei acţiune de mai multe luni a fost pentru slăbirea poziţiei lui Nicuşor Dan şi, în final, pentru forţarea demisiei acestuia, în vederea preluării puterii din partid, şi facţiunea progresiştilor care de asemenea de mai multe luni se face luntre şi punte ca USR să devină port-drapel al progresismului în România. De aici, şi multitudinea de postări care descriu CPN-ul de ieri ca fiind o catastrofă, acuzaţiile de populism la adresa partidului etc.

6. Cel mai puţin principiale sunt atacurile care vin din afara USR, mai ales din zona ONG, de unde se tot încearcă să i se impună USR o agendă care nu ţine seama nici de criteriul electoral (ONG-urile nu participă la alegeri, deci nu trebuie să-şi pună problema dacă prin acţiunile lor câştigă sau pierd voturi), nici de diversitatea internă a partidului, care impune uneori soluţii care să împace şi capra, şi varza (în timp ce în ONG-uri sunt în general mult mai puţini oameni, deci e mai uşor să se ajungă la un numitor comun). Nu mai zicem că nu e corectă nici încercarea de a scoate castanele din foc cu mâna USR (dacă iese bine, ne lăudăm că noi am determinat USR să facă asta, dacă nu, e problema USR, pentru că noi în  mod direct nu am făcut nimic).

7. Decizia BN din 31 mai trebuia oricum invalidată şi din următoarele două perspective: a fost profund nedemocratică, de fapt s-a încercat impunerea ei prin acelaşi mecanism retoric prin care guvernul PSD+ALDE a încercat să impună OUG 13 (am câştigat alegerile, acum democraţia este ce hotărâm noi, în grup mic, cum ne taie capul, fără să vă mai întrebăm şi pe voi), şi a încălcat în mod direct prevederea art. 54 alin. (2) din Statutul USR (ieri în CPN am argumentat chiar că, în opinia mea, decizia BN din 31 mai este nulă de drept şi tot ce are de făcut CPN este să constate acest fapt): "(2) Pentru fundamentarea deciziilor cu impact pe termen mediu şi lung, Biroul Naţional este obligat să organizeze consultarea membrilor USR prin votul consultativ al acestora prin intermediul unei platforme IT colaborative, când acesta îndeplineşte condiţiile statutare. Biroul Naţional va cere votul consultativ al membrilor USR şi pe un aspect despre care o treime dintre filialele judeţene decid că este necesar a fi supus votului consultativ al membrilor USR, precum şi în cazul solicitării în acest sens exprimate de un număr de prag minim de 200 membri la fiecare 2000 de membri ai USR. Consultarea membrilor va putea fi generată şi prin decizia în acest sens a Preşedintelui USR, precum şi prin cea a Comitetului Politic, toate prevederile prezentului paragraf fiind aplicabile. Organul care va genera consultarea va propune şi intentia/subiectul de vot. Se poate organiza consultarea internă a membrilor şi cu privire la alegerea candidaţilor USR la europarlamentare, toate prevederile prezentului paragraf fiind aplicabile. Intenţiile/subiectele de vot trebuie comunicate cu cel puţin 2 (două) luni înainte, acestea fiind menţinute în dezbatere publică minim 30 de zile înainte de data votului. Timpul de derulare a votului este de 7 zile. Se interzice ca pe perioada votului să se facă cunoscute rezultatele partiale. Biroul Naţional se va pronunţa prin vot deschis asupra rezultatului consultării membrilor.
Nu vor putea face obiectul votului consultativ al membrilor USR aspectele ce ţin în orice fel de persoane, sancţiuni, chestiunile legate de drepturile omului, criteriile de aderare, şi orice subiecte care ar putea interfera cu activitatea Comisiilor de Arbitraj din cadrul USR. Votul membrilor USR în cadrul consultării va putea fi numai de tipul alegere între două variante, mutual exclusive.
Pentru validitatea consultării membrilor prin votul exprimat prin platforma IT colaborativă, este necesar să îşi exprime votul minim 50% plus 1 din membrii USR."

8. Şi dacă tot am citat integral art. 54 alin. (2) din Statutul USR, toate deciziile CPN amintite mai sus vor face obiectul consultării electronice a tuturor membrilor în aproximativ două luni. Votul din Senat asupra proiectului de lege privind modificarea articolului 48 din Constituţie va avea loc cel mai devreme în luna septembrie, iar referendumul constituţional probabil în decembrie sau anul viitor, aşa că dacă membrii vor vota poziţionare, poziţionare va fi, dacă nu, nu.

9. CPN al USR a decis de asemenea cu şaptezeci şi şase de voturi pentru, şapte împotrivă şi cinci abţineri că va pregăti un proiect de lege pentru modificarea Constituţiei în sensul introducerii unei dispoziţii de suspendare generală a dreptului de a fi aleşi şi a dreptului de a fi numiţi în funcţii publice a tuturor persoanelor condamnate penal, până la intervenţia reabilitării de drept sau judecătoreşti (punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara 2.0), şi cu şatepzeci şi opt de voturi pentru, unul împotrivă şi zero abţineri, pentru garantarea constituţională a dreptului la mediu. Proiectul de lege va fi promovat printr-o campanie de strângere de semnături, minimum 500 de mii, cel puţin câte 20 de mii în douăzeci şi unu de judeţe (inclusiv Municipiul Bucureşti)- adică fix procedura constituţională folosită şi de CPF.

Explicaţie în PowerPoint a implicaţiilor politice ale promovării parteneriatului civil

Vrem Preşedinte decât în toată Firea, care este

România Vie: "

http://romaniavie2012.blogspot.ro/2017/06/vrem-presedinte-in-toata-firea-care-este.html

Pentru a marca un an de la alegerile locale din 5 iunie 2016, am dorit să organizăm o adunare publică prin care să sancţionăm gafele şi mizeriile unui an de administraţie Gabriela Firea PSD asupra Capitalei. Din motive de Rusalii, am notificat pentru marţi, 6 iunie 2017, dar am fost refuzaţi de Viceprimarul General Aurelian Bădulescu, de asemenea de la PSD, un mai vechi "prieten" al activismului civic de stradă, pe motiv că la locul faptei, trotuarul din dreptul parcului Cişmigiu, peste drum de sediul Primăriei Municipiului Bucureşti, ar avea loc o altă manifestare publică. Am făcut o nouă notificare, pentru vineri, 9 iunie, fiind refuzaţi fix din acelaşi motiv: o altă adunare publică în acelaşi loc.

Aşadar, cum noi, ca asociaţie, nu am reuşit să încheiem protocolul pentru o adunare de protest, membri ai noştri împreună cu alţi activişti, în primul rând colegii din comunitatea #Insist- care au publicat şi evenimentul de Facebook- şi vechi "camarazi de arme" din ceea ce a fost până prin 2015 Uniţi Salvăm, ne-am deplasat vineri, 9 iunie, la locul amintit mai sus, unde am defăşurat o manifestare culturală exceptată de la obligaţia declarării prealabile potrivit art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind adunările publice republicată, şi anume o piesă de teatru avangardist într-un singur act, post-modernă şi de improvizaţie, având ca temă primul miting ficţional de susţinere a candidaturii la Preşedinţia României a doamnei Primar General Gabriela Firea.

Astfel, Coaliţia pentru Pupăză a cerut demisia doamnei Gabriela Firea din funcţia de Primar General, pentru ca domnia să se poată concentra pe candidatura la preşedinţie. S-a afirmat în cei mai categorici termeni că doamna Firea a rezolvat toate problemele Capitalei în numai un an, există bandă rezervată pentru RATB pretutindeni, nu mai există ambuteiaje şi gropi în asfalt, piste de biciclete peste tot, s-au finalizat lucrările la metrou şi la Centură, sunt consolidate toate clădirile cu risc seismic şi s-au anvelopat toate blocurile, nu se mai pune problema să cadă vreun tavan de la vreo şcoală, parcurile sunt perfect îngrijite, a fost demolată Cathedral Plaza şi au fost exproriate toate clădirile monument istoric lăsate de izbelişte de proprietarii lor ca să se surpe şi am avut şi iepuraşi de Paşti. Un troleibuz stricat care a fost tractat prin faţa noastră pe bulevardul Regina Elisabeta nu există, pentru că aşa ceva nu poate exista sub administraţia doamnei Firea. Cu doamna Firea Preşedinte, problemele României vor fi rezolvate în maxim şase luni, va curge lapte şi miere, toţi câinii vor fi dotaţi cu covrigi în coadă, se vor da toate măririle fără număr din programul de guvernare PSD, instituţiile vor fi dotate cu noi seturi de gratii, iar poliţia locală va deveni o forţă. Mai mult, există promisiunea fermă că Preşedintele Gabriela Firea va naţionaliza toate SRL-urile create samavolnic de Primarul General Gabriela Firea. S-a oferit trecătorilor şi, mai ales, trecătoarelor mită electorală pantofi turcoaz. Când Gabi are banul, nu cade doar tavanul! Gabriela Firea Preşedinte! Votaţi iepuraşul roz! #careeste

De asemenea, felicitările  noastre merg către profesionalismul ireproşabil al faimoasei echipe de jurnalişti de la Antena 3, care în jurnalul de la miezul nopţii a prezentat acţiunea din faţa Primăriei Municipiului Bucureşti drept un auntentic miting de susţinere a candidaturii la preşedinţie a doamnei Gabriela Firea, şi către domnul redactor Cristi Şelaru de la www.stiripesurse.ro, care nu s-a prins că miile de manifestanţi venind în coloane din cartiere şi din oraşul Voluntari, despre care se făcea vorbire pe pagina de Facebook a evenimentului, erau fictive şi făceau parte din ironie: http://www.stiripesurse.ro/protest-e-uat-impotriva-gabrielei-firea-ce-s-a-intamplat-in-fa-a-primariei-video_1201421.html. Ce se întâmplă, nu se mai predă la Academia Naţională de Informaţii ce e aia o satiră, sau cadrele didactice pregătite la vechea şcoală de securitate de la Băneasa sunt complet străine de noţiunea de umor?

Evident, acesta a fost un pamflet. Însă participând la manifestarea culturală am putut constata că nicăieri în zona trotuarului aferent parcului Cişmigiu, peste drum de Primăria Municipului Bucureşti, nu avea loc niciun fel de adunare publică, iar dispozitivul de jandarmi prezent era acolo pentru noi şi nu pentru celălalt eveniment, cel în numele căruia ne-a refuzat în scris şi cu semnătură olografă de două ori domnul din păcate Viceprimar General Aurelian Bădulescu. Prin urmare, ceea ce îi pregătim domnului Bădulescu nu va mai fi deloc, dar chiar deloc un pamflet."

Uniunea Salvaţi România se va salva măcar pe sine?

Motto: "Partidul e-n toate
E-n cele ce sunt
Şi-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Şi-n omul cărunt,
E-n viaţa ce veşnic nu moare."

(George Lesnea, "Partidul")

 

Am aderat la Uniunea Salvaţi România (USR), împreună cu un întreg grup de iniţiativă pentru constituirea unui nou partid politic, pentru că, începând din momentul terminării alegerilor locale de la 5 iunie 2016, în care Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB) a făcut o figură frumoasă, acesta a declarat ceea ce nu reuşisem să-l convingem pe Nicuşor Dan de-a lungul unor destul de îndelungate şi intense discuţii pe parcursul anilor 2014 şi 2015: că este momentul nu al formării doar de partide locale, aşa cum era foarte în trend să se susţină în acea perioadă şi cum plănuia Nicuşor încă de la eşecul candidaturii lui independente din 2012, ci e nevoie de un partid cu vocaţie naţională, deschis tuturor opţiunilor ideologice democratice, care să creeze o breşă în sistemul de mafie transpartinică al partidelor vechi şi din care, apoi, să crească partide noi care să-şi asume şi orientări ideologice individuale.

Şi, într-adevăr, în ciuda unor greşeli strategice şi de comunicare, USR a reuşit să obţină la alegerile parlamentare un procent de 9%, devenind a treia forţă politică a ţării ca pondere parlamentară. A învins inclusiv partidele unor politicieni cu experienţă, precum Traian Băsescu sau Călin Popescu Tăriceanu. Iar materialul uman care s-a regăsit sau se regăseşte în USR este mult superior Partidului Poporului Dan Diaconescu (PPDD), care în 2012 a reuşit de asemenea să patrundă în Parlament cu un procent remarcabil pentru un partid de-abia constituit, dar care nu a mai terminat legislatura ca partid în existenţă.

Reuşita parţială (parţială pentru că procentul a fost totuşi sub cel uşor nerealist sperat de leadership-ul partidului şi pentru că el a fost obţinut dintr-o rată de participare de doar puţin sub 40% din electorat) de la 11 decembrie 2016 a fost urmată însă de un întreg şir de nemulţumiri, unele devenite publice, altele nu, sau de conflicte deschise, unele mai mari, altele mai mici. Nu voi face istoria lor acum, acest text ar deveni prea stufos. Mă voi referi însă la ultimul şi cel mai dur conflict.

Aşa cum se ştie, în această clipă Nicuşor Dan, de-abia reales preşedinte al USR la Congresul de la Cluj  din 12-14 mai, deci de acum trei săptămâni, este demisionar şi condiţionează revenirea sa în partid de invalidarea de către Comitetul Politic Naţional (CPN), ce ar urma să aibă loc în jur de 17 iunie, a deciziei Biroului Naţional (BN) de poziţionare a USR împotriva referendumului pentru aprobarea modificării Constituţiei la iniţiativa Coaliţiei Pentru Familie (CpF). În opinia lui Nicuşor Dan, pe care, sincer, i-o împărtăşesc de dragul  menţinerii diversităţii dintr-un partid care a început să creeze breşa de care spuneam mai sus, dar pe care nu a şi lărgit-o suficient ca să se divizeze în noi partide ideologice, USR ar trebui să indice membrilor şi votanţilor săi să se comporte la referendum cum le dictează conştiinţa.

În plus, Biroul Naţional, la 31 mai, a adoptat amintita decizie cu un scor foarte strâns, de unsprezece voturi la zece, ceea ce întăreşte ceea ce era deja discutat în partid, că orice asumare de tip ideologic ar trebui să fie rezultatul unui referendum electronic intern- USR fiind partidul care în premieră în România şi-a introdus aşa ceva în Statutul adoptat la 12 mai-, validat printr-un vot al CPN, ori rezultatul unui vot în Congres. Unii vor spune că nu este o asumare de tip ideologic, dar eu argumentez că da, fie şi doar prin faptul că este motivul unei controverse ireconciliabile şi continue între cele două facţiuni radicale şi foarte zgomotoase din USR- "progresiştii" şi "conservatorii"- încă de pe când parlamentari ai USR s-au întâlnit în comisii cu proiectul de lege privind parteneriatele civile al fostului deputat Remus Cernea şi unii din ei s-au abţinut.

Dar, în opinia mea, vorbim de fapt de o luptă internă pentru putere care îşi are rădăcinile într-o greşeală strategică majoră pe care Nicuşor Dan şi BN-ul USB au făcut-o în vara anului 2016. La momentul acela, USR a dat retorica de tip #aceeaşimizerie privind partidele vechi, retorică cu care a obţinut scorul remarcabil din alegerile locale şi a devenit principala forţă de opoziţie din administraţia locală bucureşteană (iar poziţia de Primar al Sectorului 1 a pierdut-o numai prin fraudă în secţiile unde nu avea reprezentanţi sau unde delegaţii hipsteri au preferat concertul Maroon 5), pe susţinerea unei viitoare formule de guvernare cu Dacian Cioloş în continuare prim ministru şi în alianţă de facto cu PNL. Pentru a scoate maximum de avantaj din această combinaţie, în timp ce sute de simpatizanţi oneşti erau ţinuţi cu lunile de zile în aşteptare în numele criteriilor stricte de integritate pe care membrii USR trebuie să le îndeplinească, USR şi-a deschis necondiţionat uşile membrilor guvernului Cioloş,  li s-a întins covorul roşu şi li s-au dat preferenţial locuri eligibile pe listele de candidaţi, în timp ce toţi membrii USR doritori treceau prin faţa ochiului critic şi uneori poate nedrept sau miop al filialelor locale.

Rezultatul a fost că s-a format o a treia facţiune zgomotoasă şi beligerantă, cea a "tehnocraţilor", în frunte cu fostul ministru şi acum deputatul Cristian Ghinea, cea mai cinică dintre toate. Ghinea şi cu adepţii săi au încercat să forţeze alipirea USR la Platforma România 100, acel ceva care propune un program de măsuri pe termen scurt şi mediu, cu Dacian Cioloş în frunte, dar care nu prea se hotărăşte ce să fie- partid, ONG, mişcare informală-, iar când, reevaluând, Nicuşor Dan a decis că Cioloş e un "elefant prea mare" pentru un USR atât de mic (ceea ce, desigur, nu fusese înainte de alegeri când USR-ul l-a invitat în partid, iar Cioloş a făcut fasoane de fată mare pusă în faţa măritişului), au început războiul. Acum, şi ND a greşit prepronunţându-se şi, astfel, sabotând negocierile cu Cioloş, care, cuprins de orgoliu, a trimis scurt USR-ul să-şi facă ordine în interior (un fel de formulare politică şi mai diplomatică a celei mai cunoscute înjurături clasice româneşti), dar felul în care Cristian Ghinea a înţeles să ducă o dispută internă într-o mass media care vânează orice se poate critica despre USR, pentru a îndepărta această ameninţare din faţa amicilor PSD-işti şi PNL-işti ai patronilor de presă, este cel puţin incalificabil (şi ar trebui să opereze de avertisment chiar şi pentru Cioloş, dacă Ghinea va mai ajunge vreodată să fie colaboratorul lui).

Spuneam mai sus că această grupare, a "tehnocraţilor", s-a dovedit şi cea mai cinică. Pentru că ea nu este de fapt ideologică, ci face politică cam în stilul consacrat de vechile partide (de care, în cariera lor, cei mai importanţi "tehnocraţi" au avut nevoie pentru a avea rezultatele cu care se laudă în funcţii în care numirile s-au făcut politic; inclusiv Dacian Cioloş nu ajungea secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi apoi Comisar European pentru Agricultură fără acest sprijin). Văzând timpul scurt dintre Congres şi BN-ul din 31 mai şi ştiind că până şi ND susţine că "progresiştii" ar fi majoritari în partid, oricine se poate întreba legitim de ce nu s-a cerut acest vot privitor la referendumul CpF la Congres, acesta fiind oricum organul suprem de conducere al USR. Dar, la Congres, unde principalii "scandalagii" din partid, Clotilde Armand şi Cristian Ghinea, au fost sancţionaţi la vot nemaifiind aleşi vicepreşedinţi, ci doar simpli membri ai BN al USR, iar Nicuşor Dan, la rândul său, a câştigat alegerile pentru preşedinţia partidului cu mai puţine voturi decât ar fi fost de aşteptat, "tehnocraţii" erau aliaţi cu "conservatorii" contra lui ND şi a principalilor susţinători ai acestuia. Iar "conservatorii" duri din jurul lui Clotilde Armand, oameni precum Matei Dobrovie, care ca deputat s-a exprimat public de partea CpF, nu ar fi consimţit niciodată ca aliaţii lor să propună Congresului asumarea unei poziţii unitare a USR împotriva referendumului CpF.

De o săptămână încoace însă, "tehnocraţii" au întors armele şi s-au aliat cu "progresiştii". Cei din urmă, fericiţi că vor impune în fine prin intermediul BN poziţionarea USR împotriva referendumului CpF pentru care se dădeau de ceasul morţii, dar primii decişi să disloce puterea păstrată de Nicuşor Dan, dându-i acestuia un şah mat, mizând tocmai că acesta îşi va susţine cu fermitatea legendară punctul de vedere. Iar după un prim BN în week-endul trecut, la care Nicuşor a blocat votul prin ameninţarea cu demisia iar Ghinea a făcut ce ştie el mai bine, s-a dus cu pâra la presă, miercuri au făcut pasul decisiv. Şi foarte probabil acum Ghinea va manevra la fel de agresiv şi chiar indecent, cu veşnicul său spălat de rufe ale familiei în public, pentru a zădărcini tentativa lui ND de a răsturna decizia BN prin anunţatul Comitet Politic Naţional (în ciuda denumirii nefericite, acesta e un organism superior şi mai numeros decât Biroul Naţional, care funcţionează între congrese) şi pentru a livra USR-ul lui Dacian Cioloş pe o tipsie de argint. Iar cum partidul condus de fostul prim-ministru tehnocrat va avea ca primă misiune să servească de vehicol pentru un al doilea mandat al Preşedintelui Klaus Werner Iohannis, iar acolo e nevoie de multe voturi ale românilor mai degrabă fascinaţi de moaşte decât de paradele Gay Pride, "progresiştii" se vor trezi trădaţi asemenea "conservatorilor".

La mijlocul lunii iunie mai e o şansă ca tot acest scenariu să nu aibă loc. Dar mi-e greu să estimez cât de mare este această şansă, din moment ce însuşi preşedintele demisionar al partidului, tot mai izolat într-un turn de fildeş unde poşta electronică nu ajunge şi soneria telefonului nu se aude, care a evitat la începuturile USR să se înconjoare de vechii camarazi de baricade civice, cel puţin cei din Bucureşti, unde între 2011 şi 2017 au avut loc mişcările contestatare cele mai ample, şi a preferat oameni cu opinii mai puţin ferme pe teme diverse, excedând minimalismului centrat pe anticorupţie, transparenţă şi #PSDciumaroşie, trăieşte cu impresia că USR e compus din 75% "progresişti" şi 25% "conservatori", cum a declarat ieri la B1 TV. Dar oricât de zgomotoşi ar fi cei autoproclamaţi aşa, numai la mine în filială majoritatea sunt în diferite gradaţii undeva între. Şi sunt convins că, de fapt, aşa este peste tot, doar că moderaţii, în general, sunt mai toleranţi, mai decenţi şi fac mai puţin zgomot. 

 

Şi, cunoscând mentalitatea de "cine nu e cu noi e împotriva noastră" a radicalilor în general, o să precizez că eu consider că există chestiuni juridice de natură să afecteze cuplurile formate din persoane de acelaşi sex- mandatul tacit reciproc, cetăţenia, dreptul de moştenire, dreptul de a decide pentru celălalt dacă devine dizabilitat sau intră în comă ori deces cerebral, tutela în cazul interzicerii judecătoreşti, comunitatea de bunuri etc.- pentru care mai devreme sau mai târziu avem nevoie de o instituţie de genul căsătoriei sau parteneriatului civil. Dar, cum societatea noastră, indiferent de credinţele noastre individuale, este o societate de tradiţie creştină (toată civilizaţia occidentală avându-şi rădăcinile în creştinism, chiar şi când ajunge să-l conteste sau să i se opună), înţeleg şi punctul de vedere al celor care văd căsătoria în primul rând ca pe o taină consacrată de divinitate, asemenea botezului şi euharistiei (împărtăşaniei), şi chiar dacă nu există acest caracter pentru căsătoria civilă, pentru a nu crea confuzii lezante unei mari părţi a societăţii, mă pronunţ în final în favoarea introducerii parteneriatelor civile (ca soluţie, ca în Germania, şi nu ca etapă intermediară înainte de introducerea căsătoriei, ca în Franţa). Aşadar, sunt "progresist", sunt "conservator"? Sincer, nu-mi pasă, mă interesează să fiu corect şi raţional.

Lui Mircea Kivu

 

 

Dragă Mircea Kivu, întodeauna, mai ales de când te cunosc personal, mi-ai fost mai simpatic decât răposatul Alexandru Paleologu, care, deşi intelectual rasat şi liberal de viţă veche, ambele de netăgăduit, avea ceva distant şi neplăcut în personalitate. Nici competenţa ta nu poate fi pusă la îndoială şi, pe deasupra, eşti un om agreabil. Dar, totuşi, Paleologu îţi este superior.

La puţin timp după revoluţia din 1989, bătrânul Paleologu a ieşit public şi a mărturisit că a fost informator al Securităţii. Înainte ca legea Ticu să treacă în forma ciuntită în care a trecut, înainte să se înfiinţeze CNSAS, înainte ca SRI să transfere arhiva Securităţii comuniste către CNSAS, Alexandru Paleologu şi-a exorcizat acest demon. Un gest prin care a rămas unic, pe care nu au avut curajul să şi-l asume, dintre liberali, nici Constantin Bălăceanu-Stolnici, nici Mircea Ionescu Quintus, nici măcar cea pe care acum vreo 10-15 ani toată presa o ţinea de mare reper de moralitate, Mona Muscă.

Şi acum a venit rândul tău. Deşi în aceşti 27 de ani ai văzut cu siguranţă cum a reuşit Alexandru Paleologu să fie iertat de societate după mărturisirea sa şi cum a dispărut din viaţa publică Mona Muscă, a cărei ipocrizie i-a fost fatală politic. Deşi te plac, trebuie să-ţi spun fără prea mari menajamente că am impresia că laşitatea, care chiar tu spui că te-a împins să devii omul Securităţii la mijlocul anilor '80, nu te-a părăsit nici din 1990 încoace, altfel ca un om moral ce eşti ai fi ieşit tu să spui adevărul despre tine.

Sigur că în acei ani au fost fel de fel de situaţii. Unii se ofereau chiar ei să servească Securitatea pentru diferite avantaje sau ca să se răzbune pe cineva, alţii erau şantajaţi (cazurile cele mai dramatice fiind ale foştilor deţinuţi politici sau ale celor care aveau rude în închisori), alţii erau pur şi simplu slabi ş.a.m.d. Cunosc şi cazuri, prin anii '50, de oameni care s-au sinucis ca să nu fie forţaţi să devină "turnători" ai Securităţii.

Dar la mijlocul anilor '80 se putea refuza şi cunosc persoane care au făcut-o (una fiind chiar răposata mea mamă, care a demisionat din funcţia de preşedinte al asociaţiei de locatari a blocului în care se mutase după divorţ, prin 1983, şi s-a folosit de faptul că are un copil care stă cu bunicii pentru a pretexta că nu are când să se socializeze cu vecinii). Sigur, trebuia să rezişti unor presiuni şi tentaţii felurite (de la a fi chemat la serviciul de cadre aproape în fiecare zi pentru a mai scrie câte o autobiografie şi a fi vizitat de nişte politicoşi, dar destul de siniştri ofiţeri de securitate chiar şi acasă, până la oferte de bani sau împlinire profesională) şi trebuia să accepţi faptul că nu vei avea o carieră peste un anumit nivel, oricât de capabil ai fi, şi nici prea multe oportunităţi de a călători în străinătate.

Iar faptul că, în ultimii 27 de ani, în condiţii de libertate, numai un singur fost informator al Securităţii devenit persoană publică s-a confesat societăţii rămâne de neînţeles. Dacă pentru angajamentele şi notele informative date în plin regim totalitar există, în multe cazuri, scuze, pentru păstrarea secretului după 1989 nu mai există justificări.

Există însă un semn de întrebare. Mare de tot. Cu fiecare astfel de dezvăluire vedem că nu doar clasa politică post-decembristă s-a recrutat din fostele cadre ale partidului comunist şi Securităţii, dar şi că foarte mulţi din formatorii de opinie, oameni de presă, ONG-işti consacraţi, experţi, "analişti" chemaţi pe la fel de fel de talk show-uri, au fost cel puţin colaboratori ai Securităţii. Dacă la asta adăugăm şi suspiciunile de implicare în sfera politică, civică, mass media a ofiţerilor acoperiţi şi colaboratorilor serviciilor actuale, puzzle-ul care ar putea să se întregească nu e deloc unul plăcut... #securismulpentrutoţi

Cum nu ne lasă Şerban Nicolae şi Traian Băsescu acasă

Luna aprilie părea să aducă încet, încet o stingere naturală şi firească a protestelor din Piaţa Victoriei din Capitală şi din alte locuri din ţară. Cel puţin la Bucureşti, numărul celor prezenţi zilnic în scuarul din mijlocul Pieţei Victoria scăzuse la câteva zeci, poate o sută cincizeci duminica. Dar, iată, a venit 2 mai, Ziua Naţională a Tineretului, şi senatorii din comisia juridică patronată de acel personaj care face dovada peremptorie că Darwin a avut dreptate cu privire la originea omului, Şerban Nicolae, au votat graţierea tuturor celor în etate de minimum şaptezeci de ani, indiferent dacă-i cheamă Vişinescu, Ficior sau Iliescu şi sunt vinovaţi de crime împotriva umanităţii (pentru lipsa de instrumentare a cărora România a fost condamnată la CEDO în dosarele "mineriadei" din iunie 1990 şi al revoluţiei din 1989, ocazie cu care s-a stabilit că astfel de crime sunt imprescriptibile; asta apropo de mult clamata evitare a unei condamnări CEDO drept justificare a graţierii dorite de actuala guvernare). La aceştia, putem adăuga beneficiarii gen Voiculescu, bătrâni politicieni şi oameni de afaceri condamnaţi pentru corupţie.

Iar la 3 mai, ieri, cu larga contribuţie a doi senatori PNL care au lipsit de la lucrările comisiei juridice- Nicoleta Pauliuc, dar şi fostul copreşedinte al partidului Alina Gorghiu (da, ea însăşi)-, aceasta a adoptat amendamentele aceluiaşi Şerban Nicolae, ale lui Tit Liviu Brăiloiu, de asemenea de la PSD, dar şi ale eternului şi fascinantului Traian Băsescu, fostul preşedinte al României şi mare luptător anticorupţie din vârful buzelor, care acum distruge tot ceea ce susţine că a construit în zece ani de mandat în fruntea ţării, amendamente prin care se graţiază cei condamnaţi pentru fapte de corupţie precum darea şi luarea de mită, traficul şi cumpărarea de influenţă.

Iar ceea ce era clar că se va întâmpla, poate mai puţin doar pentru minţile îmbâcsite şi înfierbântate ale unora precum Şerban Nicolae şi Traian Băsescu, s-a întâmplat. Chemându-se pe Facebook, în ciuda timpului scurt, cam o mie cinci sute, două mii de protestatari s-au adunat în Piaţa Victoriei în aceeaşi seară. Şi protestele, astfel revigorate, continuă. Azi, la orele 14, a avut loc un protest automobilistic în jurul Palatului Parlamentului, acolo unde comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Senatului vota retractarea amendamentelor adoptate cu o zi înainte, dar includea în schimb graţierea celor condamnaţi pentru participare la grup infracţional organizat şi pentru fals în declaraţii. Iar diseară oamenii se vor aduna din nou în Piaţa Victoriei (dar şi în alte oraşe unde, de ieri seară, protestele au fost de asemenea revigorate).

Sigur, cineva mai naiv ar putea să întrebe de ce în faţa Guvernului din moment ce atât premierul Grindeanu, cât şi preşedintele PSD Liviu Dragnea s-au delimitat de amendamentele adoptate şi apoi parţial retractate de comisia lui Şerban Nicolae; numai că trebuie să fii într-adevăr naiv să nu îţi dai seama de strategia de tip "poliţistul bun, poliţistul rău" pe care o fac cei din coaliţia PSD+ALDE în acest moment. Strategie care foarte probabil va continua şi în etapele următoare: plenul Senatului, comisia juridică a Camerei Deputaţilor (unde se încălzeşte un alt "eminent" jurist, Eugen Nicolicea), plenul Camerei Deputaţilor.

Pe de altă parte, că ziceam de scăderea în intensitate a protestelor în cursul lunii aprilie, a existat în acel respiro şi o parte bună. Parlamentarii USR au început să conceapă modul în care ar putea să transpună în legislaţie punctul 8 al noii Proclamaţii de la Timişoara (Proclamaţia România 2017 Plus), cel care cere interzicerea accesului penalilor în funcţii şi în demnităţi publice. A avut loc şi o dezbatere la Palatul Parlamentului în acest sens. Probabil că acest demers va continua mai în forţă după ce va trece congresul USR din 12-14 mai, care se anunţă destul de încins de chestiuni interne de partid.

Structuri civice născute din protestele #Colectiv şi cele din acest an, dar şi de la "toamna româneasca" din 2013, precum Corupţia Ucide, Iniţiativa România, Sibiu Uniţi Salvăm, Iniţiativa Timişoara, Aradul Civic, Oradea Civică, ACTI Craiova, Civica Iaşi, în urma unor discuţii fructificate cu o întâlnire avută la Sibiu, au pus bazele unei platforme comune, căreia i s-a alăturat şi grupul #Rezistenţa, fondat de protestatari din Piaţa Victoriei prin fuziunea între grupul iniţial #Rezistenţa întemeiat de Andrei Roşu şi 600.000 pentru România iniţiat de Mihai Tudorică. #Rezistenţa administrează grupul de Facebook #rezistenţa cu peste 50 de mii de abonaţi şi pagina de Facebook 600.000 pentru Rezistenţa. De asemenea, în urma unei întâlniri avute în seara de 1 Mai, au fost înlăturate în mare parte asperităţile dintre grupul #Rezistenţa şi grupul #Insist, constituit de asemenea din protestatari din Piaţa Victoriei precum Cristian Mihai Dide, grup care-şi propune să desfăşoare o gherilă civică paşnică şi deja a avut acţiuni de această natură în Piaţa Victoriei, la Palatul Parlamentului, la sediul Jandarmeriei Române sau la Primăria Municipiului Bucureşti. Respectivele asperităţi fuseseră create de excesele de atitudine şi de limbaj ale lui Sandy Matei, un domn care nu se mai regăseşte în niciuna din aceste formule de organizare. Finalmente, Corupţia Ucide încearcă să pună pe roate un festival activist, Profest, oarecum în tradiţia Fân Festului, ce ar urma să aibă loc la Râşnov, spre sfârşitul lunii august.

În final voi introduce o perspectivă uşor istoricistă, pe care mi-o permite calitatea de participant la toate mişcările de revoltă ale ultimilor ani, observând că deşi între acestea există o continuitate şi un crescendo, unii dintre participanţii de la evenimentele anterioare tind să fie mai degrabă critici cu protestele de acum. În texte anterioare am menţionat cum o parte a suflării monarhiste foarte active în 2012 susţine mai degrabă poziţia guvernării în 2017 şi cum nucleul dur al contramanifestaţiilor de la Palatul Cotroceni din februarie era compus eminamente din "corul USL" din 2012.

Dar puţin mai suprinzătoare mi se pare reticenţa unora dintre cei mai implicaţi activişti nu doar din 2012, dar şi de la protestele pentru Roşia Montană şi gazele de şist din 2013, cele pentru votul din diaspora din 2014, ori cele împotriva despăduririlor şi fenomenul #Colectiv din 2015, mai ales a celor cu vederi de stânga, care fie au participat la protestele din acest an, dar cu mai puţină însufleţire, fie dintr-un punct încolo nu s-au mai implicat deloc, eventual au început să reproşeze protestatarilor că revendicările lor nu sunt destul de sociale şi că revolta lor faţă de guvernare şi de stat nu e dublată şi de o revoltă împotriva multinaţionalelor şi a corporaţiilor în general (iar în subsidiar, desigur, niţeluş deranjaţi de accentele "naţionaliste", precum intonarea zilnică a imnului sau tricolorul făcut de mulţime în februarie).

La capitolul ăsta am şi o mică anecdotă ironică: cândva înainte de alegerile locale de anul trecut, stăteam de vorbă cu unul dintre liderii stângii intelectuale româneşti despre coagularea de noi forţe politice, care să ducă lupta împotriva sistemului încarnat de marile partide şi de "puii" lor din civism şi din stradă pe terenul electoral; respectivul mi-a răspuns că nu crede în asta pentru anul 2016 cel puţin şi că ar dori să doarmă tot anul, pe care-l considera compromis de zgomotul electoral, şi să se trezească în 2017, când el credea că vor avea loc noi proteste, mult mai mari decât cele din 2013 sau cele de la #Colectiv. Ei bine, omul a văzut viitorul corect şi, cu toate astea, după o participare iniţială destul de discretă, fără portavocea cu care ne obişnuise, cam de pe la momentul tricolorului făcut de mulţime în Piaţa Victoriei nu a mai apărut deloc pe la proteste.

În fine, fiecare alege pentru sine. Desigur, ar fi ideal ca toţi să reuşească să vadă lucrurile în perspectivă, să-şi dea seama că acum avem de oprit o restauraţie penală care, consumată, ne va afecta pe toţi (în plus chiar înainte ca România să exercite preşedinţia Uniunii Europene într-un moment foarte delicat pentru continent) şi prea puţin contează că protestul are o dominantă de dreapta sau de stânga. De fapt, cum îmi spunea ieri un veteran al protestelor cu vederi conservator-libertariene stil Tea Party, ăştia (cei de la putere) chiar au talentul să-i aducă alături pe progresişti şi pe conservatori. Iar cei care se inadecvează din prejudecată ideologică sau din puritanism protestatar (ştiu pe cineva care şi-a pierdut entuziasmul pentru că la 22 ianuarie la protest s-a afişat scurt şi preşedintele Iohannis), riscă să rateze o mare ocazie de a fi de partea corectă a istoriei.

#rezist

Ceai rusesc şi anticorupţie românească

(foto Epoch Times)

Mişcarea de protest anticorupţie din România, care a debutat în ianuarie, dar care din ultima zi a respectivei luni a devenit un eveniment zilnic, ajuns acum în cea de-a şaizecea zi (chiar dacă numărul participanţilor a continuat să scadă), a devenit, cum spuneam şi altă dată, sursă de inspiraţie şi prin vecini. Şi nu orice vecini, căci în week-endul 25-26 martie 2017 la chemarea politicianului de opoziţie Alexei Navalnîi au ieşit zeci de mii de oameni la adunări de protest împotriva corupţiei generalizate în vreo 99 de oraşe ale marii Rusii, inclusiv la Moscova. Regimul Putin nu este însă ţinut de constrângerile provenite din calitatea României de membru al NATO şi al Uniunii Europene, constrângeri care au împiedicat regimul Dragnea-Tăriceanu-Grindeanu să treacă la măsuri represive dure împotriva protestatarilor #rezist. Aşa că în oraşele Federaţiei Ruse trupele OMON, echivalentul local al Jandarmeriei, au trecut la reprimarea violentă a manifestaţiilor, iar circa o sută de protestatari, inclusiv politicianul Alexei Navalnîi, au fost arestaţi.

Ne-am simţit deci obligaţi să organizăm o adunare de solidaritate cu protestatarii anticorupție din Federația Rusă vineri, 31 martie 2017. Asociaţia Platforma Iniţiativa România şi-a asumat ca acest protest să fie organizat în faţa sediului Ambasadei Rusiei din Kiseleff nr. 6 sub egida sa, iar subsemnatul m-am ocupat de notificarea primăriei şi de obţinerea protocolului privind coordonatele evenimentului. De asemenea, în urma unui email prin care-l invitam pe ambasadorul Valery Kuzmin să vină la locul protestului pentru a dialoga cu cei prezenţi, am fost invitat să particip la un dialog cu ambasadorul în sediul Ambasadei, de la orele 18 (oră la care începea formal şi adunarea de protest), împreună cu alte una sau două persoane. A venit cu mine Mihai Poliţeanu.

În intenţia noastră era să-i transmitem ambasadorului Kuzmin un mesaj de solidaritate cu protestatarii anticorupție din țara sa. Ne-am trezit într-o discuție de o oră şi jumătate, cu o repriză de prelungiri pe hol, la plecare, care a baleiat de la istorie la geopolitică, de la politică la filosofie juridică, de la analiza presei la cum a declanșat Boris Elțîn primul război cecen pentru că era un alcoolic care-si bea mințile și din acest motiv nu s-a gândit să-l invite politicos pe Djokhar Dudaev la o discuție la Kremlin, poate nu mai avea loc niciun război. Cum de fapt "perestroika" a fost "catastroika", iar societatea libiană patronată de Ghadaffi, deși tribală și susținătoare a terorismului de stânga din anii '70-'80, era o societate care făcea progrese. Drepturile omului versus legile statului. Navalnîi, Ucraina, Siria, Alep, Mosul, Cecenia, Republica Moldova, URSS, Stalin, Al Qaeda, teoria conspirației despre protestatarii adolescenți, Nurnberg, Haga, Trump, Coaliția Pentru Familie, capitalismul și comunismul s-au făcut reciproc mai bune luptându-se între ele, de aia nu mai e lumea ca-n romanele lui Charles Dickens, mișcarea din Rusia de acum și cea din 2011-2012, protestele din Piața Victoriei și drumul ambasadorului spre reședință, nașterea acestuia la patru luni după moartea lui Stalin, deci întâlnirea părinților pe vremea tiranului bolșevic. Ceai rusesc și apă românească. Prăjiturele și alune. Poza lui Putin cu tricolorul rus pe fundal, covor de perete cu vulturul bicefal cu trei coroane și icoana Sfântului Gheorghe ucigând balaurul. Insigna #rezist la reverul hainei. Constituție minunată scrisă de experții europeni contra nu primim predici de la nimeni. Americanii nu înțeleg de ce noi avem alte valori și suntem diferiți de ei și nu acceptă asta cum le acceptă chinezilor sau africanilor pentru că arătăm aproximativ la fel (rasial adică).

Mai ales am aflat că pentru principalul nostru interlocutor autoritatea statului (ceea ce el numea impropriu "rule of law") și drepturile omului trebuie să se afle la un nivel egal, de fapt cu un ascendent pentru puterea de stat, care, oricât de "minunat" ar fi formulate legile, e cea care le aplică. Când l-am întrebat care e scopul final al "rule of law", interlocutorul nostru ne-a răspuns că democrația, iar când l-am întrebat care e rostul final al democrației, replica a fost "the welfare of the people", binele oamenilor. Dar binele oamenilor nu poate fi conceput fără drepturile fundamentale ale omului, așadar "rule of law" servește drepturile omului și, prin urmare, nu există egalitate ci subsecvenţă a "rule of law" față de drepturile omului. Aceasta este concluzia mea şi a lui Mihai Poliţeanu pe care, în comunicatul său ulterior întâlnirii, Ambasada Federației Ruse a ținut să o menționeze cu o uşoară undă de "mânie proletară".

Și a mai existat o demonstrație făcută pe masă cu ceașca de ceai a ambasadorului, cu ceașca mea de ceai, două cubulețe de zahăr și o gestică de tipul celei folosite de pescarii sportivi pentru a indica mărimea peștilor capturați, cu scopul de a arăta că principiul "libertatea mea se oprește acolo unde începe libertatea altuia", invocat de domnul Kuzmin, nu înseamnă că autoritatea de stat transformă două drepturi care ar trebui să fie echilibrate într-un drept de la Pământ la Lună al celui care poate ar dori, sau nu, să treacă cu mașina printr-un anumit loc și într-o libertate de întrunire și de exprimare a celor care doresc să și le exercite în acel loc pentru câteva ore sau zile redusă la valoarea a două bucățele de zahăr cubic. Probabil acesta a fost momentul care l-a determinat pe ambasador să ne informeze spre final, aşa cum aminteam şi mai sus, că Rusia nu acceptă predici de la nimeni.

Nu pot uita, desigur, și momentul ușor halucinant în care Excelenţa Sa, Ambasadorul Federaţiei Ruse ne-a spus că, în definitiv, ce au pățit atât de grav protestatarii, că și fotografia cu protestatara luată pe sus de trupele OMON, folosită de Iniţiativa România drept copertă a evenimentului creat pe Facebook, arată ca și cum ar putea avea o continuare romantică. O fi vorba de "romantismul" demonstrat de unii militari sovietici în anii 1944-1945, când întâlneau femei în drumul lor spre vest?

Însă concluzia asupra căreia ambasadorul rus nu a lăsat să planeze nicio umbră de ambiguitate este următoarea: că puterea de la Kremlin se teme de o revoluție "colorată" chiar în Mama Rusia și că nu se va abține de la nimic pentru a împiedica încă din fașă orice i se pare că ar duce spre asta, oricât de improbabil sau de departe în timp ar părea.

Iar dacă tot am amintit mai devreme de al doilea război mondial azi e 1 aprilie, ziua în care, prin lege, se comemorează victimele ocupației sovietice în teritoriile smulse României în 1940/1944/1947. Nu este o dată aleasă întâmplător​, ci pentru că la 1 aprilie 1941 în Bucovina de Nord a avut loc Katyn-ul românesc: între 3000 și 5000 de etnici români au fost mitraliaţi mortal și înhumați în gropi comune în pădure la Fântâna Albă, aproape de noua graniță, cea care separă și acum România de Ucraina. Deși ar fi un gest normal pentru ambasada țării ce-și asumă rolul de principal succesor al URSS, nu mă aștept ca interlocutorii noștri de ieri, pentru care numai cei din Crimeea și Donbass se cheamă că au revolte legitime, ucrainenii din Maidan și toți ceilalți sunt fasciști violenți și infractori, să facă vreun gest care să exprime regret față de crimele în masă pe care le comemorăm azi.

 Iar celor ce am fost la această discuție nu ne rămâne decât să scandăm #svoboda şi să acţionăm după motto-ul nostru, #rezist

http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/evenimente/video-manifestatie-anticoruptie-in-fata-ambasadei-rusiei-698433

Alegeri în Olanda, proteste în România şi un pic de cinema

Astăzi au loc alegeri cruciale în Olanda, în care dacă victoria va aparţine Partidului Libertăţii şi lui Gerd Wilders va deveni şi mai clar că lumea relativ paşnică şi comunicatoare de după sfârşitul Războiului Rece s-a terminat şi că ne îndreptăm cu paşi tot mai mari către echivalentul de secol XXI a ceea ce a fost în secolul XX primul război mondial. O victorie a Partidului Libertăţii, formaţiune de extremă dreapta, ar marca o nouă bornă kilometrică majoră în cursa spre un reviriment criptofascist pe care nu-l mai credeam posibil după experienţa nefastă a celui de-al doilea război mondial. Urmată de eventualitatea unui Nexit, eventuala preluare a guvernării olandeze de către acest partid care, până nu demult, nu avea şanse să depăşească o anumită nişă electorală cu porniri extremiste, ar sufla vânt în pupa Frontului Naţional şi Marinei LePen în Franţa şi ar pune sub semnul întrebării la şaizeci de ani de la semnarea Tratatului de la Roma însăşi existenţa unei Uniuni Europene care deja este în contracţie şi tinde să se reorganizeze în formule care să discrimineze între statele membre.

Prin media se vorbeşte de primul test al extremei drepte, dar nu este chiar aşa. Revirimentul criptofascist a început de fapt în anii 1999-2000, când în Rusia puterea a fost preluată de Vladimir Vladimirovici Putin, un veteran al KGB din perioada Războiului Rece, al cărui profil psihologic şi biografie aminteau destul de mult de cele ale lui Adolf Hitler (veteranul frustrat al imperiului care a pierdut războiul, aflat în negare vizavi de toate cauzele profunde ale înfrângerii şi punând totul pe seama unei trădări interne şi a unor maşinaţiuni externe, decis să restaureze imperiul şi să-l ducă la o putere pe care nu o avusese nici înainte de numita înfrângere, avid de putere şi dispus să calce pe cadavre în numele ţelurilor sale). Ulterior, ştim ce a făcut Putin. Cert este însă că şi cu ajutorul lui, financiar şi de război informaţional, a început actuala contagiune, mai întâi cu Ungaria lui Viktor Orban, autorul sintagmei "democraţie iliberală", apoi cu tot ceea ce ştim, inclusiv Brexitul, fenomenul D. J. Trump şi pericolul din alegerile de azi din Olanda. Oricum, interesantă simetria: acum exact o sută de ani Rusia aluneca spre primul regim totalitar din istorie, iar în 1920 în Ungaria venea la putere primul regim cu accente fascistoide, cel al amiralului Miklos Horthy (Italia şi introducerea cuvântului "fascist" în vocabularul internaţional aveau să se întâmple de-abia în 1922).

Totuşi, nu putem considera influenţa lui Putin drept factorul determinant a ceea ce se întâmplă acum. Este cert că nişte lucruri scârţâiau deja de multă vreme inclusiv în societăţi extrem de civilizate, cum este cea olandeză, că o parte importantă a populaţiei a fost tot mai frustrată de politicile autiste ale establishment-ului, fie că discutăm de guvernele regionale şi naţionale, fie că vorbim de structurile de putere de la Bruxelles. Este clar că globalizarea direcţionată exclusiv în favoarea business-ului, care a adus profituri enorme, dar şi pierderea de locuri de muncă are astăzi un preţ, care nu e mic. Nu a ajutat nici încurajarea migraţiei într-un ritm prea rapid pentru a permite integrarea socială şi culturală a noilor veniţi, de unde şi enclavizarea comunităţilor de imigranţi, proliferarea fenomenului infracţional şi a terorismului, la care s-a răspuns cu ascunderea rahatului sub preş în numele multiculturalismului şi al non-discriminării. De altfel, pentru viitor, poate ar trebui totuşi ca multiculturalismul care permite minorităţilor să se izoleze şi să aleagă selectiv ce vor şi ce nu vor să respecte din valorile societăţii care le-a acceptat şi majorităţii să înghită orice mizerie în numele toleranţei şi al "corectitudinii politice" să fie înlocuit cu un concept de interculturalism în care culturile diferite nu doar să fie tolerate, ci şi obligate să comunice reciproc şi să se respecte cu adevărat, iar valorile fundamentale precum egalitatea de gen, libertatea de exprimare sau laicismul statului să fie la fel de obligatorii pentru toţi.

Şi ajungem astfel la "contribuţia" din ultimele decenii a elitelor progresiste, fie ele intelighenţia de stânga sau neoliberalii de dreapta. Prin anii '90 s-a putut observa o intensificare a luptei împotriva fascismului, în lipsa fascismului care murise la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, mă rog cu o continuare fără relevanţă pentru posteritate în Peninsula Iberică până pe la mijlocul anilor '70 şi în nişte partide de nişă sau grupuri de teribilişti raşi în cap. Au început să abunde filmele, cărţile şi documentarele despre Holocaust şi nazişti, s-au creat cursuri liceale şi universitare dedicate exclusiv, s-a ajuns la culpabilizarea exagerată a unor naţiuni întregi pentru faptele unora dintre componenţii lor, majoritatea deja morţi la momentul anilor 1990, 2000, 2010, 2017... Pe alocuri s-a văzut şi multă ipocrizie, atunci când orice întrebare privind un nou abuz al Israelului asupra palestinienilor ori asupra altor vecini arabi (invazia Libanului din 2006) primea răspunsul standard "Holocaust" (de parcă exterminarea violentă a şase milioane de evrei în anii '40 ar fi un cec în alb pentru decenii de crime de război comise de nişte cetăţeni ai statului evreu asupra unora ai căror părinţi şi bunici nu au avut nicio treabă cu Holocaustul).

Ei bine, şi atâta au luptat intelighenţia progresistă şi mişcarea Antifa cu fascismul timp de aproape trei decenii, că au reuşit să-l reinventeze. Pentru că, din păcate, sunt lucruri care se văd cu ochiul liber. Cu toată pietatea faţă de victimele Holocaustului, trebuie să reamintim că în Holocaust nu au murit numai evrei, ci şi romi, membri ai minorităţilor sexuale, elitele popoarelor invadate de nazişti, rezistenţii şi indezirabilii politic de diverse naţii, inclusiv şi practic primii cronologic cei germani, până şi nazişti precum SA-iştii căzuţi în dizgraţie în 1934. De asemenea, se vede clar că prin permanenta invocare a Holocaustului se evită în mare parte discutarea cap coadă a unui secol care rămâne în istorie drept secolul ideii de aneantizare fizică a inamicului real sau presupus şi al crimelor în masă, care începe cu inventarea lagărelor de concentrare pentru civili de către britanici în războiul burilor şi cu genocidul armean şi se termină cu violenţele extreme din Rwanda, din fosta Iugoslavie şi din Cecenia.

Dezechilibrul cel mai evident apare când comparăm toată această, cuvântul poate sună dur şi nu are legătură cu memoria victimelor, ci cu conduita unor contemporani, dar se cam potriveşte, industrie a Holocaustului şi mult mai puţin semnificativa discutare a crimelor comunismului. Holocaustului i se atribuie de către istorici şase milioane de victime evreieşti, la care trebuie să adăugăm tot ca victime şi supravieţuitorii, căci nimeni nu poate ieşi neatins dintr-o astfel de morişcă a morţii; comunismul a ucis zeci sau sute de milioane de oameni începând din 1917, la care adăugăm supravieţuitorii cu sechelele lor, şi cotinuă să ucidă şi să mutileze în locuri precum Coreea de Nord ori China. Nici măcar argumentul că unii au ucis doar pentru că cineva era de o anumită etnie, în timp ce ceilalţi au exterminat persoane suspectate sau care chiar făcuseră acte de disidenţă politică nu stă în picioare, cele mai multe victime ale comunismului fiind condamnate la fel de otova pentru originea ori apartenenţa lor socială (şi nu au lipsit nici persecuţiile motivate etnic, precum deportarea unor popoare întregi în Siberia, inclusiv o prigoană antisemită declanşată de Stalin în 1952, sau exterminarea fizică a etnicilor vietnamezi din Gambodgia de către Khmerii Roşii în anii '75).

Nu, de fapt marea diferenţă este alta. Fascismul, nazismul şi celelalte doctrine înrudite sunt duşmanul ideologic perfect. Comunismul însă, cel puţin după standardele secolului XX, era o ideologie progresistă, la care au aderat mare parte din elitele intelectuale occidentale timp de decenii şi chiar şi acum ele practică idei mai mult sau mai puţin înrudite, precum neomarxismul sau revigoratul anarhism de stânga, colectivist. Iar în lupta cu conservatorismul, chiar şi progresismul de dreapta se simte mai confortabil să aducă mereu în atenţie fascismul ca pe un fel de extremă a conservatorismului, decât comunismul, un progresism care s-a dovedit profund criminal şi defect încă din proiect. Până şi crimele religioase din alte secole, cruciadele şi Inchiziţia la catolici, vânătorile de vrăjitoare la protestanţi, existenţa târzie a robilor mânăstireşti la ortodocşi (iar în Rusia şi a şerbilor), sunt mai des aduse în discuţie şi folosite ca argument al răului pe care l-ar alimenta religia decât comunismul, care, spre deosebire de crimele medievale, mai are victime şi torţionari în viaţă printre noi.

În cazul României ca şi al altor ţări foste comuniste, desigur, mai este un motiv. Pe lângă presiunea anumitor progresişti din Vest, avem şi permanenta sabotare a discutării până la capăt a subiectelor legate de comunism de către clasa politică, pentru că mai devreme sau mai târziu dezvăluirile ar ajunge la faptele dinainte de 1989 ale multora din actualii politicieni sau ale părinţilor şi bunicilor lor. E aici o simetrie cu fascismul spaniol, în cazul căruia destul de târziu a început investigarea crimelor din perioada războiului civil, la vreo trei decenii după moartea lui Francisco Franco, tocmai pentru că şi acolo rămăseseră în structurile de putere ale noii democraţii spaniole destui foşti nomenclaturişti franchişti.

Oricum, am observat că a început să se manifeste şi la noi o intelighenţie stângistă foarte interesată de denunţarea fascismului. Spre exemplu, este un istoric, William Totok, care studiază arhivele Securităţii din păstrarea CNSAS nu pentru a revela atrocităţile comunismului, ci pentru a găsi fascişti. A identificat astfel un scriitor şi muzician şvab, figură destul de cunoscută a vieţii culturale timişorene în anii comunismului, care, înainte de a deveni informator al Securităţii comuniste, fusese voluntar în SS şi făcuse parte din personalul celui mai celebru lagăr de concentrare din istorie, cel de la Auschwitz. De asemenea, domnul Totok i-a dedicat o carte scrisă în colaborare lui Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul Grupului Carpatin Făgărăşan, care a rezistat cu arma în mână în anii 1949-1956 pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, unul din cele mai semnificative din cele peste o mie de grupuri de partizani care au participat la rezistenţa armată anticomunistă din anii 1944-1962. În această carte, domnul Totok a argumentat asupra unui fapt pe care Gavrilă Ogoranu, care a reuşit să supravieţuiască comunismului, nu l-a ascuns niciodată: convingerile sale legionare.

Să nu fiu înţeles greşit, demersul istoric al domnului Totok este foarte în regulă. E bine să ne cunoaştem istoria aşa cum a fost, fără mituri false şi integrând şi partea de extremă dreapta a trecutului nostru, inclusiv implicarea unor cetăţeni români în crimele de război naziste. Am totuşi o obiecţie faţă de ideea pe care o susţin unii vizavi de evaluarea rezistenţei anticomuniste, cum că ar trebui să aruncăm la lada de gunoi a istoriei pe acei rezistenţi care au nutrit afiliaţii ideologice din zona far right, cum zic anglo-saxonii. Oare s-a epurat istoria Rezistenţei Franceze, sau, uite, ca să fim în ton cu ziua, a celei olandeze de componenţii săi comunişti (care la vremea aia erau eminamente stalinişti, adică adepţi ai unui regim la fel de criminal ca şi cel nazist) sau chiar din acea parte a extremei drepte locale interbelice care nu a colaborat cu naziştii, ci le-a rezistat? Evident că nu, ar fi rezultat o istorie ciuntită. Şi, aşa extremişti cum erau ei, respectivii au contribuit în acei ani la un fenomen istoric pozitiv. Adevărul acesta este perfect valabil şi pentru rezistenţa armată anticomunistă din România sau pentru alte manifestări ale rezistenţei din prima fază a comunismului românesc.

Tot în zona culturală, am remarcat că regizorul Radu Jude, care s-a specializat pe teme cultivate cu o oarecare predilecţie de corifeii "corectitudinii politice", are în lucru un film intitulat "Odesa", dedicat celei mai grave crime de război din întreaga istorie a românilor, când în urma unui atentat cu bombă la sediul comandamentului militar român din Odesa, în final de octombrie 1941, reuşit, s-a produs spontan un pogrom anti-evreiesc cu cinci mii de victime, cărora a doua zi li s-au adăugat alte nouăsprezece mii ca urmare a represaliilor ordonate de mareşalul Ion Antonescu, tot asupra populaţiei evreieşti din oraş. Nu ştiu dacă fimul va acoperi şi soarta evreilor odeseni şi din alte zone internaţi ulterior în lagărul românesc de la Bogdanovca, unde, până la Crăciunul aceluiaşi an, Einsatz Gruppen-urile lui Adolf Eichmann au mai executat alţi patruzeci şi cinci de mii. Dar, categoric, este un episod istoric pe care trebuie să ni-l asumăm, oricât nu ne-ar plăcea.

 

"Odesa" vine însă după "Aferim", un film dedicat unei alte teme despre care se ştie, dar se vorbeşte mai puţin decât ar merita, robia ţiganilor, o instituţie atestată prima dată în secolul al XIV-lea şi care încetează complet de-abia în 1856. Este simptomatic că nici măcar în seria filmelor cu haiduci pe scenariile lui Eugen Barbu, din anii comunismului, deşi există şi un personaj de etnie romă interpretat de actorul Jean Constantin, robii nu apar, deşi erau o realitate relativ comună în perioada domniei lui Vodă Caragea, când se întâmplă acţiunea acestor filme. "Aferim", film premiat, mi s-a părut bine făcut şi bine jucat, categoric şi-a justificat premiul mai mult decât "Poziţia copilului", dar totuşi m-a dezamăgit la final, pentru că a îngroşat inutil realitatea unei instituţii oricum reprobabile. Fără ca asta să reprezinte o justificare, robia din Ţările Române nu a fost identică cu sclavia din Sudul Statelor Unite ale Americii, de exemplu. Stăpânii de robi nu aveau dreptul să separe familiile şi nici să-şi ucidă sau să-şi mutileze sclavii. Uciderea unui rob era considerată crimă şi din arhivele perioadei fanariote şi din deceniile anterioare abolirii se cunosc cazuri chiar de boieri judecaţi pentru aşa ceva. Ei bine, în film, deşi în dialoguri se menţionează repetat pravila care interzice asasinarea sau mutilarea robului fugar, stăpânul boier, gelos pe legătura dintre soţia sa şi acel rob, îl castrează, fără ca asta să atragă vreo consecinţă.

Mai apropiate însă în timp şi cel puţin la fel de relevante pentru realitatea românească contemporană ca şi robia şi Holocaustul din Transnistria, sunt cele întâmplate în cei patruzeci şi cinci de ani de comunism. Şi pentru că am amintit mai devreme de rezistenţa armată anticomunistă, deşi acest fenomen, cunoscut la sfârşitul anilor '40 şi începutul anilor '50 şi în Polonia, ţările baltice, vestul Ucrainei, Basarabia şi Albania, a avut în România cea mai mare durată şi a cuprins, potrivit documentelor Securităţii, între o mie şi o mie trei sute de grupuri armate, susţinute de vaste reţele de sprijin în zona rurală, luptele soldându-se cu circa zece mii de morţi, până în prezent nu i-au fost dedicate decât trei filme. Primul, "Capcana", din 1974, face unele trimiteri la istoria Haiducilor Muscelului, grupul Arsenescu-Arnăuţoiu (1949-1958), de pe versantul sudic al Făgăraşilor, dar în acest film din perioada comunistă eroul este, evident, maiorul de securitate care anihilează formaţiunea de partizani, aceştia din urmă fiind descrişi ca un fel de elemente interlope declasate. Cel de-al doilea, care de data asta "ţine" cu partizanii, este "Undeva în Est", din 1991, inspirat de un roman al lui Augustin Buzura bazat pe povestea tragică a grupului Theodor Şuşman din Munţii Apuseni (încheiată cu asasinarea acreditată drept sinucidere, într-o şură, a liderului grupului, în 1952, şi cu arderea de vii, într-un grajd, în 1956, a celor doi fii mai mari ai acestuia), dar şi de povestea de dragoste dintre partizanii făgărăşeni Maria Plop şi Toma Arnăuţoiu (luată în derâdere în "Capcana"). De reţinut că în acest film rolul comandantului partizan Stelian este jucat de regretatul actor Călin Nemeş, care în timpul manifestaţiei de la Cluj din 21 decembrie 1989 şi-a dezgolit pieptul în faţa militarilor cerându-le să-l împuşte, ceea ce respectivii au şi făcut.

 

Pentru a avea premiera un nou film despre partizanii anticomunişti va fi însă nevoie de nu mai puţin de nouăsprezece ani, când, în 2010, apare "Portretul luptătorului la tinereţe", filmul de debut puternic influenţat de a doua parte a peliculei "Che" a regizorului Constantin Popescu. Este şi primul film care nu evocă, ci dramatizează fapte istorice reale, extrase din volumele de memorii "Brazii se frâng, dar nu se îndoaie" ale lui Ion Gavrilă Ogoranu, precum şi din dosarele de securitate ale Grupului Carpatin Făgărăşan. Povestea acestui grup este, fără îndoială, una demnă de un film, inclusiv supravieţuirea liderului grupului, ascuns timp de două decenii, fiind ultimul partizan încă necapturat la mijlocul anilor '70 (filmul se opreşte însă în 1956, când grupul este anihilat de Securitate). În plus, tocmai pentru că au existat supravieţuitori, este şi unul din formaţiunile de partizani cu cele mai puţine necunoscute. Partea mai nefericită este că cei mai importanţi membri ai grupului proveneau din Frăţia de Cruce de la Liceul Negru Vodă din Făgăraş, fuseseră aşadar membri ai organizaţiei de tineret a Mişcării Legionare, şi că, după 1989, Ion Gavrilă Ogoranu, care a decedat de-abia în 2003, s-a implicat în constituirea Partidului Totul Pentru Ţară, care a reluat identitatea avatarului din anii 1935-1938 al Mişcării Legionare şi care l-a transformat pe fostul partizan în figura sa simbol, încercând de altfel să-şi aroge moştenirea întregii rezistenţe armate. Cât de corectă este o astfel de pretenţie se vede şi din faptul că dintre toate grupurile de partizani amintite în legătură cu cele trei filme, doar acest grup a fost fondat de simpatizanţi legionari.

Când a fost lansat, "Portretul luptătorului la tinereţe" trebuia să fie primul film dintr-o trilogie, "Aproape linişte", continuările urmând să fie dedicate Haiducilor Muscelului, mişcare de rezistenţă formată în jurul unor ofiţeri din armata regală fără apartenenţă politică, epuraţi de noul regim comunist, cu concentrare pe fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu în a doua parte şi pe figura cunoscutei Elisabeta Rizea în a treia parte. Ei bine, au trecut şapte ani de atunci şi nu a mai apărut niciunul din celelalte două filme. Mi se pare relevant.

 

Aşa cum mi se pare relevant, dar şi periculos, faptul că faimoasa lege anti-legionară, Legea nr. 217/2015, revalorizează hotărârile judecătoreşti ale instanţelor din perioada stalinismului românesc (1946-1964), dispunând ca acestea să fie luate în considerare pentru calificarea unei personalităţi sau a alteia drept legionară, fascistă sau criminală de război, aşadar al cărei "cult" este interzis. E ca şi cum legislaţia Germaniei democratice a zilelor noastre ar lua în considerare sentinţele Tribunalului Poporului lui Roland Freisler, judecătorul de casă al lui Hitler. Părerea mea este că această lege aduce mai mult deservicii scopului său şi iniţiatorului, Institutul Elie Wiesel, şi că demersul de identificare a criminalilor de război ar trebui bazat pe dovezile concrete existente şi nu pe nişte hotărâri judecătoreşti date cu încălcarea sistematică a drepturilor omului şi, de foarte multe ori, la comandă politică.

Riscul cel mai mare la care mă refer în rândurile de mai sus, este să nu călcăm şi noi pe urmele Olandei sau Franţei. Nu aş vrea ca în 2020 o grupare gen Noua Dreaptă sau Partidul Totul Pentru Ţară să aibă şansele în alegeri pe care le are acum Partidul Libertăţii. Campania de anul trecut a Coaliţiei Pentru Familie, cu accente spre retorica folosită de populiştii de dreapta din alte zone ale Europei, arată că, în perspectivă, există o posibilitate ca populismul criptofascist să prindă şi la noi. Noi nu avem problema imigraţiei (deocamdată), dar avem problema prea demult nerezolvată a comunismului, al cărui moştenitor mai mult sau mai puţin direct este cel mai puternic partid actual, PSD-ul, şi contrarierea pe care tinde să o producă o retorică progresistă identică cu cea care, în Occident, a avut efectele care se văd acum.

Deocamdată însă, lucrurile merg foarte prost la vârf, unde politicienii noştri cu priorităţi penale par complet rupţi de complicata realitate europeană, de care depindem din plin şi noi, dar bine la nivelul societăţii, unde manifestările pro-justiţie şi pro-europene continuă. Prin acest ultim caracter, România face istorie, contrazicând ofensiva eurosceptică din restul Uniunii Europene. Protestele poate ar fi încetat, dacă nu ar apărea mai mereu câte o nouă provocare. Duminică, 12 martie, a fost vorba de liderul grupului senatorial PSD şi preşedinte al comisiei juridice din Camera superioară, Şerban Nicolae, care a introdus o serie de amendamente la proiectul de lege a graţierii, ce ar fi condus la graţierea tuturor faptelor de corupţie, fără recuperarea prejudiciilor. Două mii, două mii cinci sute de oameni au mărşăluit între Piaţa Victoriei şi Piaţa Constituţiei. Alte câteva sute au protestat la Cluj şi Sibiu, posibil şi în alte oraşe. Participanţii au avut în vedere şi scandalul legat de jaful pădurilor de la Vidraru şi votul negativ al coaliţiei majoritare faţă de OUG nr. 51/2016, care a avut ca efect scăderea cu 80% a tăierilor ilegale. Liviu Dragnea s-a delimitat de senatorul său, iar acesta a anunţat că-şi va retrage amendamentele. În zilele următoare, Ion Ţiriac s-a arătat drept un fanatic al drepturilor omului exercitate numai cu aprobare de la primar- bănuiesc că domnia sa are o astfel de aprobare şi ca să respire-, iar deputatul PSD de Argeş, revoluţionarul cu certificat şi condamnatul la închisoare cu suspendare pentru dare de mită Cătălin Rădulescu a cerut intervenţia tunurilor cu apă şi i-a ameninţat pe protestatari cu AKM-ul furat de domnia sa la revoluţie (ocazie cu care s-a autodenunţat din prostie fudulă). Diferite platforme iniţiate din oameni din Piaţă, gen 600.000+64 Pentru România, discută despre înfiinţarea de partide politice noi, dar aceasta pare o probabilitate destul de redusă (mai ales că şi Dacian Cioloş cu a sa Asociaţie România 100 are în vedere această opţiune ca una dintre ipotezele sale de lucru).

În concluzie, #rezist.