De fapt, nu sunt niciun fel de
mistere. Atunci când, în spaţiul public şi nu numai, se discută despre adunări
publice, demonstraţii, mitinguri, manifestaţii, pe scurt cam 90% din conţinutul
acelui drept fundamental al omului denumit libertatea de întrunire, aproape
dintotdeauna, raportat la existenţa României post-decembriste, auditoriul se
loveşte de un de neînţeles amestec de reacredinţă a unor autorităţi precum
Jandarmeria Română, de ignoranţă, incompetenţă şi din nou reavoinţă din partea
diferiţilor reprezentanţi ai presei, precum şi de enorm de multă ignoranţă din
partea unei populaţii neobişnuite să consulte legile şi să-şi cunoască
drepturile.
Consacrat
prin articolul 39 din Constituţia României, dreptul la libera întrunire este
reglementat prin Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea
adunărilor publice. Este o lege cu numai treizeci de articole, în forma sa
actuală, nu foarte lungă. Aşadar nici pe departe un cod civil cu trei mii de
articole, greu de lecturat şi de digerat, o lege pe care toţi ar trebui să o
citim pentru că nu se ştie când vom avea nevoie să ne aducem o nemulţumire în
stradă.
Este
o lege cu destule hibe, mai veche decât Constituţia, o altă emanaţie, din
perioada mineriadelor, a regimului politic rezultat din acele nefericite
alegeri din Duminica Orbului 1990. Prin urmare este o lege al cărei spirit nu
are nimic de-a face cu democraţia autentică, ci doar cu eforturile unei puteri
panicate că lucrurile s-ar putea bascula oricând, pentru a pune botniţă
contestatarilor săi.
Dar,
chiar şi o lege cu o intenţie iniţial antidemocratică poate fi aplicată în
spirit democratic dacă există bunăvoinţă. Numai că de douăzeci şi patru de ani
de când există această lege, atât autorităţile, inclusiv în comunicate
oficiale, cât şi mass-media vorbesc de „autorizarea” sau de „aprobarea”
adunărilor publice. Un fel de revoluţie cu voie de la poliţie, ca în „Conu’
Leonida faţă cu reacţiunea”. După marşul pentru păduri din 9 mai 2015, Digi 24
TV a consacrat chiar un întreg reportaj-editorial conceptului de „autorizare” a
adunărilor publice, reproşând atât
Ministerului Afacerilor Interne, cât şi Jandarmeriei Române că din 2012, după
intervenţiile violente din Piaţa Universităţii din ianuarie, nu respectă Legea
nr. 60/1991 republicată şi uite cum a fost cuprins în ultimii ani Bucureştiul
de marşuri şi de manifestaţii. Un reportaj perfect pentru o televiziune de stat
din Federaţia Rusă sau Republica Populară Chineză, dar absolut ruşinos pentru o
televiziune privată dintr-un stat democratic, membru cu drepturi depline al
Uniunii Europene.
Numai
că, ce să vezi, Legea nr. 60/1991, în niciunul din cele treizeci de articole
ale sale, nu foloseşte nici măcar umbra cuvintelor „autorizare”, „aprobare”,
„permis”, pentru că un astfel de concept ar contraveni şi Constituţiei şi
legislaţiei internaţionale în materie de drepturi ale omului. „Autorizarea”
întrunirilor publice era norma legală înainte de 1989, când, deşi probabil unii
funcţionari publici şi jurnalişti ai zilelor noastre, ieşiţi de pe băncile unui
sistem de educaţie distrus prin veşnica tranziţie de la hoas către haos, habar
n-au, România avea un regim totalitar.
Legea nr. 60/1991
prevede doar obligaţia organizatorului unui protest de a notifica adunarea publică primăriei din localitatea unde urmează
să se desfăşoare. Este o altă discuţie că, din cauza concepţiei abuzive a altor
părţi din lege şi a normelor metodologice, ceea ce ar trebui să fie o simplă
notificare devine o procedură destul de complicată, în care organizatorul
trebuie să negocieze toate detaliile în prealabil cu o comisie de ordine
publică nu neapărat prietenoasă, reprezentând diferite autorităţi de tipul
Jandarmeriei, poliţiei, poliţie rutiere etc., cu care încheie un protocol
contrasemnat de primar, că Jandarmeria îi va crea un ţarc din garduri metalice
fie că vrea, fie că nu, sub pretextul siguranţei, dar de multe ori cu un anumit
efect de ridiculizare a manifestanţilor ş.a.m.d. Dar din moment ce legea nici
măcar nu pomeneşte de „autorizare” de ce o fac Ministerul de Interne,
Jandarmeria, primăriile, şi, culmea culmilor, acel cerber al democraţiei care
ar trebui să fie presa?
Că
sub pojghiţa europeană şi plimbată prin mall-urile cele mai moderne ale multora
din oamenii noştri din structurile statului, dar din păcate şi din mass media,
se ascund acelaşi gen de personaje grobiene stil generalul Pleşiţă, pe umerii, pumnii
şi nesimţirea cărora s-au susţinut guvernele dictatoriale timp de mai bine de o
jumătate de secol, este demonstrat din plin şi de felul în care sunt tratate,
la doisprezece ani de la adoptarea sub presiunea aderării la Uniunea Europeană,
modificările aduse Legii nr. 60/1991. Pentru că această lege dintr-o epocă
nefericită a fost totuşi ameliorată printr-o serie de modificări aduse în anul
2003.
Astfel,
cel mai important, la momentul respectiv a fost introdus articolul 3 cu
următorul conţinut: „Nu trebuie declarate în prealabil
adunările publice al caror scop
îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase,
comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în
incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau
privat. În cazul în care organizatorii adunărilor publice nesupuse declarării
prealabile deţin indicii sau date că desfăşurarea lor s-ar putea solda cu acte
de dezordine ori că ar putea să ducă la manifestări violente, au obligaţia să
solicite din timp primarilor, unităţilor de jandarmi competente teritorial şi
poliţiei locale sprijin de specialitate.” Acest articol, pe baza căruia în
instanţele de judecată s-au câştigat pe bandă rulantă plângeri împotriva
proceselor verbale de constatare a contravenţiilor, este pur şi simplu sistematic
ignorat de Ministerul de Interne şi de Jandarmeria Română, sau interpretat
total aiurea (de exemplu, în optica Jandarmeriei Române, în exteriorul sediului
sau imobilului unei persoane juridice înseamnă în curtea instituţiei, ori până
şi un student de anul I la drept ştie că orice dependinţă face parte din imobil
şi reprezintă incinta acestuia, nicidecum exteriorul).
Regretabil, dacă nu chiar
dezgustător, este că nici presa, pentru a cărei libertate au murit oameni în
decembrie 1989 şi în iunie 1990, nu citează prea des articolul 3 din Legea nr.
60/1991 republicată. Să fie incompetenţă, să fie reavoinţă? Probabil ambele, de
la caz la caz. Apropo, o mică informaţie pentru doamnele şi domnii din presă,
despre protestul pentru păduri de ieri după-amiază, la care Jandarmeria Română
a arătat încă o dată cât de mult o deranjează- şi am să citez dintr-o
întâmpinare depusă de Jandarmeria din Bacău într-un proces contravenţional
judecat la Vaslui- „tupeul
post-decembrist” al cetăţenilor care-şi exercită drepturile. Acesta s-a
desfăşurat într-un spaţiu delimitat de sediile Universităţii Bucureşti şi
Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” şi nu trebuia notificat, reţineţi termenul, notificat, fiind exceptat prin
dispoziţiile articolului 3 din Legea nr. 60/1991, citat mai sus. A, şi încă o
mică lecţie de drept: normele speciale derogă de la cele generale, aşadar
excepţiile au întotdeauna prioritate, vedeţi şi în dreptul roman principiul specialia derogant generalibus.
Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat
ieri după amiază în Piaţa Universităţii, ca de altfel şi în Piaţa Victoriei în
faţa sediului Guvernului, nu a constituit un abuz al protestatarilor, care au
desconsiderat Legea nr. 60/1991, aşa cum le place anumitor jurnalişti, probabil
şi cu alte acoperiri sau dependenţe financiare, să creadă, ci un abuz în
serviciu al responsabililor din Ministerul de Interne şi din Jandarmeria
Română, care într-adevăr au desconsiderat Legea nr. 60/1991. Apropo de asta, doamnelor
şi domnilor de la Jandarmeria Română aş dori să le citez următorul text: „În
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, personalul din Jandarmeria Română are
obligaţia să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului (...)”
Nu, nu este din „Harry Potter” sau „Lord of the Rings”, este articolul 37 din
Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române.
În
fine, este de fapt foarte clar că România are nevoie de o nouă lege a
întrunirilor publice care să elimine odată pentru totdeauna contradicţiile şi
procedurile birocratice, intenţionat greoaie şi restrictive, dar şi beţia din
jurul unor cuvinte de tipul „autorizare”, „aprobare” etc. Iar un bun exemplu
este, culmea, având în vedere decalajul democratic dintre cele două maluri ale
Prutului, Legea nr. 26/2008 privind întrunirile din Republica Moldova. Potrivit
acestei legi, organizatorii unei adunări publice au doar obligaţia de a
notifica primăria. Fără comisii, fără negocieri şi fără protocoale semnate cu
toate autorităţile reprezentate în comisie. Dacă primăria are motive să nu
permită respectiva adunare publică, îi cheamă în judecată pe organizatori, iar
instanţa de judecată este cea care admite sau respinge cererea de interzicere a
adunării publice. În România, de exemplu, interzicerea unei întruniri este un
act unilateral al primarului, pe care organizatorul întrunirii este cel care
trebuie să-l conteste în contencios administrativ. Iar această lege în vigoare la Chişinău, care
este de o mie de ori mai potrivită cu reglementarea unui drept fundamental al
omului decât omoloaga sa de la Bucureşti, a fost adoptată în plină guvernare
comunistă Vladimir Voronin, în timp ce „democraţii” de pe Dâmboviţa, şi de la
stânga, şi de la dreapta, fac ce fac şi nu vor să se atingă cu adevărat de
Legea nr. 60/1991.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu