Puţină istorie...

Pentru că tot am amintit în prima intrare din acest blog despre evenimentele de acum exact un sfert de secol, cred că este momentul potrivit să rememorăm faptele, multe dintre ele uitate de public de-a lungul anilor. Pornesc aşadar de la o cronologie pe care am scris-o în aprilie 1995, cu ocazia împlinirii a cinci ani de la începutul „Golaniadei”, bazată pe extrase din presa anului 1990 şi pe experienţe personale, revizuită la 16 martie 2005, pe când lucram la o compilaţie a celor mai relevante materiale pe care le-am redactat în perioada mea de jurnalism (1994-1996), şi finalmente revăzută şi completată astăzi, cu ocazia pregătirii acestei postări. În perioada următoare voi reveni asupra unora dintre episoadele de mai jos, la care şi al dumneavoastră a fost participant direct.

1989

21 martie: La Chişinău are loc o primă manifestaţie la care se cere revenirea după o jumătate de secol la scrierea românească cu grafie latină, recunoaşterea faptului că „limba moldovenească” este de fapt limba română şi adoptarea acesteia ca limbă oficială a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. În aceeaşi perioadă, poezia „Doina” de Mihai Eminescu este publicată cu litere latine la o tipografie din republicile baltice ale Uniunii Sovietice. Manifestaţiile cu acest obiect se vor repeta apoi duminică de duminică, timp de mai multe luni.

27 august: Are loc prima Mare Adunare Naţională de la Chişinău, în piaţa care mai târziu va purta acest nume. Rezoluţia adoptată cere declararea limbii române scrisă în grafie latină ca limbă oficială a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Au loc contramanifestaţii ale rusofonilor la Tiraspol şi Tighina. Simion Grossu, preşedintele Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti este înlocuit cu Petru Lucinschi, viitor preşedinte al Republicii Moldova.

31 august: Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti adoptă legea prin care limba română (şi nu o inexistentă „limbă moldovenească”) devine limba oficială a republicii sovietice. Începând cu anul 1990, în această dată se sărbătoreşte în Republica Moldova Ziua Limbii Române, sărbătoare celebrată oficial în România pentru prima oară în anul 2013.

7 noiembrie: Ultima paradă dedicată Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie de la Chişinău este întreruptă de manifestanţi.

10 noiembrie: Noi proteste violente au loc la Chişinău. Pentru prima dată presa scrisă din România relatează despre evenimentele de dincolo de Prut. Cenzura privitoare la evoluţiile din restul Europei se menţine la parametri maximi. În aceeaşi lună, la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu este reales secretar general al Partidului Comunist Român la cel de-al XIV-lea Congres.

13-15 decembrie: La Timişoara credincioşi reformaţi maghiari pichetează casa pastorului Laszlo Tokes, prezentat ca disident de posturile de radio străine, mai ales „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”, pentru a împiedica relocarea acestuia de către Securitate. Treptat, acestora li se alătură nemulţumiţi din rândurile etnicilor români.

14 decembrie: Încercarea de a declanşa o manifestaţie de protest la Iaşi, anunţată prin manifeste, eşuează ca urmare a prezenţei masive a trupelor de miliţie şi de Securitate pe străzi.

16 decembrie: La Timişoara micul protest din preajma casei pastorului Laszlo Tokes se transformă în revoltă, iar epicentrul acesteia se mută în alte zone din oraş. Începutul Revoluţiei române.

17-19 decembrie: Revolta timişoareană ia proporţiile unei puternice insurecţii populare, care nu încetează nici măcar în momentul în care trupele de miliţie, armată şi Securitate deschid focul în plin, cu preţul vieţii a zeci de oameni. Câteva zeci de cadavre sunt aduse la Bucureşti, incinerate la Crematoriul „Cenuşa”, iar rămăşiţele rezultate sunt aruncate într-un canal, pe raza comunei Popeşti Leordeni. Este pentru prima dată în patruzeci şi cinci de ani de regim comunist când o revoltă populară continuă chiar şi după ce autorităţile introduc cele mai dure măsuri de represiune.

20 decembrie: La Timişoara nu se mai trage, iar mulţimea ocupă Piaţa şi balconul Operei, pe care le vor ţine ocupate până în 22 decembrie. Au loc negocieri de formă între revoluţionari şi trimişi ai Puterii de la Bucureşti. Seara, întors din vizita din Iran, Nicolae Ceauşescu ţine un discurs intransigent, în care nu oferă nici cea mai mică concesie celor pe care îi numeşte „huligani”, „iredentişti” şi „agenturi străine” şi face o paralelă forţată cu evenimentele din august 1968. Practic, discursul său anunţă intenţia reprimării cu cele mai brutale mijloace a revoluţiei din Timişoara. O primă reacţie se produce la Lugoj, unde are loc imediat după discursul televizat o primă manifestaţie de protest.

21 decembrie: Revoluţia se extinde la Braşov, Sibiu, Cluj, Cugir şi în alte câteva oraşe. La Bucureşti, mitingul convocat chiar de autorităţi scapă de sub control, mulţimea se împrăştie, iar grupuri de demonstranţi se adună la Piaţa Universităţii şi la Piaţa Romană. Miliţia, Securitatea şi armata deschid focul, la Piaţa Universităţii este improvizată o baricadă. Rezistenţa continuă aici până după miezul nopţii. Cei mai mulţi morţi şi răniţi sunt la Bucureşti, dar se trage în plin şi în celelalte oraşe revoltate, mai puţin la Timişoara.

22 decembrie dimineaţa: Numărul oraşelor în care au loc manifestaţii creşte. La Bucureşti sute de mii de oameni, în special muncitori de pe platformele industriale, străbat în mari coloane oraşul, fără a putea fi opriţi de barajele formate de armată şi de gărzile patriotice. Aceste coloane se întâlnesc în Piaţa Palatului, ce va fi numită ulterior Piaţa Revoluţiei. Este anunţată sinuciderea ministrului apărării, generalul Vasile Milea, acuzat de trădare. Ulterior, numele său va fi dat unui bulevard din Bucureşti, deşi nu este nici azi foarte clar rolul exact jucat de general în evenimentele de atunci şi nici circumstanţele morţii sale. În momentul în care, în jurul orelor 13, gărzile permit accesul protestatarilor în sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, azi sediul Ministerului Afacerilor Interne, Elena şi Nicolae Ceauşescu fug cu un elicopter, îndemnaţi în acest sens de către generalul Victor Atanasie Stănculescu, ministru adjunct al apărării. Demonstranţii pătrund şi în sediul Televiziunii Române, care începe să transmită „revoluţia în direct”. Odată cu fuga dictatorului Nicolae Ceauşescu (1965-1989) este înlăturată o tiranie comunistă care a durat patruzeci şi cinci de ani.

22-25 decembrie: Pe fondul anarhiei şi al declanşării luptelor cu aşa-zişii „terorişti”, presupuşi apărători ai regimului Ceauşescu specializaţi în gherilă urbană, se consolidează o nouă Putere, reprezentată de Frontul Salvării Naţionale (FSN), condus de către viitorul preşedinte Ion Iliescu (1990-1996; 2000-2004). În fapt, nucleul conducător al acestuia este format din aşa-zisi disidenţi din cadrul Partidului Comunist Român, precum însuşi Ion Iliescu şi Silviu Brucan, copiii unor foşti potentaţi comunişti, precum Petre Roman, generali de armată între care şi foşti participanţi la „complotul generalilor” din 1983, unii dintre ei având legături cu spionajul militar sovietic, GRU, cum este generalul Nicolae Militaru, precum şi personaje din eşaloanele doi şi trei ale Securităţii sau apropiate acesteia, cum este Virgil Măgureanu. Foarte curând, în jurul acestui nucleu se repliază oamenii din eşaloanele doi şi trei ale Partidului Comunist Român şi Securităţii, care se vor reinventa în anii următori în elita politică şi economică a noii democraţii româneşti. Pentru păstrarea aparenţelor, în Consiliul Frontului Salvării Naţionale sunt cooptaţi şi disidenţi autentici, ca Doinea Cornea şi Mircea Dinescu, dar şi revoluţionari remarcaţi în stradă, precum Dan Iosif. Dintre aceştia, cei care nu se vor acomoda cu nucleul de oameni ai fostului regim vor fi izolaţi şi, până la urmă, înlăturaţi.

Preocuparea de căpătâi a figurilor cheie din regimul provizoriu este de a deturna caracterul revoluţiei către o viziune de tip „perestroika” şi „glasnost” (celebrul discurs televizat din seara de 22 decembrie a lui Ion Iliescu în care acesta i-a acuzat pe soţii Ceauşescu că „au întinat idealurile socialismului”) şi de a-şi consolida puterea inclusiv prin limitarea oricărei retribuţii morale şi juridice doar la cuplul dictatorial şi la colaboratorii cei mai apropiaţi ai acestuia. Garantarea din nou a libertăţii de credinţă este folosită pentru a promova agresiv ideea de iertare creştină a oamenilor din aparatul de stat şi de partid fără de care dictatura nu ar fi putut funcţiona.

Isteria teroristă, încurajată ca să confere o aură mesianică, de salvatori ai naţiunii, noilor lideri de la Bucureşti, se soldează cu alte zeci şi sute de morţi şi de răniţi, majoritatea covârşitoare în incidente lipsite de orice noimă în care militari şi civili s-au împuşcat între ei crezând că apără revoluţia şi că ceilalţi sunt „teroriştii”. Pe acest fundal,  au loc marile masacre de la Otopeni şi de la sediul Ministerului Apărării Naţionale, când întăririle trimise să consolideze apărarea aeroportului şi a ministerului sunt luate drept „terorişti”. Lipsa de comunicare din spatele celor două incidente pare a fi fost una deliberată.

Existenţa unui mic număr de diversionişti profesionişti care au declanşat şi menţinut această atmosferă de război civil este foarte probabilă din mărturiile epocii, dar lipsită de orice confirmare obiectivă până în ziua de azi. În orice caz, misiunea acestora pare a nu fi avut nimic de-a face cu apărarea cuplului Ceauşescu, abandonat de toate structurile de forţă ale statului român, ci cu crearea unei stări de confuzie şi de panică favorabilă consolidării noii Puteri. De altfel, Ion Iliescu a încercat chiar să folosească fenomenul „terorist” pentru a chema trupele sovietice în „ajutor”- potrivit înţelegerilor dintre George Bush sr. şi Mihail Gorbaciov de la Malta, de la începutul lunii decembrie 1989, România şi Bulgaria rămâneau în sfera de influenţă sovietică-, dar a renunţat în faţa împotrivirii ferme a armatei.

La finalul intervalului 22-25 decembrie, Nicolae şi Elena Ceauşescu, capturaţi încă din după-amiaza zilei de 22 decembrie şi ţinuţi într-o unitate militară din Târgovişte, fapt ascuns timp de aproape trei zile publicului larg, sunt executaţi în urma unui simulacru de proces, un episod ruşinos pentru noua democraţie românească, amintind de demascările perioadei staliniste (25 decembrie). De punerea în scenă a pretinsului proces şi a execuţiei s-au ocupat generalul Victor Stănculescu şi Gelu Voican Voiculescu, vicepremier al guvernului provizoriu, acţiunea fiind autorizată de Ion Iliescu. Sfârşitul oficial al Revoluţiei.

1990

12 ianuarie: Manifestările de la Bucureşti prilejuite de doliul naţional declarat în această zi se transformă într-o puternică manifestaţie de protest. Se cere interzicerea de jure a Partidului Comunist Român (PCR) si reintroducerea pedepsei capitale, abolită după executarea soţilor Ceauşescu, pentru sancţionarea criminalilor comunişti. Dumitru Mazilu, vicepreşedinte al CFSN, încearcă să capitalizeze protestul în beneficiul propriu. Ambele măsuri, adoptate sub presiunea străzii, vor fi la scurt timp revocate, dar ultimele structuri existente ale Partidului Comunist Român îşi vor anunţa autodizolvarea (fără a exista însă un congres statutar la care să se ia prin vot această decizie). Dumitru Mazilu va fi revocat din funcţia deţinută.

23 ianuarie: Frontul Salvării Naţionale, profitând de uriaşul său ascendent moral asupra populaţiei, îşi anunţă participarea în viitoarele alegeri. Un val de îngrijorare străbate o parte a intelectualităţii, deoarece FSN, ca şi PCR înaintea lui, dispunea de un monopol al puterii şi devenise prin respectiva decizie atât organ de stat, cât şi partid politic.

28 ianuarie: Partidele istorice (Partidul Naţional Liberal- PNL; Partidul Naţional Ţărănesc- creştin şi democrat- PNŢ-cd; şi Partidul Social Democrat din România- PSDR), reconstituite în decembrie 1989-ianuarie 1990, organizează o impresionantă manifestaţie anti-FSN în Piaţa Victoriei din Bucureşti. În paralel are loc o contramanifestaţie pro-FSN, organizată de revoluţionarul Dan Iosif. Au loc discuţii intre Ion Iliescu şi liderii partidelor istorice, la care preşedintele CFSN îl acuză pe preşedintele PNŢ-cd, Corneliu Coposu, că îi „bagă sula în coaste”. Seara au loc incidente violente, provocate de atacul unor muncitori de la IMGB asupra manifestanţilor anti-FSN.

29 ianuarie: În Bucureşti are loc o demonstraţie de forţă a muncitorilor „fesenişti” din Capitala, dar si aduşi expres din provincie. Iau parte şi minerii din Valea Jiului. Sunt atacate sediile PNL si PNŢ-cd din Bucureşti, Botoşani, Iaşi şi Râmnicu Vâlcea.

12-14 februarie: În Piaţa Victoriei din Capitală are loc o manifestaţie-maraton a studenţilor de la Academia Militară Tehnică, cu scopul declarat de a impune aplicarea celor treisprezece puncte din programul Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA).

18 februarie: Câteva mii de persoane demonstrează in Piaţa Victoriei din Bucureşti în sprijinul CADA. Spre seară, manifestanţii pătrund în sediul Guvernului. Apoi se deplasează la sediul Televiziunii Române (TVR), unde prezintă o proclamaţie ce va fi citită în direct, în timp ce ultimii rămaşi în Palatul Victoria sunt arestaţi de militarii care asigurau paza clădirii. Evenimentul este calificat de către preşedintele FSN Ion Iliescu drept o „încercare de lovitură de stat legionară”.

19 februarie: Şase mii de mineri din Valea Jiului descind in Capitală. Are loc o manifestaţie „fesenistă” cu mii de participanţi în aceeaşi Piaţă a Victoriei. Sunt operate reţineri abuzive în Piaţă şi pe stradă, dintre cei suspectaţi a fi participat la evenimentele zilei anterioare sau, pur şi simplu, de a avea opinii politice „antifeseniste”.

25 februarie: Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN) este înlocuit cu Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), organism paraparlamentar dominat tot de către FSN, care-şi rezervă o cotă de 50% din locuri, în timp ce o parte din restul de 50% este ocupat de „tovarăşi de drum”, precum Partidul Socialist Democratic, Partidul Democrat al Muncii etc.

11 martie: În Piaţa Operei din Timişoara are loc o demonstraţie anticomunistă. Este lansată Proclamaţia de la Timişoara, care devine manifestul opoziţiei civice din prima jumătate a anului 1990. Punctul 8 al acesteia stipulează excluderea din viata politică a fostelor notabilităţi comuniste şi a foştilor securişti, pentru o perioadă de trei legislaturi (legea lustraţiei).

15 martie: Marcarea de către etnicii maghiari, sub coordonarea Uniunii Democratice a Maghiarilor din România (UDMR), a zilei naţionale a Ungariei provoacă puternice tensiuni între români şi maghiari în estul Transilvaniei. Între români mobilizarea este declanşată de Uniunea Culturală „Vatra Românească”, ONG creat în replică la formarea UDMR, din care ulterior se va desprinde Partidul Unităţii Naţionale Române (PUNR), membru al coaliţiei de guvernare din perioada 1992-1996.

19-20 martie: La Târgu Mureş are loc un grav conflict violent între comunităţile română şi maghiară, atât din oraş, cât şi cu participanţi veniţi din comunele din zonă. Din fericire, ulterior nu vor avea loc alte violenţe interetnice şi situaţia se va detensiona treptat.

22 aprilie: În Piaţa Unirii din Bucureşti la ora 11.30 are loc un miting electoral al Grupării Democratice de Centru, cartel electoral cuprinzând zece partide. Participanţii la acest miting iau apoi parte în Piaţa Aviatorilor la o demonstraţie electorală a PNŢ-cd. La ora 15.00 o parte dintre demonstranţi se mută în faţa Televiziunii Române (TVR). De aici pleacă o coloană condusă de revoluţionarul Dumitru Dincă, care, în jurul orei 19.00, blochează Piaţa Universităţii. Demonstranţii cer consacrarea legală a punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara si abrogarea  Decretului nr. 443/1977 prin care TVR, pe atunci singura televiziune, principala sursă de informare a populaţiei şi tranformată în organ de propagandă al FSN, era subordonată Guvernului, precum şi amânarea alegerilor programate pentru 20 mai, spre a da şansa Opoziţiei să mai reducă din handicapul electoral evident faţă de FSN. Protestul este revendicat de „Alianţa Poporului”, grup condus de Dumitru Dincă, Asociaţia „21 Decembrie”, Asociaţia „16-21 Decembrie”, Forumul Antitotalitar Român şi Grupul Independent pentru Democraţie. Începutul Fenomenului Piaţa Universităţii 1990 („Golaniada”).

24 aprilie: La orele 05.15-05.30, Piaţa Universităţii din Bucureşti este deblocată printr-o operaţiune de forţă a trupelor de poliţie. După ora 12.00, când acestea se retrag, zona este din nou blocată de manifestanţi. Liga Studenţilor din Universitatea Bucureşti, prezidată de Marian Munteanu, preia coordonarea mişcării. În CPUN au loc dezbateri furtunoase. Ion Iliescu rosteşte termenul care va deveni titlul de glorie al demonstranţilor: „golani”.

25 aprilie: Piata Universităţii din Capitală este proclamată „Zonă Liberă de Neocomunism”. Este deschis balconul Facultăţii de Geologie, de unde este coordonată şi animată demonstraţia.

Studenţi din Iaşi încearcă proclamarea unei „Zone Libere de Neocomunism” în acest oraş. Sunt atacaţi şi molestaţi.

La Ploieşti au loc incidente violente, demonstraţia unor studenti bucureşteni, timişoreni şi ploieşteni, precum şi a unor elevi din oraş fiind stopată brutal de grupuri de etnici romi.

29 aprilie: Mii de demonstranţi blochează Piaţa Operei din Timişoara, proclamând aici o „Zonă Liberă de Neocomunism”, dupa modelul bucureştean. Mişcarea este organizată de Alianţa Naţională pentru Proclamaţia de la Timişoara, coaliţie alcătuită din douăzeci şi nouă de asociaţii profesionale din domeniul culturii, o sută cincizeci şi patru de colective din întreprinderi şi instituţii, cincizeci şi unu de sindicate şi douăzeci şi patru de filiale ale unor partide politice.

Din iniţiativa Uniunii Tineretului Liber, Comitetului Executiv al Sindicatului Liber al Navigatorilor, Ligii Studenţilor din Marina Civilă şi a Comitetului Director al Confederaţiei „Frăţia” (condusă pe atunci de Miron Mitrea, sindicalistul care avea să schimbe în anii următori tabăra cu o sută optzeci de grade) este înfiinţată o „Zonă Liberă de Neocomunism” în Piaţa Ovidiu din Constanţa.

Sunt declanşate mişcări similare în Piaţa Sfatului din Braşov şi în Piaţa Libertăţii din Cluj.

30 aprilie: Dumitru Dincă, preşedintele „Alianţei Poporului”, iniţiază greva foamei din Piaţa Universităţii, Bucureşti.

2 mai: In fata Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi sindicatele studenţeşti din Facultăţile de Istorie şi Filologie fondează o altă „Zonă Liberă de Neocomunism”.

3 mai: Circa 200 de „golani” pun bazele unei „Zone Libere de Neocomunism” lângă Teatrul de Stat din Galaţi.

O acţiune similară are loc la Brăila.

4 mai: Are un loc un atac violent contra demonstranţilor din Piaţa Sfatului (Braşov).

La Ploieşti, indivizi înarmaţi cu bâte pulverizează o demonstraţie paşnică a studenţilor şi liceenilor.

Alte atacuri au loc contra demonstranţilor din Galaţi şi Brăila.

6 mai: Este creată o „Zonă Liberă de Neocomunism” la Arad.

Presa anunţă că demonstraţii aproape zilnice au loc la Sibiu.

In Piaţa Universităţii (Bucureşti) numărul greviştilor foamei ajunge la şaptezeci şi opt.

Sursele Opoziţiei afirmă ca s-au strâns 3,5 milioane de semnături în favoarea Proclamaţiei de la Timişoara.

7 mai: La Ploieşti au loc noi incidente violente.

9 mai: Preşedintele filialei FSN din Iaşi provoacă violenţe împotriva manifestanţilor din oraş.

10 mai: Numărul greviştilor foamei din Bucureşti scade la şaizeci şi opt.

13 mai: Frontul Popular din Moldova (ulterior Partidul Popular Creştin Democrat din Republica Moldova) îşi anunţă solidaritatea cu mişcarea „golanilor” din România. Peste ani, în 1995 şi 2002, metoda manifestaţiei-maraton va fi folosită şi de protestatarii din Chişinău (NOTĂ: cu succes, bulgarii au preluat tactica „zonelor libere” în vara anului 1990, reuşind să înlăture guvernul comunist al lui Petăr Mladenov; a se vedea şi revoluţiile din Ucraina anilor 2004 şi 2013/2014, mişcările de tip Occupy şi Indignados, pieţele Primăverii Arabe din 2011, Piaţa Taksim din Turcia etc.; e adevărat, românii la rândul lor s-au inspirat din Piaţa TienAnMen, China, 17 mai-4 iunie 1989, dar au rafinat metoda).

15 mai: Studenţii de la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Capitală intră în grevă până la alegeri.

În cursul serii, la Iaşi, căminul studenţesc de fete din Copou este atacat cu sticle incendiare.

16 mai: O nouă agresiune se produce împotriva „golanilor” ieşeni.

20 mai: Au loc primele alegeri libere după mai bine de cincizeci şi doi de ani (ultimele avuseseră loc în decembrie 1937). Uzând şi abuzând de uriaşul capital electoral acumulat în decembrie 1989, ca şi de controlul asupra TVR, în acea vreme încă singurul canal de televiziune din ţară şi fără alternativa internetului, ca şi pe fondul tulburării pe care protestele de stradă o provoacă majorităţii încă nedumerite a populaţiei, FSN câştigă cu un scor de 66-67%, uşor diferit între cele două Camere ale Parlamentului, iar Ion Iliescu obţine presedinţia cu procentajul record de 85%. Va rămâne în amintire drept „Duminica Orbului”, după sărbătoarea din calendarul creştin ortodox marcată în acea duminică.

În urma acestei victorii zdrobitoare a noii Puteri, demonstraţiile-maraton din Timişoara, Constanţa, Braşov, Cluj, Iaşi, Galaţi, Brăila şi Arad iau sfârşit.

24 mai: În Piaţa Universităţii din Bucureşti este convocată o mare adunare, la care Asociaţia „21 Decembrie”, Grupul Independent pentru Democraţie, Liga Studenţilor şi Asociaţia Studenţilor Arhitecţi îşi anunţă retragerea. Sub presiunea unei părţi a demonstranţilor, respectivele formatiuni acceptă să-şi asume organizarea în perimetrul aceleiaşi pieţe a câte unei manifestaţii în fiecare zi de joi şi în fiecare zi de 21 a fiecărei luni, în amintirea tragicului joi, 21 Decembrie 1989, momentul revoluţionar la care „Golaniada” s-a raportat cu predilecţie. „Alianţa Poporului” şi Asociaţia „16-21 Decembrie” îşi comunică decizia de a bloca în continuare Piaţa Universităţii pentru a rămâne lângă greviştii foamei. În condiţiile în care Decretul nr. 473/1977 fusese abrogat, iar introducerea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara în legea electorală devenise imposibilă după alegeri, aceştia prezintă drept nouă revendicare înfiinţarea unui canal independent şi alternativ de televiziune.

30 mai: Primarul în exerciţiu al Capitalei, Dan Predescu, încearcă să deblocheze în forţă Piaţa Universităţii, în chiar ziua în care oraşul este scuturat de un destul de puternic seism. Violenţele se limitează la nivelul verbal.

31 mai: La ordinul primarului Dan Predescu, sunt închise toaletele din Pasajul Universităţii şi este întrerupt curentul electric, precum şi liniile telefonice din clădirea Universităţii Bucureşti.

11 iunie: La sediul Guvernului are loc un dialog între cei nouăsprezece grevişti ai foamei ce-şi mai continuă protestul şi reprezentanţii Executivului Petre Roman. Nu se ajunge la niciun rezultat. După ora 16.00, între manifestanţii ce i-au însoţit pe greviştii foamei în Piaţa Victoriei şi forţele de ordine ce asigură paza Palatului Victoria izbucnesc unele altercaţii.

12 iunie: Procuratura Generală dispune evacuarea Pieţei Universităţii din Bucureşti.

13 iunie: În cursul dimineţii, Piaţa Universităţii este deblocată prin uz de forţă, cu brutalitate, de către autorităţi. Ulterior, o coloană de muncitori de la IMGB asediază şi devastează Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. În urma acestor evenimente, Piaţa Universităţii este invadată în mod spontan de protestatari furioşi. Acţiunea acestora degenerează într-o revoltă violentă, după ce agenţi ai Puterii deghizaţi în protestatari dau foc la ordinele generalului Diamandescu unor autobuze ale poliţiei. În cursul revoltei sunt atacate sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Televiziunii Române. Într-o încercare de a duplica evenimentele din 22 Decembrie 1989, protestatarii pătrund în sediul TVR, dar aceasta îşi întrerupe transmisia până la evacuarea în forţă a demonstranţilor. Ion Iliescu, într-un discurs televizat, califică revolta drept „rebeliune legionară” si face apel la muncitorii din provincie să vină în Bucureşti pentru a restabili ordinea. În cursul serii, după miezul nopţii, forţele de ordine intervin decisiv si reprimă complet răzmeriţa. Mai multe persoane sunt împuşcate mortal. Finalul Fenomenului Piaţa Universităţii 1990 („Golaniada”).

14-15 iunie: Minerii din Valea Jiului descind pentru a treia oară în Bucureşti, bine organizaţi şi conduşi de oameni ai Puterii. La scurt timp după sosirea în Capitală, în zorii zilei de 14 iunie, îndemnaţi personal de Ion Iliescu, aceştia instaurează teroarea. Va fi cea mai gravă din cele şapte „mineriade” (cele două deja amintite, plus cele din septembrie 1991, 1994, ianuarie 1999 şi februarie 1999). Sediile PNL, PNŢ-cd si al Asociaţiei Foştilor Detinuţi Politici din România (AFDPR), precum şi ale altor organizaţii non-guvernamentale, dar şi o serie de redacţii ale ziarelor cu vederi de opoziţie („România Liberă”, „ZigZag”, „Expres”, „Baricada” etc.) şi locuinţe ale unor oameni politici (Ion Raţiu) sunt devastate. Pentru două zile este complet suprimată apariţia presei de dreapta (conform accepţiunii timpului). CADA este scoasă în afara legii. Radioul şi televiziunea de stat desfaşoară o campanie media în cel mai pur stil stalinist. Sunt devastate sediile Universităţii Bucureşti şi Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”.

Numeroşi intelectuali, studenţi, elevi, membri ai partidelor istorice, romi, sau persoane doar „suspectate” că ar aparţine uneia din aceste categorii sunt atacaţi, molestaţi cu bestialitate şi în numeroase cazuri retinuţi abuziv. Mai multe sute de persoane ajung în stare de arest pe Platforma Măgurele, unde vor fi ţinute mai mult timp, unii fiind şi trimişi în judecată. Numărul exact al celor decedaţi în urma agresiunilor din 14-15 iunie 1990, dar şi al celor împuşcaţi mortal în seara de 13 iunie 1990, nu este cunoscut, dar este estimat la câteva zeci. Aceştia se adaugă celor peste o mie de morţi din Decembrie 1989, din care cei mai mulţi în confuzia încurajată deliberat în zilele de 22-25 decembrie.

În 15 iunie, Ion Iliescu le mulţumeşte public minerilor pentru „restabilirea ordinii”. Seara, în cursul aceleiaşi zile, grupuri de romi, înfuriaţi din cauza acţiunilor îndreptate împotriva lor, încearcă să-i atace pe mineri la Gara de Nord, în timp ce aceştia se îmbarcau în trenuri pentru a pleca.

Evenimentele din 13-15 iunie 1990 vor arunca România în izolare internaţională pentru următorii zece ani, cu grave consecinţe pentru dezvoltarea societăţii româneşti. Pentru faptele de atunci a fost condamnată până acum o singură persoană, minerul care în dimineaţa de 14 iunie a încercat să-l decapiteze pe Marian Munteanu pe marginea Fântânii de la Arhitectură.

17-19 iunie: Piaţa Universităţii din Bucureşti este din nou blocată de demonstranţi, revoltaţi de barbariile minerilor. Au loc ciocniri cu forţele de ordine.

20 iunie: Ion Iliescu depune jurământul în calitate de Preşedinte al României. Noul guvern, rezultat din alegeri, dar condus tot de Petre Roman, îşi începe activitatea. Este debutul unei alte istorii. Sfârşitul de facto al Revolutiei române.

13 iulie: Are loc Marşul Alb, cu mii de participanţi, care comemorează victimele evenimentelor din 13-15 iunie şi cere eliberarea celor arestaţi, în primul rând a lui Marian Munteanu.

22 iulie: Un nou protest alb, numit aşa din cauza cămăşilor şi tricourilor albe purtate de participanţi, are loc la Piaţa Operei din Bucureşti, pentru eliberarea celor arestaţi. Ulterior, Puterea va repune în libertate pe cei mai mulţi dintre cei reţinuţi în cursul zilelor de 13-15 iunie 1990.

1 noiembrie: Partidul Comunist Român (PCR) revine brusc în atenţia publică prin anunţul fuziunii dintre acesta şi Partidul Democrat al Muncii, unul dintre micile partide de stânga susţinătoare ale FSN, şi formarea ca urmare a presupusei fuziuni a Partidului Socialist al Muncii (PSM), în frunte cu fostul prim ministru din anii ’70 Ilie Verdeţ şi cu fostul potentat comunist Constantin Pârvulescu, cel care la Congresul al XII-lea al PCR din 1979 îl înfruntase direct pe Nicolae Ceauşescu. PSM avea să devină unul dintre membrii coaliţiei de guvernare din perioada 1992-1996. Această manevră provoacă o undă de şoc al cărei sens era de a curăţa FSN de permanentele acuzaţii că ar fi continuatorul PCR.

15 noiembrie: Un uriaş marş are loc pe străzile Capitalei, la chemarea nou înfiinţatei Alianţe Civice, cu ocazia împlinirii a trei ani de la revolta de la Braşov din 15 noiembrie 1987, considerată un adevărat preludiu al Revoluţiei române din Decembrie 1989. Amploarea acţiunii de protest este parţial explicabilă prin impresia negativă a creşterii subite a preţurilor la alimente în urma liberalizării introduse de guvernul Petre Roman.

16 decembrie: La Chişinău este marcată împlinirea unui an de la începutul Revoluţiei române de la Timişoara prin cea de-a doua Mare Adunare Naţională, a cărei rezoluţie cere proclamarea independenţei Republicii Moldova ca pas intermediar către reunificarea cu România.

21 decembrie: Prima comemorare a baricadei din 1989 la Bucureşti. Piaţa Universităţii este din nou blocată, pentru câteva ore, pe o vreme foarte rece, în contrast cu cea de un an înainte.

1991

19-21 august: Are loc puciul de la Moscova împotriva lui Mihail Gorbaciov. Acesta eşuează în faţa opoziţiei străzii condusă de preşedintele Rusiei, Boris Elţân.

27 august: Are loc cea de-a treia Mare Adunare Naţională de la Chişinău, care adoptă Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Se vorbeşte şi de Unirea viitoare cu România, prima ţară care recunoaşte independenţa celui de-al doilea stat românesc.

2 septembrie: Este proclamată independenţa Republicii Moldoveneşti Nistrene, în stânga Nistrului, dar cu capete de pod şi-n dreapta graniţei istorice, un ultim fragment al Uniunii Sovietice comandidat de la Moscova şi păzit de Armata a 14-a Rusă. De asemenea, este proclamată o a doua regiune separatistă, în sud, în zona locuită de etnicii găgăuzi, de asemenea condusă de ofiţeri KGB.

24-28 septembrie: Are loc cea de-a patra „mineriadă”. Mii de mineri din Valea Jiului, conduşi de liderul sindical Miron Cozma, un apropiat al intereselor preşedintelui Ion Iliescu, se deplasează în Bucureşti. De data aceasta atacul este îndreptat nu asupra populaţiei, ci a guvernului Petre Roman. Au loc confruntări furibunde între mineri şi forţele de ordine, sunt înregistraţi doi morţi, iar Guvernul este forţat să-şi depună mandatul. Începutul rupturii dintre Frontul Salvării Naţionale (FSN), ce avea să devină Partidul Democrat şi apoi Partidul Democrat Liberal (PDL), şi Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN), care avea să se transforme în Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) şi apoi în Partidul Social Democrat (PSD). Izolarea României şi imaginea de ţară instabilă, neguvernabilă şi nedemocratică, se accentuează.

8 decembrie: Preşedinţii Rusiei, Belarusului şi Ucrainei, reuniţi la Minsk, semnează destrămarea oficială a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), la şaizeci şi nouă de ani de la proclamarea acesteia de către Lenin şi Stalin. Ion Iliescu, preşedintele României, fusese ultimul şef de stat care semnase un tratat de bază cu imperiul muribund.

În aceeaşi zi, prin referendum, cetăţenii României aprobă în majoritate noua Constituţie, ce avea să sufere o primă revizuire în anul 2003. Din anul 2013 se discută despre o a doua astfel de reformă constituţională.

1992

1 martie-21 iunie: Are loc războiul de pe Nistru, cunoscut şi ca războiul din Transnistria sau războiul moldo-rus. Perspectivele de reunificare a Republicii Moldova cu România sunt blocate pentru următoarele două decenii.