Ieri Constituţia, azi reabilitarea, mâine oare ce? PSD+ALDE ne fac o ţară de jurişti

 

Obstinaţia coaliţiei PSD+ALDE din ianuarie încoace de a se lua la trântă cu legislaţia penală pentru a înlătura consecinţele campaniei anticorupţie faţă de diverşii politicieni, înalţi funcţionari publici şi "oameni de afaceri" parteneri, a făcut ca dreptul penal şi cel de procedură penală, dar şi dreptul constituţional, materii totuşi destul de specializate, să devine subiecte de comentat pentru oricine, mai ceva ca fotbalul sau ca tenisul.

Iar vedeta zilei de ieri a fost reabilitarea, pentru că la Ministerul Dezvoltării al faimoasei posesoare de pix, doamna Sevil Shhaideh, există un proiect de Cod Administrativ, care ar urma să abroge Legea nr. 90/2001 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului, deoarece prin prevederile sale Codul o va înlocui. Printre amintitele prevederi e şi faimosul articol 2, cel care împiedică persoanele care au suferit condamnări penale să devină membri ai Guvernului şi, deci, care i-a blocat lui Liviu Dragnea calea spre funcţia de prim-ministru. Acesta e înlocuit în proiectul de Cod Administrativ de un art. 17 care la litera c spune că interdicţia de a deveni membri ai Guvernului operează pentru cei care au suferit condamnări penale până la intervenţia reabilitării.

Aşa că reabilitarea a devenit vedeta dezbaterii publice de ieri (slavă cerului, că aşa a trecut mai neobservată gafa unui coleg, nu dau detalii). Totuşi, nu sunt foarte sigur că toată lumea pricepe ce e cu reabilitarea asta. Aşa că hai să vedem ce spune Codul penal, ăsta nou, din 2009 (dar şi în cel din 1968 reglementarea era cam aceeaşi):

"TITLUL IX Cauzele care înlătură consecințele condamnării -

Reabilitarea de drept 

   Art. 165. -   Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune.

 

Reabilitarea judecătorească 

   Art. 166. -   (1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanță, după împlinirea următoarelor termene: 

   a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani; 

   b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; 

   c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii; 

   d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate. 

   (2) Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanța, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu. 

Calculul termenului de reabilitare 

   Art. 167. -   (1) Termenele prevăzute în art. 165 și art. 166 se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. 

   (2) Pentru cei condamnați la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod. 

   (3) În caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată. 

   (4) În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge de la data împlinirii termenului de supraveghere. 

   (5) În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse. 

Condițiile reabilitării judecătorești 

   Art. 168. -   Cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții: 

   a) nu a săvârșit o altă infracțiune în intervalul de timp prevăzut în art. 166; 

   b) a achitat integral cheltuielile de judecată și și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri. 

Efectele reabilitării de drept sau judecătorești 

   Art. 169. -   (1) Reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare. 

   (2) Reabilitarea nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut. 

   (3) Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță. 

Reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească 

   Art. 170. -   (1) În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an, care se socotește de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă. 

   (2) Condițiile prevăzute în art. 168 trebuie să fie îndeplinite și pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere. 

   (3) Cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiții de formă poate fi reînnoită potrivit Codului de procedură penală. 

Anularea reabilitării 

   Art. 171. -   Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare."

 

Bun, deci art. 2 din Legea nr. 90/2001 interzice celor cu condamnări penale să facă parte din Guvern fără să pomenească nimic de efectul reabilitării, în timp ce art. 17 lit. c din propusul Cod Administrativ ia în considerare intervenţia realibitării drept cauză de încetare a interdicţiei. Înseamnă însă asta că reabilitarea nu ar opera şi acum? Discutabil. Momentan nu avem niciun politician care să fi fost reabilitat după ispăşirea condamnării şi care să fie în poziţia de a ridica o excepţie de neconstituţionalitate (termenele sunt destul de lungi, acoperirea prejudiciilor e o condiţie sine qua non, iar campania anticorupţie a început să producă rezultate doar în ultimii câţiva ani). Dar, dacă acest lucru s-ar întâmpla, chiar şi fără derapajele din ultimul timp ale Curţii Constituţionale, cărora le-am dedicat articolul precedent, mă tem că CCR ar interpreta legea în sensul că interdicţia de a fi membru al Guvernului operează pentru cei cu condamnări penale numai până la intervenţia reabilitării. În Constituţie scrie negru pe alb că nimeni nu e mai presus de lege, deci, per a contrario, nimeni nu e nici mai sub lege faţă de altul, mai ales că avem şi principiul egalităţii în faţa legii de asemenea exprimat explicit, aşadar dacă unui infractor obişnuit, ca efect al reabilitării, i se şterg faptele din cazierul judiciar şi se poate din nou angaja oriunde, potrivit desigur capacităţilor lui, atunci de ce ar sta lucrurile altfel, mai dur, în cazul unui politician?

Sunt convins că se vor găsi destui suficient de exasperaţi după aproape trei decenii de jaf continuu să dorească eliminarea instituţiei reabilitării, aşa cum nu sunt puţini cei care ar dori reintroducerea pedepsei cu moartea. Dar, oricât de furioşi am fi pe PSD, ALDE sau, în general, pe politicienii cu care ne-am pricopsit în anii '90 şi 2000, nu trebuie să uitam că, deşi corupţia creează cele mai importante prejudicii, grosul delincvenţei este dat de infractorii mărunţi, care de multe ori fac ceea ce fac din motive sociale: sărăcie, lipsa educaţiei şi, implicit, a alternativelor etc. Prin urmare, dincolo de funcţia punitivă, de pedepsire a celor care au încălcat legea, precum şi de apărare a societăţii în faţa fenomenului infracţional, sistemul penal trebuie să aibă şi o funcţie de recuperare, pe cât posibil, a acestor oameni şi de reintegrare a lor în societate. Iar instituţia reabilitării le oferă şansa ca, dacă nu mai comit alte fapte penale şi îşi câştigă cinstit pâinea suficient timp, consecinţele statutului de fost condamnat să fie înlăturate şi omul să fie reprimit ca membru valid al societăţii.

Sigur, putem discuta termenele de reabilitare, condiţiile, dacă să existe infracţiuni pentru care aceasta să nu poată interveni. De exemplu, eu nu m-aş grăbi să reabilitez, chiar şi după un mare număr de ani, criminali împotriva umanităţii, criminali şi violatori în serie, conducătorii unor reţele de crimă organizată de tip mafiot, de ce nu chiar şi anumite fapte de corupţie (la asta, de exemplu, chiar s-ar justifica un prag valoric, pentru că cineva care a prejudiciat statul cu sute de mii sau cu milioane de euro şi a adus un rău general societăţii este clar că nu a făcut-o pentru că era un caz social, iar faptele sale pot avea consecinţe multiple si decalate în timp- a se vedea cazul #Colectiv cu cei şaizeci şi patru de morţi ai săi şi celelalte zeci de răniţi, favorizat de un întreg sistem corupt care a împiedicat implementarea măsurilor de prevenţie impuse de lege). 

Hai însă să ne întoarcem la relaţia dintre interdicţia condamnatului penal de a deveni membru al Guvernului şi reabilitare. Cum spuneam, părerea mea este că proiectul de Cod Administrativ spune explicit ceea ce foarte probabil Curtea Constituţională ar fi considerat, deloc nejustificat, că operează implicit. De fapt, dincolo de aspectul strict juridic, aici discuţia are şi o foarte importantă latură morală. Bun, avem o interdicţie generală pentru condamnaţii penali de a deveni membri ai Guvernului şi să presupunem că avem doi ministeriabili, unul condamnat pentru vătămare corporală din culpă într-un accident de circulaţie, celălalt pentru corupţie, abuz în serviciu sau fraudă electorală. La un moment dat, amândoi se vor reabilita. Are vreo logică din acel moment să continuăm să-i interzicem celui cu accidentul de circulaţie, oricât de competent ar fi, să devină membru al Guvernului? Păi, nu prea. Oricum fapta lui nu a avut legătură cu funcţia politică sau administrativă deţinută la momentul în care a avut loc accidentul. Dar în ce-l priveşte pe cel cu condamnarea pentru corupţie, abuz în serviciu sau fraudă electorală? Cam da, el a comis fapta dintr-o poziţie de putere de care a abuzat şi odată condamnat definitiv, până la intervenţia reabilitării, probabil nu s-a mai aflat în poziţii care să-i permită recidiva, deci nu e prea indicat să-l punem din nou într-o poziţie de putere, pentru că există totuşi un risc. Doar că aici intervine şi discernământul partidului sau coaliţiei de guvernare care-l propune. Şi, mai ales, discernământul electoratului, care nu ar trebui să mai voteze candidaţi aflaţi în închisoare sau partide conduse de condamnaţi penal.

Cum spuneam, ieri au fost ceva discuţii pe tema asta, încurajate de mass media şi de diverşi comentatori din online. Iar pagina Corupţia Ucide a anunţat pentru duminică un marş din Piaţa Victoriei către sediul PSD pentru a protesta faţă de Codul Administrativ şi de art. 17 lit. c din acesta, cel cu reabilitarea. Doar că dezbaterea pe marginea acestui subiect e de-abia la început, iar înainte de a protesta cred că oamenii ar trebui să se informeze. Şi poate nu întâmplător a apărut aşa brusc acest subiect, al unui proiect care e în dezbatere publică pe site-ul Ministerului Dezvoltării încă din noiembrie 2016, exact când se ceruse demisia ministrului de interne Carmen Dan pentru comportamentul abuziv al Jandarmeriei faţă de protestari duminică, 9 iulie, când aceştia au fost forţaţi să se deplaseze pe trotuar şi doi dintre ei au fost ridicaţi cu duba şi duşi la secţia 1, apoi la secţia 4 poliţie, unde unul a fost amendat, dar celălat nu a primit nicio sancţiune. Şi poate, pentru duminica asta, ar fi fost mai logic un marş către sediul MAI. Că doar nu suntem peştişori aurii şi să ne luăm chiar după orice ne trece prin faţa ochilor.

#rezist #insist #gândesc

De la Curtea Constituţională la Curtea Prostituţională

Mâine, marţi, 11 iulie 2017, Curtea Constituţională a României (CCR) are pe ordinea de zi o excepţie de neconstituţionalitate la adresa art. 392 (fapte săvârşite în legătură cu un referendum) raportat la art. 386 (coruperea alegătorilor) Cod penal. Referendumul în discuţie este cel privind demiterea Preşedintelui din 2012, iar dintre cei şase petenţi, patru sunt persoane condamnate odată cu Liviu Dragnea. Acesta din urmă nu a fost condamnat cu această încadrare ci conform art. 13 din Legea nr. 78/2000 care precizează că "Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."

Ar fi însă greşit să credem că Preşedintele Camerei Deputaţilor şi al PSD nu are nicio miză în pronunţarea CCR din acest caz. Sunt posibile două variante care l-ar avantaja pe Liviu Dragnea: cea în care CCR, prin decizia pe care o va pronunţa, va face o trimitere la art. 13 din Legea nr. 78/2000, impunând fie o anumită interpretare a acestuia, fie, mai grav, dând indicaţii Parlamentului cum să modifice acel articol de lege, fie reinterpretând conţinutul articolelor 386 şi 392 din Codul penal în aşa fel încât să dispară natura penală a faptelor concrete ce au dus la condamnarea prepuşilor lui Liviu Dragnea. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci folosirea influenţei/autoriăţii de către Dragnea în timpul referendumului din 2012 nu ar mai putea fi considerată ca exercitată în vederea obţinerii de foloase necuvenite, deci faptele actualului preşedinte PSD nu ar mai fi încadrabile în definiţia infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000. Următorul pas ar fi pentru domnia sa atacarea hotărârii judecătoreşti de condamnare definitivă cu o cale extraordinară de atac, cum este revizuirea, şi casarea acesteia, cazierul domniei sale urmând a fi "spălat", iar calea spre funcţia de prim-ministru deschisă.

Cu actuala Curte Constituţională nu ar trebui să ne mirăm de un astfel de rezultat. Întotdeauna, departe de a fi ce ar fi trebuit să fie, adică o instanţă populată de magistraţi cu mare experienţă şi vechime, a căror singură prioritate să fie impunerea respectării Constituţiei, CCR a fost un fel de pension pentru bătrânii politruci. Dar de la venirea la preşedinţia acesteia a domnului Valer Dorneanu, PSD-ist din epoca lui Ion Iliescu şi fost titular al funcţiei parlamentare deţinute în prezent de Liviu Dragnea, şi de când acesta şi-a dat mâna cu fostul procuror de casă al Preşedintelui Traian Băsescu, Daniel Morar, Curtea Constituţională a început să încalce sistematic Constituţia şi chiar să uzurpe rolul Parlamentului de legislator pozitiv primar.

De altfel, aceasta a fost problema de drept constituţional pe care am ridicat-o la dezbaterea cu "profesioniştii" de luni, 3 iulie, a doua după cea cu societatea civilă de miercuri, 28 iunie, organizată de Ministrul Justiţiei în legătură cu problema pragului valoric pentru infracţiunea de abuz în serviciu (de altfel, din toată dezbaterea, am fost singurul care a ridicat problema aspectului de drept constituţional şi nu doar a celui de drept penal).

Astfel, în motivarea Deciziei nr. 392/06.06.2017, ca parte a unei consideraţii pe care nu se sprijinea verdictul la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bombonica Prodana, fosta soţie a preşedintelui PSD, CCR a pretins Parlamentului să legifereze un prag valoric dincolo de care fapta încadrabilă ca abuz în serviciu să dobândească caracterul penal. Din nou, discutăm de fapt de interesul lui Liviu Dragnea, care are în stare de judecată un al doilea dosar, de instigare la abuz în serviciu, în care prejudiciul este evaluat la 107.000 de lei (aşa că prin OUG 13 s-a încercat stabilirea unui astfel de prag valoric la 200.000 de lei). Teoretic, deciziile CCR, inclusiv motivările, au caracter obligatoriu, dar în dreptul anglo-saxon, de unde este împrumutat precedentul judiciar care operează în cazul deciziilor CCR, acest caracter revine doar verdictului şi consideraţiilor pe care se sprijină verdictul, nu şi consideraţiilor colaterale.

Mai mult decât atât, în acest caz se pune problema dacă CCR poate da instrucţiuni atât de specifice Parlamentului, dacă îi poate impune soluţii legislative. Da, nu există niciun dubiu că este în puterea Curţii Constituţionale să suspende aplicarea dispoziţiilor legale pe care le găseşte ca fiind neconstituţionale, precum şi că interpretările în cheie constituţională ale textelor de lege de către Curtea Constituţională sunt obligatorii. Dar în momentul în care Curtea Constituţională nu se limitează la a semnala existenţa unei lipse de constituţionalitate pe care Parlamentul are un anumit termen pentru a o repara, fiind însă la latitudinea Parlamentului să găsească soluţia care să rezolve deficienţa semnalată de CCR, ci se apucă efectiv să impună Parlamentului o anumită soluţie tehnică, atunci Curtea se erijează în legiuitor pozitiv primar. Ceea ce contravine flagrant Constituţiei.

Astfel, art. 61 alin. (1) din Constituţia României precizează în modul cel mai tranşant: "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării." Parlamentul poate să delege această autoritate Guvernului, abilitându-l să emită Ordonanţe şi Ordonanţe de Urgenţă, care ulterior însă trebuie şi ele confirmate prin lege adoptată de Parlament, dar calitatea sa de unic legiuitor pozitiv primar e atât de puternică încât chiar şi referendumul naţional convocat de Preşedintele României conform art. 90 din Constituţie are doar caracter consultativ. Tocmai prin prisma acestui caracter consultativ şi a faptului că Parlamentul este, în România, totuna cu puterea legislativă, a putut face acesta abstracţie de rezultatele referendumului din 2009 (în ciuda frustrării unora, care încă se manifestă şi azi), chiar dacă tot Constituţia prevede în art. 2 alin. (1) că: "Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum."

Deci, ceea nu pot cetăţenii cu drept de vot chemaţi la referendum, deşi titulari ai suveranităţii naţionale, poate Curtea Constituţională? Adică să ordone Parlamentului ce şi cum să legifereze; în cazul de faţă pragul valoric la abuzul în serviciu, lăsând doar cuantumul pragului la latitudinea Legislativului? Evident că nu. Este cât se poate de clar că ne aflăm în faţa unei uzurpări a Parlamentului de către un organism care nici măcar nu este desemnat prin alegeri libere, periodice şi corecte, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) din Constituţie.Cum însă îi controlăm pe controlori? Ce ne facem când exact titularii controlului de constituţionalitate încalcă flagrant Constituţia, bazându-se pe caracterul obligatoriu al deciziilor lor.

Ei bine, un prim răspuns este că orice recomandare a CCR care excede semnalării deficienţei de constituţionalitate sau interpretării din perspectivă consituţională a textului de lege aşa cum este el scris, ar trebui privită exact ca o recomandare şi exceptată de la caracterul obligatoriu al deciziei CCR. Curtea Constituţională nu are calitatea de legiuitor pozitiv, aşadar orice soluţii propuse Parlamentului ar trebui privite ca elemente de doctrină juridică şi tratate ca nişte propuneri neobligatorii. Iar pentru confirmarea acestei discerneri între elementele obligatorii şi recomandările neobligatorii din deciziile Curţii Constituţionale,  ar fi foarte indicat ca Preşedintele Klaus Ioahnnis să se adreseze Comisiei de la Veneţia (care, din păcate, nu poate fi sesizată de societatea civilă, ci numai de autorităţile statului).

De altfel, amplificarea în ultimul timp a manevrelor îndreptate împotriva campaniei anticorupţie avându-l ca principal instigator pe Liviu Dragnea, inclusiv prin utilizarea cozilor de topor de la Curtea Constituţională, a dus la o accentuare a protestelor din Piaţa Victoriei, care continuă neîntrerupt din 31 ianuarie. Duminică, 2 iulie, au mărşăluit pe ploaie până la sediul CCR din Palatul Parlamentului circa două mii de oameni, iar alte câteva sute au realizat un nou marş ieri, 9 iulie, până la sediul DNA. Cu o Jandarmerie vizibil mai ostilă, care s-a încăpăţânat să nu permită ocuparea unei benzi pe carosabil şi care, spre final, a şi "îndubat" două persoane: pe Cristian Mihai Dide şi pe un domn care filma ridicarea din stradă a primului (şi care a fost apoi eliberat nesancţionat, semn clar că singurul scop a fost împiedicarea filmării). Alte proteste au avut loc în cele două duminici şi la Sibiu şi în alte oraşe.

Şi, ce este mai ironic, deşi detestă marea majoritate a ocupanţilor scaunelor de deputat şi de senator, protestatarii sunt cei care, în acest moment, apără această instituţie fundamentală a democraţiei care este Parlamentul. Nu autoasumatul zgomotos tribun al supremaţiei parlamentare, actualul Preşedinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, care vituperează contra "Binomului", a justiţiei,  a ambasadelor şi a multinaţionalelor, dar care nu are dificultăţi cu uzurparea rolului Parlamentului de către o Curte Constituţională din ce în ce mai deraiată de la rolul său în organigrama statului, ci exact protestatarii sunt adevăraţii apărători ai rolului Parlamentului şi ai separaţiei puterilor în stat.

Câteva adevăruri despre Comitetul Politic Naţional al USR

Aşadar ieri, sâmbătă, 17 iunie a.c., a avut loc Comitetul Politic Naţional (CPN) al Uniunii Salvaţi România (USR), cu mai multe puncte pe ordinea de zi, iar de aseară zboară pe cerul internetului tot felul de postări, aşa că încerc să vin şi eu cu câteva clarificări:

1. USR a devenit primul partid din istoria României care a asumat ca obiectiv politic promovarea legislaţiei privind parteneriatul civil ca instituţie pusă la dispoziţia cuplurilor de orice fel (desigur, monogame, cu ambii parteneri din specia umană şi în viaţă, majore şi vaccinate)- cazul proiectului depus de Remus Cernea în legislatura 2012-2016 a fost acţiunea individuală a unui deputat, nu o asumare de partid. Mai mult, această asumare s-a făcut cu o majoritate covârşitoare de şaptezeci şi şase de voturi pentru, unul împotrivă şi şapte abţineri. Poate că ar fi fost două voturi împotrivă, dacă Clotilde Armand nu ar fi trebuit să iasă pentru a-şi muta maşina.

2. Parteneriatul civil ca instituţie juridică este un contract între două persoane care trăiesc în cuplu şi întreţin relaţii intime pentru a reglementa problema coabitaţiei şi a drepturilor locative, regimul bunurilor comune, mandatul reciproc, inclusiv vocaţia de ocrotitor legal/aparţinător dacă unul din cei doi devine incapabil, se îmbolnăveşte sau moare, clauza testamentară (aşadar dreptul reciproc de moştenire), sprijinul pentru obţinerea cetăţeniei (dacă e cazul) etc. Se soluţionează pe această cale cam toate problemele juridice pe care le soluţionează şi instituţia căsătoriei. Ca formă, contractul de parteneriat civil va fi cel mai probabil un act autentic (semnat în faţa notarului), dar nu e imposibilă acceptarea şi a înscrisului sub semnătură privată atestat de avocat sau înregistrat la fisc (în fine, asta e o chestiune de stabilit prin lege).

3. Asumând promovarea parteneriatului civil, USR ia faţa Partidului Social Democrat (PSD), despre care au început să apară informaţii că intenţionează să vină cu o lege a parteneriatului civil,  căci după protocolul semnat cu Coaliţia Pentru Familie (CPF) şi sprijinirea demersului acesteia de modificare a articolului 48 din Constituţie din "Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimţită dintre soţi" în "Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie", PSD va avea nevoie să-şi repare relaţia cu grupul Socialists&Democrats (S&D) din Parlamentul European şi cu Partidul Socialiştilor Europeni (PES), de care aparţine, pentru că acestea sunt de orientate progresistă în materia drepturilor civile.

4. Articolul 48 din Constituţie, în oricare dintre formulările de mai sus, NU blochează introducerea instituţiei parteneriatului civil pentru că aceasta este o altă instituţie decât căsătoria şi reglementează chestiuni adiacente dreptului fundamental la viaţă intimă şi nu familia. Este ceea ce le-a scăpat celor mai radicali dintre adepţii CPF, să le fie de bine.

5. Pe de altă parte, CPN al USR a votat că USR nu se poziţionează ca partid vizavi de proiectul de lege privind modificarea Constituţiei, iniţiat în urma strângerii a 3 milioane de semnături de către CPF. S-a răsturnat astfel decizia luată de BN al USR la 31 mai cu unsprezece voturi la zece. În CPN majoritatea de voturi a fost una mult mai clară (cincizeci şi şase împotriva poziţionării, treizeci şi trei pentru poziţionare, patru abţineri). Motiv de mare supărare în două tabere distincte, dar conjunctural aliate: gruparea aşa-numită a "tehnocraţilor", a cărei acţiune de mai multe luni a fost pentru slăbirea poziţiei lui Nicuşor Dan şi, în final, pentru forţarea demisiei acestuia, în vederea preluării puterii din partid, şi facţiunea progresiştilor care de asemenea de mai multe luni se face luntre şi punte ca USR să devină port-drapel al progresismului în România. De aici, şi multitudinea de postări care descriu CPN-ul de ieri ca fiind o catastrofă, acuzaţiile de populism la adresa partidului etc.

6. Cel mai puţin principiale sunt atacurile care vin din afara USR, mai ales din zona ONG, de unde se tot încearcă să i se impună USR o agendă care nu ţine seama nici de criteriul electoral (ONG-urile nu participă la alegeri, deci nu trebuie să-şi pună problema dacă prin acţiunile lor câştigă sau pierd voturi), nici de diversitatea internă a partidului, care impune uneori soluţii care să împace şi capra, şi varza (în timp ce în ONG-uri sunt în general mult mai puţini oameni, deci e mai uşor să se ajungă la un numitor comun). Nu mai zicem că nu e corectă nici încercarea de a scoate castanele din foc cu mâna USR (dacă iese bine, ne lăudăm că noi am determinat USR să facă asta, dacă nu, e problema USR, pentru că noi în  mod direct nu am făcut nimic).

7. Decizia BN din 31 mai trebuia oricum invalidată şi din următoarele două perspective: a fost profund nedemocratică, de fapt s-a încercat impunerea ei prin acelaşi mecanism retoric prin care guvernul PSD+ALDE a încercat să impună OUG 13 (am câştigat alegerile, acum democraţia este ce hotărâm noi, în grup mic, cum ne taie capul, fără să vă mai întrebăm şi pe voi), şi a încălcat în mod direct prevederea art. 54 alin. (2) din Statutul USR (ieri în CPN am argumentat chiar că, în opinia mea, decizia BN din 31 mai este nulă de drept şi tot ce are de făcut CPN este să constate acest fapt): "(2) Pentru fundamentarea deciziilor cu impact pe termen mediu şi lung, Biroul Naţional este obligat să organizeze consultarea membrilor USR prin votul consultativ al acestora prin intermediul unei platforme IT colaborative, când acesta îndeplineşte condiţiile statutare. Biroul Naţional va cere votul consultativ al membrilor USR şi pe un aspect despre care o treime dintre filialele judeţene decid că este necesar a fi supus votului consultativ al membrilor USR, precum şi în cazul solicitării în acest sens exprimate de un număr de prag minim de 200 membri la fiecare 2000 de membri ai USR. Consultarea membrilor va putea fi generată şi prin decizia în acest sens a Preşedintelui USR, precum şi prin cea a Comitetului Politic, toate prevederile prezentului paragraf fiind aplicabile. Organul care va genera consultarea va propune şi intentia/subiectul de vot. Se poate organiza consultarea internă a membrilor şi cu privire la alegerea candidaţilor USR la europarlamentare, toate prevederile prezentului paragraf fiind aplicabile. Intenţiile/subiectele de vot trebuie comunicate cu cel puţin 2 (două) luni înainte, acestea fiind menţinute în dezbatere publică minim 30 de zile înainte de data votului. Timpul de derulare a votului este de 7 zile. Se interzice ca pe perioada votului să se facă cunoscute rezultatele partiale. Biroul Naţional se va pronunţa prin vot deschis asupra rezultatului consultării membrilor.
Nu vor putea face obiectul votului consultativ al membrilor USR aspectele ce ţin în orice fel de persoane, sancţiuni, chestiunile legate de drepturile omului, criteriile de aderare, şi orice subiecte care ar putea interfera cu activitatea Comisiilor de Arbitraj din cadrul USR. Votul membrilor USR în cadrul consultării va putea fi numai de tipul alegere între două variante, mutual exclusive.
Pentru validitatea consultării membrilor prin votul exprimat prin platforma IT colaborativă, este necesar să îşi exprime votul minim 50% plus 1 din membrii USR."

8. Şi dacă tot am citat integral art. 54 alin. (2) din Statutul USR, toate deciziile CPN amintite mai sus vor face obiectul consultării electronice a tuturor membrilor în aproximativ două luni. Votul din Senat asupra proiectului de lege privind modificarea articolului 48 din Constituţie va avea loc cel mai devreme în luna septembrie, iar referendumul constituţional probabil în decembrie sau anul viitor, aşa că dacă membrii vor vota poziţionare, poziţionare va fi, dacă nu, nu.

9. CPN al USR a decis de asemenea cu şaptezeci şi şase de voturi pentru, şapte împotrivă şi cinci abţineri că va pregăti un proiect de lege pentru modificarea Constituţiei în sensul introducerii unei dispoziţii de suspendare generală a dreptului de a fi aleşi şi a dreptului de a fi numiţi în funcţii publice a tuturor persoanelor condamnate penal, până la intervenţia reabilitării de drept sau judecătoreşti (punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara 2.0), şi cu şatepzeci şi opt de voturi pentru, unul împotrivă şi zero abţineri, pentru garantarea constituţională a dreptului la mediu. Proiectul de lege va fi promovat printr-o campanie de strângere de semnături, minimum 500 de mii, cel puţin câte 20 de mii în douăzeci şi unu de judeţe (inclusiv Municipiul Bucureşti)- adică fix procedura constituţională folosită şi de CPF.

Explicaţie în PowerPoint a implicaţiilor politice ale promovării parteneriatului civil

Vrem Preşedinte decât în toată Firea, care este

România Vie: "

http://romaniavie2012.blogspot.ro/2017/06/vrem-presedinte-in-toata-firea-care-este.html

Pentru a marca un an de la alegerile locale din 5 iunie 2016, am dorit să organizăm o adunare publică prin care să sancţionăm gafele şi mizeriile unui an de administraţie Gabriela Firea PSD asupra Capitalei. Din motive de Rusalii, am notificat pentru marţi, 6 iunie 2017, dar am fost refuzaţi de Viceprimarul General Aurelian Bădulescu, de asemenea de la PSD, un mai vechi "prieten" al activismului civic de stradă, pe motiv că la locul faptei, trotuarul din dreptul parcului Cişmigiu, peste drum de sediul Primăriei Municipiului Bucureşti, ar avea loc o altă manifestare publică. Am făcut o nouă notificare, pentru vineri, 9 iunie, fiind refuzaţi fix din acelaşi motiv: o altă adunare publică în acelaşi loc.

Aşadar, cum noi, ca asociaţie, nu am reuşit să încheiem protocolul pentru o adunare de protest, membri ai noştri împreună cu alţi activişti, în primul rând colegii din comunitatea #Insist- care au publicat şi evenimentul de Facebook- şi vechi "camarazi de arme" din ceea ce a fost până prin 2015 Uniţi Salvăm, ne-am deplasat vineri, 9 iunie, la locul amintit mai sus, unde am defăşurat o manifestare culturală exceptată de la obligaţia declarării prealabile potrivit art. 3 din Legea nr. 60/1991 privind adunările publice republicată, şi anume o piesă de teatru avangardist într-un singur act, post-modernă şi de improvizaţie, având ca temă primul miting ficţional de susţinere a candidaturii la Preşedinţia României a doamnei Primar General Gabriela Firea.

Astfel, Coaliţia pentru Pupăză a cerut demisia doamnei Gabriela Firea din funcţia de Primar General, pentru ca domnia să se poată concentra pe candidatura la preşedinţie. S-a afirmat în cei mai categorici termeni că doamna Firea a rezolvat toate problemele Capitalei în numai un an, există bandă rezervată pentru RATB pretutindeni, nu mai există ambuteiaje şi gropi în asfalt, piste de biciclete peste tot, s-au finalizat lucrările la metrou şi la Centură, sunt consolidate toate clădirile cu risc seismic şi s-au anvelopat toate blocurile, nu se mai pune problema să cadă vreun tavan de la vreo şcoală, parcurile sunt perfect îngrijite, a fost demolată Cathedral Plaza şi au fost exproriate toate clădirile monument istoric lăsate de izbelişte de proprietarii lor ca să se surpe şi am avut şi iepuraşi de Paşti. Un troleibuz stricat care a fost tractat prin faţa noastră pe bulevardul Regina Elisabeta nu există, pentru că aşa ceva nu poate exista sub administraţia doamnei Firea. Cu doamna Firea Preşedinte, problemele României vor fi rezolvate în maxim şase luni, va curge lapte şi miere, toţi câinii vor fi dotaţi cu covrigi în coadă, se vor da toate măririle fără număr din programul de guvernare PSD, instituţiile vor fi dotate cu noi seturi de gratii, iar poliţia locală va deveni o forţă. Mai mult, există promisiunea fermă că Preşedintele Gabriela Firea va naţionaliza toate SRL-urile create samavolnic de Primarul General Gabriela Firea. S-a oferit trecătorilor şi, mai ales, trecătoarelor mită electorală pantofi turcoaz. Când Gabi are banul, nu cade doar tavanul! Gabriela Firea Preşedinte! Votaţi iepuraşul roz! #careeste

De asemenea, felicitările  noastre merg către profesionalismul ireproşabil al faimoasei echipe de jurnalişti de la Antena 3, care în jurnalul de la miezul nopţii a prezentat acţiunea din faţa Primăriei Municipiului Bucureşti drept un auntentic miting de susţinere a candidaturii la preşedinţie a doamnei Gabriela Firea, şi către domnul redactor Cristi Şelaru de la www.stiripesurse.ro, care nu s-a prins că miile de manifestanţi venind în coloane din cartiere şi din oraşul Voluntari, despre care se făcea vorbire pe pagina de Facebook a evenimentului, erau fictive şi făceau parte din ironie: http://www.stiripesurse.ro/protest-e-uat-impotriva-gabrielei-firea-ce-s-a-intamplat-in-fa-a-primariei-video_1201421.html. Ce se întâmplă, nu se mai predă la Academia Naţională de Informaţii ce e aia o satiră, sau cadrele didactice pregătite la vechea şcoală de securitate de la Băneasa sunt complet străine de noţiunea de umor?

Evident, acesta a fost un pamflet. Însă participând la manifestarea culturală am putut constata că nicăieri în zona trotuarului aferent parcului Cişmigiu, peste drum de Primăria Municipului Bucureşti, nu avea loc niciun fel de adunare publică, iar dispozitivul de jandarmi prezent era acolo pentru noi şi nu pentru celălalt eveniment, cel în numele căruia ne-a refuzat în scris şi cu semnătură olografă de două ori domnul din păcate Viceprimar General Aurelian Bădulescu. Prin urmare, ceea ce îi pregătim domnului Bădulescu nu va mai fi deloc, dar chiar deloc un pamflet."

Uniunea Salvaţi România se va salva măcar pe sine?

Motto: "Partidul e-n toate
E-n cele ce sunt
Şi-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Şi-n omul cărunt,
E-n viaţa ce veşnic nu moare."

(George Lesnea, "Partidul")

 

Am aderat la Uniunea Salvaţi România (USR), împreună cu un întreg grup de iniţiativă pentru constituirea unui nou partid politic, pentru că, începând din momentul terminării alegerilor locale de la 5 iunie 2016, în care Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB) a făcut o figură frumoasă, acesta a declarat ceea ce nu reuşisem să-l convingem pe Nicuşor Dan de-a lungul unor destul de îndelungate şi intense discuţii pe parcursul anilor 2014 şi 2015: că este momentul nu al formării doar de partide locale, aşa cum era foarte în trend să se susţină în acea perioadă şi cum plănuia Nicuşor încă de la eşecul candidaturii lui independente din 2012, ci e nevoie de un partid cu vocaţie naţională, deschis tuturor opţiunilor ideologice democratice, care să creeze o breşă în sistemul de mafie transpartinică al partidelor vechi şi din care, apoi, să crească partide noi care să-şi asume şi orientări ideologice individuale.

Şi, într-adevăr, în ciuda unor greşeli strategice şi de comunicare, USR a reuşit să obţină la alegerile parlamentare un procent de 9%, devenind a treia forţă politică a ţării ca pondere parlamentară. A învins inclusiv partidele unor politicieni cu experienţă, precum Traian Băsescu sau Călin Popescu Tăriceanu. Iar materialul uman care s-a regăsit sau se regăseşte în USR este mult superior Partidului Poporului Dan Diaconescu (PPDD), care în 2012 a reuşit de asemenea să patrundă în Parlament cu un procent remarcabil pentru un partid de-abia constituit, dar care nu a mai terminat legislatura ca partid în existenţă.

Reuşita parţială (parţială pentru că procentul a fost totuşi sub cel uşor nerealist sperat de leadership-ul partidului şi pentru că el a fost obţinut dintr-o rată de participare de doar puţin sub 40% din electorat) de la 11 decembrie 2016 a fost urmată însă de un întreg şir de nemulţumiri, unele devenite publice, altele nu, sau de conflicte deschise, unele mai mari, altele mai mici. Nu voi face istoria lor acum, acest text ar deveni prea stufos. Mă voi referi însă la ultimul şi cel mai dur conflict.

Aşa cum se ştie, în această clipă Nicuşor Dan, de-abia reales preşedinte al USR la Congresul de la Cluj  din 12-14 mai, deci de acum trei săptămâni, este demisionar şi condiţionează revenirea sa în partid de invalidarea de către Comitetul Politic Naţional (CPN), ce ar urma să aibă loc în jur de 17 iunie, a deciziei Biroului Naţional (BN) de poziţionare a USR împotriva referendumului pentru aprobarea modificării Constituţiei la iniţiativa Coaliţiei Pentru Familie (CpF). În opinia lui Nicuşor Dan, pe care, sincer, i-o împărtăşesc de dragul  menţinerii diversităţii dintr-un partid care a început să creeze breşa de care spuneam mai sus, dar pe care nu a şi lărgit-o suficient ca să se divizeze în noi partide ideologice, USR ar trebui să indice membrilor şi votanţilor săi să se comporte la referendum cum le dictează conştiinţa.

În plus, Biroul Naţional, la 31 mai, a adoptat amintita decizie cu un scor foarte strâns, de unsprezece voturi la zece, ceea ce întăreşte ceea ce era deja discutat în partid, că orice asumare de tip ideologic ar trebui să fie rezultatul unui referendum electronic intern- USR fiind partidul care în premieră în România şi-a introdus aşa ceva în Statutul adoptat la 12 mai-, validat printr-un vot al CPN, ori rezultatul unui vot în Congres. Unii vor spune că nu este o asumare de tip ideologic, dar eu argumentez că da, fie şi doar prin faptul că este motivul unei controverse ireconciliabile şi continue între cele două facţiuni radicale şi foarte zgomotoase din USR- "progresiştii" şi "conservatorii"- încă de pe când parlamentari ai USR s-au întâlnit în comisii cu proiectul de lege privind parteneriatele civile al fostului deputat Remus Cernea şi unii din ei s-au abţinut.

Dar, în opinia mea, vorbim de fapt de o luptă internă pentru putere care îşi are rădăcinile într-o greşeală strategică majoră pe care Nicuşor Dan şi BN-ul USB au făcut-o în vara anului 2016. La momentul acela, USR a dat retorica de tip #aceeaşimizerie privind partidele vechi, retorică cu care a obţinut scorul remarcabil din alegerile locale şi a devenit principala forţă de opoziţie din administraţia locală bucureşteană (iar poziţia de Primar al Sectorului 1 a pierdut-o numai prin fraudă în secţiile unde nu avea reprezentanţi sau unde delegaţii hipsteri au preferat concertul Maroon 5), pe susţinerea unei viitoare formule de guvernare cu Dacian Cioloş în continuare prim ministru şi în alianţă de facto cu PNL. Pentru a scoate maximum de avantaj din această combinaţie, în timp ce sute de simpatizanţi oneşti erau ţinuţi cu lunile de zile în aşteptare în numele criteriilor stricte de integritate pe care membrii USR trebuie să le îndeplinească, USR şi-a deschis necondiţionat uşile membrilor guvernului Cioloş,  li s-a întins covorul roşu şi li s-au dat preferenţial locuri eligibile pe listele de candidaţi, în timp ce toţi membrii USR doritori treceau prin faţa ochiului critic şi uneori poate nedrept sau miop al filialelor locale.

Rezultatul a fost că s-a format o a treia facţiune zgomotoasă şi beligerantă, cea a "tehnocraţilor", în frunte cu fostul ministru şi acum deputatul Cristian Ghinea, cea mai cinică dintre toate. Ghinea şi cu adepţii săi au încercat să forţeze alipirea USR la Platforma România 100, acel ceva care propune un program de măsuri pe termen scurt şi mediu, cu Dacian Cioloş în frunte, dar care nu prea se hotărăşte ce să fie- partid, ONG, mişcare informală-, iar când, reevaluând, Nicuşor Dan a decis că Cioloş e un "elefant prea mare" pentru un USR atât de mic (ceea ce, desigur, nu fusese înainte de alegeri când USR-ul l-a invitat în partid, iar Cioloş a făcut fasoane de fată mare pusă în faţa măritişului), au început războiul. Acum, şi ND a greşit prepronunţându-se şi, astfel, sabotând negocierile cu Cioloş, care, cuprins de orgoliu, a trimis scurt USR-ul să-şi facă ordine în interior (un fel de formulare politică şi mai diplomatică a celei mai cunoscute înjurături clasice româneşti), dar felul în care Cristian Ghinea a înţeles să ducă o dispută internă într-o mass media care vânează orice se poate critica despre USR, pentru a îndepărta această ameninţare din faţa amicilor PSD-işti şi PNL-işti ai patronilor de presă, este cel puţin incalificabil (şi ar trebui să opereze de avertisment chiar şi pentru Cioloş, dacă Ghinea va mai ajunge vreodată să fie colaboratorul lui).

Spuneam mai sus că această grupare, a "tehnocraţilor", s-a dovedit şi cea mai cinică. Pentru că ea nu este de fapt ideologică, ci face politică cam în stilul consacrat de vechile partide (de care, în cariera lor, cei mai importanţi "tehnocraţi" au avut nevoie pentru a avea rezultatele cu care se laudă în funcţii în care numirile s-au făcut politic; inclusiv Dacian Cioloş nu ajungea secretar de stat la Ministerul Agriculturii şi apoi Comisar European pentru Agricultură fără acest sprijin). Văzând timpul scurt dintre Congres şi BN-ul din 31 mai şi ştiind că până şi ND susţine că "progresiştii" ar fi majoritari în partid, oricine se poate întreba legitim de ce nu s-a cerut acest vot privitor la referendumul CpF la Congres, acesta fiind oricum organul suprem de conducere al USR. Dar, la Congres, unde principalii "scandalagii" din partid, Clotilde Armand şi Cristian Ghinea, au fost sancţionaţi la vot nemaifiind aleşi vicepreşedinţi, ci doar simpli membri ai BN al USR, iar Nicuşor Dan, la rândul său, a câştigat alegerile pentru preşedinţia partidului cu mai puţine voturi decât ar fi fost de aşteptat, "tehnocraţii" erau aliaţi cu "conservatorii" contra lui ND şi a principalilor susţinători ai acestuia. Iar "conservatorii" duri din jurul lui Clotilde Armand, oameni precum Matei Dobrovie, care ca deputat s-a exprimat public de partea CpF, nu ar fi consimţit niciodată ca aliaţii lor să propună Congresului asumarea unei poziţii unitare a USR împotriva referendumului CpF.

De o săptămână încoace însă, "tehnocraţii" au întors armele şi s-au aliat cu "progresiştii". Cei din urmă, fericiţi că vor impune în fine prin intermediul BN poziţionarea USR împotriva referendumului CpF pentru care se dădeau de ceasul morţii, dar primii decişi să disloce puterea păstrată de Nicuşor Dan, dându-i acestuia un şah mat, mizând tocmai că acesta îşi va susţine cu fermitatea legendară punctul de vedere. Iar după un prim BN în week-endul trecut, la care Nicuşor a blocat votul prin ameninţarea cu demisia iar Ghinea a făcut ce ştie el mai bine, s-a dus cu pâra la presă, miercuri au făcut pasul decisiv. Şi foarte probabil acum Ghinea va manevra la fel de agresiv şi chiar indecent, cu veşnicul său spălat de rufe ale familiei în public, pentru a zădărcini tentativa lui ND de a răsturna decizia BN prin anunţatul Comitet Politic Naţional (în ciuda denumirii nefericite, acesta e un organism superior şi mai numeros decât Biroul Naţional, care funcţionează între congrese) şi pentru a livra USR-ul lui Dacian Cioloş pe o tipsie de argint. Iar cum partidul condus de fostul prim-ministru tehnocrat va avea ca primă misiune să servească de vehicol pentru un al doilea mandat al Preşedintelui Klaus Werner Iohannis, iar acolo e nevoie de multe voturi ale românilor mai degrabă fascinaţi de moaşte decât de paradele Gay Pride, "progresiştii" se vor trezi trădaţi asemenea "conservatorilor".

La mijlocul lunii iunie mai e o şansă ca tot acest scenariu să nu aibă loc. Dar mi-e greu să estimez cât de mare este această şansă, din moment ce însuşi preşedintele demisionar al partidului, tot mai izolat într-un turn de fildeş unde poşta electronică nu ajunge şi soneria telefonului nu se aude, care a evitat la începuturile USR să se înconjoare de vechii camarazi de baricade civice, cel puţin cei din Bucureşti, unde între 2011 şi 2017 au avut loc mişcările contestatare cele mai ample, şi a preferat oameni cu opinii mai puţin ferme pe teme diverse, excedând minimalismului centrat pe anticorupţie, transparenţă şi #PSDciumaroşie, trăieşte cu impresia că USR e compus din 75% "progresişti" şi 25% "conservatori", cum a declarat ieri la B1 TV. Dar oricât de zgomotoşi ar fi cei autoproclamaţi aşa, numai la mine în filială majoritatea sunt în diferite gradaţii undeva între. Şi sunt convins că, de fapt, aşa este peste tot, doar că moderaţii, în general, sunt mai toleranţi, mai decenţi şi fac mai puţin zgomot. 

 

Şi, cunoscând mentalitatea de "cine nu e cu noi e împotriva noastră" a radicalilor în general, o să precizez că eu consider că există chestiuni juridice de natură să afecteze cuplurile formate din persoane de acelaşi sex- mandatul tacit reciproc, cetăţenia, dreptul de moştenire, dreptul de a decide pentru celălalt dacă devine dizabilitat sau intră în comă ori deces cerebral, tutela în cazul interzicerii judecătoreşti, comunitatea de bunuri etc.- pentru care mai devreme sau mai târziu avem nevoie de o instituţie de genul căsătoriei sau parteneriatului civil. Dar, cum societatea noastră, indiferent de credinţele noastre individuale, este o societate de tradiţie creştină (toată civilizaţia occidentală avându-şi rădăcinile în creştinism, chiar şi când ajunge să-l conteste sau să i se opună), înţeleg şi punctul de vedere al celor care văd căsătoria în primul rând ca pe o taină consacrată de divinitate, asemenea botezului şi euharistiei (împărtăşaniei), şi chiar dacă nu există acest caracter pentru căsătoria civilă, pentru a nu crea confuzii lezante unei mari părţi a societăţii, mă pronunţ în final în favoarea introducerii parteneriatelor civile (ca soluţie, ca în Germania, şi nu ca etapă intermediară înainte de introducerea căsătoriei, ca în Franţa). Aşadar, sunt "progresist", sunt "conservator"? Sincer, nu-mi pasă, mă interesează să fiu corect şi raţional.

Lui Mircea Kivu

 

 

Dragă Mircea Kivu, întodeauna, mai ales de când te cunosc personal, mi-ai fost mai simpatic decât răposatul Alexandru Paleologu, care, deşi intelectual rasat şi liberal de viţă veche, ambele de netăgăduit, avea ceva distant şi neplăcut în personalitate. Nici competenţa ta nu poate fi pusă la îndoială şi, pe deasupra, eşti un om agreabil. Dar, totuşi, Paleologu îţi este superior.

La puţin timp după revoluţia din 1989, bătrânul Paleologu a ieşit public şi a mărturisit că a fost informator al Securităţii. Înainte ca legea Ticu să treacă în forma ciuntită în care a trecut, înainte să se înfiinţeze CNSAS, înainte ca SRI să transfere arhiva Securităţii comuniste către CNSAS, Alexandru Paleologu şi-a exorcizat acest demon. Un gest prin care a rămas unic, pe care nu au avut curajul să şi-l asume, dintre liberali, nici Constantin Bălăceanu-Stolnici, nici Mircea Ionescu Quintus, nici măcar cea pe care acum vreo 10-15 ani toată presa o ţinea de mare reper de moralitate, Mona Muscă.

Şi acum a venit rândul tău. Deşi în aceşti 27 de ani ai văzut cu siguranţă cum a reuşit Alexandru Paleologu să fie iertat de societate după mărturisirea sa şi cum a dispărut din viaţa publică Mona Muscă, a cărei ipocrizie i-a fost fatală politic. Deşi te plac, trebuie să-ţi spun fără prea mari menajamente că am impresia că laşitatea, care chiar tu spui că te-a împins să devii omul Securităţii la mijlocul anilor '80, nu te-a părăsit nici din 1990 încoace, altfel ca un om moral ce eşti ai fi ieşit tu să spui adevărul despre tine.

Sigur că în acei ani au fost fel de fel de situaţii. Unii se ofereau chiar ei să servească Securitatea pentru diferite avantaje sau ca să se răzbune pe cineva, alţii erau şantajaţi (cazurile cele mai dramatice fiind ale foştilor deţinuţi politici sau ale celor care aveau rude în închisori), alţii erau pur şi simplu slabi ş.a.m.d. Cunosc şi cazuri, prin anii '50, de oameni care s-au sinucis ca să nu fie forţaţi să devină "turnători" ai Securităţii.

Dar la mijlocul anilor '80 se putea refuza şi cunosc persoane care au făcut-o (una fiind chiar răposata mea mamă, care a demisionat din funcţia de preşedinte al asociaţiei de locatari a blocului în care se mutase după divorţ, prin 1983, şi s-a folosit de faptul că are un copil care stă cu bunicii pentru a pretexta că nu are când să se socializeze cu vecinii). Sigur, trebuia să rezişti unor presiuni şi tentaţii felurite (de la a fi chemat la serviciul de cadre aproape în fiecare zi pentru a mai scrie câte o autobiografie şi a fi vizitat de nişte politicoşi, dar destul de siniştri ofiţeri de securitate chiar şi acasă, până la oferte de bani sau împlinire profesională) şi trebuia să accepţi faptul că nu vei avea o carieră peste un anumit nivel, oricât de capabil ai fi, şi nici prea multe oportunităţi de a călători în străinătate.

Iar faptul că, în ultimii 27 de ani, în condiţii de libertate, numai un singur fost informator al Securităţii devenit persoană publică s-a confesat societăţii rămâne de neînţeles. Dacă pentru angajamentele şi notele informative date în plin regim totalitar există, în multe cazuri, scuze, pentru păstrarea secretului după 1989 nu mai există justificări.

Există însă un semn de întrebare. Mare de tot. Cu fiecare astfel de dezvăluire vedem că nu doar clasa politică post-decembristă s-a recrutat din fostele cadre ale partidului comunist şi Securităţii, dar şi că foarte mulţi din formatorii de opinie, oameni de presă, ONG-işti consacraţi, experţi, "analişti" chemaţi pe la fel de fel de talk show-uri, au fost cel puţin colaboratori ai Securităţii. Dacă la asta adăugăm şi suspiciunile de implicare în sfera politică, civică, mass media a ofiţerilor acoperiţi şi colaboratorilor serviciilor actuale, puzzle-ul care ar putea să se întregească nu e deloc unul plăcut... #securismulpentrutoţi

Cum nu ne lasă Şerban Nicolae şi Traian Băsescu acasă

Luna aprilie părea să aducă încet, încet o stingere naturală şi firească a protestelor din Piaţa Victoriei din Capitală şi din alte locuri din ţară. Cel puţin la Bucureşti, numărul celor prezenţi zilnic în scuarul din mijlocul Pieţei Victoria scăzuse la câteva zeci, poate o sută cincizeci duminica. Dar, iată, a venit 2 mai, Ziua Naţională a Tineretului, şi senatorii din comisia juridică patronată de acel personaj care face dovada peremptorie că Darwin a avut dreptate cu privire la originea omului, Şerban Nicolae, au votat graţierea tuturor celor în etate de minimum şaptezeci de ani, indiferent dacă-i cheamă Vişinescu, Ficior sau Iliescu şi sunt vinovaţi de crime împotriva umanităţii (pentru lipsa de instrumentare a cărora România a fost condamnată la CEDO în dosarele "mineriadei" din iunie 1990 şi al revoluţiei din 1989, ocazie cu care s-a stabilit că astfel de crime sunt imprescriptibile; asta apropo de mult clamata evitare a unei condamnări CEDO drept justificare a graţierii dorite de actuala guvernare). La aceştia, putem adăuga beneficiarii gen Voiculescu, bătrâni politicieni şi oameni de afaceri condamnaţi pentru corupţie.

Iar la 3 mai, ieri, cu larga contribuţie a doi senatori PNL care au lipsit de la lucrările comisiei juridice- Nicoleta Pauliuc, dar şi fostul copreşedinte al partidului Alina Gorghiu (da, ea însăşi)-, aceasta a adoptat amendamentele aceluiaşi Şerban Nicolae, ale lui Tit Liviu Brăiloiu, de asemenea de la PSD, dar şi ale eternului şi fascinantului Traian Băsescu, fostul preşedinte al României şi mare luptător anticorupţie din vârful buzelor, care acum distruge tot ceea ce susţine că a construit în zece ani de mandat în fruntea ţării, amendamente prin care se graţiază cei condamnaţi pentru fapte de corupţie precum darea şi luarea de mită, traficul şi cumpărarea de influenţă.

Iar ceea ce era clar că se va întâmpla, poate mai puţin doar pentru minţile îmbâcsite şi înfierbântate ale unora precum Şerban Nicolae şi Traian Băsescu, s-a întâmplat. Chemându-se pe Facebook, în ciuda timpului scurt, cam o mie cinci sute, două mii de protestatari s-au adunat în Piaţa Victoriei în aceeaşi seară. Şi protestele, astfel revigorate, continuă. Azi, la orele 14, a avut loc un protest automobilistic în jurul Palatului Parlamentului, acolo unde comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Senatului vota retractarea amendamentelor adoptate cu o zi înainte, dar includea în schimb graţierea celor condamnaţi pentru participare la grup infracţional organizat şi pentru fals în declaraţii. Iar diseară oamenii se vor aduna din nou în Piaţa Victoriei (dar şi în alte oraşe unde, de ieri seară, protestele au fost de asemenea revigorate).

Sigur, cineva mai naiv ar putea să întrebe de ce în faţa Guvernului din moment ce atât premierul Grindeanu, cât şi preşedintele PSD Liviu Dragnea s-au delimitat de amendamentele adoptate şi apoi parţial retractate de comisia lui Şerban Nicolae; numai că trebuie să fii într-adevăr naiv să nu îţi dai seama de strategia de tip "poliţistul bun, poliţistul rău" pe care o fac cei din coaliţia PSD+ALDE în acest moment. Strategie care foarte probabil va continua şi în etapele următoare: plenul Senatului, comisia juridică a Camerei Deputaţilor (unde se încălzeşte un alt "eminent" jurist, Eugen Nicolicea), plenul Camerei Deputaţilor.

Pe de altă parte, că ziceam de scăderea în intensitate a protestelor în cursul lunii aprilie, a existat în acel respiro şi o parte bună. Parlamentarii USR au început să conceapă modul în care ar putea să transpună în legislaţie punctul 8 al noii Proclamaţii de la Timişoara (Proclamaţia România 2017 Plus), cel care cere interzicerea accesului penalilor în funcţii şi în demnităţi publice. A avut loc şi o dezbatere la Palatul Parlamentului în acest sens. Probabil că acest demers va continua mai în forţă după ce va trece congresul USR din 12-14 mai, care se anunţă destul de încins de chestiuni interne de partid.

Structuri civice născute din protestele #Colectiv şi cele din acest an, dar şi de la "toamna româneasca" din 2013, precum Corupţia Ucide, Iniţiativa România, Sibiu Uniţi Salvăm, Iniţiativa Timişoara, Aradul Civic, Oradea Civică, ACTI Craiova, Civica Iaşi, în urma unor discuţii fructificate cu o întâlnire avută la Sibiu, au pus bazele unei platforme comune, căreia i s-a alăturat şi grupul #Rezistenţa, fondat de protestatari din Piaţa Victoriei prin fuziunea între grupul iniţial #Rezistenţa întemeiat de Andrei Roşu şi 600.000 pentru România iniţiat de Mihai Tudorică. #Rezistenţa administrează grupul de Facebook #rezistenţa cu peste 50 de mii de abonaţi şi pagina de Facebook 600.000 pentru Rezistenţa. De asemenea, în urma unei întâlniri avute în seara de 1 Mai, au fost înlăturate în mare parte asperităţile dintre grupul #Rezistenţa şi grupul #Insist, constituit de asemenea din protestatari din Piaţa Victoriei precum Cristian Mihai Dide, grup care-şi propune să desfăşoare o gherilă civică paşnică şi deja a avut acţiuni de această natură în Piaţa Victoriei, la Palatul Parlamentului, la sediul Jandarmeriei Române sau la Primăria Municipiului Bucureşti. Respectivele asperităţi fuseseră create de excesele de atitudine şi de limbaj ale lui Sandy Matei, un domn care nu se mai regăseşte în niciuna din aceste formule de organizare. Finalmente, Corupţia Ucide încearcă să pună pe roate un festival activist, Profest, oarecum în tradiţia Fân Festului, ce ar urma să aibă loc la Râşnov, spre sfârşitul lunii august.

În final voi introduce o perspectivă uşor istoricistă, pe care mi-o permite calitatea de participant la toate mişcările de revoltă ale ultimilor ani, observând că deşi între acestea există o continuitate şi un crescendo, unii dintre participanţii de la evenimentele anterioare tind să fie mai degrabă critici cu protestele de acum. În texte anterioare am menţionat cum o parte a suflării monarhiste foarte active în 2012 susţine mai degrabă poziţia guvernării în 2017 şi cum nucleul dur al contramanifestaţiilor de la Palatul Cotroceni din februarie era compus eminamente din "corul USL" din 2012.

Dar puţin mai suprinzătoare mi se pare reticenţa unora dintre cei mai implicaţi activişti nu doar din 2012, dar şi de la protestele pentru Roşia Montană şi gazele de şist din 2013, cele pentru votul din diaspora din 2014, ori cele împotriva despăduririlor şi fenomenul #Colectiv din 2015, mai ales a celor cu vederi de stânga, care fie au participat la protestele din acest an, dar cu mai puţină însufleţire, fie dintr-un punct încolo nu s-au mai implicat deloc, eventual au început să reproşeze protestatarilor că revendicările lor nu sunt destul de sociale şi că revolta lor faţă de guvernare şi de stat nu e dublată şi de o revoltă împotriva multinaţionalelor şi a corporaţiilor în general (iar în subsidiar, desigur, niţeluş deranjaţi de accentele "naţionaliste", precum intonarea zilnică a imnului sau tricolorul făcut de mulţime în februarie).

La capitolul ăsta am şi o mică anecdotă ironică: cândva înainte de alegerile locale de anul trecut, stăteam de vorbă cu unul dintre liderii stângii intelectuale româneşti despre coagularea de noi forţe politice, care să ducă lupta împotriva sistemului încarnat de marile partide şi de "puii" lor din civism şi din stradă pe terenul electoral; respectivul mi-a răspuns că nu crede în asta pentru anul 2016 cel puţin şi că ar dori să doarmă tot anul, pe care-l considera compromis de zgomotul electoral, şi să se trezească în 2017, când el credea că vor avea loc noi proteste, mult mai mari decât cele din 2013 sau cele de la #Colectiv. Ei bine, omul a văzut viitorul corect şi, cu toate astea, după o participare iniţială destul de discretă, fără portavocea cu care ne obişnuise, cam de pe la momentul tricolorului făcut de mulţime în Piaţa Victoriei nu a mai apărut deloc pe la proteste.

În fine, fiecare alege pentru sine. Desigur, ar fi ideal ca toţi să reuşească să vadă lucrurile în perspectivă, să-şi dea seama că acum avem de oprit o restauraţie penală care, consumată, ne va afecta pe toţi (în plus chiar înainte ca România să exercite preşedinţia Uniunii Europene într-un moment foarte delicat pentru continent) şi prea puţin contează că protestul are o dominantă de dreapta sau de stânga. De fapt, cum îmi spunea ieri un veteran al protestelor cu vederi conservator-libertariene stil Tea Party, ăştia (cei de la putere) chiar au talentul să-i aducă alături pe progresişti şi pe conservatori. Iar cei care se inadecvează din prejudecată ideologică sau din puritanism protestatar (ştiu pe cineva care şi-a pierdut entuziasmul pentru că la 22 ianuarie la protest s-a afişat scurt şi preşedintele Iohannis), riscă să rateze o mare ocazie de a fi de partea corectă a istoriei.

#rezist