2012- între interpretare şi adevăr

La 13 ianuarie s-au împlinit trei ani de când începeau protestele numite de unii Fenomenul Piaţa Universităţii 2012 şi de alţii pur şi simplu protestele din 2012. Chiar şi astăzi ele rămân un subiect destul de controversat, în care unii văd doar un aranjament al fostei Uniuni Social Liberale (USL), menit să dea o legitimitate populară la ceea ce ei consideră a fi fost „lovitura de stat” din vara anului 2012, al căror unic efect a fost venirea guvernului Ponta I la putere, iar alţii începutul unor valuri de mişcări de protest ce aveau să schimbe o serie întreagă dintre datele vieţii publice din România. Primii tind să pună protestele anului 2012 în antiteză cu „toamna românească” a anului 2013 şi cu valul de mobilizare populară care în anul 2014 a condus la alegerea preşedintelui Klaus Iohannis cu o diferenţă nesperată de un milion de voturi faţă de contracandidatul său şi principalul beneficiar imediat al celor întâmplate în 2012, primul ministru Victor Ponta. Ceilalţi văd o legătură genetică directă între protestele din anul 2012 şi mişcarea mult mai amplă care a ţinut capul de afiş între 1 septembrie şi 21 decembrie 2013. Iar o a treia categorie nu ştie ce să creadă despre cele întâmplate atunci. Toţi au nuanţele şi argumentele lor, iar ca participant direct atât la ceea ce s-a întâmplat în 2012, cât şi în 2013 şi 2014, dar şi ca om cu o oarecare putere de analiză, îmi voi expune în cele ce urmează propria perspectivă asupra celor întâmplate acum trei ani şi a semnificaţiei lor istorice.

            Nimeni nu poate nega însă că tot ceea ce s-a întâmplat pe parcursul anilor 2012 şi 2013 şi, într-o măsură mai mică, 2014, a avut loc într-un anumit context internaţional. Exact ca şi în cazul evenimentelor care au schimbat cursul de evoluţie al României acum un sfert de secol, nici aceste mişcări nu au fost un fenomen izolat, complet în afara a ceea ce s-a petrecut pe cuprinsul planetei, chiar dacă discutăm despre mişcări de contestare foarte diferite în specificul lor. Astfel, dacă în mişcările Occupy sau în Indignados, în protestele din Bulgaria sau Bosnia am avut de-a face cu contestarea unui anumit tip de capitalism globalizat, controlat de mari corporaţii transnaţionale, care practic au eliminat piaţa liberă şi, implicit, capitalismul real, şi a unei clase politice tot mai apropiată acestor interese şi tot mai îndepărtată de cetăţean, în protestele din Iran din 2009, în primăvara arabă a anului 2011 sau în contestările şi revoluţiile din spaţiul ex-sovietic (Moldova- 2009, Rusia- 2012, Ucraina- 2013/2014) miza a fost democraţia însăşi, indiferent dacă acest deziderat s-a împlinit sau nu. Toate aceste mişcări s-au produs, aş zice deloc întâmplător, pe fondul unei crize economice foarte grave debutate la finele anului 2007 în Statele Unite şi extinsă la nivel global până spre sfârşitul anului 2008- începutul anului 2009, cu caracteristici mai degrabă de criză de sistem decât de criză ciclică.

             Însă când discutăm de evenimentele petrecute în diferite ţări, dincolo de numitorul comun, vorbim şi de un specific local. Nici România nu a făcut excepţie, astfel că ceea ce s-a întâmplat la noi nu a fost o simplă reproducere a evenimentelor din alte părţi. Mai mult, există câteva fire directoare care s-au întrepătruns dar au avut o evoluţie separată de-a lungul anului 2012 şi în cele ce urmează mă voi referi la toate.

-I-

Premisele

            La finele anului 2011 România se găsea într-o profundă stare de nemulţumire. Politicile de austeritate impuse de preşedintele Traian Băsescu şi de primul ministru Emil Boc, cele mai dure din Uniunea Europeană, scăzuseră enorm gradul de popularitate care permisese acelei guvernări să depăşească cu succes deplin controversele perioadei 2007-2009, marcate de o suspendare total neinspirată a preşedintelui şi de campaniile electorale ale anilor 2008 şi 2009, cu puternice accente de vodevil politic. Nuanţele nemulţumirii erau însă multiple, de la cele bazate pe realitate la cele mai degrabă ficţionale, datorate propagandei intense a trustului de presă Intact, proprietarul popularelor posturi de televiziune Antena 3 şi Antena 1, dar şi a cotidianului „Jurnalul Naţional”. Asta nu înseamnă însă că „regimul Băsescu” nu continua să aibă adepţii lui cu accente talibane, care nu puteau să uite şi să ierte derapajele perioadei Năstase, dar nici amintirea PDSR-ului reacţionar din anii ’90. De fapt, aşa cum timpul a dovedit-o, nemulţumirea faţă de „regimul Băsescu” nu s-a tradus într-o simpatie necondiţionată către USL.

            În realitate, societatea românească, deşi general nemulţumită, era foarte diversă în nuanţele nemulţumirii sale, o situaţie complet diferită faţă de cea din momentul istoric 1989-1990, care avea să devină evidentă în cele ce aveau să se întâmple cu începere de la 13 ianuarie 2012. Existau opţiuni uneori radical diferite, dar care nu se prea auzeau în condiţiile în care România nu avea nici o societate civilă foarte activă. Cu excepţia unor mişcări precum cea de salvare a Roşiei Montane sau a patrimoniului imobiliar bucureştean, ambele supuse unor fenomenale presiuni din partea capitalului privat eminamente străin, nu prea se putea discuta de nimic serios pe piaţa civismului. Societatea civilă activă a anilor ’90 intrase într-un declin iremediabil din cauza asocierii prea strânse cu Convenţia Democratică din România (CDR) şi a preluării şocului eşecului guvernării acesteia dintre anii 1996-2000.

            De exemplu, la 18 ianuarie 2012, puţin timp după izbucnirea protestelor la care participam deja, am făcut un fel de decalog al nemulţumirilor si vederilor mele aşa cum erau pe atunci, pe care îl voi reproduce mai jos. Spun un fel de decalog, pentru că este vorba de mai mult de zece puncte. Ştiu însă cu siguranţă că dacă unii se vor regăsi în acea listă, aşa cum gândeau ei în aceeaşi perioadă, alţii nu se vor regăsi decât în unele puncte, iar alţii vor fi în total dezacord cu unele din lucrurile afirmate de mine. Aşadar:

            „România, trezeşte-te!

Declar în mod oficial că sunt "un ciumpalac incult, vierme şi ţăran, un nevrotic de mahala", pentru următoarele motive:

1. M-am săturat de mitocănia puterii.

2. Am intrat în al patrulea an de criză, iar coaliţia PDL-UDMR-UNPR şi clientela economică nu slăbesc ritmul furatului din banul public- adică din impozitele şi taxele plătite inclusiv de mine. Nu mai vreau regi ai asfaltului fără drumuri, telegondole de nicăieri către nicăieri, achiziţii la 100 de ori preţul pieţei, băieţi deştepţi din energie, terenuri de golf la Snagov şi săli de sport în pustie, frunzulici etc.

3. Nu mai vreau ca politica economică a României să o facă FMI, un organism care aplică reţete standard neadaptate la situaţia reală şi care serveşte interese străine (să ne aducem aminte de xenocidul porcilor din '98, care ne-a transformat din producători în importatori de carne).

4. Nu pot accepta pretenţiile de partid de dreapta ale unei bande de corupţi care 15 ani a jucat cartea socialistă, pentru a se trezi peste noapte popular-liberală, care a mărit taxele şi impozitele, în primul rând TVA-ul, şi a introdus noi taxe şi impozite, sufocând capitalul privat autohton din afara zonei capitalismului de cumetrie, măsuri clasice de stânga.

5. Nu înţeleg să mă umplu de datorii externe înainte de a pune punct furtului şi delapidărilor.

6. Nu pot accepta un guvern condus de un profesor de drept constituţional, care încalcă sistematic Constituţia.

7. Nu mai vreau nici trei secunde un preşedinte care îşi cultivă relaţii de familie cu capi de clanuri mafiote şi care-şi promovează în funcţii amantele şi fiica eviscerată cerebral, dându-le purcoaie de bani publici pe mână.

8. Nu pot accepta distrugerea patrimoniului istoric şi natural de la Roşia Montană, într-o afacere care aduce statului român praful de pe tobă şi creează locuri de muncă din părţi, dar generează şpăgi uriaşe pentru câţiva privilegiaţi şi un imens lac cianotic, prezentând pericol pentru întregul bazin al Dunării de Jos, şi pentru a cărui întreţinere tot noi vom cotiza din greu, prin taxele şi impozitele noastre.

9. M-am săturat de un consiliu general al Bucureştiului, dominat de PDL, care aprobă PUZ-uri fără număr ce compromit zonele istorice şi cele mai frumoase, ca şi traficul oraşului.

10. Nu sunt de acord cu privatizarea pe bambilici a  uriaşului zăcământ cuprifer de la Roşia Poieni, doar pentru că o pretinde FMI, într-un moment când preţul cuprului pe piaţa mondială este într-o creştere exponenţială.

11. Nu sunt de acord cu introducerea pe uşa din dos, sub pretextul reorganizării judeţelor, a autonomiei secuieşti, doar pentru că are nevoie Băsescu să-şi menţină majoritatea, ca să devină el în 2014 un Putin al României- cu el prim-ministru şi Udrea sau Boc preşedinte.

12. Nu pot accepta pasivitatea guvernului şi a preşedintelui faţă de acţiunile extremiştilor unguri şi nu pot uita că, într-un moment când a dorit să pună UDMR-ul în şah, Băsescu a încurajat Partidul Civic Maghiar, o grupare naţionalistă mult mai radicală decât UDMR.

13. Nu înţeleg de ce să plătesc atâţia securişti, cum nu are nicio ţară din Europa, care nu au nicio treabă cu siguranţa naţională.

14. Nu vreau parlament unicameral, cum a fost la comunişti.

15. Nu accept o condamnare a comunismului din vârful buzelor, dar fără măsuri concrete pentru pedepsirea torţionarilor încă în viaţă (condamnarea formală a comunismului a avut loc în 2009, iar primele cazuri de torţionari puşi sub acuzare au apărut de-abia în 2013), pentru relevarea şi prezentarea către publicul larg a tuturor crimelor şi relelor comunismului, pentru cultivarea memoriei eroilor rezistenţei şi a miilor de victime nevinovate, pentru excluderea din viaţa politică, fie şi temporară, a foştilor securişti şi activişti de rang înalt. Condamnarea comunismului de către Băsescu valorează exact cât a valorat condamnarea stalinismului de catre Hruşciov, sau condamnarea dejismului de catre Ceauşescu în 1968.

16. Nu sunt regalist, dar nu pot accepta felul josnic şi mincinos, stil Ana Pauker-Ion Iliescu anii 1990, în care Băsescu l-a tratat pe Regele Mihai. (Ulterior, pe parcursul anului 2012, mi-am asumat o agendă monarhistă, din motive pragmatice care nu fac obiectul prezentului material, dar le-am mai dezvoltat şi le voi mai dezvolta cu altă ocazie)

17. Nu sunt de acord cu reducerea pedepselor pentru infracţiunile prevăzute de legea electorala şi cu comasarea alegerilor- astfel încât primarii să poată avea maximă eficienţă în influenţarea votului rural-, actiuni care anunţă o mare fraudă electorală în noiembrie-decembrie.

18. Nu mai pot accepta ca România să nu absoarbă grosul fondurilor europene, doar pentru că nu pot fi furate prea uşor de clica de la putere, iar această clică dacă nu le poate accesa ea, nu poate accepta nici să lase pe alţii să le acceseze, pentru simplul motiv că nu doreşte concurenţa celor care vor să-şi construiască o afacere pe căi oneste.

19. Încă şi alte motive, dar acest text devine deja foarte lung.

Ceea ce doresc sunt în primul şi în primul rând alegerile anticipate. Nu văd de ce să mai aşteptăm până în noiembrie, la începutul verii am putea avea alegeri locale, iar pe la sfârşitul verii, parlamentare. Cu puţin noroc, vom avea şi alegeri prezidenţiale tot atunci. Şi aş prefera ca aceste alegeri să fie organizate de un guvern neutru politic, care să nu simtă nevoia să cumpere voturi cu găleţi cu peşte.”

            La finalul anului 2011, nu toţi stăteau însă acasă, înjurând în faţa televizoarelor sau a monitoarelor de calculator. Mici nuclee de militanţi deveniseră deja active, chiar dacă acţiunile lor rămăseseră relativ necunoscute. Unele dintre numele participanţilor la acele acţiuni aveau să devină destul de relevante pe parcursul evenimentelor anilor 2012 şi 2013.

            Astfel, încă din anul 2010 existase o tentativă de a structura o mişcare Occupy România. Printre protagonişti erau activiştii sindicali şi participanţii la mişcările studenţeşti din anii 1994-1995 George Epurescu şi Adrian Ciobanu şi ceilalţi din grupul care ulterior s-a organizat sub forma Asociaţiei România Fără Ei, dar şi unul dintre principalii oameni de portavoce din 2012 şi 2013, Alexandru Alexe. Occupy România a fost însă un eşec, lucrurile nu erau coapte pentru o ieşire masivă a populaţiei în stradă. La 10 decembrie 2011, România Fără Ei, dar şi alţii, între care Alexandru Alexe şi Vlad Ioachimescu, care la rândul său avea să devină unul dintre principalii purtători de portavoce din 2012 şi 2013, au participat la un mic protest în Piaţa Universităţii, pe platoul din faţa Teatrului Naţional Bucureşti, prilejuit de Ziua Internaţională a Drepturilor Omului. Protestul fusese notificat Primăriei Muncipiului Bucureşti, dar nu exista şi protocolul prin care aceasta să-şi fi dat acordul. Prin urmare, Jandarmeria şi-a făcut apariţia, i-a ridicat pe participanţi, conducându-i cu duba la o secţie de poliţie, unde au fost amendaţi. Pe parcursul protestelor din 2012 pentru această procedură a Jandarmeriei va apărea un nou cuvânt: „îndubare”.

            Pe de altă parte, încă de la revoluţia din aprilie 2009 de la Chişinău se produsese o reactivare a mişcării unioniste, intrată de asemenea într-un fel de adormire după adoptarea Constituţiei Republicii Moldova în 1994, cu textele sale regresive despre limba „moldovenească”, şi, mai ales, după venirea la putere în 2001 a Partidului Comuniştilor condus de Vladimir Voronin. Plecând din zona stadioanelor şi a mişcării ultras, din asociaţiile Noii Golani şi Honor et Patria, care făcuseră ceva carieră media prin acţiunile la adresa fostului preşedinte Ion Iliescu, acuzat pentru crimele din 22-25 decembrie 1989 şi din iunie 1990, s-a constituit nucleul responsabil cu campania de grafitti „Basarabia e România”. Pe baza acestui nucleu, în anul 2011 a luat fiinţă Platforma Civică Acţiunea 2012 (din 2014 Platforma Unionistă Acţiunea 2012), coaliţie informală ce a grupat peste treizeci de ONG-uri şi un număr important de voluntari şi care şi-a propus ca unic scop reunificarea României şi a Republicii Moldova. Secretarul general al Acţiunii 2012 a devenit George Simion, liderul mai vechiului grup Noii Golani, iar diferite alte contribuţii importante au fost aduse de Iulia Modigă, David Cristian, Eugen Popescu de la Fundaţia pentru Românii de Pretutindeni, Mihai Nicolae de la Institutul Fraţii Golescu pentru Românii de Pretutindeni, Marius Lulea, Romulus Andrei Bena etc.

-II-

Prima perioadă a protestelor

Ianuarie 2012

            Catalizatorul care a dus la declanşarea protestelor a fost însă conflictul dintre subsecretarul de stat Raed Arafat şi preşedintele Traian Băsescu pe marginea proiectului de lege a sănătăţii, care prevedea o serie de privatizări în domeniu, inclusiv la nivelul serviciilor de urgenţă. Este astfel un paradox istoric că dacă revoluţia din decembrie 1989 a început odată cu solidarizarea populaţiei cu un pastor reformat de etnie maghiară, Laszlo Tokes, perceput ca disident anticomunist, valul protestatar din anul 2012 a debutat prin solidarizarea unei părţi a românilor cu medicul de origine palestiniană şi dublă cetăţenie română şi siriană Raed Arafat. În calitate de fondator al serviciului SMURD, acesta avea o dimensiune oarecum mitică şi, în orice caz, admirativă în ochii românilor, pe care tentativa de demitere avea să-i scoată în stradă. Dar, evident, ca şi în cazul celor petrecute în 1989, asemenea lui Laszlo Tokes, în destul de scurt timp Raed Arafat avea să devină irelevant pentru dezvoltatea şi agenda mişcării de protest, astfel că revenirea asupra demiterii sale şi renunţarea la acel proiect de lege a sănătăţii nu aveau să conducă la încetarea evenimentelor din stradă.

            Nu foarte mult timp după izbucnirea protestelor, Viorel Hrebenciuc avea să-şi asume public paternitatea acestora în numele USL. Desigur, nimeni nu poate nega că a existat o manipulare în sensul celor dorite de USL, realizată prin mass media şi în special prin Trustul Intact, dar şi prin organizarea şi coordonarea unor grupuri de protestatari, aspect asupra căruia voi reveni, sau prin promovarea, chiar fabricarea, unor aşa-zişi lideri ai Pieţei Universităţii. Dar aserţiunile privind paternitatea efectivă a mişcării de protest trebuie privite cu multă rezervă, mai ales când ele vin din partea celui care întotdeauna şi-a dorit să aibă imaginea de mare „combinator de iţe” al Partidului Social Democrat (PSD). Numai timpul şi deschiderea anumitor arhive, ca şi apariţia memorialisticii celor cu acces în spatele unor uşi închise va lămuri definitiv acest aspect. Ceea ce putem însă afirma categoric privind retrospectiv la cele întâmplate în ultimii trei ani este că, chiar aşa să fi fost, cine se joacă cu focul are toate şansele să se ardă.

            Totuşi, chiar în lipsa tuturor informaţiilor din zona serviciilor şi a politicii partidelor, momentul ianuarie 2012 a semănat foarte mult cu cel din preajma datei de 1 septembrie 2013. Anunţul demiterii lui Raed Arafat a stârnit un val de indignare care a umplut mediile online, astfel că şansele ca ieşirea în stradă din 13 ianuarie 2012 să fi fost organizată de USL, oricât de mare ar fi fost capacitatea organizatorică a acestei coaliţii de partide, sunt foarte mici. Astfel, putem afirma cu destulă de siguranţă că începutul mişcării de protest a fost unul spontan, bazat doar pe chemări prin reţelele de socializare, o caracteristică fundamentală a majorităţii acţiunilor de acest gen de la debutul secolului XXI încoace.

            Ca să trecem la relatarea faptelor, la 13 ianuarie 2012 în Piaţa Universităţii şi-au făcut apariţia demonstranţii, unii aparţinând unor grupuri civice sau politice precum cele amintite în capitolul anterior, cei mai mulţi însă neafiliaţi vreunei anumite facţiuni. Solidarizarea cu Raed Arafat şi demisia preşedintelui Traian Băsescu şi a guvernului condus de Emil Boc, urmate de organizarea de alegeri anticipate au reprezentat revendicările comune exprimate de protestatari. Momentul culminant al serii l-a reprezentat marşul demonstranţilor din Piaţa Universităţii către poarta principală a incintei Palatului Cotroceni, pe traseul bulevardul Regina Elisabeta, Piaţa Mihail Kogălniceanu, bulevardul Mihail Kogălniceanu, Piaţa Operei, bulevardul Eroilor Sanitari.

            Niciun moment, exceptând data de 19 ianuarie 2012, numărul demonstranţilor din Piaţa Universităţii nu a depăşit cifra aproximativă de două mii de persoane. Impactul a fost însă unul major, pentru că cele ce se întâmplau în ianuarie 2012 veneau după o lungă perioadă, de aproape douăzeci de ani, în care nu mai existaseră mari manifestări de protest stradal, cu excepţia unor acţiuni sindicale, care însă nu puseseră sub semnul întrebării puterea politică în funcţie sau chiar sistemul în sine. Ca şi în 1989, era un fel de rupere a tăcerii, de ieşire din faza de nemulţumire profundă, dar pasivă şi de trecere într-un stadiu de contestare activă.

            Alegerea Pieţei Universităţii ca epicentru al protestelor, dar şi ca denumire de ansamblu a mişcării de protest, nu a fost o întâmplare. Pe de o parte, fiind un centru rutier nodal, central şi de mare vizibilitate al Capitalei, Piaţa Universităţii este recomandată de geografie ca loc ideal de desfăşurare a manifestaţiilor. În 2012 însă, configuraţia Pieţei Universităţii a avut şi dezavantajele ei; pe fondul numărului relativ mic al protestatarilor, Jandarmeria Română a putut menţine carosabilul liber, impunând demonstranţilor să se spargă între platoul Teatrului Naţional Bucureşti (TNB) şi zona Fântânii de la Arhitectură, ceea ce mai târziu a favorizat şi decantarea pe opţiuni şi opinii a diverselor grupuri de protestatari. Pe de altă parte, Piaţa Universităţii are o valoare de simbol pe care niciun alt spaţiu bucureştean nu-l are, acela de Kilometru 0 al Libertăţii şi al Democraţiei, consacrat de evenimentele petrecute acolo în 21 Decembrie 1989 şi ulterior în timpul Fenomenului Piaţa Universităţii 1990.

            Protestele au continuat în 14 ianuarie, iar în 15 ianuarie 2012 lucrurile au luat o turnură violentă. Grupuri de tineri au atacat cu pietre şi cockteiluri Molotov jandarmii, dându-le acestora ocazia să intervină în forţă împotriva demonstranţilor, cu gaze lacrimogene şi cu bastoanele din dotare. Numeroşi demonstranţi au fost „îndubaţi”. Lucrurile au avut însă o desfăşurare ciudată, pentru că în timp ce astfel de grupuri de turbulenţi devastau staţiile de autobuz din Piaţa Unirii şi spărgeau câteva magazine pe bulevardul I. C. Brătianu, jandarmii agresau protestatarii în majoritate paşnici din Piaţa Universităţii. De-abia apoi au pornit aceştia să-i alunge pe turbulenţii din Piaţa Unirii şi de pe bulevardul I. C. Brătianu, iar cam tot efortul lor s-a bazat pe a-i goni pe respectivii dincolo de Centrul Capitalei, nu însă şi de a-i captura pe cei vinovaţi de distrugeri.

            Turbulenţilor li s-au alăturat şi un număr mic de demonstranţi, dar cei mai mulţi dintre ei au reprezentat persoane apărute dintr-o dată şi care ulterior nu aveau să mai fie văzute participând la proteste. Un zvon apărut cam în acea perioadă afirmă că de fapt era vorba de tineri mai mult sau mai puţin interlopi din cartierul Rahova, unii dintre ei ultraşi, cărora li s-au plătit de către persoane din Uniunea Naţională pentru Progresul României (UNPR), pe atunci ministru de interne fiind nimeni altul decât Gabriel Oprea, preşedintele acestui partid format din traseişti, câte 40 de lei pentru a comite violenţe în centrul Bucureştiului şi pentru a da motiv Jandarmeriei să intervină şi să pună capăt mişcării de protest. Având în vedere caracterul evident paşnic al protestelor consumate de-a lungul ultimilor trei ani în România, absenţa unor grupuri de tipul celor Black Block care stârnesc conflicte cu forţele de ordine la protestele din ţările vest-europene, fără a putea confirma obiectiv aceste acuzaţii, ele sunt foarte credibile. Este aşadar foarte probabil ca în provocările din seara de 15 ianuarie şi, ulterior, în seara de 19 ianuarie 2012, să se afle un demers de tipul celui din 13 iunie 1990, când autobuzele forţelor de ordine au fost incendiate de proprii lor agenţi în civil.

            De altfel, Jandarmeria avea să intervină violent, dar cu o mai mică agresivitate, şi în seara zilei de 16 ianuarie. Tot atunci, aceasta a devenit protagonista unor abuzuri absolut gratuite. Astfel, în timp ce subsemnatul protestam în Piaţa Universităţii, în zona Fântânii, unde la acel moment nu m-a întrebat niciun jandarm nimic, Augustus Costache se afla vizavi de magazinul Cocorul, la o coadă la Fornetti, care a fost pur şi simplu încercuită de jandarmi şi în cea mai mare parte a ei condusă în dubă şi dusă la o secţie de poliţie, unde respectivii cetăţeni care nici măcar nu participaseră la proteste au fost amendaţi sau au primit avertisment. Cel puţin în cazul lui Augustus Costache, acest abuz l-a motivat să se implice în manifestaţiile la care nu contribuise până atunci.

            Că tot aminteam de aserţiunile lui Viorel Hrebenciuc, dar şi de tezele celor care susţin lipsa de legitimitate şi presupusul USL-ism al valului de contestare din 2012, cam tot în perioada respectivă s-au produs principalele tentative ale USL de a confisca mişcarea de protest. Astfel, Antena 3 a devenit pentru o perioadă de timp principala tribună de exprimare a protestatarilor. Unii din realizatorii ancoră ai acestui popular post de televiziune, precum Mircea Badea, şi-au făcut apariţia pe platoul TNB, unde tindeau să se grupeze protestatarii cu simpatii USL-iste. Au fost promovate diferite personaje din Piaţa Universităţii, unii cu o agendă protestatară reală, precum Vlad Ioachimescu, de care am amintit mai devreme, sau judecătoarea Mihaela Ciocea, alţii efectiv trimişi de USL, precum militarul Alexandru Gheorghe, care avea chiar să fie exclus din armată pentru apariţia sa la protest în uniformă, dar şi răsplătit ulterior cu postul de consilier al unui parlamentar PSD. Tot ţinând de încercarea USL de a prelua protestele s-a legat şi prezenţa în Piaţa Universităţii a sindicatului cadrelor militare disponibilizate şi a liderului acestora, celebrul colonel în rezervă Mircea Dogaru, dar şi prezenţa unor membri ai PSD  şi PNL, unii sinceri, precum stegarul Cezar Avrămuţă, cel care a escaladat pe toată durata protestelor statuia personajelor lui Caragiale (după ce în primele zile îşi agitase steagul de pe clădirea Universităţii, chiar de sub faimosul balcon al Facultăţii de Geografie), dar alţii efectiv plătiţi, precum acel grup foarte zgomotos şi agresiv de pensionari cu părul alb poreclit mai târziu de restul protestatarilor „corul USL”. Ulterior s-a aflat că aceştia din urmă primeau câte 50 de lei pe zi şi că plata se făcea undeva în spatele hotelului Intercontinental.

            Putem afirma că în provincie manevra USL în mare a reuşit. Protestele, de mică amploare în general, mergând până la protestatarul singuratic din Baia de Arieş, aveau ca protagonişti de regulă membri ai filialelor PSD şi PNL. În Bucureşti însă lucrurile au stat cu totul altfel. Dacă prezenţa unor membri anonimi ai acestor partide, a unor personaje inventate despre care la acel moment nu se ştia că sunt inventate sau a unor vedete de televiziune nu a stârnit reacţii negative masive, cu totul altfel au stat lucrurile când au apărut politicienii propriu-zişi. Cel mai remarcabil a fost cazul lui Ludovic Orban, care s-a încăpăţânat să vină de două ori în Piaţa Universităţii şi de două ori a fost alungat de o manieră nu foarte politicoasă. La fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul lui Irinel Columbeanu, care cu această ocazie s-a putut convinge că popularitatea sa este una strict tabloidă.

            USL nu a fost însă singura forţă politică care a încercat să-şi contabilizeze protestele. Dan Diaconescu, în curs de a-şi lansa partidul şi candidaturile, a încercat să transforme OTV într-o tribună controlată a protestelor. Oamenii săi s-au implicat activ pe platoul TNB. Când însă Dan Diaconescu însuşi a încercat să se alăture protestatarilor a fost gonit asemenea lui Ludovic Orban. Constantin Cojocaru nu a venit personal în Piaţa Universităţii, dar aderenţii săi din partidul al cărui nume avea să fie furat efectiv de către Dan Diaconescu şi-au făcut apariţia pe platoul TNB, unde aveau să formeze timp de mai multe zile o linie compactă de pancarte cu textul „Legea Cojocaru, unica soluţie”.

             Protestele din ianuarie 2012 au avut un caracter stem, în care toate curentele şi toate ideile şi-au făcut loc şi din care orice se putea naşte. Pe lângă deja amintiţii participanţi la protestul din 10 decembrie 2011, al căror protest privea întreaga clasă politică, şi de membrii şi simpatizanţii USL, a căror agenda privea doar demisia guvernului Boc, demisia preşedintelui Băsescu şi organizarea de alegeri anticipate, încă din primele zile în Piaţa Universităţii au fost prezenţi voluntari ai Campaniei Salvaţi Roşia Montană (CSRM), foarte vizibili prin bannerele purtate, dar şi monarhiştii, ce puteau fi recunoscuţi datorită steagurilor cu stema regală dintre 1921 şi 1947. Dacă primii tindeau să se concentreze în zona Fântânii, ceilalţi erau prezenţi în ambele arii de protest. Pe platoul TNB şi-a stabilit cartierul general şi un grup de revoluţionari din ’89 în frunte cu Walter Simionov.

Tot din primele zile s-au alăturat protestelor elemente ţinând de stânga radicală, reprezentată de anarhişti, inclusiv un grup al Miliţiei Spirituale în frunte cu Mihail Bumbeş, şi de ecologişti, precum cei din Mişcarea Verzilor Democraţi şi Agrarieni (MVDA), un mic partid avându-i ca şi copreşedinţi pe Remus Cernea şi pe Claudiu Crăciun. Ultimul a avut şansa să ţină un discurs în Parlamentul European, unde a fost introdus de profesorul Cristian Pîrvulescu, preşedintele Asociaţiei Pro Democraţia, devenind apoi pentru o destul de lungă perioadă de timp un oaspete obişnuit al Antenei 3. Extrema dreaptă a fost şi ea prezentă. Dacă militanţii Partidului Totul Pentru Ţară şi ai ONG-urilor afiliate acestuia, precum Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu, au păstrat o anumită discreţie, neafişându-şi simbolurile specifice, cei ai Noii Drepte au încercat să folosească protestele drept o trambulină pentru propria lor mişcare şi au venit cu steagurile verzi cu crucea celtică, ceea ce a declanşat reacţia unora dintre militanţii de stânga. În două episoade despre care din motive de siguranţă nu voi da toate detaliile pe care le cunosc, dar care au rămas unice în istoria ulterioară a mişcărilor de protest de până în prezent, aceştia au reuşit să-i determine pe jandarmi să-i alunge pe activiştii Noii Drepte din Piaţa Universităţii. Privite ca o victorie a celor de stânga, aceste episoade aveau să aibă urmări nefaste într-un alt moment, ulterior, al mişcării de protest.

            Trebuie observat însă că dincolo de USL, PPDD (Partidul Poporului Dan Diaconescu), PPLC (Partidul Poporului Legea Cojocaru), sindicatul lui Mircea Dogaru, CSRM, monarhişti, revoluţionari, România Fără Ei, Miliţia Spirituală, MVDA, Partidul Totul Pentru Ţară, Noua Dreaptă şi să nu uităm nici de ultraşi, care au reprezentat o prezenţă nu foarte numeroasă, dar constantă şi vizibilă, sau de VIP-uri media precum prinţesa Brianna Caradja, masa protestatarilor nu avea afilieri civice sau politice, iar nuanţele ideologice erau multiple şi acopereau întregul spectru imaginabil. Ceea ce  îi unea pe toţi era frustrarea faţă de guvernare, care la cei mai mulţi se extindea la nivelul întregii clase politice consolidate în cei aproape douăzeci şi cinci de ani de post-comunism, lucru reflectat atât prin alungarea de la proteste a unor politicieni precum Ludovic Orban şi Dan Diaconescu, cât şi prin apariţia lozincilor „USL şi PDL aceeaşi mizerie” şi „PDL şi USL fură prin rotaţie”.

            Un alt moment deosebit în istoria acelei ierni atipice s-a consumat la 19 ianuarie 2012. USL a convocat un miting la Arcul de Triumf, după încheierea căruia o mare parte a participanţilor s-au deplasat în Piaţa Universităţii. În aceeaşi zi s-a inregistrat un vârf al participării studenţeşti la proteste. Cele câteva mii de demonstranţi în plus au avut ca efect ocuparea carosabilului pentru prima dată de la debutul protestelor. Pentru a pune capăt acestei manifestaţii de amploare, a fost folosită aceeaşi reţetă ca şi în 15 ianuarie. Un mic grup de tineri a atacat cu propriile garduri un baraj de jandarmi cu echipament de intervenţie, „ţestoase ninja” cum aveau să fie numiţi în jargonul Pieţei, fapt care a fost folosit drept pretext pentru intervenţia în forţă, agresarea protestatarilor şi „îndubarea” a mulţi dintre ei. Întâmplarea face că mă aflam pe trotuarul platoului TNB, chiar în dreptul barajului atacat, şi am observat cum turbulenţii au aşteptat ca jandarmii să se pregătească de impact înainte de a arunca gardurile metalice.

            Evenimentele din 19 ianuarie au determinat şi schisma MVDA. Apariţia la tribuna de la Arcul de Triumf a lui Remus Cernea, care deja îşi negociase candidatura pentru un post de deputat pe listele USL, i-a determinat pe Claudiu Crăciun şi pe membrii MVDA prezenţi la protestele din Piaţa Universităţii să părăsească partidul şi să urmeze calea civismului pur, fără a reveni la politica de partid până în prezent.

            Protestele au continuat în acelaşi ritm în următoarele zile, multe dintre faptele descrise în paragrafele de mai sus privind lucruri întâmplate şi în acest interval dintre 20 şi 27 ianuarie. A existat însă o primă mutaţie în comportamentul Jandarmeriei, care după 19 ianuarie s-a limitat să se asigure că nu se mai ocupă carosabilul. De asemenea, nu s-au mai efectuat legitimări şi „îndubări” şi nici nu s-au aplicat sancţiuni contravenţionale cât timp protestele aveau loc exclusiv în Piaţa Universităţii, declarată neoficial ca zonă liberă pentru proteste „neautorizate” (pun gilimelele deoarece în ciuda obsesiei autorităţilor şi a presei de a discuta în termeni de „autorizare”, Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice pretinde numai notificarea autorităţilor locale, cuvântul „autorizare” fiind complet absent). Aşa cum vom vedea mai departe, nu aceeaşi era însă atitudinea Jandarmeriei în momentul în care protestatarii îşi făceau apariţia în altă parte decât în Piaţa Universităţii.

            28 ianuarie 2012 este momentul care a determinat o primă disociere clară între curentele de idei şi de manifestare existente în Piaţa Universităţii. În acea dimineaţă a avut loc un protest autorizat al Campaniei Salvaţi Roşia Montană lângă sediul Ministerului Mediului. Au fost prezenţi Eugen David şi alţi membri Alburnus Maios veniţi chiar din Roşia Montană, iar cuvântul a fost acordat şi preşedintelui Asociaţiei Suporterilor, ONG destul de activ în cadrul protestelor din ianuarie 2012. Participanţii, de ordinul sutelor, proveneau majoritatea din rândurile protestatarilor din Piaţa Universităţii. După încheierea mitingului oficial, mulţimea a pornit în marş, pe trotuar, pe bulevardul Unirii, prin Piaţa Unirii, pe bulevardul I. C. Brătianu, ajungând în cele din urmă pe platoul TNB, unde s-a alăturat demonstranţilor prezenţi.

            În acest moment, după ce urmasem tot acest traseu, m-am retras la restaurantul „La Mama” de pe Lipscani, cu gândul să mănânc ceva şi apoi să revin în Piaţa Universităţii. Eram însă nedormit de vreo patruzeci şi opt de ore, astfel că am decis să mă duc acasă. A fost ultima mea prezenţă la proteste pentru circa trei săptămâni, întrucât trebuia să suport o intervenţie chirurgicală pentru îndepărtarea unei proteze ortopedice pe care o purtam de un an la glezna stângă. Drept urmare, aveam să aflu după ceva timp ce se întâmplase după plecarea mea din Piaţă.

            Prezenţa mai masivă decât de obicei a protestatarilor pentru Roşia Montană pe platoul TNB stârnise în cele din urmă iritarea nucleului dur al demonstranţilor pro-USL, pentru care orice nu însemna contestarea pură şi simplă a Puterii „băsiste” reprezenta o deturnare. Mai mult, în ciuda retoricii din perioada respectivă a politicienilor USL, care manevrau din umbră acest nucleu dur, în chestiunea Roşiei Montane, evenimentele anului 2013 au demonstrat că această temă nu era, de fapt, pe placul lor. Drept rezultat, grupul constituit eminamente din bătrâni care forma nucleul dur în discuţie au sfârşit prin a combate virulent protestatarii care dedicaseră ziua Roşiei Montane, ajungându-se până la nivelul de contramanfestaţie şi de ameninţare cu violenţa fizică.

            Rezultatul a fost că Piaţa Universităţii până atunci relativ unitară în diversitate s-a fracturat între zona „bătrânilor”, dominată de cei cu simpatii USL-iste, pe platoul TNB, şi zona „tinerilor”, la Fântâna de la Arhitectură, care şi ei contestau Puterea PDL-istă, dar ale căror obiective erau mult mai largi, privind chestiuni ce ţineau de mediu şi de patrimoniu, precum Roşia Montană, libertatea mediului informatic (mişcarea anti-ACTA), etc. şi al căror discurs era unul mai mult sau mai puţin antisistem, în care ideea de „PDL şi USL aceeaşi mizerie” constituia esenţa. De altfel, în această zonă s-a auzit pentru prima dată în lunile februarie-martie despre gazele de şist şi fracturarea hidraulică, care avea să devină o temă majoră de dezbatere publică în anul 2013. Asta nu a însemnat că nu au mai existat comunicări între cele două zone al Pieţei Universităţii şi chiar colaborări la nivel de proteste, precum şi vizitări reciproce, în special din partea celor de la Fântână, dar mare parte din solidaritatea care existase în primele zile s-a pierdut.

            Pe de altă parte, după 28 ianuarie mişcarea de protest în sine a intrat în declin numeric, chiar dacă ea avea să continue până spre finalul lunii august. Răcirea tot mai considerabilă a vremii, dar şi impresia persistentă de politizare pe care reflectarea media, atât cea favorabilă USL, cât şi cea controlată direct sau indirect de oamenii preşedintelui Băsescu, au creat-o, au făcut ca numărul protestatarilor să se reducă treptat, iar alţii noi să nu se alăture. Asta în ciuda speranţei celor care „au ţinut făclia aprinsă” pe gerurile de minus douăzeci de grade din cursul lunilor februarie şi martie că odată cu încălzirea vremii numărul protestatarilor va creşte din nou.

-III-

A doua perioadă a protestelor

Februarie-martie 2012

            Dacă în primele zile fusesem prezent în zona Fântânii, pentru care aveam o afinitate încă din zilele „Golaniadei” din 1990, ulterior stătusem mai mult pe platoul TNB, deşi pe măsură ce mă apropiam de finalul lunii ianuarie, mă regăseam tot mai puţin în ceea ce se întâmpla acolo. Astfel că mi-a fost foarte uşor să decid când, în februarie, la puţin timp după ce mi-am încheiat recuperarea, la o discuţie la o bere cu nişte prieteni comuni, un alt protestatar pe care l-am cunoscut atunci, trompetistul Sorin Niculescu, mi-a recomandat faţă de intenţia mea de a reveni la proteste să o fac nu la TNB, „unde sunt bătrânii”, ci la Fântână, „unde sunt tinerii”.

            Am găsit aici un grup pestriţ de mai multe zeci de protestatari, format într-adevăr eminamente din tineri, un amestec de intelectuali şi de ultraşi. Erau în acest grup ecologişti, anarhişti, neomarxişti, monarhişti, liberali de diverse nuanţe, ortodocşi, naţionalişti, biciclişti, nemulţumiţi fără ideologie ş.a.m.d. Grupul România Fără Ei (RFE) în frunte cu George Epurescu protesta aici, oamenii de protavoce erau de regulă Claudiu Crăciun, Vlad Ioachimescu şi Alexandru Alexe. Exista şi un element permanent de extraneitate, reprezentat de două fete, o italiancă, Clara, şi o spaniolă, Elena. Poate prezenţa cea mai impulsivă era cea a feministelor, în general membre ale Asociaţiei Filia, mai reprezentative fiind Alice Iancu, Oana Băluţă şi Andreea Molocea. Ultimele două, poate nu chiar întâmplător şi cele mai moderate din grup, aveau să se retragă din Filia în anul 2013. Fără a putea generaliza, este de observat că feministele tindeau să dea protestului de la Fântână o tentă tot mai apropiată de agenda lor specifică, să modifice lozincile („cetăţene indignate” alternat cu „cetăţeni indignaţi”, modificarea scandării „Vor ieşi românii toţi...” în „Vor ieşi oamenii toţi...” etc.), iar unele episoade au frizat un oarecare absurd, aşa cum s-a întâmplat când mai multe feministe au refuzat mărţişoarele de 1 Martie.

            A existat în cadrul protestatarilor de la Fântână viziunea unor Indignaţi de România- denumire propusă în cercul din jurul lui Claudiu Crăciun, dar puţin uzitată şi apoi abandonată-, a unei mişcări inspirate de Indignados din Spania, cu care de altfel au existat unele contacte, şi care avea să se concretizeze mult mai clar în formarea Comunităţii Uniţi Salvăm din toamna anului 2013. Prima încercare de organizare orizontală de acest tip a fost însă cea de la Fântâna de la Arhitectură. S-a creat un grup de email şi au început să se ţină şedinţe duminicale într-un local de pe strada Căderea Bastiliei, aproape de Piaţa Romană, Cafe Boheme, aparţinând fratelui lui Alice Iancu şi el însuşi participant la proteste, Dragoş Iancu. La momentul respectiv s-a convenit să se păstreze secretul asupra acestei locaţii, dar după trei ani de la acele evenimente, bănuiesc că respectivul secret nu-şi mai are sensul, cu atât mai mult cu cât în septembrie 2013 Cafe Boheme a găzduit şi primele plenare ale Uniţi Salvăm.

            Pe de altă parte, a existat un puternic element de viciere a eficienţei acestor şedinţe duminicale, intrucât nu doar că structura organizatorică era orizontală, dar şi mecanismul votului pentru luarea deciziilor a fost respins în favoarea unei reguli a consensului, care însă era de cele mai multe ori aproape imposibil de realizat, chiar şi opoziţia unui singur om putând bloca o rezoluţie. Lecţia a fost destul de bine asimilată pentru următorul episod protestatar major, cel din 2013, când Uniţi Salvăm, deşi tot o structură orizontală, şi-a asumat votul ca principal mecanism de adoptare a deciziilor.

            Rolul principal în această organizare i-a revenit lui Mihai Preoteasa, protagonistul a două episoade memorabile, când în sediul Ministerului Economiei, în contextul tentativei de privatizare a Cuprumin (Roşia Poieni), i-a adresat ministrului în faţa camerelor de televiziune întrebarea „Ce şpagă aţi luat, domnule ministru?” şi când după ce a fost „îndubat” şi a filmat în dubă busculada creată acolo, a evadat pur şi simplu pe uşa din spate, nesupravegheată, moment care s-a lăsat cu o serie de sancţiuni disciplinare pentru jandarmii implicaţi. Mihai Preoteasa administra grupul de email, s-a preocupat personal de crearea unui grup juridic, care să asiste protestatarii amendaţi, din care au făcut parte avocaţii Cerasela Barboni, Daniela Chiriac (viitoare Grigoraş), Ştefan Iordache, dar şi subsemnatul, şi a înfiinţat un grup de email special pentru această echipă juridică; de asemenea, tot el se erijase într-un fel de asistent personal al lui Claudiu Crăciun, perceput în epocă mai mult sau mai puţin corect drept liderul informal al nucleului protestatar de la Fântână.

            Meritele sale nu l-au scutit însă de atacuri din partea celor de stânga. Ortodox convins, Mihai Preoteasa numai prin acest fapt stârnea o anumită rezervă din partea feministelor, a anarhiştilor şi a neomarxiştilor. Unele din propunerile sale au fost respinse mai mult sau mai puţin justificat, iar reluarea pe grupul de email a unei ştiri despre devastarea Halei Matache de hoţi de fier vechi, despre care Mihai Preoteasa ignorase faptul că era o ştire veche, a stârnit o imensă controversă pe grupul de email în jurul utilizării cuvântului „ţigan”. Evenimentele de la finele lunii martie, despre care voi vorbi mai încolo, vor atinge limita lui Mihai Preoteasa, astfel că în luna aprilie el se va retrage din mişcarea protestatară, fără a mai reveni nici în timpul „toamnei româneşti” din 2013.

            Cam în aceeaşi perioadă a început procesul de coagulare a monarhiştilor într-o nouă mişcare, care să preia ştafeta mai vechilor formaţiuni monarhiste, cele existente din anii ’90, dar intrate într-o anumită amorţire. Momentumul necesar fusese creat de impactul discursului din Parlament al Regelui Mihai I din 25 octombrie 2011 şi potenţat de declanşarea valului de proteste în ianuarie 2012. Iniţiatorii acestei acţiuni au fost doi tineri monarhişti activi în grupul de la Fântână, Cătălin Şerban şi Cătălin Mihai. Lor li s-au alăturat protestatari atât de la Fântână, cât şi de la TNB, printre care i-aş numi pe Tiberiu Cnab şi Dan Marcu (ultimul avea să se retragă ulterior din această iniţiativă în urma unor dispute intervenite în toamna anului 2012). S-a conturat astfel ideea unei asociaţii umbrelă care să unifice mişcarea monarhistă la nivel naţional, organizată oarecum după modelul unui partid politic, având filiale judeţene cu personalitate juridică, intitulată Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM). Întâlnirile grupului de iniţiativă au fost găzduite de Cătălin Şerban la cafeneaua sa, Aromaroma, din strada Popa Tatu nr. 61 (pe care acesta la un moment dat se oferise să o pună la dispoziţia întregului nucleu protestatar de la Fântâna de la Arhitectură).

            Din cauza vremii, protestele ajunseseră să se desfăşoare după program, cu orar fix: mai devreme pe platoul TNB şi între orele 20 şi 22 la Fântâna de la Universitate. Pe fondul frigului intens, în unele seri protestul de la Fântână era la un moment dat mutat temporar în Pasajul Universităţii. Aproape în fiecare seară, după protest, demonstranţii de la Fântână obişnuiau să se încălzeasca şi să se relaxeze la club Control, care pe atunci funcţiona într-un subsol din Pasajul Victoria, unde operează azi clubul Panic. De asemenea, au existat şi câteva petreceri, de regulă la Home Mătăsari, de pe strada cu acelaşi nume, faimoasă prin anii ’90 pentru prostituţia practicată în zonă.

            Această etapă a protestelor din 2012 nu a fost insă circumscrisă strict în parametrii indicaţi mai sus. Au existat, în ciuda intervenţiilor Jandarmeriei şi a amenzilor aplicate cu „generozitate”, deplasări repetate şi proteste la sediile Ministerului Afacerilor Interne, împotriva abuzurilor comise faţă de protestatari, ale Ministerului Mediului şi ale Ministerului Economiei (unde, într-una din ocazii, protestatarii au fost luaţi cu duba şi au revenit de trei ori în aceeaşi zi), marşuri de seară prin Centrul Vechi, al căror scop era de a transmite mesajul că protestele continuă şi de a atrage noi participanţi. Pe măsură ce mesajele anti-clasa politică deveniseră tot mai intense, reflectarea audio-vizuală a mişcării de protest scăzuse tot mai mult, până în punctul în care în multe locuri din ţară se credea că demonstraţiile au încetat. Aceste proteste au avut de altfel o contribuţie majoră la eşecul tentativei de privatizare a Cuprumin de către noul guvern condus de Mihai Răzvan Ungureanu.

            Referitor la evenimentele lunii februarie 2012, trebuie amintită deplasarea organizată a unui grup de protestatari de la Fântână în comuna Reviga din judeţul Ialomiţa, grav afectat de căderile masive de zăpadă, comparabile cu cele din iarna anului 1953. Ca un element care probabil a contat în alegerea Revigăi ca loc în care protestatarii să se implice în deszăpeziri, această comună avea un preot aflat în conflict cu ierarhia bisericească (şi care după câteva luni a fost evacuat din biserică cu jandarmii).

            De asemenea, un număr semnificativ de protestatari s-au implicat ca voluntari în campania pentru alegerile locale a lui Nicuşor Dan, preşedintele Asociaţiei Salvaţi Bucureştiul, un cunoscut apărător al patrimoniului cultural imobiliar şi viitor protagonist al „toamnei româneşti” 2013, chiar dacă repetatele încercări de a obţine un sprijin general şi făţiş pentru această candidatură s-au blocat de nerealizarea consensului în şedinţele duminicale.

            Spre sfârşitul lunii martie 2012 atenţia protestatarilor s-a îndreptat către Primăria Municipiului Bucureşti (PMB). Un consilier general PSD, Claudia Ţapardel, introdusese un proiect de hotărâre a Consiliului General care să înfiinţeze în Piaţa Universităţii un fel de Hyde Park bucureştean, cu tribune şi locuri amenajate atât pe platoul TNB, cât şi la Fântână, dar aflat în administrarea Primăriei, care urma să controleze orarul şi ordinea discursurilor celor care ar fi solicitat să folosească acele tribune. Acest proiect de amenajare a fost privit ca o tentativă perversă de a prelua controlul liberei exprimări din Piaţa Universităţii, astfel că protestatarii de la Fântână s-au mobilizat pentru a participa la dezbaterea publică a proiectului. La faţa locului au fost găsiţi nişte pretinşi protestatari din Piaţa Universităţii, în fapt membri ai Tineretului Social Democrat (TSD), care au părăsit sala în urma apariţiei adevăraţilor protestatari. Proiectul a fost combătut cu succes, iar iniţiatoarea, vizibil afectată, şi l-a retras.

            Aceasta şi o seară de solidaritate cu rebelii sirieni au fost ultimele acţiuni notabile ale grupului de la Fântână înainte ca în cadrul acestuia să se producă sciziunea. Este vorba de faptele care au condus la retragerea lui Mihai Preoteasa în aprilie, despre care am amintit mai devreme.

            În zilele imediat următoare dezbaterii de la PMB, dinspre Mircea Radea şi dinspre mine a plecat ideea unei aniversări a Unirii Basarabiei cu România la 27 martie 2012, ocazie cu care urma să se comemoreze şi împlinirea a exact douăzeci de ani de la războiul de pe Nistru din 1992. Ideea era aceea de a exprima solidaritatea noastră cu românii basarabeni, supuşi presiunilor Moscovei şi represaţi brutal în timpul revoluţiei din aprilie 2009, şi de a cere retragerea Armatei a 14-a ruse din Transnistria. Din punctul nostru de vedere, dacă se putuse organiza o seară de solidaritate cu Siria, cu atât mai potrivită pentru noi ca români era o seară de solidaritate cu Republica Moldova. Ca şi acţiuni concrete am propus depunerea unei coroane de flori la Monumentul Eroului Necunoscut din parcul Carol, în amintirea războiului de pe Nistru, urmată de o sărbătorire seara, în Piaţa Universităţii.

            Ideea aceasta a fost bine primită de monarhişti, de cei din România Fără Ei (RFE), precum şi de alţi protestatari, neafiliaţi, precum Roxana Bălăneanu, Daniela Chiriac (viitoare Grigoraş), Anca Wolford, Adrian Lupu, Daniel Tucan etc. Facţiunea care şi-a asumat organizarea zilei de 27 martie s-a lovit insă de opoziţia intransigentă a facţiunii de stânga (anarhişti, neomarxişti, verzi, feministe), care a identificat această manifestare drept una naţionalistă şi a mers pe o idee de respingere totală. Dezbaterile au explodat pe email şi chiar dacă de ambele părţi au existat nuanţe şi sugestii de compromis- gen „faceţi ce vreţi în afara Pieţii, dar nu în Piaţă”, „va fi vorba de solidaritate cu Moldova şi de retragerea Armatei a 14-a, nu de Unire cu de-a sila”- s-a ajuns la un dialog al surzilor, în care unii găseau de-a dreptul şocantă şi antinaţională atitudinea celorlalţi, iar ceilalţi considerau că se află în faţa unei tentative a „naţionaliştilor”, identificaţi de-a valma cu extrema dreaptă, de a prelua mişcarea de protest. Disputa a fost agravată de intervenţia online a lui Florin Dobrescu, preşedintele Partidului Totul Pentru Ţară, care participase până atunci la grupul de la Fântână fără să i se bănuiască afilierea legionară.

            Evident, în ultima şedinţă duminicală dinainte de 27 martie 2012, consensul nu a putut fi realizat, în ciuda discuţiilor îndelungi, chiar dacă la un moment dat Oana Băluţă declarase că dacă e vorba de retragerea Armatei a 14-a ruse şi nu de revendicări teritoriale acţiunea s-ar putea face. Din punctul de vedere al facţiunii de stânga, iniţiativa „naţionaliştilor” era blocată. De altă părere au fost însă aceştia, care au considerat că subiectul nu a fost tratat corect şi că, oricum, nimeni nu e proprietarul Pieţei Universităţii. Aşa că „naţionaliştii” au decis să meargă mai departe. Grupul RFE şi-a asumat să decoreze zona Fântânii cu baloane tricolore, în timp ce „nationaliştii” au participat la comemorările de Mânăstirea Cernica şi apoi au depus o coroană de flori la Monumentul Eroului Necunoscut.

            Punctul culminant al conflictului s-a desfăşurat seara, când în zona Fântânii a avut loc manifestarea principală. Claudiu Crăciun a fost prezent destul de devreme, dar nu a mai vorbit la portavoce, rolul său fiind preluat de Mircea Radea şi, în mai mică măsură, de mine. S-au ţinut discursuri, s-au recitat poezii, s-a cântat. La un moment dat au apărut şi contramanifestanţii, convinşi că acţionează contra unui pericol similar cu cel reprezentat de Noua Dreaptă, pe care de altfel se mândreau că o alungaseră din Piaţă, cu pancarte cu texte de genul „Basarabia pământ omenesc” şi „Extrema dreaptă este nedreaptă”, organizaţi de protestatarul Teddy Florea, fost membru MVDA. Evident, au avut loc altercaţii verbale între cele două tabere.

            Următoarea şedinţă duminicală a avut loc la 1 aprilie 2012. „Naţionaliştii” au discutat în prealabil, în cadrul unei întâlniri la Aromaroma, cafeneaua lui Cătălin Şerban, să meargă pe ideea de reconciliere. Nu toţi au fost însă cu adevărat de acord cu această idee, astfel că unii dintre ei, precum Mircea Radea, Alexandru Popa şi Cătălin Şerban, s-au afişat sfidător purtând medalii sportive cu bentiţă tricoloră. Deşi nu cunosc detaliile, şi de cealaltă parte a existat o pregătire prealabilă, pentru că practic toţi vorbitorii au venit cu acelaşi discurs, care începea cu fraza „M-am simţit minţit şi înşelat...” De asemenea, „naţionaliştilor” li s-a pus în faţă să semneze un înscris de disociere de extrema dreaptă, a cărui formulare lăsa loc la interpretări abuzive şi la excluderea arbitrară. Sugestia mea de a se acorda timp pentru a se lucra la text nu a fost acceptată, astfel că şi pe fondul inflamării spiritelor faţă de întreaga abordare „naţionaliştii” nu au putut decât să refuze. În acest moment facţiunea de stânga a părăsit salonul în care se ţinea şedinţa şi a devenit evident că cele două aripi îşi vor continua activitatea separat.

            Acest moment avea să fie cunoscut ulterior printre cei avizaţi drept „sciziunea Pieţei Universităţii”. Desigur, diferitele facţiuni nu au avut cum să se ocolească şi s-au reîntâlnit la proteste, dar relaţiile au rămas încordate pentru mai mult de un an şi jumătate. Pe la spate au circulat tot felul de bârfe, unii tinzând să dea curs teoriilor conspiraţiei vizavi de Claudiu Crăciun şi de alţii din gruparea adversă, ceilalţi acuzându-i pe primii nu doar de naţionalism, ci şi de extremism de dreapta, sexism, rasism, homofobie, atitudine antiavort etc. Ca o paranteză, în timp aveam să aflu că circulau despre mine unele informaţii în totală contradicţie cu convingerile mele, dar la rândul meu şi eu am ridicat nu o dată semne de întrebare maliţioase la adresa unora dintre foştii adversari.

            Septembrie 2013 avea să schimbe radical paradigma instaurată la finele lunii martie 2012, făcând ca despărţirea ce părea definitivă să nu persiste nici măcar doi ani. Solidarizaţi de noul val de proteste, cei mai mulţi dintre cei aflaţi în tabere opuse în acel moment tensionat din 2012 nu numai că se vor reconcilia, dar vor dezvolta chiar relaţii amicale. Paradoxal, exact omul responsabil de contramanifestaţia din seara de 27 martie 2012, Teddy Florea, avea să îşi asume rolul de porumbel al păcii, iar „naţionaliştii” la rândul lor îi vor lua apăsat apărarea inţr-o plenară a Uniţi Salvăm în care s-a încercat demonizarea şi excluderea sa, pornindu-se tocmai de la acel episod. Practic, în afara reconcilierii vor rămâne doar cei mai radicali dintre protagonişti, precum Alice şi Dragoş Iancu sau grupul anarhist al sculptoriţei Veda Popovici, precum şi cei care nu s-au mai implicat atât de activ în mişcarea de protest din toamna anului 2013.

-IV-

A treia etapă a protestelor, dar şi alte evenimente

Aprilie-Iunie 2012

            Prima preocupare după consumarea sciziunii în cadrul ambelor aripi a fost conturarea unui nou ritm. La nivelul facţiunii de stânga, la doar câteva zile după 1 aprilie 2012, a avut loc o nouă întâlnire, în care dintre „naţionalişti” a fost invitat doar Daniel Tucan. Se pare că la această şedinţă s-a făcut o analiză a evenimentelor recente şi că Felix Crăciun, fratele mai mare al lui Claudiu Crăciun, i-a dojenit pe colegii săi pentru lipsa de tact şi de maturitate cu care a fost tratat recentul conflict.

            Pe de altă parte, la ideea aceleaşi grupări, la 3 aprilie 2012 s-a „sărbătorit” în zona Fântânii de la Arhitectură Ziua Jandarmeriei. S-au adus baloane albe, care au fost umflate, îngrămădite şi apoi sparte.

            „Naţionaliştii” au început la rândul lor să se întâlnească în diverse locuri pentru a-şi stabili un nou cadru organizatoric. S-a conturat astfel un nou grup informal, având undeva la douăzeci de membri fondatori, denumit România Vie (RV), care şi-a propus ca la un moment dat să dobândească personalitatea juridică ca asociaţie, lucru care s-a întâmplat la 22 noiembrie 2012. De asemenea, RV şi-a propus să adopte un set complet de revendicări, practic un program politic, lucru care a implicat intense dezbateri, cu multe accente pasionale, care nu o dată au pus la încercare nuanţele ideologice şi orgoliile personale ale celor implicaţi, dar care până în toamna anului 2012 au produs rezultatul dorit (mai exact, Declaraţia de principii a fost gata la 29 mai 2012, iar Programul, structurat pe patru capitole, a fost finalizat între lunile iunie şi noiembrie 2012).

            Un alt grup implicat în evenimente, dar care era mai puţin prezent la şedinţele duminicale a pus în perioada următoare bazele Asociaţiei Vocea Schimbării, inspirata de o lozincă folosită la proteste: „Noi suntem vocea schimbării”.

            Anterior sciziunii, avocatul Ştefan Iordache elaborase o petiţie către Comisia de abuzuri din cadrul Camerei Deputaţilor, prin care se cerea anchetarea abuzurilor Jandarmeriei şi se detaliau numeroase astfel de cazuri din perioada ianuarie-martie 2012. Aceasta fusese finalizată în cadrul echipei juridice constituite din iniţiativa lui Mihai Preoteasa, iar în aprilie toţi avocaţii prezenţi la protestele din Piaţa Universităţii se regăseau în grupul fondator al României Vii (RV). Drept urmare, RV şi-a asumat strângerea semnăturilor, atât printre protestatarii de la Fântână, cât şi printre cei de la TNB, şi promovarea petiţiei. Petiţia in cauză a fost înregistrată la Camera Deputaţilor sub nr. 34/09.04.2012 şi deferită Ministerului Afacerilor Interne (MAI), care a dispus o cercetare internă în cadrul Jandarmeriei Române. Ulterior, reprezentanţii Jandarmeriei au dorit audierea separată a tuturor persoanelor menţionate în petiţie, dar subsemnatul am refuzat şi am organizat o deplasare în grup a acestor persoane la unitatea de Jandarmerie din spatele Pieţei Unirii. Rezultatul acestei investigaţii a fost un lung răspuns scris care admitea comiterea unei serii de abuzuri, dar evita să indice nişte vinovaţi şi să propună sancţiuni. De altfel, aceasta nu a fost singura petiţie având acest obiect, dar a fost cea mai profesionist redactată şi a avut cel mai mare impact.

            Chiar în primele zile după sciziune, Luiza Volf, care formulase o notificare din partea Asociaţiei Pro Vulcan, Adrian Ciobanu din partea României Fără Ei (RFE) şi cu subsemnatul din partea României Vii (RV), am luat parte la o întâlnire cu Comisia de ordine publică din cadrul PMB, pentru a cădea de acord cu privire la un marş împotriva privatizării Cuprumin în ziua de 5 aprilie 2012. Acesta s-a desfăşurat pe Calea Victoriei, între Piaţa Victoriei şi Ateneul Român (Piaţa George Enescu), participanţii revenind apoi în Piaţa Universităţii, şi a avut o prezenţă destul de numeroasă pentru standardul manifestaţiilor din acea perioadă. Cum am spus şi mai devreme, aceste proteste au contribuit la abandonarea planurilor de privatizare a Cuprumin şi a marelui depozit de minereuri cuprifere deţinut de această societate la Roşia Poieni, nu departe de Roşia Montană.

            În seara zilei de 7 aprilie 2012 în zona Fântânii şi-au făcut apariţia activişti ai Acţiunii 2012 în frunte cu George Simion, care au celebrat împlinirea a trei ani de la debutul revoluţiei din 2009 de la Chişinău. În timp ce grupul România Vie a luat parte la această manifestare, cei din gruparea de stânga nu au fost prezenţi.

            Câteva seri mai târziu, la 11 aprilie 2012, activiştii grupării de stânga au fost motorul încercării de a lansa un nou marş în genul celui de la 13 ianuarie către Palatul Cotroceni. Li s-au alăturat toţi cei prezenţi la Fântâna de la Arhitectură, indiferent de facţiunea căreia îi aparţineau. De data aceasta însă, Jandarmeria Română era pregătită, existând dispozitive împrăştiate de-a lungul traseului. Manifestanţii au fost blocaţi prima dată în dreptul parcului Cişmigiu. S-a făcut o regrupare la Monumentul Eroilor Sanitari şi s-a încercat reluarea marşului, dar jandarmii au intervenit din nou, reţinând protestatarii pe care îi capturau şi fugărindu-i pe ceilalţi prin cartierul Cotroceni. Chiar şi Claudiu Crăciun a fost nevoit să sară gardul intr-o curte pentru a scăpa de urmăritori.

            22 aprilie 2012 era data când se împlineau exact douăzeci şi doi de ani de la ocuparea Pieţei Universităţii şi începutul manifestaţiei maraton ce avea să continue până în 13 iunie 1990. Întâmplător, ca şi în 1990, era o zi de duminică. Grupul România Vie a considerat că acest moment trebuie marcat prin refacerea simbolică a unei părţi din traseul urmat de manifestanţii de acum două decenii, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre protestatarii anului 2012 receptau un fel de continuitate spirituală între mişcarea lor de acum şi fenomenul protestatar din anul 1990. Marşul a fost notificat către PMB şi, după îndeplinirea formalităţilor, s-a desfăşurat pe ruta manifestanţilor de atunci: Piaţa Charles de Gaulle, Calea Dorobanţilor, Piaţa Romană, bulevardul Magheru, Piaţa Universităţii. „Autorizarea” a privit desigur numai partea de până la Piaţa Romană, Jandarmeria refuzând cu obstinaţie după ianuarie 2012 să mai fie de acord cu organizarea de proteste în Piaţa Universităţii. Dintre protestatarii din zona Fântânii au lipsit numai cei din gruparea de stânga şi au participat şi unii dintre protestatarii de la TNB, precum revoluţionarii lui Walter Simionov.

            La 27 aprilie 2012, în urma adoptării unei moţiuni de cenzură, pe fondul contrabalansării în favoarea USL a majorităţii parlamentare, a fost demis guvernul lui Mihai Răzvan Ungureanu. Evenimentul a cauzat o anumită efervescenţă în Piaţa Universităţii, apărând şi ideea unui nou marş către Palatul Cotroceni pentru a se cere şi demisia preşedintelui Băsescu. Având în memorie amintirea proaspătului eşec din 11 aprilie, cei mai mulţi protestatari au şovăit. Totuşi, în momentul în care s-a auzit că la poarta Palatului Cotroceni ar exista cel puţin o echipă de televiziune, mai multi protestatari am decis să pornim intr-acolo. Pentru a nu repeta istoria lui 11 aprilie, am propus ca deplasarea să nu se facă în marş, ci în stil de plimbare, urmând să vedem exact ce vom face odată ajunşi. Evident, pe traseu am fost luaţi în vizor de dispozitivele de jandarmi, dar acestea nu aveau pretextul necesar să ne intercepteze.

La sosirea la Palat, am constatat prezenţa într-adevăr a unei echipe Digi 24, dar şi a unui puternic dispozitiv de jandarmi. Am decis să ne grupăm în tăcere chiar în poarta Palatului, atrăgând astfel atenţia atât a reporterilor, cât şi a forţelor de ordine. După ce i-am mai „liniştit” pe jandarmi retrăgandu-ne din dreptul porţilor de fier forjat, am dat o serie de declaraţii ziariştilor, anunţând că am venit pentru a cere demisia preşedintelui. Ulterior, odată mesajul transmis, am decis să ne retragem spre Piaţa Universităţii la fel cum veniserăm, spre a evita „îndubarea”.

Au exista însă două scandări izolate, moment de care au şi profitat jandarmii, care ne-au urmărit pe ambele trotuare, ne-au încercuit şi ne-au urcat în dubă. Deşi legea spune că în astfel de situaţii presupuşii contravenienţi trebuie conduşi la cea mai apropiată secţie de poliţie sau unitate de jandarmi, nu ne-am trezit la secţia de poliţie din apropiere de Universitatea de Medicină „Carol Davila”, ci la Secţia 22 poliţie de la Piaţa Drumul Taberei, la o distanţă care să facă sigur faptul că nu vom mai reveni la Palatul Cotroceni. Aici s-au distribuit două amenzi şi un avertisment, apoi prin persoana maiorului Iorga am fost informaţi că deoarece filmarea Jandarmeriei nu indică comiterea altor contravenţii, putem pleca. Am decis însă să ripostăm, aşa că nu am părăsit secţia de poliţie fără a depune nu mai puţin de douăsprezece plângeri penale pentru abuz în serviciu, lipsire de libertate şi purtare abuzivă, care au făcut obiectul cercetării de-a lungul anului 2013.

Luna mai 2012 a debutat prost pentru procesul de coagulare monarhistă demarat printre monarhiştii participanţi la protestele din Piaţa Universităţii. În cadrul discuţiilor cu privire la organizarea unui eveniment dedicat zilei de 10 Mai, vechea zi naţională din perioada monarhiei, strâns legată de proclamarea independenţei de stat a României în 1877, acelaşi Florin Dobrescu ale cărui emailuri inflamaseră lucrurile la finele lunii martie, a oferit ca notificarea să se facă printr-un ONG apropiat Partidului Totul Pentru Ţară. Când identitatea ideologică legionară a acestui ONG a fost descoperită de Vasile (Vasi) Băescu, blogger PNL şi participant la proteste în zona platoului TNB, lucrurile au explodat, astfel că întâlnirile de la Aromaroma au fost suspendate pentru câteva luni. Ele aveau să fie reluate de-abia prin iulie-august 2012, în formule care excludeau explicit legionarii şi orice alţi radicali de dreapta sau de stânga.

Prin urmare manifestarea care a avut loc la statuia Regelui Carol I din Piaţa Revoluţiei la 10 Mai 2012, cu participare destul de numeroasă, dar nu exclusivă şi din partea protestatarilor din Piaţa Universităţii, a avut ca organizatori principali membri ai Clubului Bloggerilor Liberali. Printre cei prezenţi se afla şi Teodor Paleologu, care invitat de mine să vină în Piaţa Universităţii împreună cu Elena Udrea a răspuns cu mult umor că a se afişa acolo cu Elena Udrea este exclus, întrucât are instinct de autoconservare.

Pe de altă parte, gruparea de stânga a protestatarilor din Piaţa Universităţii, zona Fântânii de la Arhitectură, şi-a concentrat eforturile pentru organizarea evenimentului Un Marş Pentru Democraţie. Acesta a fost popularizat atât în mediul online, cât şi prin afişe răspândite prin oraş. Marşul propriu-zis, având ca obiect ideea de democraţie în sine, a avut loc în ziua de 6 mai 2012 şi o participare destul de bună pentru nivelul ieşirilor în stradă specifice acelei perioade. Grupul România Vie a dezbătut dacă să participe sau nu, iar opinia majoritară a fost ca membrii săi să nu se implice (mărturisesc că eu am fost de partea minorităţii). Singurul care s-a dus la acest marş, în pofida deciziei adoptate prin vot, a fost Daniel Tucan, a cărui atitudine faţă de gruparea de stânga era oricum mai concesivă decât a celorlalţi. Cert este că Un Marş Pentru Democraţie a fost ultima acţiune de amploare din anul 2012 pe care această facţiune şi-a asumat-o. Ulterior, aderenţii săi aveau să fie prezenţi la evenimentele care s-au precipitat de-a lungul verii, dar fără a mai promova evenimente de stradă proprii.

De asemenea, luna mai 2012 a adus în prim plan problematica basarabeană. La 16 mai se împlineau exact două sute de ani de la semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti din 1812, prin care Imperiul Otoman a cedat Imperiului Rus teritoriul dintre Prut şi Nistru, cunoscut ulterior sub numele de Basarabia. Se împlineau astfel, cu întreruperile cunoscute, două secole de ocupaţie sau dominaţie rusească asupra acestei părţi răsăritene a Moldovei istorice. Cum 16 mai 2012 cădea în timpul săptămânii, s-a decis organizarea unui mare marş la Chişinău în ziua de 13 mai. La acest marş, care a avut circa zece mii de participanţi, au fost prezenţi şi militanţi veniţi din România, ai Acţiunii 2012, dar şi câţiva protestatari din Piaţa Universităţii, aparţinând de grupul România Vie şi de iniţiativa monarhistă Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM). În paralel, la Bucureşti, România Vie a organizat un mic protest notificat în faţa sediului Ambasadei Federaţiei Ruse, cerând retragerea Armatei a 14-a din Transnistria. Prin Cătălin Mihai, aflat la Chişinău, s-a realizat un duplex telefonic.

Ziua de 16 mai a fost totuşi marcată şi ea. În cursul serii, România Vie, câţiva activişti ai Acţiunii 2012, dar şi un grup aparţinând Tineretului Naţional Liberal (TNL), au aprins lumânări lângă zidul Hanului lui Manuc, chiar locul în care s-a semnat tratatul din 1812.

La 15 mai 2012, Alexandru Alexe a anunţat ocuparea permanentă a platoului TNB. Aici urma să fie organizată o tabără după modelul Occupy. Nu au apărut însă decât câteva persoane dispuse să participe la ocupare, precum şi un număr mai mare de protestatari prezenţi din solidaritate. Evenimentul s-a încheiat practic cu confiscarea de către Jandarmerie a panourilor de carton aduse pentru ca protestatarii să scrie sau să deseneze ce vor dori pe ele, după ce au apărut inscripţii depreciative la adresa respectivei instituţii.

Din iniţiativa lui Paul Iurea, fost membru al Partidului Verde şi activist ecologist sub egida Vama Verde din Vama Veche, şi a României Fără Ei, la 18 mai 2012 a avut loc o întâlnire găzduită în sediul Blocului Naţional al Revoluţionarilor din bulevardul Nicolae Bălcescu, în imediata apropiere a Pieţei Universităţii. Scopul acestei întâlniri era de a coaliza diversele grupuri de protestatari şi de activişti din Piaţa Universităţii şi din ţară într-o largă alianţă, care la sugestia lui Paul Iurea a primit numele de Alianţa România Kilometrul 0. S-au ţinut mai multe întâlniri, la care au fost prezente majoritatea facţiunilor prezente în Piaţa Universităţii.

Momentul culminant al acestei tentative de organizare l-a reprezentat mitingul din Piaţa Victoriei urmat de marşul desfăşurat în ziua de 31 mai 2012 către reşedinţa ambasadorului SUA de pe Şoseaua Kisseleff. La baza acestui marş au stat nu doar declaraţiile ambasadorului Mark Gittenstein din ianuarie 2012, când acesta a afirmat că protestatarii din România pot fi mulţumiţi că nu sunt împuşcaţi precum cei din Siria, ci mai ales lobby-ul diplomatic american acordat unor companii private precum Chevron, titularul licenţelor de explorare şi exploatare de gaze de şist din Dobrogea şi din perimetrul Bârlad. A fost de altfel şi cântecul de lebădă al Alianţei România Kilometrul 0, pentru că, după cele câteva şedinţe, în urma ciocnirilor dintre membrii RFE, Simona Panaitescu de la Vocea Schimbării şi Alexandru Alexe, dar şi ca urmare a insistenţelor sindicalistului slătinean Ioan Ioan de a se merge pe structura juridică a unei federaţii de ONG-uri, propunere nerealistă având în vedere că în general era vorba de coalizarea unor grupuri informale şi mai puţin a unor asociaţii propriu-zise, s-a luat decizia oarecum unilaterală a suspendării întâlnirilor. Teoretic, proiectul Alianţei a fost doar amânat, fără însă a se stabili o dată precisă a reluării sale. Practic, el nu a mai fost reluat niciodată.

Problema abuzurilor Jandarmeriei asupra protestatarilor a preocupat în mod special grupul România Vie. La începutul lunii iunie 2012, grupul a încercat şi o altă abordare. Deja trecuse o lună de când la Palatul Victoria se instalase guvernul Ponta I. În mod evident, indiferent dacă nu se bucura de o simpatie reală din partea celor mai mulţi şi celor mai activi dintre participanţii la mişcarea de protest, acest guvern datora în bună măsură faptul fără precedent al preluării guvernării de către Opoziţie cu şase luni înainte de alegerile parlamentare şi mişcărilor de stradă care clătinaseră soliditatea guvernărilor Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu. În opinia celor din România Vie, guvernul Ponta avea aşadar o datorie morală faţă de protestatari, iar acest argument a fost folosit în petiţia înregistrată cu nr. 7583/07.06.2012, prin care se cerea acordarea unei amnistii contravenţionale tuturor protestatarilor sancţionaţi, din Bucureşti şi din ţară. Singurul răspuns primit vreodată a fost după ceva timp o adresă privind înaintarea petiţiei de la Guvern către MAI.

La 8 iunie 2012, România Vie şi-a încercat din nou norocul cu un marş având un mesaj foarte puternic, pe care a ţinut să-l transmită în ultima zi a campaniei electorale pentru alegerile locale: ca clasa politică, în totalitatea ei, să nu mai încalce Constituţia şi legile, iar ca cetăţenii să nu mai tolereze actele de nepotism, corupţie şi abuz în funcţie ale politicienilor, să conştientizeze şi să folosească toate pârghiile legale pentru a stopa toate aceste derapaje. Întrucât in aceeaşi zi a avut loc un nou incendiu suspect la monumentul istoric clasa A Moara lui Assan, problema protecţiei patrimoniului imobil urban a fost adăugată printre obiectivele protestului. Marşul s-a desfăşurat între Piaţa Victoriei şi Piaţa Charles de Gaulle şi s-a încheiat cu o adunare publică în dreptul intrării în parcul Herăstrău la care oamenii au fost invitaţi să ia cuvântul la portavoce în mod liber. Acţiunea, la care pe lângă România Vie şi România Fără Ei au participat doar câţiva alţi protestatari, a fost, trăgând linie, mai mult un eşec. Replica unei doamne care i-a acuzat pe participanţi că sigur servesc unul dintre marile partide în mod egal corupte a fost simptomatic pentru maniera în care, ca efect al deformărilor din mass media, erau percepuţi în bloc protestatarii din Piaţa Universităţii de către o mare parte a publicului.

În această perioadă începuseră deja manevrele ce aveau să conducă în final la suspendarea preşedintelui Băsescu şi în acest context şi tabăra „băsistă” începuse să se activeze în stradă. Astfel, înlocuirea de la conducerea Institutului Cultural Român (ICR) a lui Horia Roman Patapievici a declanşat o mişcare de protest de mică amploare, în special a intelectualilor apropiaţi de ICR, care au arborat ca semn distinctiv papioane. A fost cunoscut drept „protestul papioanelor”, iar participanţii la el au primit porecla de „papionişti”. Un paradox istoric avea să facă ca izbucnirea celei de-a doua ample mişcări de protest la 1 septembrie 2013 să-i aducă împreună pe mulţi dintre aceşti „papionişti” şi pe „ciumpalacii” din Piaţa Universităţii 2012.

Pe acelaşi fundal al protestului afiliat politic, unii dintre protestatarii de la TNB cu vederi sau chiar apartenenţe pro-USL, acel nucleu dur de pensionari cu părul alb, care ajunseseră să fie porecliţi de restul protestatarilor din Piaţa Universităţii cu apelativul colectiv de „corul USL”, au protestat faţă de arestarea lui Adrian Năstase, ceea ce i-a făcut să-şi piardă cam orice fărâmă de respect de care mai beneficiau din partea celorlalţi.

De altfel, „corul USL” a devenit protagonistul celei de-a treia contramanifestaţii din istoria Pieţei Universităţii 2012. La 13 iunie 2012, România Vie a organizat o comemorare a evenimentelor sângeroase din 13-15 iunie 1990, pe platoul TNB, la care s-au alăturat şi alţi protestatari. S-a scris cu flori „Vrem dreptate” pe treptele din acea zonă, s-au instalat bannere prin care se cerea judecarea fostului preşedinte Ion Iliescu şi a tuturor celor vinovaţi de crimele petrecute cu douăzeci şi unu de ani mai devreme. S-au ţinut discursuri, menţionându-se în subsidiar şi marea deportare a românilor basarabeni, bucovineni şi herţeni din 13 iunie 1941, şi s-a scandat. Aflaţi în imediata vecinătate, cei din „corul USL” au reacţionat negativ, interpelând verbal participanţii la comemorare şi încercând să-i astupe prin scandări de „Jos Băsescu”. După plecarea participanţilor la comemorare, care s-au mutat spre seară în zona Fântânii, unde au aprins o cruce din lumânări, au deteriorat bannerele lăsate pe loc.

Începută în mai, apropierea dintre România Vie şi Acţiunea 2012 s-a desăvârşit când cele două structuri civice au organizat împreună un marş comemorativ pe 28 iunie 2012. Acesta, cuprinzând circa două sute de persoane, s-a desfăşurat pe Calea Victoriei, finalizându-se pe treptele Muzeului Naţional de Istorie al României (MNIR). Momentul cel mai semnificativ al marşului s-a petrecut în faţa Cercului Militar Naţional, la Piaţa Tricolorului, unde participanţii au îngenunchiat şi s-au fotografiat astfel, reproducând imaginile celebre din 28 iunie 1940, când trecătorii aflaţi în zonă au îngenunchiat la anunţul radio al cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord către URSS. Ulterior acestui marş, România Vie s-a alăturat formal celor peste treizeci de organizaţii civice afiliate Platformei Civice Acţiunea 2012.

Pentru protestatari, luna următoare a debutat cu un marş pentru resursele naturale, organizat de Luiza Volf la 3 iulie 2012. Desfăşurat între Piaţa Victoriei şi Palatul Parlamentului, dar pe un traseu nu foarte fericit prin bulevardul Naţiunilor Unite, unde vizibilitatea era redusă de slaba populare şi de vegetaţie, acest marş nu a fost unul de impact, semănând mai degrabă cu marşul amintit mai sus din 8 iunie 2012.

-V-

Ultima etapă a protestelor, dar şi evenimente paralele

Iulie-Septembrie 2012

            Spiritele aveau să se încingă cu adevărat iar mişcarea de protest din Piaţa Universităţii avea să fie brusc din nou interesantă pentru mass media odată cu suspendarea preşedintelui Traian Băsescu, la 6 iulie 2012. Cu o zi înainte, Piaţa Universităţii a fost masiv populată, de către simpatizanţii USL şi de cei care fără a fi neapărat simpatizanţi USL erau categoric în favoarea suspendării şi demiterii preşedintelui pe platoul TNB şi de către suporterii lui Băsescu în zona Fântânii si a clădirii Universităţii. „Titularii” acestei zone, de la Alexandru Alexe şi România Fără Ei până la gruparea de stânga şi România Vie au făcut corp comun în cadrul unui protest îndreptat nu numai împotriva preşedintelui şi a PDL, ci şi a guvernului Ponta şi a USL. Cu toate afrontările verbale şi stropitul cu apă din partea „băsiştilor”, protestatarii cu vechime au reuşit să prevaleze printr-o manifestare vocală, fermă, dar paşnică.

            Cele două tabere şi-au făcut apariţia şi în seara următoare, lucrurile desfăşurându-se mai mult sau mai puţin la fel, dar s-au potolit în urma votului din Parlament prin care Traian Băsescu a fost suspendat din funcţie.

            Ulterior, „corul USL” şi-a mutat locul de manifestare în faţa casei folosite ca sediu de campanie al lui Traian Băsescu pentru viitorul referendum de demitere. Suporterii lui Băsescu, în frunte cu Mihai Răzvan Ungureanu, care între timp îşi cumpărare propriul partid, Forţa Civică, şi cu Mihai Neamţu de la Noua Republică, şi-au fondat propria mică „Piaţă a Universităţii” la Piaţa Victoriei, în faţa Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.

            În acest timp, vechii protestatari aflaţi în Piaţa Universităţii încă din luna ianuarie şi-au urmat alte agende proprii, în timp ce au continuat să-şi exprime atitudinea de respingere faţă de întreaga clasă politică. De exemplu, România Fără Ei, care se preocupa intens de problematica gazelor de şist şi de fracturarea hidraulică încă din luna mai, a transformat această preocupare într-o cvasiexclusivitate. Pe de altă parte, grupul constitutiv al Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei şi-a reluat întâlnirile de la Aromaroma, reuşind în lunile iulie şi august 2012 să intre în legătură cu reprezentanţi ai vechii mişcări monarhiste, oameni cu două decenii de militantism regalist în spate, precum Marilena Rotaru şi Constantin Marţian, care s-au alăturat iniţiativei.

Cam în aceeaşi perioadă, Alex Imreh din Cluj Napoca, fondatorul grupului de Facebook Green având vreo douăzeci şi cinci de mii de like-uri, lansa ideea unui partid intitulat provizoriu A Treia Forţă (ATF), pentru care a încercat să convingă diferite persoane, inclusiv dintre protestatarii din Piaţa Universităţii, să strângă semnături. La momentul respectiv, el propunea ca întâi să se înfiinţeze partidul, apoi să se definească doctrina şi programul. Totuşi, sugestiile lui mergeau către o orientare distributistă şi ortodoxă, inspirată de ideile lui Ovidiu Hurduzeu. Spre toamnă, a organizat chiar o întâlnire la Bucureşti cu Erwin Albu, fost candidat independent la Primăria Codlea, popularizat de Antena 3 cu ocazia unor proteste legate de închiderea spitalului local de către guvernul lui Emil Boc şi care avea să devină unul dintre actorii destul de cunoscuţi ai valului de proteste din 2013. Ulterior, Alex Imreh avea să intre într-un conflict dur cu George Epurescu şi cu colegii acestuia din România Fără Ei şi să-şi indepărteze şi alţi parteneri de dialog ca rezultat al atitudinii sale ostile Comunităţii Uniţi Salvăm.

            În cadrul campaniei pentru referendum, dar şi al precampaniei pentru alegerile parlamentare, USL a încercat o nouă manevră pentru a-şi contabiliza în beneficiul propriu mişcarea de protest din Piaţa Universităţii. Astfel, cu ajutorul sindicatului lui Mircea Dogaru, al „corului USL”, dar şi al unor organizaţii de revoluţionari, la 19 iulie 2012 a fost organizat la Palatul Parlamentului, în sala de şedinţă a grupului parlamentar PNL, o întrunire a unei fantomatice structuri numită Mişcarea de Protest Piaţa Universităţii Kilometrul 0 13 Ianuarie 2012. Am luat parte la acea întrunire din partea României Vii, şi în afară de grupul România Fără Ei şi de stegarul Cezar Avrămuţă şi mai mulţi membri din „corul USL” sau alţii dintre protestatarii de la TNB, nu am recunoscut prea multă lume, mai ales că mulţi veneau din alte oraşe şi nu avuseseră tangenţe efective cu Piaţa Universităţii. La întâlnire au luat parte Ludovic Orban şi Remus Cernea, în acea perioadă consilier de stat al premierului Victor Ponta, responsabil cu mediul şi cu relaţia cu societatea civilă. Obiectul discuţiilor era un protocol de colaborare între „mişcarea de protest” şi USL.

            Punctul nostru de vedere, critic la adresa întregii clase politice, a fost exprimat de la microfon de către George Epurescu, fără să fi existat o discuţie prealabilă în acest sens. În ce priveşte delegatia României Vii, după câtva timp aceasta a părăsit întâlnirea, nu înainte de a-i pune în braţe lui Remus Cernea o copie a petiţiei din 7 iunie privind amnistia contravenţională a protestatarilor. De altfel, acesta fusese şi motivul prezenţei la acea reuniune, intens criticată ulterior de alţi colegi protestatari precum cei de facţiunea de stânga şi Vlad Ioachimescu, nepunându-se problema acceptării vreunui protocol de colaborare cu USL.

            Oricum, ulterior întâlnirii, s-a anunţat public că s-ar fi semnat respectivul protocol, dar el a rămas până în final doar o petardă publicitară electorală, fără relevanţă pentru autentica mişcare de protest.

            Aminteam mai devreme de urmărirea unor alte agende, prea puţin legate de dezbaterile din jurul suspendării preşedintelui Băsescu. Astfel, la 22 iulie 2012, mai mulţi militanţi ai Acţiunii 2012, între care şi protestatari din Piaţa Universitătii, s-au deplasat la Cahul, principalul oraş din sudul Republicii Moldova, pentru a participa la un marş unionist convocat de PNL-ul basarabean. Acesta s-a desfăşurat cu incidente, fiind urmărit de contramanifestanţi din gruparea extremistă pro-rusă Partidul Patrioţii Moldovei şi de etnici rusofoni (bulgari, găgăuzi, ruşi), cărora la un moment dat li s-au alăturat şi membri ai organizaţiei locale a Partidului Comuniştilor. De la imprecaţiile verbale s-a ajuns la atacuri cu ouă şi cu apă şi în cele din urmă poliţia a trebuit să intervină pentru ca situaţia să nu scape de sub control.

            Evenimentele de la Cahul au reprezentat însă doar aperitivul. Următorul marş unionist, organizat de această dată de aripa din Republica Moldova a Acţiunii 2012, a avut loc la 5 august 2012 la Bălţi, cel mai important oraş din nordul Republicii Moldova, dar şi fief al Partidului Comuniştilor şi cel mai important centru al minorităţii ruse, care reprezintă circa jumătate din populaţia oraşului (ceea ce nu înseamnă însă că toţi aceştia se opun ideii unioniste; în cadrul Acţiunii 2012 am cunoscut voluntari care erau etnici ruşi din Bălţi). De fapt, cele întâmplate la Bălţi au reprezentat o interesantă demonstraţie despre cum funcţionează coloana a cincea a regimului lui Vladimir Putin în fostele republici sovietice, explicând multe dintre lucrurile petrecute în anul 2014 pe teritoriul Ucrainei.

Practic, neputând conta pe o ostilitate generală a populaţiei, după ce tentativa primăriei comuniste din Bălţi de a interzice marşul a eşuat în instanţă, forţele politice pro-moscovite, având şi acoperirea cu totul anormală într-o ţară democratică şi civilizată de a fi acordată autorizaţia pentru contramanifestaţie, şi-au adus echipele de pe întreg cuprinsul republicii: au fost prezenţi başcanul Unităţii Teritoriale Autonome Găgăuzia, Mihail Formuzal, cu câteva sute de găgăuzi, omul numărul doi din Partidul Comuniştilor, Marc Tcaciuc,  Igor Dodon cu socialiştii săi, Patrioţii Moldovei, separatiştii transnistreni, precum şi grupuri mai mult sau mai puţin interlope, precum Uniunea Tineretului Ucrainean „Tânăra Gardă” (deloc întâmplător numită aşa după titlul unui celebru roman stalinist) sau Federaţia Naţională de Lupte „Voievod”. Extrem de relevant, contramanifestanţii foloseau între ei limba rusă, chiar dacă unii înţelegeau şi româneşte.

S-a ajuns astfel la situaţia în care celor câteva sute de manifestanţi paşnici unionişti li s-au opus circa trei mii de contramanifestanţi, care încă de la locul de începere al marşului au declanşat canonada cu ouă. A existat un singur moment de pauză şi de derută al acestora, când unioniştii le-au strigat „Ouă aveţi, minte nu”, dar rapid depăşit la intervenţia liderilor instigatori. Când coloana s-a pus în mişcare, lucrurile au luat o turnură mult mai serioasă, pe lângă ouă făcându-şi apariţia petardele şi pietrele. Mai mult, au avut loc şi schimburi de pumni atunci când contramanifestanţi de pe margine reuşeau să penetreze printre poliţişti. Situaţia ar fi putut lua o turnură şi mai gravă dacă nu intervenea varianta locală a jandarmilor cu căşti, bastoane şi scuturi, Brigada „Fulger”. În cele din urmă, nu au existat decât răniri uşoare, cel mai grav fiind afectată o tânără reporter de televiziune, foarte populară în Republica Moldova, care  fiind situată între manifestanţi şi contramanifestanţi a fost lovită în cap cu o piatră şi a trebuit spitalizată.

Seara, după ce o parte a unioniştilor au ajuns la Chişinău, a avut loc un protest în faţa sediului Ministerului de Interne, acuzat că face prea puţin în privinţa grupărilor extremiste şi că nu a reuşit să menţină ordinea în mod corespunzător. După aceste incidente s-au deschis mai multe dosare penale faţă de contramanifestanţi şi a inceput o destul de amplă dezbatere cu privire la situaţia extremei stângi din Republica Moldova.

În fine, înainte de a se încheia luna august, a mai avut loc un ultim eveniment unionist la Bucureşti, unde România Vie a organizat un flashmob cu o degustare de şampanie în data de 26 august 2012 în faţa Ambasadei Republicii Modova de pe Aleea Alexandru, pentru a marca ziua naţională a celui de-al doilea stat românesc, ziua independenţei faţă de fosta Uniune Sovietică, care urma să fie sărbătorită a doua zi. Acest flashmob avea să devină o tradiţie, el fiind reluat în anii 2013 şi 2014.

Evenimentele din Republica Moldova au atras însă destul de puţină atenţie în România, unde discuţia în jurul rezultatelor referendumului din 29 iulie 2012 constituia principalul subiect al zilei. La referendum peste şapte milioane de votanţi, cu două milioane mai mult decât electoratul care îl alesese pe Traian Băsescu în al doilea mandat al său în anul 2009, se pronunţaseră pentru demitere. Cu instinctul politic caracteristic, ştiind că totuşi absenteismul va fi unul mare (alegerile locale avuseseră un absenteism de circa şaizeci de procente), Traian Băsescu ceruse votanţilor săi să boicoteze referendumul, un demers esenţialmente nedemocratic din partea unui şef de stat, dar, aşa cum s-a dovedit, eficient. În aceste condiţii, numărul total de voturi exprimate, deşi enorm, nu era suficient pentru a permite validarea rezultatelor în condiţiile unui cvorum minim necesar de prezenţă de cincizeci la sută, raportat la numărul de alegători existenţi conform datelor oficiale ale Biroului Electoral Central (BEC).

Nu voi intra în toate amănuntele dezbaterii din acea perioadă de aproape o lună de până la pronunţarea Curţii Constituţionale a României (CCR), ale intervenţiilor externe etc., dar este cert că pentru protestatarii din Piaţa Universităţii ignorarea voinţei clar exprimate a peste şapte milioane de cetăţeni prin specularea şmecherească a absenteismului şi a unui chiţibuş legal constituia o gravă încălcare a democraţiei, dacă nu în litera legii, cel puţin în spiritul ideii democratice. Privind retrospectiv şi având în vedere prestaţia lamentabilă a guvernelor Ponta II şi Ponta III, ca şi riscul ca alegerile prezidenţiale anticipate să fi propulsat la Palatul Cotroceni pentru următorii cinci ani pe destul de inconsecventul Crin Antonescu, sau, şi mai rău, pe Victor Ponta însuşi, putem aprecia că prin menţinerea lui Traian Băsescu până la finalul mandatului său am avut de-a face cu un caz tipic de ceea ce de sute de ani românii indică prin expresia „tot răul spre bine”. Acestea erau însă lucruri care ţineau de viitor şi chiar dacă o mare parte a protestatarilor blamau gafele noii guvernări, ba unii mergeau chiar până la a cere deja demisia guvernului concomitentă cu demiterea preşedintelui, iar sintagma care avea să facă carieră naţională în anii următori- „Puie Monta”- ieşise deja de pe buzele lui George Epurescu, perspectiva rămânerii la putere a lui Traian Băsescu nu era una deloc atractivă.

Aceste considerente au condus la o ultimă mobilizare către finalul lunii august 2012. Astfel în după amiaza zilei de 20 august a avut loc un protest în faţa sediului CCR, pe Calea 13 Septembrie, urmat de manifestaţii în Piaţa Universităţii. O continuare a acestui protest, a doua zi, a fost anulată ca urmare a pronunţării în cursul dimineţii de către CCR a deciziei prin care s-au invalidat rezultatele referendumului. În schimb, Piaţa Universităţii, unde Jandarmeria instalase preventiv o serie de garduri care să împiedice afluirea demonstranţilor pe carosabil, a fost inundată de manifestanţi. Aceştia au dărâmat gardurile respective şi au ocupat carosabilul pentru prima dată după 19 ianuarie 2012.

În zilele următoare, protestul s-a mutat la parcul Izvor, în dreptul intrării în incinta Camerei Deputaţilor, unde Parlamentul urma să ia act de decizia CCR. Când s-a aflat că parlamentarii au votat în bloc capitulând în faţa situaţiei juridice, chiar şi demonstranţii cu simpatii pro-USL le-au huiduit maşinile în trecere. Cu acest prilej, stegarul Cezar Avrămuţă, de altfel membru PNL, avea să remarce pe Facebook pentru prima dată că „USL a trădat”. Ulterior, acesta avea să se implice totuşi în campania electorală la Roman, împotriva Elenei Udrea, despărţindu-se definitiv de USL după semnarea pactului de coabitare dintre Victor Ponta şi Traian Băsescu. Oarecum surprinzător pentru cei care îi cunoşteau traiectoria din anul 2012, Cezar Avrămuţă avea să-şi facă apariţia cu tot cu marele său steag la protestele din toamna anului 2013, proteste îndreptate categoric împotriva guvernului USL. Nu a fost singurul care a urmat acest parcurs.

Momentul acesta nu a ţinut însă foarte mult. „Corul USL”, alţi protestatari care crezuseră că USL chiar reprezintă o alternativă, îndemnaţi de Antena 3, se vor alătura deputatului PNL Ioan Ghişe în tururi zilnice ale Palatului Cotroceni de-a lungul lunii septembrie, ca protest pentru ignorarea celor peste şapte milioane de voturi pentru demintere de la referendum. Ceilalţi protestatari, cei care doreau schimbări fundamentale de sistem şi care respingeau actuala clasă politică în ansamblul său, indiferent de preferinţele lor ideologice, cu mici excepţii nu s-au mai alăturat acestei acţiuni pe care o găseau prea politizată şi prea USL-istă. Pentru aceştia din urmă, evenimentele de la finele lunii august reprezentaseră sfârşitul mişcării de protest debutată la 13 ianuarie 2012.

Prin urmare, diversele grupuri au început să-şi urmărească alte obiective. Astfel, fondatorii Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei (ANRM), cărora m-am alăturat şi eu în această etapă, au început în luna septembrie 2012 turneele prin ţară pentru identificarea de nuclee care să fondeze diversele filiale judeţene. Constituirea juridică a acestui ambiţios ONG s-a încheiat la 15 martie 2013 şi a urmat la scurt timp, în aprilie, primul congres al său la Sinaia. La 8 noiembrie 2012, seara, membrii săi, dar şi alţi foşti protestatari din Piaţa Universităţii au luat parte la „marşul luminii” iniţiat de bloggerii liberali, iar în cursul anului 2013 aveau să fie organizate mai multe flashmoburi, ce vor culmina cu marele marş monarhist cu trei mii de participanţi de la 10 noiembrie 2013 şi cu marşurile simultane din Bucureşti, Cluj, Craiova şi Timişoara (în acest ultim caz, un eveniment static) din 5 aprilie 2014. De asemenea, în februarie 2014 în cadrul ANRM se va finaliza un proiect de Constituţie monarhică.

Acţiunea 2012 a realizat un marş unionist la Sibiu, la 9 septembrie, apoi a participat la marşul cu cinci mii de participanţi de la Chişinău din 16 septembrie 2012. Momentul culminant al anului avea să urmeze la 21 octombrie 2012, când a avut loc primul dintr-o serie de marşuri unioniste de mare amploare la Bucureşti. Acest marş, desfăşurat pe ruta Piaţa Victoriei, Calea Victoriei, bulevardul Regina Elisabeta, Piaţa Mihail Kogălniceanu, bulevardul Mihail Kogălniceanu, Piaţa Operei, a avut trei mii de participanţi şi s-a finalizat cu citirea Pactului Pentru Basarabia, care a fost apoi propus spre semnare tuturor candidaţilor la alegerile parlamentare. În anii următori, Marşurile Pentru Unire au cunoscut o creştere continuă a numărului de participanţi: opt-zece mii la 20 octombrie 2013, zece-douăsprezece mii la 12 octombrie 2014. De asemenea, în anul 2013 Acţiunea 2012 va reuşi să strângă peste o sută şaptesprezece mii de semnături pentru un proiect de lege cadru privind statutul cetăţenilor Republicii Moldova în România, intrat în 2014 în dezbaterea parlamentară, unde se află şi în prezent.

Aşa cum am spus, România Fără Ei, se va concentra pe problema gazelor de şist, unde deja la Bârlad aveau loc primele proteste cu câte şase-opt mii de participanţi organizate de Grupul de Iniţiativă al Societăţii Civile (GISC) Bârlad, iar la Vama Veche Paul Iurea încerca şi el să organizeze o rezistenţă sub egida Vama Verde. Mişcarea antifracking se va dezvolta şi în vestul ţării, în zonele de concesiune ale Gazprom prin Nis Petrol, şi noi grupuri de activişti se vor forma sau dezvolta de-a lungul anului 2013 atât la Bucureşti, cât şi la Braşov, Sibiu, Iaşi, Galaţi şi în alte locuri. Din păcate, istoria acestei mişcări din următorii doi ani avea să fie punctată şi de rivalităţi şi conflicte. Revenind asupra perioadei intermediare dintre cele două valuri de proteste, din 2012 şi 2013, România Fără Ei a dus greul organizării, la care au mai participat şi Coaliţia de Mediu şi România Vie, a primei ediţii a Zilei Naţionale Antifracturare la 4 aprilie 2013.

Alţii se vor întoarce la catedre, la activismul legat de Roşia Montană, de mediu, de civism, de feminism etc.

România Vie, a cărei situaţie o cunosc din interior, se va concentra începând cu luna septembrie 2012 pe două linii distincte: protecţia patrimoniului cultural şi promovarea drepturilor românilor din jurul graniţelor. Pe linie de patrimoniu, Ziua Bucureştiului, 20 septembrie 2012, a fost marcată printr-un mic protest în faţa Palatului Ştirbei de pe Calea Victoriei, unul dintre monumentele istorice ameninţate ale Capitalei. O întreagă campanie implicând petiţii către autorităţi, protest stradal la Bucureşti şi Sibiu, întâlniri cu Sabin Luca, directorul Muzeului Naţional „Bruckenthal” din Sibiu, şi cu Paul Damian, directorul adjunct al MNIR, articole de presă, corespondenţă cu compania Strabag şi plângeri penale se va desfăşura începând cu septembrie 2012 până în anul 2013 pentru salvarea sitului arheologic Şibot III, un important centru industrial roman din judeţul Alba, de pe traseul autostrăzii A1, apoi pentru sancţionarea celor vinovaţi de distrugerea acestuia.

În continuarea unei scrisori deschise lansate încă din 23 mai 2012, cu ocazia zilei naţionale a aromânilor (la origine 10 Mai, dar în calendarul iulian), la 27 octombrie 2012 România Vie a avut iniţiativa unui protest la Ambasada Greciei faţă de tratamentul aplicat de această ţară minorităţilor etnice şi mai ales comunităţilor vlahe. Pusă la punct cu o anumită teamă de eşec, combătută printr-o corespondenţă directă de către viitorul candidat independent la europarlamentarele din 2014 cu un program ortodox şi pro life Iulian Capsali, acţiunea în sine s-a dovedit peste aşteptări, fiind prezenţi destul de mulţi participanţi, inclusiv aromâni, iar feedback a venit chiar şi din capitala Republicii Macedonia, Skopje. Următorul 23 mai, cel din 2013, a fost marcat prin adresarea de petiţii prin ambasadele acestora tuturor statelor balcanice care găzduiesc minorităţi vlaho-române. Din păcate, nu la fel de izbutită a fost adunarea publică de la sediul Ambasadei Ucrainei din 25 noiembrie 2012, dedicată promovării drepturilor specifice ale celor circa cinci sute de mii de etnici români de pe teritoriul acestui stat, la care participarea a rămas destul de mică.

România Vie nu a pierdut din vedere nici antifrackingul, astfel că la 27 februarie 2013, când la Bârlad avea loc un miting de mare amploare al GISC, cu participarea RFE, la Bucureşti a fost organizat un marş de solidaritate, la care au participat circa şaptezeci de persoane. Activităţile pe linie de antifrack aveau de altfel să cunoasca o intensificare în viitor, culminând cu un proiect de lege privind metodele de extracţie a hidrocarburilor neconvenţionale care se află în procedura parlamentară la Senatul României.

-VI-

Epilog

            La 13 ianuarie 2013 se împlinea un an de la izbucnirea mişcării de protest din 2012. România Vie a decis să folosească momentul pentru a organiza un protest la Piaţa Victoriei, în apropierea sediului Guvernului, pentru a sancţiona tăcerea încăpăţânată a acestuia faţă de cererea de acordare a amnistiei contravenţionale protestatarilor pe umerii cărora se urcase la putere. România Fără Ei i s-a alăturat. Unii din foştii protestatari cu afinităţi USL-iste s-au simţit iritaţi. În mod special Vasile Băescu, bloggerul liberal, care considera că are un conflict personal cu mine din pricina unei întâmplări petrecute în cadrul Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei. Astfel că acesta a convocat un miting concomitent pe platoul TNB.

            După protest ne-am mutat la Piaţa Universităţii, unde ne-am revăzut cu mai vechii noştri colegi, cu unii dintre ei nevorbindu-ne în acea perioadă. Am aniversat pur şi simplu. Câteva ore mai târziu ne-am retras pentru o bere nostalgică la vechiul Control, devenit între timp club Panic. Aici omul serii a fost Vlad Ioachimescu. După ce a stat la masa la care se aflau Claudiu Crăciun şi alţii, s-a mutat la masa României Vii, iar după o vreme a anunţat ritos: „Am băut cu crăciuniştii, am băut cu surceliştii, acum mă duc în Centrul Vechi să beau şi cu epuriştii!”

            Aşa cum am spus mai sus, începând cu septembrie 2012, fiecare ne-am văzut de treabă, dar pentru mulţi nu chiar aceeaşi treabă ca înainte de 13 ianuarie 2012. Cutia Pandorei fusese deschisă. Am descris diversele activităti a diverse grupuri participante sau desprinse din evenimentele de acum trei ani, fără pretenţia de a fi exhaustiv, pentru că nu am cum să ştiu chiar toate detaliile despre fiecare facţiune sau persoană mai relevantă în parte.

            Mai este un episod care se cuvine a fi amintit. În dorinţa sa de a modifica Constituţia, USL a creat în 2013 o comisie parlamentară comună celor două Camere ale Parlamentului condusă de Crin Antonescu, pe atunci încă preşedintele Senatului. Aceasta a decis să efectueze consultarea publică prealabilă prin intermediul unui Forum Constituţional, a cărui coordonare a delegat-o celor de la Pro Democraţia şi, în primul rând, lui Cristian Pîrvulescu. Cei doi secunzi ai acestuia au fost Todor Arpad şi protestatarul Claudiu Crăciun.

            Consultările au început în martie 2013 şi cu o anumită strădanie au obţinut să participe constant la lucrările Forumului mai multe organizaţii civice provenite din mişcarea de protest a  anului 2012 sau având tangenţe cu aceasta: România Vie, Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, Acţiunea 2012, Vocea Schimbării. Întâlnirile s-au încheiat în iunie 2013, nu înainte ca foşti protestatari din Piaţa Universităţii să aibă unele schimburi de idei cu membri ai Comisiei de la Veneţia. La 26 iunie 2013, Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei i-a reunit pe nemulţumiţii de cum a decurs Forumul Constituţional într-o conferinţă asupra subiectului reformei constituţionale care a avut loc la Sala Constantin Stere de la Senatul României.

            La 27 august 2013 guvernul Ponta II a decis să edicteze o ordonanţă de urgenţă cu dedicaţie pentru Roşia Montană Gold Corporation. Şi apoi a urmat 1 septembrie 2013, un nou val de proteste, mai concentrat în timp dar şi mult mai amplu, în care practic toţi protagoniştii evenimentelor din 2012 s-au regăsit, alături de mulţi alţii pentru care ieşirea în stradă, începutul activismului, a avut loc atunci. Dar asta e deja o altă istorie.

-VII-

Concluzii

            În aprecierea evenimentelor de acum trei ani este aşadar clar că judecăţile reducţioniste de tipul că a fost vorba doar de proteste manipulate, coordonate de USL, sau că, cel puţin, ele au fost pur şi simplu confiscate de USL, ori că, dimpotrivă, protestele au avut un caracter antisistem pur, nu au ce căuta. Realitatea este că 2012 a reprezentat un moment de răscruce, în care toate temele, opţiunile şi ideile au fost puse pe masă. Da, fără îndoială a existat şi o componentă USL, care însă s-a disipat odată cu USL-ul însuşi. Ultima apariţie a ultimei rămăşiţe din „corul USL”, în timpul protestelor din noiembrie 2014, nu a reprezentat altceva decât un anacronism caricatural.

            De fapt, Piaţa Universităţii 2012, cu toată desfăşurarea sa pe alocuri abulică şi contradictorie, cu toate mişcările sale browniene, a jucat un rol de incubator, în care s-au rafinat idei, s-au format grupuri de acţiune civică diverse, s-au maturizat personalităţi. Practic, Piaţa Universităţii 2012 a reprezentat relansarea societăţii civile în România şi începutul schimbării de fond care nu s-a putut produce timp de un sfert de secol după schimbarea de formă din perioada 1989-1990. Este un lucru pe care, cu timpul, chiar şi cei care au dezaprobat-o la vremea ei vor trebui să-l accepte.

            Dacă „toamna românească” dintre 1 septembrie şi 21 decembrie 2013 a avut mai multă consecvenţă şi coerenţă, a avut un impact mai notabil şi nu s-a lovit totuşi de violenţe de magnitudinea celor din ianuarie 2012, cu excepţia desigur a intervenţiei total abuzive de la Pungeşti, este tocmai pentru că a existat Piaţa Universităţii 2012. Desigur, ar fi absurd să afirmăm că exact aceiaşi oameni care au făcut protestele din 2012 au făcut şi „toamna românească”. Dar este un lucru imposibil de negat că aceştia au fost prezenţi şi şi-au folosit din plin experienţa acumulată cu un an înainte pentru a asigura succesul mişcării, încercând pe cât posibil să nu repete şi greşelile.

            Între cele două mişcări nu există de fapt o opoziţie, aşa cum cred unii. Dimpotrivă, 2012 a pregătit 2013, din multiple puncte de vedere, şi i-a servit ca preludiu. Păstrând proporţiile şi respectul pentru diferenţe, mişcarea de protest din 2012 a fost pentru mişcarea de protest din 2013 ceea ce tulburările anului 1987, începând cu protestele studenţeşti de la Iaşi şi terminând cu revolta de la Braşov, au reprezentat pentru revoluţia din decembrie 1989. Iar 2013 a pregătit de fapt răsturnările de situaţie din 2014, aşa cum, din nou fără a ignora diferenţele, odiseea anului 1990 a fost continuarea logică a lui Decembrie 1989.

Procesul istoric debutat în anul 2012 şi consolidat pe parcursul următorilor doi ani este însă departe de a se fi terminat. Grosul schimbărilor se află încă în viitor şi orice apreciere despre când se vor fi încheiat acestea este cel puţin hazardată. Probabil, breşa decisivă în actualul sistem va fi creată atunci când dinspre societatea civilă activă din acest moment se vor desprinde noi forţe politice, care să spargă monopolul castei care a dominat statul român în perioada post-comunistă. Că se va întâmpla la alegerile din 2016 sau la cele din 2020, este greu de estimat în acest meteorologic schimbător ianuarie 2015.