marți, 26 mai 2015

Jenă de daci? Nu, jenă de protocronişti şi de dacomani!





          Ultimul Bookfest, prin anumite titluri apărute acolo, ca multe alte articole şi cărţi pseudoştiinţifice vehiculate cu precădere în ultimii ani, aproape că mi-au produs din nou, a câta oară, jena de a mărturisi că am un interes concret şi vechi faţă de civilizaţia dacilor şi geţilor şi, prin extensie, faţa de cea a tracilor în sens larg. Un interes suficient de accentuat ca să-mi fi decorat trupul pentru câte zile voi avea cu simbolul acestor strămoşi pe care, fără să-i idealizez, îi admir, precum şi ca să ascult cu plăcere cântece ca „Duh” sau „Mestecăniş” ale trupei de folk metal Bucovina ori „Coboară daci de pe Columnă” a formaţiei Focul Viu. Însă, pe de altă parte, şi un interes pentru care risc să fiu categorisit de unii drept „dacopat”.
            Că veni vorba, sentimente de jenă asemănătoare cu dacomanii şi tracomanii îmi stârnesc şi cei care îi numesc pe aceştia „dacopaţi”, cei care, din reacţie adversă, uneori ajung să nege sau chiar să ironizeze la modul nesimţit contribuţia dacilor la bagajul istoric şi cultural al umanităţii în general şi al românităţii în special. Cum respectivii fac asta fără argumente, doar expediind în numele zeului demitizării istorice orice informaţie oricât de serioasă drept exagerare dacomană, ceauşistă sau naţionalistă, nu prea sunt multe lucruri de comentat. Doar de arătat degetul mijlociu, desigur într-o manieră metaforizată, intelectuală şi politicoasă.




            Spre deosebire de elucubraţiile prea des aruncate pe piaţă, admiraţia mea faţă de daci nu pleacă din trăznăi de genul limba română era limba dacilor şi este strămoaşa tuturor limbilor Pământului, omenirea a plecat din Carpaţi, dacii sunt adevăraţii inventatori a tot ce au inventat egiptenii, summerienii, până şi chinezii, şi, în general, din aşa-zise teorii cărora li se potriveşte foarte bine următorul banc: la un moment dat, o echipă de arheologi francezi sapă doi metri în pământ undeva pe lângă anticul Bibracte şi găseşte nişte urme de cupru. Concluzia: galii comunicau prin cablu. Enervaţi, nişte arheologi germani sapă şi ei doi metri sub pământ în pădurea Teutoburgică şi descoperă nişte ciobuleţe de sticlă. Concluzia: vechii germanici comunicau prin fibră optică. Ca să nu rămână în coada Europei, un grup de arheologi români se pun şi ei pe treabă şi sapă undeva pe lângă incinta sacră de la Sarmizegetusa. După doi metri, nu găsesc nimic. Sapă patru metri, nimic. Sapă şase metri, nimic. Concluzia: dacii comunicau wireless.
            Ei bine, nu. Mie-mi plac dacii exact pentru ceea ce au fost: un popor din aşa-zisa Europă „barbară” a epocii fierului, însă unul care a reuşit nu numai să asimileze, dar şi să noveze într-un mod propriu influenţele altor civilizaţii (cum s-a intâmplat, de exemplu, cu arta animalieră scită şi ahemenidă, pe care geţii dintre Carpaţi şi Balcani au transformat-o intr-un stil propriu inconfundabil, în secolele VI-IV Î.Ch.). Un popor care, la rândul său, a reuşit să influenţeze pe alţii, care a impresionat antichitatea suficient de mult ca istoria sa să fie efectiv plagiată de alte seminţii (goţii) sau de unele regate medievale (Spania, Danemarca), în fine un popor a cărui contribuţie la istoria şi cultura umanităţii de-abia acum începem să o înţelegem.



De exemplu, încă de la prima atestare scrisă, Herodot ne sugerează suficient de străveziu că în loc de a fi un discipol al lui Pitagora, creatorul uneia din cele mai importante şcoli de gândire ale Greciei antice şi autorul, printre altele, al celebrei teoreme, profetul Zalmoxis ar fi fost mai degrabă un precursor şi, implicit, inspirator al lui Pitagora. Acelaşi Zalmoxis, chiar dacă doctrinele sale ne-au parvenit doar fragmentar, este citat în mod repetat, timp de şapte sute de ani de la prima menţionare, drept unul din marii gânditori ai antichităţii euro-mediteraneene, fiind menţionat inclusiv în polemica asupra creştinismului dintre Celsus şi Origene sau considerat de către Sfântul Hippolit din Roma drept cel care i-a învăţat doctrinele pitagoreismului pe druizii celţi. Iar acesta este doar un indiciu despre contribuţia dacilor la tezaurul cultural al Europei.
Lucrurile devin extrem de interesante în perioada anterioară cuceririi romane, în secolele II Î.Ch.- I D.Ch., când vedem o civilizaţie geto-dacă la fel de avansată ca şi cea galică de pe teritoriile de azi ale Franţei, Belgiei şi Elveţiei, dar care în anumite privinţe reuşeşte ceea ce galii nu au reuşit niciodată. În primul rând, dacii se reunesc într-un stat care, cu excepţia Traciei odryse din secolele V-IV Î.Ch. şi a Illiriei din secolul III Î.Ch., este cel mai vechi regat „barbar” european şi precursor al construcţiilor politice din Evul Mediu timpuriu. Desigur, acesta nu a fost statul centralizat despre care se elucubra cu ordin de la partid pe vremea lui Ceauşescu, dar, cu o istorie de aproape două sute de ani, regatul dac a reprezentat mult mai mult decât alianţele efemere de triburi construite în aceeaşi vreme de galul Vercingetorix sau de germanicii Ariovist şi Arminius.
Aşadar, vedem o revoluţie politică a lui Burebista, cum spuneam înaintea vremurilor sale din punctul de vedere al Europei de la nord de Imperiul Roman, dublată de o revoluţie spirituală, ştiinţifică şi juridică a lui Deceneu şi urmată mai târziu de o revoluţie administrativă a lui Decebal, care, fapt unic, introduce intr-un regat barbar instituţii de inspiraţie romană pe care statele europene medievale timpurii le vor redescoperi de-abia în epoca lui Charlemagne. Vedem cum capitala Sarmizegetusa ajunge la o populaţie de 60.000 de locuitori în perioada sa de maximă dezvoltare, ceea ce o transformă în cel mai mare oraş din Europa exterioară Imperiului Roman (şi un oraş mare prin comparaţie cu cele mai multe din aşezările din interiorul Imperiului), cum zidurile greceşti sunt modificate şi transformate în acel inexpugnabil murus dacicus, cum în reşedinţele aristocratice există apă curentă şi în cetăţi este introdusă aprovizionarea prin apeducte şi canalizarea. Mai vedem şi nişte sanctuare inspirate de templele elenistice, dar cu tot felul de elemente de originalitate, atât prin structură, cât şi prin combinaţia de piatră cu lemn, sau drumuri pavate ceremoniale şi tot felul de structuri defensive, care de care mai impresionante. Nu în ultimul rând, vedem luptători dotaţi cu echivalentul antic al katanei japoneze, faimosul falx, care-i determină pe romanii din vremea lui Domiţian şi a lui Traian să modifice design-ul căştilor legionarilor şi auxiliarilor, spre a le face mai rezistente la loviturile devastatoare aplicate cu această armă.
Şi dacă tot am pomenit de luptătorii cu săbii curbe, avem de-a face cu un episod de rezistenţă eroică în faţa imperiului care a reprezentat modelul tuturor imperiilor care au urmat până în zilele noastre, episod care i-a determinat pe învingători să ridice o Columnă care rămâne şi azi una din marile realizări artistice ale civilizaţiei romane şi un forum plin cu statui de prizonieri daci, mai multe decât pentru orice alt popor învins de romani, din care multe supravieţuiesc în diverse locuri şi în prezent.



Ei bine, pentru unii toate acestea nu sunt suficiente. Ei au nevoie ca dacii să fie fix totuna cu românii şi să fie poporul primordial, descoperitorii civilizaţiei, adevăraţii atlanţi etc. etc. etc. Şi, sincer, nu-l învinuiesc atât de mult pe Nicolae Densuşianu cu a sa „Dacie preistorică”, care rămâne o lucrare interesantă, chiar dacă prea speculativă şi, îmi pare rău să-i dezamăgesc pe entuziaştii ei, demult depăşită de descoperirile arheologice. Spun asta pentru că, cu limitele date de faptul că la acea vreme arheologia la noi şi în Balcani, mai puţin în Grecia, era foarte la începuturi, Densuşianu cu interpretările sale ale unor mituri antice a avut principial dreptate: preistoria Europei de Sud Est, mai exact neoliticul şi eneoliticul, a corespuns cu existenţa unuia din cele mai avansate şi mai exuberante bazine de civilizaţie ale acelui timp.
Nu, marea vină o găsesc paşoptiştilor, pe care din multe alte puncte de vedere îi apreciez, pentru că ei au introdus în cultura noastră acea marotă despre „când alţii construiau catedrale, românii făceau doar nişte biserici micuţe”, şi lui Emil Cioran, care, în „Schimbarea la faţă a României”, ne făcea o mare vină că nu i-am cucerit şi împilat pe alţii. Uite aşa s-a creat, s-a alimentat  şi s-a menţinut un uriaş complex de inferioritate, iar toate abracadabrismele istorice provin exact din nevoia de a compensa acest complex. Este cu atât mai trist, cu cât este suficient să ne uităm pe o listă a monumentelor româneşti incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO ca să realizăm că noi avem ce n-are nimeni, şi nu e vorba de SIDA ca-n bancul cu Bulă. Poate că alţii au catedrale, dar asta nu îi face neapărat originali şi unici, iar în ultimă instanţă chiar nu avem de ce să ne punem cenuşă în cap, pentru că nu suntem cultura cea mai cea în sens pozitiv, dar nici pe departe cea mai cea în sens negativ. Iar un efect şi mai trist al acestei autodesconsiderări este că la noi se distrug monumentele istorice cu seninătate şi din cauză că, nu-i aşa, noi, românii, nu am făcut niciodată nimic...



Desigur, unii poate mă vor întreba de ce discut în termeni de elucubraţii, abracadabrisme, pseudoştiinţă etc. Păi, hai să luăm nişte exemple. Mai întâi, aia cu limba. OK, hai să ne imaginăm că nu există limba albaneză, care e ultima limbă vorbită din subfamilia traco-illiră, nici limbile baltice, precum cea lituaniană, în care găsim de exemplu o specie poetic-muzicală, daina, care e geamănă cu doina românească, că nu există inscripţiile antice frigiene, aşadar ale unui popor înrudit cu tracii şi cu dacii, nici toponimia şi antroponimia dacică, în care apare un singur termen cu rezonanţe apropiate latinei, Petrodava, „cetatea de piatră”, nici acea listă de plante medicinale cu denumirile în limba dacă, din care doar câteva au aceleaşi nume ca în latină; în fine, niciuna din dovezile directe sau indirecte asupra poziţionării limbii dacilor pe o altă ramură decât latina între limbile indo-europene. Hai să ne imaginăm că dacii chiar vorbeau o limbă strâns înrudită cu latina şi româna ar deriva exclusiv din acea limbă. Eventual că Roma a fost întemeiată de nişte traci plecaţi din Troia, evident făcând abstracţie de dovezile găsite în arhivele hittite contemporane Troiei homerice şi în ruinele Troiei VI însăşi că locuitorii din epoca bronzului ai acestui oraş nu erau traci, ci luwiţi, un popor îndeaproape înrudit cu hittiţii.
Practic, dacă toate acestea ar fi valabile, dacii s-ar afla cumva în situaţia galilor, care chiar vorbeau o limbă înrudită cu latina, după cum o arată atât toponimia antică (Mediolanum, care în latină ar fi fost Medioplanum, azi Milano), cât şi inscripţiile în galică găsite de arheologi. Ori, pentru că există o dinamică a evoluţiei limbilor, limbile celtice moderne- britonica, galeza, corneza şi cele trei variante de gaelică- nu fac parte din subfamilia limbilor romanice, ci cel mult se înrudesc cu acestea mai mult decât o fac limbile slave sau cele indo-iraniene. Dacă idiomul din care provine limba română s-ar fi separat de cel care a condus la limba italiană acum circa trei mii de ani, cum presupune respectiva teorie, atunci româna şi italiana ar fi considerabil mai diferite decât sunt. Iar a presupune că dacii şi latinii vorbeau acum două mii de ani fix aceeaşi limbă, e iarăşi o problemă, în condiţiile în care separarea dintre ei s-ar fi petrecut cu circa o mie de ani mai devreme sau chiar şi mai înainte, iar distanţa geografică era una considerabilă. Ia să ne uităm că exact acest interval de timp de circa o mie de ani şi o distanţă geografică au individualizat destul de mult dialectul aromân faţă de limba română vorbită în spaţiul carpato-dunărean.



Dar, bine, probabil că tratez problema prea serios, când unul dintre argumentele forte este că pe Columna lui Traian, în scenele de discuţie dintre Traian şi Decebal, nu apare niciun translator, aşadar aceştia vorbeau aceeaşi limbă. Ceea ce devine foarte amuzant ca imagine, pentru că, după cum se întâmplă şi acum, fiecare şi-ar fi adus translatorul propriu, neputându-se încrede 100% în traducătorul celuilalt, iar niciunul din interpreţi nu ar fi stat în faţa împăratului şi a regelui, ci într-o parte sau în spate. Nu mai comentăm că poetul Ovidiu în „Triste” şi în „Pontice” insistă asupra diferenţelor dintre latină şi limba getică şi că în Pannonia s-a găsit inclusiv piatra de mormânt a unui interpret de limba dacă de prin secolele III-IV, angajat pentru relaţia cu dacii liberi din Carpaţii Nordici.
Până şi argumentul cel mai pertinent, chiar dacă negativ (ori nu se pot construi teorii valabile pe argumente negative) are o mare slăbiciune. Se afirmă astfel că romanii au cucerit doar o treime din Dacia şi că au stăpânit-o numai o sută şaizeci şi cinci de ani, mult prea puţin ca să deznaţionalizeze populaţia locală. Se ignoră însă că, de fapt, jumătate din poporul dac trăia la sud de Dunăre, că toată zona getică de peste fluviu, ce se întindea adânc în Peninsula Balcanică, a stat sub ocupaţie romană vreo şase sute de ani (din anii 28 Î.Ch., 15 şi, respectiv, 46 până în 602) şi că exista din vechi timpuri o circulaţie permanentă între malurile Dunării, descrisă plastic de Strabon în „Geografia” lui. Genul de circulaţie care a contribuit mai târziu ca limba română, deşi vorbită pe un teritoriu destul de vast, să fie atât de unitară.



De asemenea, nu pot să nu remarc toată frenezia pe care au stârnit-o în mediile online declaraţiile unui fost consilier al papei Ioan Paul al II-lea, Miceal Ledwith, care se presupune că prin respectiva calitate ar fi un fel de deţinător al adevărului adevărat, că eventual ar fi avut acces la ceva documente secrete din Biblioteca Vaticanului. Doar că acest domn, care nu este nici istoric, nici lingvist, nu aduce niciun argument, nicio dovadă, pur şi simplu a făcut o afirmaţie. Şi aceea destul de ambiguă, pentru că nu este clar dacă îi vizează pe daci, sau face trimitere la teoria originii carpato-balcanice a limbilor indo-europene, una din multiplele teorii legate de locul de origine ale celei mai extinse familii de limbi în existenţă vreodată, din care au făcut parte şi daca, şi latina. Numai că radăcina comună indo-europeană, pe care unii o plasează în Carpaţi, alţii în stepele Europei de Est şi ale Asiei Centrale ori în alte locuri, îi precede pe daci cu câteva mii de ani bune.
Şi, oricum, chiar mergând pe ideea că bazinul Dunării de Jos ar fi locul unde acum vreo şapte mii de ani s-a vorbit prima limbă indo-europeană, aceea din care au derivat toate celelalte şi care a fost oarecum reconstituită de lingvişti prin studiul comparativ al diferitelor limbi indo-europene cunoscute, teorie cu argumente şi contraargumente, este total aberant să numeşti această limbă arhaică limbă română. În primul rând că din acea limbă străveche au derivat de-a lungul timpului câteva sute de limbi şi dialecte, între care şi limba română. Iar aceasta nu a rămas neschimbată, în timp ce toate limbile derivate din aceeaşi rădăcină îndepărtată s-au transformat.
De altfel, şi dacă româna ar fi singura sau cea mai directă şi mai conservatoare descendentă a limbii indo-europene comune (ceea ce nu prea are cum, fiind o limbă scrisă, care a suferit tot felul de influenţe şi inovaţii), stadiile sale de-a lungul a şapte milenii de istorie ar putea fi considerate uşor limbi diferite. Ca să facem o paralelă, greaca modernă este practic o altă limbă decât greaca veche, iar în puţin peste cinci mii de ani de scriere fonetică în Egipt specialiştii au identificat nu mai puţin de cinci limbi succesive, de la paleoegipteana pre şi protodinastică la limba coptă. Aşadar, oricum am da-o, latina nu se trage din română şi nici limba dacă nu era română.



De altfel, problematica asta a indo-europenismului este total ignorată atunci când, pe parcursul molestării câmpiilor, auzim revelaţii de tipul „sunt peste douăzeci de milioane de vorbitori de română în India, pentru că în punjabi la vacă se spune la fel ca în română” ori „massageţii şi goţii erau geţi şi danii daci, uite cât seamănă numele, aşadar români”, sau „ia uite, cei trei magi de la Răsărit erau daci, uite ce căciuli poartă în cutare mozaic roman târziu”. Îmi pare rău să o spun, dar cu astfel de dume cei care se declară atât de experţi în daci dovedesc un habarnism de neiertat pentru cineva cu pretenţia de a dezvălui adevărata istorie.
Oameni buni, nu numai punjabi are unele asemănări lexicale cu româna, ci majoritatea limbilor vorbite în subcontinentul indian, pur şi simplu pentru că toate sunt limbi indo-europene şi au un strămoş comun în neolitic. Asemănările de etnonim nu bat toate celelalte dovezi care indică, de exemplu, că massageţii erau un popor seminomad de stepă înrudit cu sciţii şi sarmaţii, vorbind o limbă nord-iraniană, iar goţii şi danii erau neamuri germanice, cu limbi germanice. Biblia lui Wulfila, tradusă în limba gotică prin părţile noastre şi păstrată azi la Uppsala, în Suedia, ţara de origine a goţilor, este scrisă în acea limbă germanică, strămoaşă a suedezei. Apropo, şi germanii de azi se autodenumesc Deutsch... asta îi face cumva daci?
Cât despre povestea cu căciulile, din nou, ignoranţa e binecuvântare; întâmplător, dacii nu au avut un monopol pe acel gen de căciuli, toţi tracii au folosit astfel de căciuli, la fel şi frigienii, dar şi popoarele iraniene precum perşii, mezii, sciţii, parţii, sarmaţii etc. Bonetele frigiene roşii, simbolul Revoluţiei Franceze, sunt inspirate de la respectivele căciuli, dar nu pe filiera dacică. Aşa că cei trei magi de la Răsărit veneau la Bethleem fix de la răsărit, din Imperiul Part, unde se purtau căciuli asemănătoare pileus-ului dac şi preoţii zoroastrieni se numeau „magi”.



Este, de asemenea, remarcabilă uşurinţa cu care dacomanii deturnează rezultatele studiilor paleogenetice care nu fac altceva decât să confirme ceea ce arheologia, antropologia, majoritatea surselor scrise şi logica elementară spuneau de mult. Da, este evident că haplogrupurile de ADN mitocondrial şi cromozom Y ale populaţiilor antice de pe teritoriul actual al României se regăsesc în populaţia actuală. Suntem urmaşii dacilor, nu există niciun dubiu în privinţa asta, teoriile acelea de secol XVIII-XIX despre exterminare şi despre originea exclusivă sau cvasiexclusivă romană a românilor au fost infirmate de hă hă hă. A, nu suntem numai urmaşii dacilor, ci al unui lung şir de combinaţii, bun şi asta e logic, la ce du-te vino a fost pe continent de atunci încoace, însă avem foarte puţin de-a face, genetic vorbind, cu italienii antici.
Dar nici măcar asta nu e o descoperire total nouă, ea fusese deja intuită prin studiul pietrelor funerare şi al celorlalte vestigii epigrafice din Dacia romană şi din Moesia, care au arătat că foarte puţini colonişti romani erau veniţi din Italia. Evident, când se inflamează pe ideea că genetica ar infirma latinitatea românilor, dacomanii uită că la nivelul secolelor II-III şi ulterior a fi roman semăna cu a fi american, practic nu conta ce origine etnică aveai, cât timp îţi asumai anumite valori specifice Imperiului. Ca să luăm numai un caz, generalul P. C. Regalianus, care pe la anul 260 era proclamat împărat de legiunile de sub comanda sa din Pannonia şi care, potrivit Historiei Augusta, provenea chiar din familia lui Decebal, de unde şi cognomen-ul său regal, era dac prin origine, dar roman din toate punctele de vedere care contează. Studiile genetice nu vor spune niciodată ce limbă vorbeau acei oameni şi ce identitate culturală îşi asumau.
Cel mai grav însă în toată povestea asta nu este faptul că unii, nu puţini, construiesc din fumul propriei lor fantezii şi din disecări aberante ale silabelor cuvântului „guguştiuc”, pasăre apărută în fauna patriei în secolul XX, o istorie fictivă care să-i facă să se simtă mai importanţi, buricul universului şi nu est-europenii ăia nesuferiţi împotriva cărora vituperează unul ca Nigel Farage. De asemenea, nu este atât de grav nici faptul că alţii, ca să se opună „dacopaţilor”, resping cu totul orice are legătură cu dacii. Nu, cel mai grav este faptul că istoricii şi arheologii serioşi tind în ultimul timp să evite subiectul, ca nu care cumva să fie confundaţi cu protocroniştii şi cu dacomanii şi să fie ostracizaţi de lumea academică.



Este genul de (auto)intimidare pe care l-a experimentat savantul american Sean Winn, specialist în neoliticul şi eneoliticul de la Dunărea de Jos, care în anii 60 când şi-a susţinut teza de doctorat pe tema sistemului de notaţii al acestor culturi, posibil cea mai veche scriere din lume, a fost îndemnat să nu foloseasca noţiunea de „scriere” ci una nedefinită de „semne preliterale”, pentru că acele semne sunt pur şi simplu prea vechi şi ar modifica teoriile consacrate despre originea scrierii, iar în anii ’80, când pe fondul unei schimbări a stării de spirit a mediilor academice occidentale a început să discute din nou deschis despre „scriere”, a constatat că în ţările din bazinul Dunării de Jos prindea rădăcini exact acea noţiune vagă şi de compromis adoptată de el cu două decenii înainte, din raţiuni pur politice. Apropo, toate inscripţiile alea neolitice si eneolitice, gen tăbliţele de la Tărtăria, despre care voi scrie altă dată, nu au treabă cu dacii, cum le amestecă unii, ci aparţin unor epoci mult mai timpurii şi unor orizonturi culturale mult diferite.
Aşa că, în final, probabil va trebui să le mulţumim arheologilor şi istoricilor britanici (nu, nu fac mişto) că sunt din ce în ce mai interesaţi de civilizaţia geto-dacă şi vin în România să facă cercetări şi, asemenea mexicanilor pe la finele secolului XIX, să realizăm ce strămoşi fascinanţi am avut numai datorită interesului străinilor. Măcar de s-ar simţi acest lucru mai repede, ca să ne împăcăm şi noi mai mult cu adevărata noastră istorie şi cu cine suntem şi să nu ne mai vină atât de uşor să ne dispreţuim noi înşine.


6 comentarii:

  1. "însă avem foarte puţin de-a face, genetic vorbind, cu italienii antici."

    Atunci probabil si italienii moderni au destul de Putin de-a face cu italienii antici, pentru ca studiile genetice (inclusiv ultimul studiu rom^no-german, cu echipa de la Hamburg...anume Genomul Uman) spun ca populatia moderna rom^na are o inrudire genetica chiar apropiata cu populatia italiana moderna,
    (paginile 129-130-133)

    http://www.scribd.com/doc/222090345/GENOMUL-UMAN-Georgeta-Cardo%C5%9F-Alexander-Rodewald

    Pina si lui Daniel Roxin, Rodewald ii spune chiar in emisiunea acestuia acelasi lucru:

    https://www.youtube.com/watch?v=aX4DrBSgH6w

    la 36:15

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc pentru informaţie, nu eram la curent cu acest studiu, dar potrivit altora, informaţia pe care am reprodus-o în articol este cea corectă. Vedeţi de exemplu hărţile privind răspândirea diverselor haplogrupuri mitocondriale şi de cromozom Y în Europa, iar similaritatea între români şi italieni se regăseşte doar la o mică parte din acestea, sau doar la anumite segmente din populaţia italiană, respectiv română: http://www.eupedia.com/europe/maps_Y-DNA_haplogroups.shtml În orice caz, studiile genetice sunt de-abia la început şi ele trebuiesc încă primite cu rezerve; de exemplu, acum câţiva ani exista un cvasiconsens că toate liniile genetice prezente în populaţia umană modernă provin de la Homo sapiens african, pentru ca în prezent să se acumuleze din ce în ce dovezile că specii precum omul de Neanderthal sau Denisovanii, contemporane cu Homo sapiens şi găsite de acesta în Eurasia după extinderea în afara Africii, s-au încrucişat cu noii veniţi şi au transmis material genetic prezent şi azi la non-africani (lucru pe care mie bunul simţ mi-l spusese încă de pe când teoria Out of Africa în forma sa puristă era foarte la modă, pentru că este un comportament uman cu totul atipic să convieţuiască oameni de rase diferite perioade lungi de timp, dar chiar niciodată să nu aibă loc raporturi sexuale). Cât priveşte strict elementul de asemănare dintre populaţiile din epoca bronzului şi fierului din cele două peninsule învecinate, Italică şi Balcanică, în ultima incluzând şi arealul dacic, este evident chiar din studiul pe care-l amintiţi, cât am reuşit să mă uit prin concluziile sale, că era vorba de un fond genetic anterior cuceririi romane şi romanizării, care a fost mai mult un fenomen cultural şi civilizaţional (de exemplu, acelaşi care a cvasigeneralizat rusofonia în spaţiul fostei URSS sau anglofonia în fostul Imperiu Britanic), decât unul biologic. Deci, discutăm aici de moştenirea genetică pan-europeană a omului de Cro-Magnon, de cea a triburilor mezolitice adriatice care la finalul marii glaciaţiuni s-au deplasat spre nord-est, până-n Carpaţi, de moştenirea triburilor levantine care au adus neoliticul în Europa, poate şi de faimosul fond indo-european comun etc.

      Ștergere
  2. Problema e ca inrudirea genetica nu se stabileste doar dupa un anume halpotip (asa nici rom^ni nu au decat maxim 26.x% din I1, restul procente de pina in 16-18%, iar altele in procente foarte mici). Mult mai puri daca e sa o luam asa sunt bosniacii sau croatii. Prin insumarea halpotipurilor comune, rezulta insa o apropiere genetica destul de mare fata de italieni. Asta, bineinteles, neinsemnand cea mai mare, dar oricum, nici pe de parte atat de neglijabila cum ar incerca Roxin sa sugereze (se poate clasifica in top 5, daca nu 3).

    In alta ordine de idei, ceea ce au incercat dacomanii (fara justificare dupa cum se vede, dar chiar vorbind si de principiu), adica strecurarea geneticii vs romanizare e un nonsens. Studiile genetice nu au ca obiect de activitate demonstrarea sau infirmarea romanizarii ori a oricarei "izari". Ele cel mult pot da o Idee ca aportul biologic de la traco-daci s-a pastrat, nu poate insa intra pe teritoriul limbii, culturii, constiintei indivizilor (constiinta din ce cultura ar face parte).

    RăspundețiȘtergere
  3. Ca sa revin cu o specificare: acea insumare a halpotipurilor comune este conceptul de apropiere sau departare genetica din studiul respectiv. Adica Rib+J2+E1b etc. (aici sa fac si o corectie, in postul precedent vroiam sa spun de halpotipul I2), rezultand o apropiere genetica mult mai apropiata decat cu neamurile germanice de exemplu sau decat majoritatea celor slave. Nu insa tot atat de apropiata ca si de bulgari, greci, sarbii bosniaci, adica in mare locuri pe unde au trait traci. Practic tabela nu contrazice studiul, nici vice-versa si nu e de mirare. Pe langa munca noua de laborator, studiul are ca bibliografie de plecare si studiile deja existente.

    Oricum, revin la ce spuneam, genetica e una, lingvistica si studiul culturii alta, iar genetica nu-si propune sa confirme sau sa se bata cu romanizarea sau ne-romanizarea.

    RăspundețiȘtergere
  4. "dacomanii uită că la nivelul secolelor II-III şi ulterior a fi roman semăna cu a fi american, practic nu conta ce origine etnică aveai, cât timp îţi asumai anumite valori specifice Imperiului. Ca să luăm numai un caz, generalul P. C. Regalianus, care pe la anul 260 era proclamat împărat de legiunile de sub comanda sa din Pannonia şi care, potrivit Historiei Augusta, provenea chiar din familia lui Decebal, de unde şi cognomen-ul său regal, era dac prin origine, dar roman din toate punctele de vedere care contează."

    Da, exact asta e ideea, asa cum oarecum se poate spune "cine e american in America", asa e si dincoace. Nu atat originea cat felul in care te raportezi ca cetatean al imperiului, cultura pe care o adopti, limba, mentalitatea etc. Asa cum Regalian sau Galeriu (alt dac) sunt reprezentati pe monumente (arcul lui Galeriu de exemplu) in tinuta cat se poate de romana, indeplinind ritualuri romane etc. Romanitatea era in primul rand un concept al felului cum se percepea individul integrat in imperiu, abia (mult) mai pe urma o chestie de origine, gena etc.

    Sa ne inchipuim studii genetice in Germania peste vreo 50-60 de ani....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Suntem perfect de acord, vă mulţumesc pentru comentarii.

      Ștergere