Nu există titlu

Nu există titlu care să exprime, potrivit, moartea. Finalul. Mai ales moartea cuiva apropiat. Moartea celei care te-a făcut şi te-a sprijinit oricât de nedrept ai fost cu ea timp de patruzeci şi unu de ani. Ai vrea acum să poţi să spui că i-ai fost mereu alături. Dar ai minţi, pentru că ţi-ai văzut de viaţă cu egoismul specific copiilor faţă de părinţii lor.

În această seară, nu contează însă ce simt eu. Pentru că eu încă nu mi-am încheiat socotelile cu universul. Nu ştiu ce-mi rezervă viitorul, dar eu am un viitor. Mama nu mai are. În această seară, vârsta de şaizeci şi doi de ani a devenit vârsta pe care nu o va mai depăşi nicicând. Dumnezeu s-o odihnească.

Măcar nu se mai chinuie. Mai ales, un om sofisticat nu se mai dizolvă în faţa unei boli crude care nu i-a iertat nici măcar creierul. Aş putea să spun multe despre viaţa ei, despre potenţialul ei, despre artă şi politică, despre curaj şi ezitări, dar aş prefera să-i dau ei cuvântul. Pentru ultima dată. Timp să povestesc eu despre ea, de acum încolo, va fi destul, dar vor fi amintirile mele şi nu gândurile ei.

Şi pentru că s-a stins în tăcere, deşi eram cu ea în casă, pe ascuns, parcă ocrotindu-mă de duritatea vieţii pentru ultima dată, pentru că nu a mai putut să-mi transmită ultimele lucruri ce-i vor fi trecut prin cap acum câteva zile, cât mai era conştientă, mă voi întoarce cu mulţi ani în urmă. Când, copil fiind, îmi citea uneori "Mioriţa" şi "Luceafărul", dar şi o poezie scrisă de ea:

"Clatină tăcerea

ropot şi tropot mărunt

Caii cei roşii dau roată

pe cîmp.

Armăsarul negru nechează

cu coama în vînt

Cerul boltit

a potopit

cu dangăt de moarte

întuneric

pămînt

Caii au plecat

Armăsarul negru cu capul proptit

în ţărînă

zace sfîrşit

E frig."