Consideraţii despre criza de la Chişinău

Mulţi concetăţeni de-ai noştri nu prea înţeleg ce se petrece zilele acestea în Republica Moldova şi, într-adevăr, nu e prea simplu de înţeles. Desfăşurarea faptelor aminteşte întrucâtva de revoluţia rusă din 1917, extrem de confuză, cu multe tabere aflate în contradicţie şi azi susţinând una, mâine cu totul alta, dar violente, cu implicarea în spatele unora dintre acestea a unor servicii de informaţii străine ş.a.m.d. Dar nu intenţionez să fac o analiză propriu-zisă a evenimentelor, s-au publicat deja analize foarte informate şi pertinente, pe unele share-uindu-le eu însumi pe Facebook.

S-a vorbit de asemenea de greşelile României, dar parcă nu destul şi la asta doresc să mă refer. Pentru că greşelile României nu se limitează la susţinerea indirectă de-a lungul ultimilor şapte ani a unor oligarhi precum Vladimir Plahotniuc sau Vladimir Filat, aflaţi la conducerea ori în spatele unor partide pretins pro-europene. Deşi această greşeală, în mod evident, a existat. Aşa cum a existat şi cealaltă ticăloşie des menţionată în presă, tratarea Basarabiei de către politicieni precum Traian Băsescu sau Victor Ponta drept un teren exclusiv electoral.

Acestea sunt însă simptomele unui fenomen mult mai amplu: absenţa unui proiect politic al Bucureştiului vizavi de statul românesc de dincolo de Prut. O absenţă poate explicabilă în anii '90, cei ai unei maxime izolări internaţionale a României după mineriadele din 1990-1991, când era evident că ţara noastră nu ar fi primit niciun sprijin pentru un astfel de proiect naţional; mai ales în contextul în care marile puteri occidentale, de la care aşteptam acceptul integrării noastre euro-atlantice, cultivau relaţia cu o Rusie cu care sperau că se poate face business. Şi pe care, prin urmare, nu doreau să o deranjeze în impunerea intereselor sale în stătuleţe no name precum Republica Moldova.

Nu mai există însă scuze pentru absenţa acestui proiect politic din anul 2009 încoace. Iar acest proiect politic nu putea să fie mult clamata integrare europeană a Republicii Moldova, un proces cu şanse reduse din start, făcut şi mai improbabil nu doar de evoluţiile interne de la Chişinău, dar şi de permanenta presiune pusă de o Rusie care are felurite pârghii de a influenţa ceea ce se întâmplă acolo, de la telecomandarea mişcărilor separatiste ale unor grupuri minoritare şi alimentarea formaţiunilor politice şi civice extremiste la prezenţa masivă în spaţiul media şi specularea corupţiei generalizate din chiar mijlocul aşa-zişilor politicieni pro-europeni. Evenimentele din Ucraina din anul 2014 au demonstrat până la ce nivele fusese infiltrat acest stat, folosindu-se exact pârghia corupţiei. Privatizările ciudate efectuate de guvernele "pro-europene", inclusiv cea mai recentă, cea a aeroportului internaţional din Chişinău, dau suficiente indicii că în Republica Moldova lucrurile stau într-un mod similar.

La 7-8 aprilie 2009, tinerii şi mai puţin tinerii ieşiţi în stradă la Chişinău au cerut unirea. Din păcate, ei nu s-au şi organizat atunci, iar beneficiarii revoluţiei lor au fost nişte partide conduse de politicieni care mai fuseseră la butoane în anii anteriori instaurării regimului lui Vladimir Voronin, oligarhul comunist (sic!), şi care au demonstrat că nu îşi schimbaseră năravurile care au şi condus la victoria electorală a PCRM în 2001. Iar politicienii cam la fel de incapabili de la Bucureşti nu au luat în seamă mesajul şi nu şi-au asumat reunificarea ca proiect principal de politică externă, cu toate că se deschisese o fereastră de oportunitate cum nu mai existase din anii 1991-1992. Deşi unirea se ceruse la Chişinău, iar comunitatea occidentală în mare măsură se lămurise cam cum stau lucrurile cu cel de-al treilea Reich al lui Putin, după războiul de cinci zile din 2008, agresiunea asupra Georgiei, păstrând aceeaşi atitudine umilă şi servilă din perioada de aderare la NATO şi UE, politicienii din România s-au limitat la a discuta "corect politic" de integrarea europeană şi la a nu face mai nimic.

Sigur, există unul dintre ei care a tot luat cărămida si s-a lovit periodic cu ea în piept pretinzând cât de unionist este el: preşedintele Traian Băsescu. Numai că recentele lui declaraţii despre oferta pe care i-ar fi făcut-o lui Voronin, dincolo de faptul că poate fi doar o petardă băsesciană din categoria "dragă Stolo", demonstrează un imens şi nociv amatorism. Încă un domeniu în care Băsescu a promis multe şi a sedus publicul, dar în care, ca şi în toate celelalte privinţe, se dovedeşte a fi făcut doar demonstraţia unui cabotinism de prost gust.

Vizavi de evenimentele de la Chişinău, un prieten făcea o paralelă interesantă între Republica Moldova acum, când marea dezamăgire populară beneficiază unor populişti pro-ruşi sau unor alţi pretinşi pro-europeni, dar care sunt dispuşi să lase statul dintre Prut şi Nistru într-un foarte periculos no man's land între graniţele a două blocuri geopolitice rivale, îngheţând procesul de integrare europeană, şi România anului 2000, care după eşecul lamentabil al unei coaliţii destul de asemănătoare cu Alianţa pentru Integrare Europeană ajungea să voteze între criminalul Ion Iliescu şi extremistul Corneliu Vadim Tudor. Şi mai spunea el că singura ieşire din impas pentru locuitorii Basarabiei ar fi fie realizarea reunificării pe cale revoluţionară, fie afirmarea unei forţe politice de la firul ierbii, cu o agendă neechivoc unionistă şi determinată să şi realizeze mult aşteptatul act istoric.

Ei bine, ambele afirmaţii sunt cât se poate de corecte. Numai că, aşa cum observa şi el,  cele două scenarii care să conducă la unire sunt foarte improbabile în acest moment şi sunt mari şanse ca cetăţenii Republicii Moldova să bea până la capăt cupa amară pe care am băut-o şi noi la alegerile din anul 2000. Iar aceste scenarii sunt cu atât mai improbabile cu cât lipseşte un ingredient fără de care nu se poate: oferta Bucureştiului. O ofertă pe care candidatul Klaus Iohannis a menţionat-o în campania electorală, dar pe care nu a şi formulat-o ca preşedinte în funcţie al României.

Este aşadar timpul ca măcar acum elita politică a României să întreprindă ceea ce trebuia să fi întreprins încă din 2009: un pact de tip Snagov, cel prin care România s-a angajat în procesul de integrare euro-atlantică, de data aceasta fixând ca proiect primordial de politică externă reunificarea, separarea problematicii celui de-al doilea stat românesc de cea a românilor de pretutindeni- emigraţie şi comunităţi istorice- şi formarea unui minister dedicat, mai mult sau mai puţin similar ministerului reunificării din Coreea de Sud, care să asigure constituirea îndelung discutatului şi niciodată aplicatului spaţiu informaţional comun şi care să administreze un plan coerent şi detaliat de investiţii şi de ajutorare a Republicii Moldova, ceva în genul Fondului Moldova, propus de Dan Dungaciu, constituirea cel puţin a unui post de consilier specializat exclusiv în cadrul Administraţiei Prezidenţiale etc.

Şi pentru că toate acestea presupun şi bani, simt încă o dată nevoia să dau o replică acelora dintre noi care întreabă maliţios, oare cât va costa reunificarea şi dacă ne-o permitem. Calculul s-a făcut, un studiu în acest sens a fost publicat de Fundaţia Universitară a Mării Negre şi nu este nici pe departe ceva imposibil pentru puterile ţării noastre; în fond, Republica Moldova este echivalentă demografic cu zona metropolitană Bucureşti, iar câştigurile economice ar începe să compenseze în câţiva ani cheltuielile. Dar, dincolo de calculul pur economic, i-aş întreba pe aceste doamne şi pe aceşti domni, ei şi-au pus problema cât îl va costa pe resortisantul german, francez, olandez sau britanic integrarea României în Uniunea Europeană, sau au fost fericiţi să se vadă cu sacii în căruţă?