Îmi aduc aminte cum, într-un frumos
discurs din timpul uneia din acele „plenare” care se ţineau în timpul
protestelor din toamna anului 2013 şi la care se discuta despre traseul
următorului marş, despre acţiunile de popularizare şi comunicare sau despre
completarea agendei mişcării de protest cu eventuale noi revendicări, un tânăr
cadru didactic de la Facultatea de Filosofie, dotat cu reale calităţi de orator,
a atras atenţia întregii adunări că ne aflăm în faţa unui moment istoric, că
avem şansa rară de a trăi pentru a doua oară în existenţa generaţiei noastre
unul din acele puncte nodale care determină istoria unei naţiuni pentru zeci de
ani şi care, în mod normal, apare poate o dată în viaţa unei generaţii sau nici
măcar atunci. Desigur, primul astfel de moment fusese cel din 1989-1990.
Ascultând
acest discurs nu am putut decât să simt o veselie interioară. Ceea ce spusese
colegul nostru, al cărui nume nu-l voi da acum pentru că acest text nu este
dedicat istoriei „toamnei româneşti” 2013, era ceea ce gândeam şi eu. Încă de
la primele proteste din ianuarie 2012 avusesem convingerea că, în fine, venise
ceea ce aşteptam încă de pe când anii ’90 se
„răciseră” treptat, acel cutremur social-politic care să conducă la fisurarea stării
de lucruri instalate de-a lungul celor peste două decenii de post-comunism şi
la finalizarea a ceea ce fusese început în decembrie 1989. Fără a mai intra în
istoria ultimilor trei ani (de altfel, despre anul 2012 am scris destul de
cuprinzător în materialul anterior), nu mi-am schimbat această convingere nici
până în acest moment.
De
fapt, vreau să mă refer la prezent şi la viitor. Pentru că generaţia noastră se
află în faţa unor alegeri care vor determina dacă actualul moment istoric va
reprezenta într-adevăr un salt calitativ esenţial pentru noi şi pentru
concetăţenii noştri sau, asemenea generaţiei care era tânără, dar matură în
1989-1990, schimbarea pe care noi o aducem este doar una parţială, astfel că va
fi nevoie ca şi cei care sunt copii acum să se mobilizeze într-o bună zi
asemenea nouă şi predecesorilor noştri.
Haideţi
să recapitulăm puţin. Revoluţionarii şi „golanii” din 1989-1990 au reuşit
înlocuirea unui regim totalitar care controlase destinele noastre timp de
patruzeci şi cinci de ani cu un regim democratic, construit însă cu aceiaşi
oameni pe care se sprijinise dictatura anterioară. Din cauza asta, România a
încercat timp de şapte ani să meargă cu frâna de mână trasă, iar apoi, când mai
mult sub influenţa contextului internaţional a început să se reformeze, totul a
degenerat în forme fără fond, corupţie generalizată, capitalism de cumetrie.
Asocieri politice nefericite au condus spre finalul deceniului şi la prăbuşirea
societăţii civile, care a renăscut într-adevăr de-abia cu noile valuri de
proteste, cele din 2012-2013 şi 2014.
Ne
aflăm însă acum într-un punct în care civismul pur îşi arată limitele. Oricât
am exercita presiuni şi oricât de ample ar fi acestea, acţiunea noastră se reduce
în cele din urmă la o negociere directă sau indirectă cu clasa politică, exact
acea clasă politică formată şi consolidată în aceşti primi douăzeci şi cinci de
ani de democraţie cu tot lichelismul ei generalizat şi pe deplin dovedit. Iar
negocierea cu o astfel de castă nu va duce niciodată la realizarea deplină a
dezideratelor societăţii civile, ci va fi în permanenţă un compromis, în care
ei vor lăsa câte ceva sau vor corecta pe ici pe colo, fără să schimbe
fundamental mecanismele care i-au făcut atât de bogaţi pe seama statului şi a
cetăţenilor.
De
altfel, civismul pur, numit la vremea aceea incorect „apolitism”, a constituit
greşeala fundamentală a momentului istoric 1989-1990. Tinerii care doreau
schimbarea, oricât de romantic şi chiar de eroic au protestat în stradă, au
evitat în masa lor să facă pasul spre politica electorală, aceea cu partide şi
alegeri, astfel că oamenii vechiului regim, cadre ale partidului comunist sau
foşti lucrători din infama Securitate, s-au putut instala netulburaţi „la
butoane”, având ca unică opoziţie politică bătrânii trecuţi prin închisorile
staliniste, pentru care din păcate revoluţia venise prea târziu. Când
protestele au obosit şi bătrânii foşti deţinuţi politici au trebuit pe rând să
treacă la cele veşnice, aceşti oameni ai vechiului regim au rămas cu totul de
capul lor, cu urmările care se ştiu. Între timp, au mai îmbătrânit şi ei, dar
şi-au crescut copiii şi pupilii după chipul şi asemănarea lor, ceea ce spune
totul despre Ponta, Udrea, Ghiţă, Şova şi ceilalţi care se pretind a fi noua
generaţie de politicieni ai României.
Nu,
momentul istoric pe care îl traversăm de trei ani nu va fi complet decât dacă
din acest vârtej vor răsări şi alternative la actuala clasă politică şi la
actualele partide. Desigur, e mai uşor de spus decât de făcut. Plus că sunt
destui cei care sunt chiar foarte activi în plan protestatar şi civic, dar care
nu prea vor să facă pasul spre politica electorală. Unii în mod sincer simt că
nu au vocaţie pentru asta şi e foarte bine: dacă tot ce înseamnă societate
civilă s-ar muta în politica de partid, am rămâne din nou fără societate civilă
şi s-ar repeta istoria de la finele secolului XX, când prin asocierea cu un CDR
care s-a dovedit incapabil şi falimentar, societatea civilă formată imediat
după revoluţie s-a scufundat în cea mai mare parte a ei. Ori o democraţie fără
o societate civilă puternică este o glumă proastă.
Mai sunt însă şi
„talibanii” civici, cei care refuză programatic transferul spre politica
partinică nu numai pentru ei, dar şi pentru ceilalţi din mediul protestatar,
taxând fiecare pas în această direcţie ca pe un fel de trădare. Pe undeva este
şi comoditatea: ca protestatari ştiu foarte bine rutina, iar răspunderile rămân
la un anumit nivel; dar o carieră politică înseamnă mult mai multă muncă şi
responsabilităţile decidentului, deloc neglijabile. Başca că ai nevoie de idei
şi de cunoştinţe ca să-ţi dai seama ce ai de făcut odată ajuns într-o anumită
poziţie, oricât de mică, în ierarhia statului.
Mai este şi moda
căci, nu-i aşa, noi românii nu prea obişnuim să fim originali, nu la modul conştient,
şi tindem să reproducem tot ce se întâmplă prin Occident, fără a discerne între
ceea ce merită copiat şi ceea ce nu. Astfel că dacă mişcările Occupy sau
Indignados s-au opus intrării în politică pe motivul că politica corupe, atunci
sunt unii care cred că la fel trebuie şi la noi. Că ar trebui să învăţăm din
chiar istoria noastră recentă, aşa cum am arătat mai sus, ca să nu mai zic de
istoria Occidentului însuşi, unde atât anii ’60, cât şi mişcarea
antiglobalizare de la cumpăna mileniilor au eşuat în mare măsură, e un
raţionament pe care unii din cei ancoraţi exclusiv în prezent nu par să-l facă.
Poate nu în
ultimul rând, a fost fără îndoială şi problema priorităţii. Unii considerau că
nu e încă momentul şi reacţionau văzând că alţii ies la înaintare, cu riscul de
„a le lua faţa”.
Din fericire, ca
şi cu Indignados din Spania, „talibanii” civici par să-şi fi trăit perioada de
glorie. Ceea ce prin 2012-2013 era opinia unei minorităţi, sau cel puţin era
mărturisit public de o minoritate, nu o dată atacată şi discreditată de către
proprii colegi, acum începe să devină tot mai mult punctul de vedere al unei
majorităţi. Aşa cum în Spania aceia dintre Indignados care au realizat limitele
civismului pur au pus piciorul în prag şi au creat partidul Podemos, care s-ar
putea să câştige în curând alegerile, în momentul de faţă în mediul protestatar
şi în societatea civilă din România se discută tot mai mult despre crearea unor
noi partide, care să formeze alternativa la actuala clasă politică.
De altfel, din
punct de vedere sociologic masa critică necesară există. Fenomenul PPDD, tunul
publicitar numit candidatura independentă la europarlamentare a actorului
Mircea Diaconu sau mobilizarea neaşteptată a peste un milion de electori din
categoria celor care de regulă nu ies la vot în turul doi al alegerilor
prezidenţiale din noiembrie 2014 sunt semnele clare ale faptului că există o
aşteptare în societate şi că, oricât de greu este să convingi nişte oameni pe
care experienţele ultimului sfert de secol i-au făcut foarte neîncrezători şi
suspicioşi, momentul actual este cel mai propice din câte au existat de la
începutul anilor ’90 încoace.
Să nu ne imaginăm
însă că am ieşit cumva la liman. Pentru că nu discutăm de o iniţiativă, două
sau trei. Eu ştiu vreo zece şi nu număr între ele disidenţele din partidele
vechi, gen Vanghelie-Geoană sau Ghiţă.
Un motiv al
lipsei unui efort comun sunt ideologiile. Spre deosebire de cei din clasa
politică care clamează doctrine, dar au ca unic crez îmbogăţirea proprie, cât
mai rapidă şi cât mai uşoară, prin abuzul funcţiei, activiştii din societatea
civilă tind să fie oameni cu convingeri puternice şi afilieri ideologice mai
mult sau mai puţin clare. Poate că unii care au luat de bune teoriile despre
moartea „ismelor” şi partidele post-ideologice vor fi surprinşi, dar realitatea
este că în numele pragmatismului pur nu poţi mobiliza oameni şi înălţa
steaguri; poţi doar găsi scuze pasivităţii, cinismului şi corupţiei.
Altă cauză a
faptului că mici echipe de jucători, dintre care unii se cunosc foarte bine
între ei, încearcă să încropească lucruri separat, este cea dată de viziuni.
Unii, de exemplu, doresc doar nişte vehicule către obiectivele lor punctuale,
fără a manifesta un mare interes faţă de peisajul general sau fiind pur şi simplu
neîncrezători în şansele unui proiect mai amplu. Fie se tem că nu vor găsi
resursele necesare, fie că vor trebui să plece de la zero, pierzând un avantaj
deja câştigat. Alţii au început ceva cu mai mult timp în urmă şi nu sunt
dispuşi să repună în discuţie nimic din ceea ce au stabilit deja, chiar dacă
asta poate însemna eşecul încercărilor de raliere cu alte grupuri. Mai sunt
unii care cred că într-un domeniu foarte puţin ştiinţific pot să introducă
metode de-a dreptul inginereşti, care riscă să împingă orice efort într-un eşec
lamentabil. Şi, nu în ultimul rând, avem orgoliile personale...
Cea mai gravă
falie persistă însă între cei care consideră că există personaje providenţiale
provenite din establishment, dar
necorupte precum majoritatea celor cu care şi-au frecat coatele prin politică,
şi cei care resping în bloc pe toţi actualii politicieni. În 2014 a curs sânge
metaforic între aceste două categorii mai mult chiar decât la toate disputele
pur ideologice care s-au consumat de-a lungul tuturor celor trei ani. Aşa că
unii pun umărul la construirea partidului X sau Y având ca figură centrală câte
un deputat, un fost ministru al justiţiei ori un membru al Clubului de la Roma,
iar ceilalţi caută soluţii pentru a se descurca ei prin ei, fără notorietatea
ce însoţeşte astfel de figuri publice.
Dacă am avea tot
timpul din lume, nu ar fi nimic rău în această atomizare ce succede unei destul
de lungi perioade de apartidism, în care s-au tot acumulat energiile. Dar
problema cu momentele de răscruce din istorie este că ele nu ţin la nesfârşit,
că o schimbare chiar inevitabilă poate fi totală sau parţială în funcţie de
circumstanţe. Este clar că, exact ca şi în 1989, asistăm la apusul unei epoci.
Lucrurile se vor aşeza într-o nouă paradigmă, dar depinde şi de noi cum. Dacă
din societatea civilă se va naşte alternativa, atunci vom fi martorii debutului
unei noi clase politice, mai responsabilă şi mai coerentă decât cea de acum.
Însă dacă toate aceste tentative se vor îneca din cauza dezbinării şi a
îngustimii asociate diferenţelor, vechile partide, acum fragilizate, se vor
stabiliza, din eşaloanele doi, trei şi patru se va ridica o nouă generaţie de
politicieni, cu unele plusuri faţă de cei de azi, mai în acord cu vremurile şi
mai subtili, dar ascunzând suficiente tare moştenite de la antecesorii lor
pentru ca schimbarea să fie una doar parţială şi defectă, exact ca şi în
momentul 1989-1990. Şi, aşa cum scriam la început, o nouă generaţie va trebui
peste alte două-trei decenii să se revolte pentru a termina ceea ce noi am fost
incapabili să terminăm în această decadă care, iată, a ajuns la jumătate.
Care ar fi
soluţia? Un proto-partid, cum l-a denumit un prieten, nu în sensul de
organizaţie anterioară partidului politic, ci de partid de centru, cu o viziune
pragmatică (dar nu în sensul acelei filosofii post-belice la care m-am referit
mai devreme), care la problemele concrete să aplice măsurile cele mai
potrivite, indiferent dacă acestea pot fi catalogate ca fiind de centru dreapta
sau de centru stânga. Un astfel de partid ar putea să-i adune în rândurile sale
pe toţi cei cu vederi moderate şi de stânga şi de dreapta, care vor fi realizat
că ceea ce au în comun este mai mult şi mai important decât ceea ce-i desparte.
O formaţiune politică unificatoare care ar putea să asigure puntea necesară
intrării în politică a tuturor celor din societatea civilă care se simt în
stare. Iar peste nişte ani, după consolidarea pe scena partidelor şi după
maturizarea politică a activiştilor săi, acest proto-partid ar putea să se
decanteze între stânga şi dreapta. La acel moment, hidra aproape atotputernică
reprezentată de actualele partide va fi fost deja mult slăbită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu