Revoltă şi mineriadă

            Prolog

            În clipa aceasta îndeplinesc o promisiune pe care mai mulţi oameni terifiaţi, înghesuiţi într-o dubiţă de poliţie, şi-au făcut-o într-o zi de iarnă destul de blândă de pe la începutul anului 1990. Dar asupra acestui punct voi reveni mai târziu. Deocamdată ajunge precizarea pe care tocmai am făcut-o.

            Anul acesta se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de la acele şase luni de foc care au schimbat destinul României, destin fixat în decembrie 1944 pe un şerveţel la Moscova, când România fusese dată la schimb cu Grecia în viitoarea împărţire a sferelor de influenţă în Europa. Printr-un paradox, ţara cea mai puţin aplecată spre comunism fusese condamnată să-l trăiască, iar ţara cea mai doritoare de comunism fusese menţinută în ceea ce avea să devină în anii următori „lumea liberă”. Dar nu despre cele întâmplate la finele celui de-al doilea război mondial doresc să scriu acum.

            În urmă cu douăzeci şi cinci de ani, destinele tuturor ni s-au schimbat într-un fel sau altul. Ştiu sigur că toată viaţa mea ulterioară ar fi arătat altfel fără acele evenimente. Atunci, am fost un om din mulţime, ca atâţia alţii, iar amintirile mele nu au nimic excepţional faţă de ale altora care au trăit şi ei acele vremuri. Cu excepţia poveştii de mai jos, când m-am aflat mai în miezul lucrurilor decât în oricare alt moment de pe parcursul celor şase luni şi, poate, mai mult decât mi-aş fi dorit.

            Eram chiar foarte tânăr când cele ce urmează a fi relatate s-au întâmplat. Trăiam momente istorice, dar nu toată lumea era conştientă de asta în mod egal. Şi cu atât mai puţin implicată. Mai ales între cei de aceeaşi vârstă cu a mea, dintre care unii se încăpăţânau încă să copilarească, fără să le pese prea mult de ceea ce se întâmpla în jurul lor, în timp ce alţii se amestecau în evenimente cu acea uşurinţă şi naivitate specifică adolescentului. Cel puţin, adolescentului acelui timp.

            Aparţineam cu întreg sufletul celui de-al doilea grup. De fapt, politica începuse să mă intereseze foarte de timpuriu, chiar dacă transmisiile radio pe care le urmăream cu încăpăţânare fuseseră îngrozitor de frustrante: cele de la radioul de stat, singurul ce transmitea din interiorul ţării, sunau întodeauna la fel, la fel de pline propagandă din cea mai stupida şi de goale în informaţie, iar cele de la „Vocea Americii” sau „Europa Liberă” erau întotdeauna susceptibile de exagerare şi interes.

            Existau desigur şi zvonurile. Sursa principală de informare despre Brejnev, apoi despre Gorbaciov şi perestroika, despre mişcările stundenţesti din Iaşi (februarie 1987), protestul de la biserica Sfânta Vineri (Bucureşti, vara anului 1987), marea revoltă de la Braşov (15 noiembrie 1987), despre valul de schimbări ce începuse să bântuie ţările aşa-zis socialiste în 1989 şi despre misteriosul prieten şi fost coleg de facultate al lui Gorbaciov ce urma să-i succeadă lui Ceauşescu- nimeni altul decât deja din păcate binecunoscutul Ion Iliescu.

            Probabil nu voi uita niciodată tensiunea difuză, dar tot mai apăsătoare care părea să plutească pretutindeni în 1989. Oamenii erau parcă mai tăcuţi şi mai crispaţi decât oricând, aşa-zisele concesii făcute de regim populaţiei după anunţul plăţii datoriei externe nici măcar nu se mai pretindeau a fi altceva decât nişte baloane de săpun. Când s-a instalat toamna nu mai aveam nici cea mai mică îndoială că ceva se va întâmpla şi la noi. Temeri legate de viitor aveam cu duiumul, dar totul îmi spunea că, indiferent de angoasele mele, istoria era pe cale să ia o nouă întorsătură.

            Şi, într-adevăr, în acea iarnă neobişnuit de însorită, totul s-a schimbat. Timişoara. Mai întâi zvonul, apoi şi radioul. Cel străin evident, pe cel românesc eram cu toţii fericiţi, ieşiţi din istorie, într-o eternă Epocă de Aur ce nu avea să se termine nicicând, dar avea să continue în orice caz până în 2010, potrivit planurilor partidului.

            În seara zilei de 20 decembrie am înjurat, fără ca vreunul dintre bunici să-mi facă obişnuita observaţie. Ceauşescu revenise din Iran. Şi vorbise la televizor, beştelind memoria celor care deja erau eroii Timişoarei. Seara următoare, 21 decembrie, a venit în vizită străunchiul meu, care reuşise să treacă pe la Universitate, acolo unde mama mea încercase să pătrundă cu câteva ore înainte, fiind oprită de cordoanele de miliţieni. Văzuse morţi, sânge, creier împrăştiat pe asfalt. Primii dintr-o lungă serie...

            M-au trezit muncitorii de pe Platforma Industrială Militari. Era 22 decembrie, ora 9.00 dimineaţa. Bucureştiul, intrat în grevă generală spontană, se revărsa spre Piaţa încă a Palatului- peste doar câteva zile, Piaţa Revoluţiei. Pe la 11, eram la coadă la pâine la Complexul Apusului. Acolo am auzit primele focuri de armă. S-a tras în aer, la Piaţa Gorjului, spre a opri coloanele de muncitori. Apoi soldaţii s-au liniştit, lăsându-i pe manifestanţi să le taie anvelopele de la camionul cu care veniseră.

            Când m-am întors acasă am auzit veştile. Ceauşescu fugise. Au urmat câteva ore de euforie, apoi a început nebunia „teroristă”. Nu ştiu de fapt cât de nebunie şi cât manipulare. Mai degrabă a doua. Manipulare criminală cu morţi şi răniţi. Mai mulţi chiar decât în represiunea ordonată de către cei doi tirani.

            În după-amiaza zilei de 22 decembrie am ieşit în stradă. Eram unul dintre tipii cu brasarde tricolore care au format un cordon ce controla maşinile care treceau prin intersecţia Apusului cu Păcii (azi Iuliu Maniu). Împreună cu o fetiţă mai mică decât mine şi înarmat cu un cuţit vechi de alpaca, cu vârf bont, al cărui tăiş l-am încercat pe propriul deget, am verificat scara blocului palier cu palier, opt etaje, să nu fie acolo vreun terorist acuns. Din fericire pentru noi, nu era niciunul. Seara, împreuna cu alţi câţiva, am oprit o familie de romi care intenţiona să spargă magazinele din zona. Grosul românilor încă mai gândeau că avutul public trebuie protejat. L-au furat apoi aleşii lor.

            Mai târziu, în cursul nopţii, o rachetă lansată de la MApN, unde se trăgea ca la balamuc, a explodat deasupra bulevardului, în dreptul blocului meu. Ne-am speriat, dar din fericire nimeni nu a păţit nimic şi nici geamurile nu s-au spart.

            Execuţia a fost frustrantă. Cuplul pe care îl urâsem din tot sufletul atâţia ani, practic întreaga mea viaţă, nu mai era. Le dorisem moartea mai mult decât orice. Dar nu aşa. Am rămas cu un gust amar în lipsa procesului care să conducă la aceeaşi pedeapsă, dar printr-o judecată dreaptă şi pe bază de dovezi. Care, în definitiv, nu lipseau.

            Încet, încet, apele păreau să se liniştească. Apoi a venit 12 ianuarie 1990, Bucureşti, Piaţa Victoriei. Reintroducerea pentru câteva ore a pedepsei cu moartea şi interzicerea de jure a Partidului Comunist Român. Tot doar pentru câteva ore. Câţiva foşti activişti de frunte vor proclama autodizolvarea PCR după abrogarea decretului de interzicere, adoptat sub presiunea străzii. Trebuise să fie comemorarea morţilor din decembrie, dar devenise un moment derutant şi confuz, urmărit cu uimire în transmisie televizată directă. Prima breşă în încrederea acordată noii Puteri pretins revoluţionare,- una temporară.

            În seara zilei de 23 ianuarie 1990 mă uitam la televizor. Mă uitam mult la televizor în zilele acelea când politica de stat părea să se consume în direct şi când înca toţi românii îi iubeau pe toţi românii. Mai puţin pe comunişti. Pe cei de frunte. În seara aceea însă totul s-a sfârşit. Solidaritatea, iluziile. Ion Iliescu citea un comunicat anunţând transformarea Frontului Salvării Naţionale în partid politic şi faptul că urma să participe la alegeri, încă programate pe atunci pentru luna aprilie.

            Studiile mele juridice erau undeva în viitor. De fapt, nici nu stiam atunci că le voi urma- si probabil fără căderea comunismului nici nu aş fi ajuns să le fac. Dar am observat imediat că FSN era coloana vertebrală a statului român, având consilii şi comitete la toate nivelele şi în toate instituţiile, conducând efectiv România în acele zile de provizorat. Devenind partid politic se metamorfozase în copia la indigo a defunctului PCR, care şi el avusese organizaţii peste tot şi la toate nivelele şi fusese coloana vertebrală a statului, fiind şi partid politic în acelaşi timp. Toate acestea dincolo de faptul că, prin capitalul său moral, FSN-ul devenit partid era un mamut electoral imbatabil în comparaţie cu toate celelalte partide, constituite sau reconstituite, de la caz la caz, în decembrie şi ianuarie.

            Aceea a fost seara, la care practic nimeni nu se mai gândeşte azi, eclipsată între atâtea date istorice aglomerate în numai şase luni, când România s-a rupt în două. Feseniştii şi antifeseniştii. Cei care nu doreau s-o rupă cu comunismul, visând la reformarea lui în forme mai blânde, sau pur şi simplu doreau instalarea cât mai rapidă a unei guvernări liniştite şi stabile, ori doar erau convinşi că alţi potenţiali lideri în afară de zâmbitorul Ion Iliescu şi de cei din jurul său nu există, şi cei care doreau înlăturarea completă a comunismului şi a oamenilor care puseseră umărul la menţinerea şi funcţionarea acestui regim absolut şi absolutist, puţinii care aveau deja curajul să vorbească despre capitalism şi care visau- pentru a câta oară în istoria naţională?- la o radicală schimbare la faţă a României. E adevărat, altă Românie decât cea pe care dorea s-o schimbe tânărul Cioran şi un alt fel de schimbare decât cea la care se gândea el prin anii '30.

            Au început protestele. Destul de timide la început- manifestaţii de destul de mică amploare în 24, 26 şi 27 ianuarie. Cel mai timid protest a fost probabil al meu. Am confecţionat un fel de manifeste pe file de caiet de şcoală, scrise cu stiloul, în care acuzam transformarea FSN în partid politic cu o structura similară PCR şi ceream desfiinţarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale din liceul la care învăţam. Le-am lăsat spre a fi găsite pe pervazele ferestrelor de pe holurile clădirii cu aspect de şcoală primară. Eram de-abia în debutul trimestrului doi din clasa a noua, încă „boboc” (dacă epitetul mi s-a potrivit vreodată...), la Liceul de ştiinţe ale naturii „C. A. Rosetti” din Floreasca- ce avea sa devină teoretic în anul şcolar următor- şi nu-mi cunoşteam încă foarte bine nici colegii şi nici profesorii. Oricum, nici mai târziu, ruşinat oarecum de naivitatea demersului meu, nu am încercat vreodată să aflu ce impact a avut, dacă a avut vreunul. Încercasem să plasez acele manifeste fără să fiu observat, timp de două zile- în 24 şi 25 ianuarie, dacă-mi aduc bine aminte-, aşa că am lăsat-o cum a picat şi nu am mai pus întrebări.

            28 ianuarie 1990. Din nou, Piaţa Victoriei. Momentul când partidele istorice, PNL, PNŢ-cd, PSDR, refăcute şi relansate în cele cinci săptămâni ce se scurseseră de la acel punct de răscruce din decembrie 1989, s-au plasat în modul cel mai categoric în fruntea Opoziţiei antifeseniste. Şi când muncitorii de la IMGB au atacat pentru a apăra Puterea. Nu tocmai la întâmplare şi nu fără a fi fost organizaţi în prealabil. A doua zi, FSN-ul şi-a arătat şi el forţa. Mii şi mii de oameni, mulţi aduşi din provincie, în primul rând minerii din Valea Jiului, au inundat Piaţa Victoriei. Sediile PNL şi PNŢ-cd au fost atacate. Mai târziu, aceste evenimente aveau să rămână în amintire drept prima mineriadă.

            Printre miile de demonstranţi fesenişti care au bântuit Bucureştiul în acea zi de luni, 29 ianuarie 1990, au fost şi unii colegi de liceu, chiar de clasă. Polarizarea politică a României îi afectase până şi pe puştani. Cam atunci s-a dus pe copcă amiciţia cu Alexandru Farca. El era fesenist. Şi deşi nurii Marilenei Oleacu m-ar fi tentat, am decis să caut în alte direcţii. Ea fusese în Piaţa Victoriei cu feseniştii. Oana îmi scrijelise o declaraţie de dragoste pe bancă şi-mi dăduse şi un bileţel de amor, cândva în toamna lui 1989. Cam tot atunci când Mihaela Taraş mă agăţase, ca apoi să ratez totul din pricina timidităţii. Oana era OK, era antifesenistă. Dar nu-mi plăcea în felul acela, asa că am legat doar o camaraderie politică. Cât despre Mihaela, tot răul spre bine. Era prostuţă. Aveam însă să aflu asta de-abia într-a douăsprezecea.

            Eu nu participasem la marele protest din 28 ianuarie. Asta pentru că printre organizatori nu se afla şi Mişcarea Ecologistă din România, partid la care aderasem în cursul lunii ianuarie. O adeziune pe care în curând nu aveam să mi-o mai asum, mai întâi faţă de partid, care nu s-a omorât în a se opune FSN-ului, apoi şi faţă de ideologie, cu care am constatat că de fapt nu aveam decât unele lucruri în comun, importante, ce e drept, dar nu suficiente.

            Luna februarie începea fulminant. În armată. În vechea noastră armată organizată în stil sovietic şi plină de generali burtoşi cu maniere de plutonieri majori, în care serviciul militar era încă obligatoriu (şi avea să mai fie pentru alţi şaisprezece ani). Ei bine, în exact această armată apăruse un grup de ofiţeri care vorbeau despre schimbare şi democraţie. Îşi spuneau Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA) şi agitau un program de reformă redactat în treisprezece puncte. În scurt timp, au obţinut sprijinul mai mult sau mai puţin deschis al Opoziţiei anticomuniste- chiar dacă de ei s-au folosit şi personaje mult mai dubioase, cum era generalul Victor Atanasie Stănculescu. Adepţii cei mai mărturisiţi şi poate şi cei mai convinşi şi i-au găsit între studenţii Academiei Militare Tehnice. Îmbrăcaţi în uniforme, între 12 şi 14 februarie aceştia au demonstrat în Piaţa Victoriei în favoarea CADA şi a programului său.

            Cum am spus deja, revoluţionarii din armată- şi folosesc acest cuvânt în sensul lui propriu, nu în cel de personaj gratificat cu un certificat şi diverse privilegii pentru merite mai mult sau mai puţin reale, aşa cum s-a încetăţenit în limbajul nouăzecist- se bucurau de simpatie şi între civilii cu vederi anticomuniste şi, implicit, antifeseniste. Astfel că, pe la jumătatea acelui februarie primăvăratic, în urma demonstraţiilor studenţilor militari, în fiecare seară, după ieşirea de la muncă, grupuri de civili se adunau în Piaţa Victoriei, în ceea ce se doreau a fi adunări populare de solidaritate cu ofiţerii reformatori.

            Vineri, 16 februarie 1990

            Acea după-amiază, o perfectă după-amiază de primăvară, frumoasă, plăcută, în care nici nu se putea pune problema existenţei zăpezii, m-a găsit încă la liceu, dar pe cale de a porni spre casă. Ceea ce am şi făcut, însoţit de colegul meu de clasă şi, la acea vreme, cel mai bun prieten, Cornel Bobâlcă.

            Ne împrietenisem în vremea celuilalt regim, la începutul clasei a noua, iar prietenia noastră rezistase momentului 23 ianuarie, întrucât amândoi eram, cel puţin declarativ, de aceeaşi parte a baricadei. Nu avea ea să mai supravieţuiască prea mult mutării mele în altă clasă de alt profil, odată cu începutul clasei a zecea. Şi nici nu avea să se reaprinda în anul patru de facultate, când ne-am reîntâlnit ca şi colegi în serii diferite la Facultatea de Drept a Universităţii Independente „Titu Maiorescu”. Eram deja prea diferiţi, eu rocker pletos şi bărbos, iar el mare amator de muzică arăbească şi grecească- adică de manele de la mama lor de acasă. Într-a noua însă, amândoi eram tunşi şi ascultam heavy metal şi nimic nu estompa prietenia noastră.

            Pentru cine nu ştie, şi evident cei mai mulţi nu ştiu, Liceul „C. A. Rosetti” se află în cartierul Floreasca, pe strada Garibaldi, ceva mai în sus de intersecţia cu Ceaikovski. Ca să mă duc şi să mă întorc de acolo trebuia să străbat Bucureştiul oblic, un drum de o oră în cel mai bun caz, de regulă o oră şi jumătate. Ceea ce-mi oferea multă libertate de alegere a traseelor şi de abatere de la drum, fapt care mi-a convenit pe toată durata liceului, până în 1993.

            Una din variantele mele favorite de traseu, întrucât îmi oferea o lungă şi plăcută plimbare, începea din Gribaldi, de la liceu, trecând prin Ceaikovski, apoi prin parc pe lângă patinoarul Floreasca, pe la Piaţa Dorobanţi şi apoi în jos pe Dorobanţi, cotind prin Iancu de Hunedoara, sau prin strada Paris, oricum până în Piaţa Victoriei, de unde o luam către Gara de Nord. Aici mă urcam într-un autobuz 178 care mă lăsa la doi paşi de casă.

            În după-amiaza despre care povestesc am luat-o pe acest traseu, ajungând astfel în Piaţa Victoriei. Nu doar de dragul plimbării, ci şi ca să amuşin ce se întâmpla acolo. Iar aşteptările nu mi-au fost înşelate.

            Nu am găsit un mare miting. Dar câteva zeci de oameni, poate o sută, erau adunaţi  în grupuri destul de răsfirate, chiar în faţa cordonului de soldaţi care, în acele zile de nesiguranţă şi provizorat, încercuiau în fiecare zi spaţiul verde din faţa Palatului Victoria. L-am convins şi pe Cornel să ne învârtim puţin printre civilii prezenţi. Oamenii discutau politică. Antifesenistă şi anticomunistă.

            Să fiu sincer, nu-mi amintesc cum exact hotărâsem în acea zi să ne continuam drumul spre casă cu metroul. Cornel stătea în Crângaşi, iar eu luam de acolo mai departe spre Militari autobuzul 178. Oricum, era şi asta una din destul de multele variante de traseu între casă şi liceu pe care le foloseam, decizia de a lua metroul nu era una excepţională.

            Un alt lucru este cert. Eu personal nu eram mulţumit să plec pur şi simplu din Piaţa Victoriei fără să fi făcut nimic altceva decât să fi căscat gura la cei care se aflau pe acolo. Aşa că, înainte de a coborî spre staţia de metrou, am intrat în vorbă cu un bărbat de vreo cincizeci de ani, aflat printre cei adunaţi acolo.

            - Nu vă supăraţi, de cine e organizat mitingul acesta? am întrebat eu.

            - De nimeni. Nu-i organizat de cineva anume. Dar de ce întrebaţi?

            - Vroiam să ştim dacă e organizat de cineva anume, înainte de a pleca acasă.

            - Dar de ce să plecaţi aşa iute?!... Învăţaţi la şcoală mai de 7-8, că nu-i nevoie neapărat de 10 pe linie, şi veniţi aici că dacă n-o să luptaţi o să vină mai târziu Iliescu pe la voi să vă vorbească despre binefacerile socialismului iar voi o să fiţi cu blugii peticiţi în fund.

            Remarca respectivului mi-a produs un uşor recul. Adevărul e că, elev de nota 9 şi 10 în şcoala primară şi în gimnaziu, avusesem unele dificultăţi în a mă adapta la ritmul şi volumul de materie al liceului. Aveam să redevin un elev de nota 9 şi 10, dar în acel moment, interlocutorul meu atinsese un punct sensibil. Cu atât mai mult cu cât, după ce visasem ani de zile la o cariera legată de biologie, fiind pasionat de acea ştiinţă şi, mai ales, de paleontologie şi de antropologia fizică, descoperisem că nu-mi place de nicio culoare chimia, nici măcar în context biologic (ori biologie fără chimie nu prea se poate).

            Aşa că, depăşindu-mi strângerea de inimă, i-am replicat:

            - De acord, dar acum suntem aşteptaţi acasă şi, apoi, eu am un 6 la biologie, ceea ce nu e tocmai admisibil.

            L-am salutat şi, însoţit de Cornel, am coborât scările spre staţia de metrou, de unde aveam să luăm trenul spre casă.

            Consultând însemnările făcute de mine în primăvara acelui an 1990, în baza cărora, de fapt, am scris materialul de faţă, am găsit un pasaj explicativ a ceea ce gândeam atunci, pe care îl voi reproduce exact aşa cum apare în versiunea originală: „Fie vorba între noi, nu prea aveam chef să-mi neglijez chiar studiile, ţinând seama de planurile mele de viitor, dar nici să fiu apolitic. Apolitismul propovăduit de FSN după evenimentele din Decembrie este o prostie. Într-o astfel de perioadă istorică, când reinstaurarea dictaturii e oricând posibilă şi când o societate trebuie schimbată radical, apolitismul este o atitudine iresponsabilă. Numai oamenii foarte bătrâni, copiii, infirmii, bolnavii au dreptul să fie apolitici. Şi atâta timp cât votezi, ceea ce reprezintă un gest politic, nu poţi fi cu adevărat apolitic.”

            Sâmbătă, 17 februarie 1990

            Vremea frumoasă, călduţă, senină se menţinea cu încăpăţânare. Spre bucuria mea. Şi a celor care făceau şi desfăceau politica străzii.

            Mai mult, în acea după-masă am avut parte de unul din acel gen de evenimente care, oricând şi oriunde, vor bucura inima unui elev. Ultimele două ore de şcoală nu s-au mai ţinut. Asa că, fericit că voi avea mai mult timp de stat între „mitingiştii” din Piaţa Victoriei, l-am luat pe Cornel de o aripă şi am pornit pe jos către acea destinaţie.

            Cam tot atâţia oameni ca  şi cu o zi înainte- foarte probabil în linii mari aceiaşi- se concentraseră în aceeaşi zonă a Pieţei Victoriei, purtând felurite şi înflăcărate conversaţii despre, evident, politica zilei. L-am condus pe Cornel către un grup care nu mai ştiu prin ce m-a atras şi am început să ascultăm ce se comenta.

            Subiectul poate cel mai fierbinte era mitingul anunţat pentru a doua zi prin diverse afişe expuse în oraş (în însemnările făcute la scurt timp după evenimente am consemnat că un astfel de poster se afla chiar la intrarea în staţia de metrou Piata Victoriei 1 învecinată străzii Paris şi bulevardului Aviatorilor). Aşadar, conform afişelor şi zvonurilor- încă rămase unul din principalele mijloace de informare în masă- urma să aibă loc o mare demonstraţie a militarilor reformatori împreună cu simpatizanţii lor civili. Cineva relata chiar despre pancartele pe care le pregătiseră studenţii în aşteptarea importantei adunări.

            Am remarcat printre vorbitori o femeie de vreo şaizeci de ani, cu un accent moldovenesc pronunţat, care propunea lozinci pentru mitingul de a doua zi şi susţinea sus şi tare că Iliescu ar trebui judecat pentru dezbinarea poporului. Apropierea de vârstă însă m-a atras mai degrabă către un tânăr de şaptesprezece- douăzeci de ani, înalt, cu părul brunet deschis şi tenul de o nuanţă mai închisă. Nu am consemnat atunci şi nici nu-mi mai amintesc acum exact despre ce am discutat, dar la un moment dat conversaţia noastră a atins subiectul pe atunci încă spinos al marxism-leninismului.

            - Orice utopie pusă în aplicare duce la totalitarism, am afirmat eu. Aşa şi fascismul, bazat pe filosofia lui Nietzsche, care e considerat în Occident un mare filosof, şi iată unde s-a ajuns...

            - Da, Frantz Nietzsche...

            -Aşa şi comunismul. Filosofia lui Marx afirma nişte principii ideale, nişte idei generoase, dar puse în aplicare...

            - Nu, să ştii că marxismul propovăduieşte supunerea oarbă faţă de conducător. Să citeşti poemele lui Marx, unde este tocmai făcut cultul personalităţii.

            - Se poate, n-am citit poemele lui Marx.

            Nu eram prea convins, dar realitatea era că nu citisem respectivele poeme. Interlocutorul meu era monarhist. Eu consideram la acea vreme monarhia ca fiind anacronică, aşa că tânărul acela s-a străduit să-mi prezinte avantajele monarhiei constituţionale şi mi-a exemplificat prin rolul pe care l-ar fi jucat sistemul monarhic constituţional în ridicarea Japoniei de după al doilea război mondial. Nici în această privinţă nu am fost convins.

            Habar nu aveam eu atunci că prin 1991 aveam să mă conving la rândul meu că monarhia constituţională ar putea reprezenta o alternativă potrivită pentru România şi nici că prin 2012 aveam să ajung să militez pentru asta la un alt nivel, găsind între timp şi unele argumente pe care în anii ’90 nu le avusesem în vedere.

            Alte precizări se cer însă în acest punct, din dorinţa meschină de a nu părea  complet idiot. În primul rând, între Nietzsche şi fascism nu există nicio legătură. La vremea aceea nu-mi fuseseră disponibile decât surse de informare conforme politicii partidului, care confundau până la identificare fascismul cu nazismul (o confuzie destul de comună şi în ziua de azi) şi îl priveau pe Nietzsche ca ideolog al nazismului. E adevărat că naziştii şi l-au revendicat, iar comuniştii care nu-l aveau la maţ pe marele gânditor german, le-au acceptat această revendicare, privind-o la fel de dogmatic ca şi adepţii lui Adolf Hitler. Realitatea este însă că legătura dintre ideile lui Nietzsche şi teoria naţional-socialistă este una destul de şubredă şi de subţire.

            Cam pe la ora când în mod normal am fi ieşit de la liceu, Cornel şi cu mine ne-am pus în mişcare, ajungând în cele din urmă acasă. Vorbisem să ne vedem a doua zi la marele miting. Ceea ce nu avea să se întâmple, Cornel nemaivenind în Piaţa Victoriei.

            Doritoare să meargă s-a dovedit însă mama mea, Cristina Beche. Avea aceleaşi idei ca şi mine în privinţa comunismului şi a FSN-ului, şi, în plus, nu prea dorea să mă lase singur la manifestaţie. Am convenit cu ea să ajungem în Piaţa Victoriei la ora anunţată a începerii mitingului, ora zece dimineaţa. Bunicilor le-am zis că vom merge la plimbare.

            Duminică, 18 februarie 1990

            Nu ştiu câţi îşi mai aduc aminte cum era vremea în ziua aceea, dar eu îmi amintesc că era cald, soare, frumos, nu trebuia să te îmbraci foarte gros şi puteai sta mult timp afară fără să dârdâi.

            M-am sculat pe la ora nouă. A urmat toaleta matinală şi un mic dejun, apoi am pornit amândoi la pas întins spre metrou. Pe la unsprezece soseam în Piaţa Victoriei.

            Am găsit acolo adunate între o mie şi două mii de persoane care discutau, se învârteau şi aşteptau. Printre ei erau şi unii ofiţeri, dar puţini şi dispersaţi. Mai multe uniforme se puteau vedea în cordonul de soldaţi din faţa mulţimii, care delimita, ca de obicei, spaţiul verde din faţa Palatului Victoria (gardul viu care există acum era pe atunci absent).

            Nu ne-am oprit, ci am facut o tură de-a lungul mulţimii. Mama se tot întreba, şi pe bună dreptate având în vedere cele anunţate în afişele nesemnate din oraş, unde este armata. În locul masei de ofiţeri revoluţionari, ca o constantă a pieţei, lângă un stâlp de iluminat public aflat pe partea dinspre bulevardul Aviatorilor, stătea de mai multe zile un ins cu o pancartă de carton pe care scria „Greva foamei pentru o locuinţă şi un loc de muncă”.

            Pe când ne baleiam printre oamenii din piaţă, am zărit pe lângă gura de metrou dinspre Aviatorilor un tânăr ofiţer de aviaţie, solitar, în uşor recognoscibila uniformă albastră. Era un tip înalt, blond, robust, cu o bărbie masivă despicată. După expresia feţei, părea destul de debusolat. Ne-am îndreptat spre el, în timp ce mama şi cu mine ne tocmeam care să-l abordeze. Până la urmă, deşi nu eram prea dispus, am făcut-o eu:

            - Nu vă supăraţi, nu ştiţi când vine armata?

            - Nu ştiu, mă aşteptam să-i găsesc aici. Am primit un telefon de la un coleg de-al meu care mi-a spus să vin în Piaţa Victoriei că e o mare demonstraţie. M-am îmbrăcat iute, am venit aicea şi... văd că nu e chiar aşa...

            Atunci a intervenit şi mama:

            - Trebuie că vă e tare greu. Dar ar fi păcat să daţi înapoi tocmai acum...

            - Aşa e. Primim şi telefoane de ameninţare, e rău...

            Omul era vizibil speriat. Aşa că l-am lăsat în pace şi ne-am văzut de preumblarea noastră prin mulţimea care încă nu făcea nimic concret.

            Către prânz o coloană de mai multe mii de protestatari a apărut de pe bulevardul Ana Ipătescu (azi, Lascăr Catargiu), scandând şi purtând lozinci scrise pe pânză şi carton. S-au aşezat chiar în faţa Palatului Victoria, în dreptul cordonului de militari, strigând ritmic: „Jos Iliescu”, „Jos Securitatea”, „Jos Chiţac” etc. În spatele celor care scandau s-au aşezat oameni purtând pancarte mari de carton cu diferite inscripţii pe ele.

            În tot acest timp, alte grupuri purtau conversaţii pasionate în apropierea gurilor de metrou din vecinătatea Palatului Victoria. Mama se temea de o intervenţie a forţelor de ordine, asa că nu am intrat în grupul celor care scandau, lucru pe care eu l-aş fi dorit, şi am început să gravităm între cele două guri de metrou, în special pe la cea dinspre bulevardul Aviatorilor, trecând prin spatele masei de demonstranţi activi.

            Între timp, apăruseră şi reporterii străini, care au câştigat multă pâine cu mişcările de stradă din Bucureştiul acelor timpuri, ba era prezent şi un car de reportaj al unei televiziuni de peste hotare.

            Printre cei prezenţi circula un zvon cum că pe la ora şapte dimineaţa Palatul Victoria fusese umplut cu poliţişti şi securişti înarmaţi. De altfel, un autocar plin cu poliţişti în uniformă staţiona pe latura dinspre Iancu de Hunedoara a palatului. Alt zvon susţinea că Gelu Voican Voiculescu fusese văzut cu un pistol-mitralieră, intrând prin spate în sediul Guvernului, în fruntea unor presupuşi securişti. În zilele următoare, acest din urmă zvon avea să se dovedească în bună parte real. Insolitul viceprim-ministru al guvernului provizoriu condus de Petre Roman obişnuia să poarte pistol şi îl arătase celor prezenţi când intrase în clădire în cursul dimineţii.

            O maşină dotată cu antene mari pe fiecare latură a trecut în direcţia străzii Paris, stârnind rumoarea printre oamenii convinşi că este un automobil cu echipamente speciale de supraveghere şi de ascultare.

            La un moment dat, oarecum din senin, s-a format un grup compact şi ostil în jurul unui personaj pe care n-am reuşit să-l văd efectiv.

            - Ce e? Ce se întâmplă?

            - Au prins un securist!

            - Spune că lucrează la CESAROM.

            - E prieten cu Dan Iosif care l-a trimis aici.

            Individul, în care cineva pretindea că a recunoscut un securist, a fost plimbat prin piaţă. Într-un grup mare, ne-am bulucit spre el, dar tot n-am reusit să-l văd ca lumea. În cele din urmă, amărâtul a fost ridicat la un stâlp de iluminat stradal, unde a fost pus să strige ceva, apoi i s-a dat drumul.

            Ulterior, în piaţă şi-au făcut apariţia câteva pâlcuri de ofiţeri de aviaţie, infanterie şi marină militară, judecând după uniformele pe care le arborau. Trecerea destul de rapidă a unui grup de ofiţeri superiori de marină a fost aplaudată cu entuziasm de către manifestanţi. Câţiva dintre militari au intrat în vorba cu civilii, în jurul lor strângându-se rapid grupuri care le sorbeau vorbele cu maximum de interes.

            Încă de la început, mama pusese întrebarea esenţială, pe care i-o împărtăşeam, „unde este armata?”. Finalmente, CADA şi reformiştii din armată erau motivul prezenţei noastre în Piaţa Victoriei în acea zi. Aşa că ne-am alăturat destul de rapid cercului strâns în jurul unui tânăr infanterist, elev la Academia Militară, dornici să aflăm ce au de zis el şi camarazii săi. Era un individ cam de douăzeci, douăzeci si ceva de ani, înalt, zvelt, brunet, cu ochi negri, frumuşel, poate chiar puţin cam dulcel în drăguţenia lui.

            - Azi trebuiau să vină infanteriştii, cei de la marina militară şi tanchiştii. Dar au primit telefoane să rămână în unităţi, căci demonstraţia s-a contramandat. Vă rog să spuneţi şi altora, să nu se creadă că armata a trădat.

            Întrebările continuau să curgă din partea civililor, iar tânărul ofiţer le răspundea sigur de sine. Un interval oarecare de timp a stat pe lângă el şi un coleg aviator, înalt, blond, cu ochi albaştri, însoţit de iubită. Curând discuţia a deviat de la simple întrebări la planuri de acţiune, aşa că am auzit-o pe mama reluând o idee pe care o sugerase deja primului militar cu care discutasem în acea zi, după sosirea în Piaţa Victoriei, şi anume că reformiştii ar fi trebuit să-i aresteze întâi pe generalii rusofili în retragere, reactivaţi de către Nicolae Militaru, ministrul apărării în guvernul provizoriu, presupus agent GRU.

            Nu trebuie uitat că toate acestea se întâmplau la numai două luni după Decembrie 1989, când ţara se afla în plin provizorat iar cele mai revoluţionare opţiuni nu păreau nici pe departe atât de nebuneşti.

            În piaţă, tensiunea era în creştere. Se simţea în agitaţia protestatarilor, se simţea în aer. O caracteristică a majorităţii manifestaţiilor deloc puţine din acei zori de libertate era faptul că, indiferent cine şi de ce protesta în Piaţa Victoriei, cineva din partea CFSN sau a guvernului provizoriu îşi făcea apariţia în balconul Palatului Victoria şi se adresa mulţimii. Acest lucru nu se întâmplase de data aceasta, fiind un motiv serios de iritare pentru o parte a celor prezenţi.

            Cam pe când făceam aceste constatări, l-am zărit printre protestatari pe tânărul cu care discutasem despre marxism cu o zi înainte. De data aceasta nu am mai intrat în vorbă. Cu atât mai mult cu cât, membrii uşor de recunoscut, după inscripţia „G.I.D.” de pe ecusoanele pe care le purtau, ai Grupului Independent pentru Democraţie au organizat o coloană din câteva zeci de persoane, căreia ne-am alăturat şi noi, urmând să se deplaseze spre Ministerul de Interne.

            Nu cunoşteam existenţa acestei organizaţii până atunci, dar aveam s-o văd ulterior printre organizatorii majorităţii mişcărilor de stradă ale încinsului an 1990. Nu era altceva decât una din multele asociaţii proclamate „apolitice”, dar care existau ca să facă politică. De fapt, Opoziţia anticomunistă şi antifesenistă avea în acele începuturi ale sale două componente majore: partidele politice cu această orientare, în primul rând grupul partidelor istorice, şi asociaţiile pretins apolitice. Mă rog, cum a definit cineva, dacă nu mă înşel chiar liderul Pro Democraţiei, Cristian Pîrvulescu, apolitice în sensul că nu participau la alegeri în mod efectiv. Altfel, cât se poate de implicate în viaţa politică.

            În timp, majoritatea aveau sa dispară. Puţinele care au supravieţuit au devenit organizaţii civice. E adevărat, a trebuit să se încheie deceniul, secolul şi mileniul ca apele să se separe complet şi definitiv între partidele politice, cu rolul lor specific, şi aceste asociaţii cu un cu totuşi alt caracter.

            Aşadar, ne alăturasem coloanei de manifestanţi organizate şi conduse de GID. Am pornit în ordine, înaintând de-a lungul Căii Victoriei. Momentele în care se tăcea sau se spuneau diverse glume, adresate în special FSN-ului, se succedau cu cele în care scandam cât ne ţineau plămânii „Jos Securitatea”, „Nu mai vrem securişti, comunişti şi activişti”, „Jos comunismul”, „Securiştii-n mină să ne dea lumină”, „Jos Chiţac”, „Veniţi cu noi, ca în 22” etc. Coloana era destul de bine ţinută sub control de către membrii GID, care atrăseseră tuturor atenţia că lozincile vor fi lansate numai din capul coloanei, ceea ce s-a şi întâmplat. Mama a încercat să-i convingă pe ceilalţi să ne ţinem cu toţii de mâini, cum văzuse în emisiunile de ştiri despre demonstraţii care avuseseră loc în Occident, dar iniţiativa ei nu a avut succes.

            Când am ajuns în Piaţa Revoluţiei, între vechiul Palat Regal şi fostul sediu al Comitetului Central al PCR, am îngenuncheat cu toţii, la iniţiativa celor din capul coloanei, pentru a păstra un moment de reculegere în amintirea celor căzuţi în decembrie 1989. S-a declamat „Tatăl nostru”, apoi ne-am ridicat şi ne-am reluat înaintarea prin centrul oraşului.

            O a doua pauză, mult mai puţin smerită, s-a consumat în dreptul sediului Poliţiei Capitalei, unde am strigat cu toţii lozinci anticomuniste şi antifeseniste o perioadă oarecare de timp.

            În fine, am ajuns şi la ţinta noastră, vechiul sediu al Ministerului de Interne. Ne-am masat în faţa acestuia şi am început să scandăm până ce şi-a făcut apariţia un ofiţer care ne-a invitat să trimitem o delegaţie cu care să se poarte discuţii. Un grup de voluntari- mă rog, acum nu ştiu exact cât de voluntari erau, dar aşa s-au prezentat la momentul acela- au intrat în clădire, în timp ce noi, ceilalţi, am încetat să mai scandăm şi am rămas pe loc în aşteptarea delegaţilor.

            Diferite conversaţii au început să se lege între oamenii înflăcăraţi. Mama a intrat în vorbă cu o femeie de statură potrivită, slabă, de vreo patruzeci şi cinci-cincizeci de ani, cu părul încărunţit, care afirma că este istoric. Respectiva doamnă era foarte pornită pe citez „pasivitatea intelectualilor”- o idee despre care aveam sa aud mult mai multe în anii următori- şi plănuia cu alţi câţiva să înfiinţeze un partid al intelectualilor numit „Alternativa '90”. Ceva în genul acesta avea să apară într-adevăr mai târziu, cu denumirea de „Alternativa 2000”, trezindu-mi o puternică senzaţie de deja-vu...

            Îndelungata discuţie a celor două femei a alunecat şi spre romanul autobiografic nepublicat al bunicului meu, Gabriel Becke, „Torentul de sub punte”. Acesta cuprinde amintirile din perioada ianuarie 1945- decembrie 1949, când, împreună cu alte zeci de mii de etnici germani din România, alături de mulţi alţii din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Transcarpatia (Ucraina subcarpatică), bunicul meu şi sora sa au fost deportati în Gulag, mai exact în lagăre de muncă din Donbas (la est de actualul teatru de război, unde au ajuns şi rudele mele), Ural şi alte regiuni ale Rusiei, pentru a „participa la munca de reconstrucţie a URSS”. Munca forţată şi mizeria au costat mii de vieţi, bunicul şi strămătuşa mea, pe atunci foarte tineri- el avea numai şaptesprezece ani la plecare-, fiind printre norocoşii care au scăpat. Terminat în 1979, la treizeci de ani de la revenirea în ţară, romanul bunicului meu- care relata o parte din multele atrocităţi ale comunismului sovietic şi o făcea în română şi nu în germană- nu avea cum să fie publicat înainte de revoluţia anticomunistă. A circulat doar printre cunoscuţi şi, din fericire, nu a atras atenţia Securităţii. În 1990 avea să apară un extras în săptămânalul „Zig Zag”, apoi un altul în ziarul „Dreptatea”, iar în februarie-martie 1996 m-am ocupat personal de publicarea câtorva fragmente în săptămânalul „Baricada”, alături de facsimile ale unor acte emise de autorităţile sovietice în timpul deportării. Publicarea acestui roman autobiografic în versiune integrală rămâne deocamdată o chestiune de viitor.

            Relatările mamei mele privind romanul bunicului au determinat-o pe doamna cu care stătea de vorbă să deplângă faptul că, din cauza lui Ceauşescu, istoricii români nu putuseră profita de deschiderea recentă a unor importante arhive sovietice de către Gorbaciov. Înaite de asta, ca o posibila cale de publicare a romanului bunicului meu, ne-a sugerat Asociatia Pro Basarabia şi Bucovina, ce urma să se constituie. Îi cunoştea pe fondatorii acesteia, ba chiar ne-a povestit despre întâlnirile pe care aceştia le aveau de ani de zile la o biserică din Bucureşti al cărei nume l-am uitat. Mai mult decât atât, stimulată probabil şi de faptul că- prin mama mamei mele, Rodica Eugenia Beche, născută Nichifor- eram legaţi de Cernăuţi şi de Bucovina de Nord (de fapt, prin ianuarie 1990 ne şi înscriseserăm în Societatea pentru Limba şi Cultura Română în Bucovina, reînfiinţată în urma revoluţiei; am participat însă doar la o şedinţă, apoi activitatea acestei organizaţii nu ne-a mai atras nici pe mama şi nici pe mine), i-a transmis mamei numărul de telefon al lui Pan Halippa, fiul fruntaşului unionist basarabean de la 1917-1918 cu acelaşi nume şi unul dintre principalii fondatori ai Asociaţiei Pro Basarabia şi Bucovina.

            La un moment dat, interlocutoarea noastră l-a zărit spre stânga faţadei clădirii Ministerului de Interne pe Mihail Şora, pe atunci ministrul învăţământului în guvernul provizoriu. Întrucât îl cunoştea, s-a dus să discute cu el, punând capăt unei conversaţii până atunci suculente şi interesante.

            Trecuseră câteva ore bune. Acasă, străbunica mea, Elena Nichifor, grav bolnavă de cancer rectal, îşi trăia ultimele zile. Ea avea de fapt să moară în 25 februarie, la vârsta de exact opzeci şi trei de ani fără o lună. Din întâmplare, chiar în ziua în care Consiliul Frontului Salvării Naţionale a fost înlocuit la conducerea temporară a ţării de către Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, celebrul CPUN. Respectivul pseudo-mini-parlament se va afla însă şi el sub controlul deplin al grupului din fruntea FSN, întrucât acest partid deţinea jumătate dintre locuri, cealaltă jumătate fiind lăsată celorlalte partide, din care o parte, după o tactica omologata în anii 1944-1953 şi de către PCR, erau „tovarăşi de drum” ai FSN.

            Aşadar, îngrijorată de starea străbunicii mele, mama a hotărât să găsim un telefon public şi să sunăm acasă. Veştile nu erau prea bune. Bătrâna se simţea foarte rău. Aşa că mama a decis, spre disperarea mea, că trebuie să ne întoarcem. Nu m-am lăsat însă dus prea uşor şi am insistat până când mama a acceptat să ne ducem până în Piaţa Victoriei să vedem ce se mai întâmpla acolo.

            Zis şi făcut. Când am ajuns în piaţă, întorsătura pe care o luaseră evenimentele ne-a captat atenţia. Demonstranţii ajunseseră până la intrările Palatului Victoria. Mai mult, acestea erau sub presiunea mulţimii care încerca să treacă de ele. Ne-am oprit în zona dinspre dreapta faţadei marii clădiri ridicate în 1938. Un grup pestriţ presa asupra intrării în palat aflate în partea aceea. Din când în când, zgomote de geamuri sparte răzbăteau spre noi din diferite direcţii.

            În timp ce o parte a protestatarilor asediau Palatul Victoria sub privirile celorlalţi, militarii din cordon se retrăseseră în laterale, unde stăteau pasivi, fără să fie atacaţi, dar şi fără să încerce să apere clădirea. Scena era cel puţin ciudată, aşa că mama l-a întrebat intrigată pe un ofiţer dintre cei care comandau militarii din cordon- părea să fie destul de înalt în grad după însemnele pe care le purta- de ce nu intervin. Răspunsul a fost simplu şi sec: nu aveau ordin. Şi, oricum, nimeni nu se lega de ei, asa că le era foarte simplu să stea în expectativă.

            La ora aceea, destul de înaintată, chiar dacă încă nu se înserase, erau mii de manifestanţi în piaţă. Din aceştia, cam o sută erau cei care presau asupra intrărilor. Mai târziu, o parte din presă i-a acuzat pe unii dintre aceşti „asediatori” cum că ar fi fost agenţi provocatori plasaţi în mulţime de către serviciile de informaţii. În „România Liberă” chiar s-a afirmat că unul dintre instigatorii respectivi a pierdut un aparat de emisie-recepţie, ajuns în mâinile reporterilor respectivului cotidian. Majoritatea celor care atacaseră porţile palatului erau însă romi, oameni simpli şi puţin disciplinaţi, uşor de antrenat în astfel de busculade.

            Printre protestatari mişunau reporterii străini. În însemnările de care am mai făcut vorbire am consemnat descrierea unuia aflat nu departe de mine: un tip mai scund decât cei peste un metru optzeci pe care îi aveam la cincisprezece ani, cu barba şi pletele albe, ochi albaştri, care vorbea într-un mic reportofon. Am mai remarcat că în balconul Palatului Victoria fuseseră instalate camere de luat vederi ale TVR- pe atunci TVRL, Televiziunea Română Liberă- dar, după cum proceda postul public şi încă unic de televiziune în acea perioadă, transmisiile din piaţă au fost de scurtă durată, trunchiate şi manipulative. În favoarea Puterii, fie ea şi provizorie.

            Am simţit o bătaie uşoară pe umăr. Când m-am întors, am dat cu ochii de profesorul meu de fizică dintr-a noua, cel la care am ţinut-o numai în nota 5, graţie fiţuicilor minuscule ascunse în brăţara de la ceas, Cezar Preda, cunoscut şi ca Surdu', întrucât era hipoacuzic. Am făcut prezentările între mama şi el, apoi am schimbat câteva vorbe banale.

            Presiunea pe care acei oameni surescitaţi o exercitau asupra intrării Palatului Victoria creştea simţitor cu fiecare minut care se mai scurgea. Geamurile uşii fuseseră demult sparte, iar pe măsura ce timpul trecea şi nu apărea nicio ripostă, starea de spirit şi aşa volatilă a grosului demonstranţilor, a celor care nu asediau efectiv clădirea, părea să se schimbe. De la dezaprobarea sau rezerva iniţială faţă de acţiunile turbulenţilor, tot mai mulţi asociau ceea ce se întâmpla cu evenimentele din dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989- atât de apropiată atunci ca timp şi ca spirit- când, într-un mod destul de asemănător, sediul Comitetului Central al PCR fusese luat cu asalt. Mi-a fost chiar dat să aud un tânăr exclamând la vederea aspectului fizic al majorităţii asediatorilor:

            - Uite, să mai zică cineva ceva de ţigani! Ţiganii sunt primii!

            Deşi duminică, în Palatul Victoria mai erau însă oameni. Soldaţii care păzeau sediul Guvernului, şi care nu erau puţini, precum şi diverşi funcţionari veniţi la lucru chiar şi în acea zi, în principiu liberă. Dacă turbulenţii ar fi ajuns la ei nu se putea spune cu precizie ce s-ar fi putut întâmpla, dar lucrurile ar fi putut să ia o turnură cel puţin neplăcută. Nu există nimic mai periculos decât o mulţime furioasă.

            Din nou, mama a dovedit spirit de iniţiativă. Împreună cu alţii a avut ideea asigurării unei căi de retragere pentru cei aflaţi în palat. Aşadar, toţi cei care am considerat că merită să-i ajutăm pe acei oameni să scape, am format două cordoane paralele, delimitând o cărare în masa de protestatari pe unde aceştia să poată ieşi. Prin strigăte li s-a indicat ce aveau de făcut şi, într-adevăr, câţiva funcţionari au profitat de şansa astfel acordată. Nu au facut-o însă şi militarii, în ciuda invitaţiilor noastre repetate. Aveau probabil ordin să rămână pe loc orice ar fi.

            Nuanţele roşiatice ale amurgului începeau să se infiltreze în albastrul cerului când se întâmplau toate acestea. La destul de puţină vreme după episodul descris anterior, pe uşa mai mică cu scară de acces aflată pe latura dinspre strada Paris a Palatului Victoria au ieşit doi bărbaţi graşi, care mi s-au părut a avea peste cincizeci de ani. Posibil însă să fi avut şi mai puţin. Au fost imediat înconjuraţi de protestatari agitaţi, care i-au legitimat. S-au dovedit a fi un secretar din Ministerul de Externe, însoţit de un alt funcţionar al aceleiaşi instituţii. În îmbulzeală una dintre legitimaţii s-a pierdut, iar posesorul ei, vizibil enervat, a început să o caute. Câţiva manifestanţi au încercat să-l ajute, dar actul pierdut nu a mai putut fi găsit.

            Pentru moment scăpaţi, cei doi s-au îndreptat spre o Dacie cu care intenţionau să plece şi care era parcată în preajmă. Aceasta avea însă numărul pe un fundal de culoare albă şi nu galbenă cum se practica la maşinile oficiale, lucru care a atras atenţia, stârnind paranoia unor demonstranţi mai mult sau mai puţin isterizaţi. Respectivii au început să-i chestioneze pe un ton agresiv de ce plăcuţa cu numărul este colorată aşa cum este colorată, cei doi susţinând că nici ei nu ştiu, că de-abia li se schimbase numărul. Câţiva, vizibil întărâtaţi, în special un bărbat înalt, cu părul negru, de peste treizeci de ani, care vocifera fără să se mai controleze, nu-i mai lăsau în pace pe cei doi funcţionari guvernamentali. Acestia tot încercau să scape susţinând că trebuie să ajungă la Otopeni pentru a-l primi pe un amasador dintr-o ţară africană. Au nominalizat chiar şi ţara, era parcă ceva gen Guineea... În orice caz, îmi aduc aminte şi acum tonul patetic cu care unul dintre ei spunea:

            - Vă rugăm lăsaţi-ne să plecăm că ne-aşteaptă omul ăla la aeroport!

            În timp ce indivizii agitaţi de care am mai spus îi tot potopeau cu acuzaţiile cum că ar fi securişti, bazate pe culoarea placuţelor cu numărul autoturismului, mai mulţi protestatari ne-am interpus, formând un fel de cordon de protecţie în jurul celor doi, care astfel au reuşit să se urce în Dacie şi să demareze.

            Puţin mai târziu avea să aibă loc un alt incident, de data aceasta cu un impact major asupra întregii mulţimi aflate în Piaţa Victoriei în acea după-amiază de februarie. Doi indivizi, dintre care pe unul, tânăr, îl vedeam destul de bine, au început să escaladeze peretele palatului către balcon. Nu ştiu exact cum au făcut-o, din unghiul în care eram nu puteam vedea exact modul în care se căţărau, ci doar faptul că asta se întâmpla. În tot acest timp, tânărul pe care îl vedeam mai bine fâlfâia un steag tricolor. Când cei doi au ajuns în balconul palatului, s-a auzit un zgomot ca de împuşcătură, ca şi cum s-ar fi tras în ei, apoi tânărul a dispărut din calea vederii mele- în presa zilelor următoare am citit că cei doi ar fi fost traşi în interiorul clădirii.

            Cert este că zgomotul acela ca de foc de armă a făcut să crească rumoarea şi a accentuat starea de nelinişte şi de agitaţie a mulţimii. Unei tinere din apropierea mea chiar i s-a făcut rău în braţele prietenului ei, alături de care venise la manifestaţie. Traumele însângeratului decembrie 1989 erau încă foarte proaspete în amintirea şi în sufletul tuturor, mai ales în oraşele în care se trăsese şi se murise cum era Bucureştiul. Cel mai mic semnal că cineva din poliţie, armată sau serviciile secrete ar fi deschis focul asupra unei grupări de protestatari era de natură sa stârnească o isterie generală.

            Oficial, fapt acceptat şi de sursele Opoziţiei, s-a spus că, de fapt, în 18 februarie 1990 nu a fost nicio împuşcătură ci a explodat o petardă. Poate că acesta a fost adevărul, dar eu am motive să mă îndoiesc. Motive asupra cărora voi reveni mai târziu, întrucât acum aş anticipa firul relatării mele.

            Se înserase când intrarea palatului a cedat. Pe uşa deschisă au pătruns mai întâi turbulenţii care forţasera până atunci poarta. Nu eram foarte departe, aşa că am văzut zburând afară coli de hârtie. Acestea au început să circule între oamenii curioşi. Cele pe care le-am zărit eu erau copii xerografiate ale unor documente aparţinând Ministerului de Externe. M-am apropiat de un grup de persoane care citeau una din aceste copii şi m-am uitat peste umărul cuiva. Textul era o analiză a efectelor politice pe care le-ar avea o eventuală primire în audienţă a ambasadorului Turciei de către preşedintele CFSN Ion Iliescu şi primul ministru Petre Roman.

            Curând a început să circule şi o primă veste notabilă din interiorul Palatului Victoria: fusese capturat Gelu Voican Voiculescu, vice-premierul militarist, ocultist şi bărbos al guvernului provizoriu. Astăzi ştim cu toţii că cine ştie ce nu a păţit el (el însuşi nu s-a declarat apoi decât „perplex”), dar îmi amintesc fericirea aproape orgasmică din vocea şi ochii strălucitori ai unei domnişoare care tocmai ieşise din palat şi îi spunea prietenului ei, ce nu avusese curajul s-o însoţească:

            - Am pus mâna pe barba lui Gelu Voican!

            Un alt zvon apărut cam în aceeaşi fază a evenimentelor informa despre prezenţa şi a lui Silviu Brucan în interiorul Palatului Victoria şi cum că acesta ar fi fugit pe o ieşire laterală.

            Trecuse cam o jumătate de oră, poate mai mult, de la căderea unei părţi a Palatului Victoria în mâinile protestatarilor (cât de mult cuceriseră aceştia nu aveam de unde să ştiu atunci; astăzi se cunoaşte însă că sediul Guvernului a fost numai parţial invadat de către demonstranţi). Eram entuziasmat, convins că particip la ceea ce se va dovedi a fi o nouă revoluţie, ce o va finaliza pe prima, cea din decembrie 1989. Aşa cum am scris în însemnările originale privind evenimentele eram „decis să iau parte la răsturnarea regimului fesenist”. Aşa că am început să duc „munca de convingere” cu mama ca să intrăm şi noi în palat. Văzând că nu prea mă mai poate stăpâni şi nedorind să mă lase singur, dar inflăcărată şi ea, în cele din urmă mama a acceptat. Cei care au memoria acelor zile fierbinţi ştiu că, atunci când te alături unor mari mulţimi în delir, mai ales la o vârtă precum cea pe care o aveam eu atunci, te cuprinde un fel de euforie în care te simţi atotputernic, intangibil, şi tocmai de aceea eşti dispus să rişti tot.

            Chiar la intrarea în palat, un vraf de documente zăceau pe jos, printre numeroase cioburi. Mama le-a ridicat şi le-a aşezat pe placa de marmura albă ce servea drept pervaz deasupra unui calorifer. Ajunsesem noi la concluzia că era păcat ca acele hârtii să se piardă căci puteau fi utile şi unui eventual nou guvern.

            Am trecut mai departe într-un coridor mare şi larg, cu pardoselile acoperite de covoare roşii. Pe jos zăceau aruncate diverse hârtii, peste care călcau oamenii care se deplasau aparent haotic în toate direcţiile. Soldaţii însărcinaţi cu paza clădirii stăteau liniştiţi pe scaune, la perete, uneori alături de civili. Mai târziu, media oficială sau afiliată Puterii, mai ales televiziunea de stat, au făcut mare caz de o pretinsă spargere a candelabrelor din palat. Eu însă am văzut toate candelabrele din acel coridor invadat de protestatari absolut neatinse. Pe scurt, contrar celor afirmate ulterior de oamenii Puterii, cât timp m-am aflat în Palatul Victoria, nu am asistat nici la distrugeri majore, nici la conflicte între civilii protestatari şi militarii din paza clădirii, ci doar la faptul că mulţi oameni cotrobăiau prin diversele săli şi birouri, căutând nici ei nu ştiau ce.

            Aceeaşi stare de relativă acalmie am găsit-o şi pe scara monumentala ce ducea la etajul întâi, ca şi la respectivul palier. Nu am sesizat nici devastări, nici altfel de distrugeri. Un timp, ne-am învârtit pe hol. La un moment dat, un grup destul de masiv de indivizi veni din direcţia unui alt hol, care cred că ducea spre o scară de servici, strigând:

            - Securiştii!

            Ne-am retras în fugă, apoi destul de mulţi oameni au luat-o la trap în  direcţia respectivă, probabil pentru a respinge presupusul atac al securiştilor.

            Am ajuns în sala mare din spatele balconului, care era plină de protestatari. Nu mai ştiu exact cum a intrat mama în vorba cu o tipă încântată de ceea de se întâmpla, o blondă înaltă de vreo treizeci de ani, nu-mi amintesc dacă naturală sau vopsită, cert e că au ajuns la concluzia că ar trebui să propună mulţimii să-l proclame preşedinte al României pe Gabriel Liiceanu. Mama s-a adresat unui individ de vreo patruzeci-patruzeci şi ceva de ani, destul de încărunţit, dar fără kilograme în plus, care îmi amintea vag de unul dintre fruntaşii ţărănişti:

            - Haideţi să-l proclamăm pe Liiceanu preşedinte!

            - Lăsaţi-l pe Liiceanu. Dacă vreţi să fiţi utili, duceţi-vă acolo că se redactează o proclamaţie, zise el indicând un mic grup strâns în jurul unui tip gras, brunet, cu pielea mai închisă la culoare şi o barbă mare şi neagră, aşezat pe un scaun lângă peretele opus intrărilor în balcon.

            Ne-am amestecat printre cei care participau la redactarea proclamaţiei. Se cerea ca CPUN-ul ce încă nu se constituise, era doar anunţat, să cuprindă doar cei câte trei reprezentanţi ai fiecărui partid politic sau organizaţie a minorităţilor naţionale, inclusiv din partea FSN- care, aşa cum am precizat mai devreme, îşi rezervase 50% din locurile în CPUN-, să fie acceptat integral de către Putere şi pus în aplicare programul CADA, precum şi demisia guvernului provizoriu şi a lui Ion Iliescu de la şefia statului.

            Mama a venit şi ea cu o propunere, şi anume ca din viitorul CPUN să facă parte şi reprezentanţii sindicatelor pe ramuri, pentru ca „poporul să fie cu adevărat reprezentat, partidele nefiind încă reprezentative” (căci nu trecuseră încă prin alegeri şi nu fuseseră astfel validate de populaţia cu drept de vot). Pe parcursul aceleiaşi seri aveam să constatăm că această propunere nu a fost inclusă în textul final al proclamaţiei.

            În timpul în care tipul cel gras şi ceilalţi, inclusiv mama, pregăteau proclamaţia, eu am intrat în vorbă cu bărbatul care ne indicase grupul ce redacta respectivul document revoluţionar. O vreme, conversaţia noastră s-a învârtit în jurul istoriei comunismului românesc, a lui Silviu Brucan şi a evreilor din vechea gardă a Patidului Comunist. Apoi i-am pomenit de prezenţa ministrului Şora la demonstraţie.

            - Da, se poate. Îl cunosc pe Şora. Ăsta e un evreu cumsecade.

            Mai târziu, m-a întrebat:

            - Veţi rămâne aici peste noapte, nu-i aşa?

            - Da, desigur, dar dumneavoastră nu veţi rămâne?

            - Ba da, bineînţeles.

            - Ar trebui să plece o coloană să ocupe televiziunea!

            - Cine? Suntem prea puţini!

            Când proclamaţia a fost gata, am trecut cu toţii într-o sală mai mică, placată cu marmură, în care se aflau două mese, una mai mare, rotundă, cu un spaţiu gol în mijloc, şi una mai mică, rectangulara, aflată lângă peretele din stânga al încăperii. Aici se aflau o serie de maşini de scris electrice, scoase din priză.

            Oamenii le-au pus pe toate, în afară de una, în spaţiul interior delimitat de masa rotundă, pentru a nu fi deteriorate de cineva, iar eu, ca şi alţii, ne-am aşezat pe scaune în jurul acelei mese. Un soldat aflat acolo ne-a arătat cablul pentru maşina de scris. Câţiva au trecut cu ea într-un birou alăturat unde a fost instalată şi s-a dactilografiat proclamaţia.

            Am legat un scurt dialog cu un pui de ţigan, cu o căciulă albă pe cap şi cu un pardesiu crem soios, care se aşezase lângă mine. Amândoi eram convinşi că Iliescu pică. Eu consideram cu naivitate că trebuia să menţinem palatul ocupat până când cererile exprimate în proclamaţie vor fi satisfăcute.

            A apărut mama care m-a chemat şi am plecat din sala aceea. Ne-am oprit într-un colţ unde se afla o măsuţă pe care era un telefon. Mama a sunat acasă şi i-a anunţat pe bunici unde suntem, ce s-a întâmplat şi că ne întoarcem acasă. Mie nu mi-a picat prea bine ideea mersului acasă, convins fiind că revoluţia anticomunistă a reînceput.

            Totuşi, ne-am îndreptat mai întâi spre balcon, în care nu ieşisem încă. Pe drum, m-am auzit strigat pe porecla mea din copilărie (şi pe care din liceu n-am mai folosit-o, în timp dobândind un alt diminutiv sub care am ajuns să fiu cunoscut; numai rudele şi cei care mă ştiu de copil mai folosesc vechea poreclă): „Andy!”. M-am întors şi am dat cu ochii de Victor, zis Hassan, un rom zdravăn care locuia într-un bloc învecinat cu al meu. Venea dinspre balcon şi el era cel care mă strigase. M-a salutat cu un gest şi i-am răspuns cu o uşoară ridicare a mâinii.

            În acest punct când am scris însemnările originale am simţit nevoia să fac o menţiune, să dau o replică propagandei oficiale sau aservită Puterii, aşa cum se manifesta ea în 1990. Voi relua această menţiune, cum apare în textul original: „În cele ce v-am narat până acum apar relativ des rromii. Să nu vă imaginaţi însă că cei mai mulţi dintre demonstranţii care au ocupat sediul Consiliului de Miniştri aparţineau acestei populaţii. Dimpotrivă, ei erau o minoritate în masa celorlalţi. S-a vehiculat ulterior că oamenii care au pătruns în sediul Guvernului României erau beţivi, derbedei, rockeri extremişti şi legionari. Mai mult decât atât, Iliescu a prezentat în CPUN un aşa-zis manifest legionar. Personal am văzut acolo bucureşteni de toate tagmele şi de toate soiurile şi în orice caz nu un procent mare de derbedei, beţivi sau rockeri. Cât despre legionari, n-am văzut nici acolo, nici în Piaţa Universităţii, nici la altă manifestaţie sau întrunire la care am participat un singur manifest legionar sau vreo persoana care să-şi declare apartenenţa la Garda de Fier ori la vreo altă organizaţie de tip fascist”. Si la asta trebuie să adaug o altă precizare, cred eu necesară. Alăturarea rockerilor cu derbedeii şi beţivii nu-mi aparţine, e luată din propaganda timpului. În realitate, deşi este evident că nu există pădure fără uscături, rockerii au de regulă mult mai mult bun simţ decât multe alte categorii de populaţie din ţara asta.

            Ne-am continuat drumul spre balcon. Când am ajuns aproape de intrare am făcut acea observaţie care mă determină şi azi să mă îndoiesc de autenticitatea petardei ca explicaţie a zgomotului ca de împuşcătură care se auzise mai devreme, în timpul episodului cu cei doi oameni care au escaladat faţada clădirii. Într-un geam dublu, oarecum ascuns de o draperie, am văzut două găuri de glonţ care perforau sticla dinspre interior spre exterior. După focurile de armă din decembrie 1989, văzusem în Bucureşti destule ferestre şi vitrine găurite de gloanţe, iar forma pe care o priveam acum în fereastra balconului Palatului Victoria era inconfundabilă. Niciun alt geam de acolo nu prezenta nici cea mai mică urmă de deteriorare. Imediat, gândul meu a alergat spre sunetul atât de caracteristic pe care îl auzisem în aceeaşi zi...

            Am iesit în balconul plin de oameni. Camerele de luat vederi şi cablurile instalate mai demult de angajaţii TVR erau neatinse, contrar a ceea ce s-a afirmat ulterior. Sub noi, în piaţă, erau poate zece-douăzeci de mii de oameni. Cam jumătate din Piaţa Victoriei, în faţa palatului, era umplută de către aceştia. Într-un birou pe care unii dintre protestatarii pe care îi vedeam şi îi auzeam agitându-se pe acolo îl credeau a fi folosit de Iliescu, fuseseră găsite o serie de „opere” ale lui Nicolae Ceauşescu. De fapt, nu numai acolo, dar şi în alte încăperi din palat. Cei care le găsisera le arătau celorlalţi şi le agitau furioşi. Mulţi dintre ei veneau pe balcon şi aruncau volumele jos, unde erau imediat arse.

            Unul dintre aceştia, un bărbat de vreo patruzeci de ani, brunet şi mai scund decât cei peste un metru optzeci ai mei, venise lângă mine cu câteva volume ale „tovarăşului”. L-am interpelat:

            - Nu le aruncaţi. Puteţi lovi pe cineva. Şi, de altfel, rămân ca documente.

            Nu mi-a răspuns. Calm, cu o luminiţă şmecherească în ochi, s-a prefăcut că-mi urmează îndemnul şi, când i s-a părut că nu-l mai observ, le-a dat drumul spre mulţimea de jos. Văzând aceasta, nu i-am mai zis nimic.

            Am spus mai devreme că atmosfera din Palatul Victoria era una de relativă acalmie. Asta în sensul că militarii stăteau pe margine liniştiţi, fără ca cineva să se lege de ei, iar civilii nu se dedau la autentice distrugeri. Aceştia forfoteau de colo, colo, cotrobăind prin monumentala clădire, unii agitându-se furioşi cu volumele purtând semnătura şi chipul „odiosului”, alţii răsfoind alte cărţi găsite prin palat sau cercetând diverse alte lucruri aflate acolo. În acest haos blând indivizi cu videocamere filmau nestingheriţi cele ce se petreceau. Diverşi reporteri străini luau interviuri. De exemplu, pe unul din coridoare, îl auzisem pe un barbat de vreo treizeci- treizeci şi cinci de ani dând un interviu în engleză şi spunând ceva legat de Securitate.

            Când am părăsit balconul, lumina zilei cedase deja locul întunericului. Atunci am observat că ceva nou se întâmpla în sala mare din spatele balconului. Soldaţii formau un cordon la intrare. Deocamdată nu o blocaseră, dar o simpla mişcare ar fi fost suficientă ca acest lucru să se şi întâmple. Ne-am alarmat amândoi şi am părăsit sala, îndreptându-ne către ieşirea din Palatul Victoria. Pe scări, am abordat mai mulţi necunoscuţi, care abia urcau, avertizându-i asupra a ceea ce se întâmpla.

            În timp ce coboram am trecut pe lângă un personaj pe care l-am crezut ani de zile a fi nimeni altul decât Marian Munteanu. Era un ins destul de înalt, cu plete şi barbă blonde sau, cel puţin, şaten deschis. La vremea aceea eu personal nu-l ştiam încă după nume pe viitorul lider al Pieţei Universităţii, dar figura lui îmi era cunoscută din transmisiile televizate în care apăruse ca preşedinte al Ligii Studenţilor din România, în cursul formării noilor organizaţii studenţeşti, dar şi al protestelor ce au urmat acelui fatidic comunicat din 23 ianuarie privind intrarea FSN în cursa electorală.

            Însă, în 1994, când am început să lucrez în presă, l-am cunoscut pe Augustus Costache, viitorul redactor şef  de la săptămânalul „Baricada” cu care aveam sa colaborez în 1996. Când l-am întâlnit prima dată, acesta avea o fizionomie cvasi-identică cu a personajului cu care mă intersectasem pe scările Palatului Victoria în seara zilei de 18 februarie 1990. Aşa că, pentru un moment, am fost convins că acela este omul pe care l-am crezut Marian Munteanu. Când am discutat însă despre episodul respectiv a apărut o mică mare problemă. Augustus Costache fusese într-adevăr în interiorul Palatului Victoria, probabil ne şi întâlniserăm pe acolo, dar atunci acesta era de-abia liberat din armată şi, prin consecinţă, tuns şi bărbierit.

            Până la urmă, identificarea unui personaj sau a altuia contează mai puţin. Cert este că am ieşit din Palatul Victoria la timp ca să observăm că la poartă se forma, profitând de neatenţia şi dezorganizarea mulţimii, un alt cordon de soldaţi. În plus, din câte am putut observa, soldaţii din palat şi din jurul său primiseră întăriri. Mama i-a întrebat pe soldaţii care luau poziţii în jurul intrării în clădire ce fac. Nu i s-a răspuns decât cu tăcerea.

            „În piaţă se întunecase de-a binelea.” Cu această propoziţie, însemnările originale, cele din primăvara anului 1990, se încheie. Din varii motive nu am reusit să le finalizez până în ianuarie 2007, când am inclus aceste amintiri într-o compilaţie dedicată anilor ’90, chiar dacă am mai adăugat diferite continuări de-a lungul timpului. Dar, de aici încolo, ştafeta a putut fi preluată, fără mari pierderi sau distorsiuni, de către memoria mea- aşa cum am făcut de altfel şi cu momentele evocate în prolog. Chiar dacă au trecut atâţia ani, emoţiile puternice ale acelor zile au ajutat la întipărirea cât mai exactă şi amănunţită în minte a celor întâmplate.

            Aşadar, ieşisem înapoi în piaţă, constatând că forţele de ordine se pregăteau să reia controlul asupra clădirii, mai exact a acelei părţi din clădire care căzuse în mâinile protestatarilor. Am început să ne îndreptăm fără prea mare viteză către intrarea în staţia de metrou dinspre Aviatorilor, staţionând din când în când şi chiar abordând diverşi oameni spre a-i avertiza cu privire la represiunea ce se pregătea. Am făcut atunci o constatare care, sincer să fiu, m-a întristat. Doar o parte, majoritară ce-i drept, a mulţimii din Piaţa Victoriei era formată din protestatari autentici. Cei mai mulţi însă dintre cei care se alăturasera în cursul serii mulţimii prezente erau simpli curioşi, care auziseră ce se întâmplă şi veniseră să caşte gura.

            În cele din urmă, am coborât la metrou, am luat trenul şi nu peste foarte mult timp eram acasă. Am aflat astfel de la televizor că majoritatea protestatarilor plecaseră încolonaţi din Piaţa Victoriei la nu prea îndepărtatul sediu al TVR, unde câţiva, nişte inşi cu figuri grave, cuprinşi de solemnitatea momentului, fuseseră lăsaţi să intre în direct şi să citească textul proclamaţiei la redactarea căreia fusesem martor. Atunci de-abia am constatat că propunerea mamei nu intrase în versiunea finală.

            A urmat riposta. Armata intervenise în forţă şi reluase controlul Palatului Victoria. Se operaseră arestări. Ca şi în 28 ianuarie, FSN convoca pentru a doua zi o mare contramanifestaţie muncitorească. La auzul acestei veşti, mama mi-a cerut cu insistenţă ca în dimineaţa următoare să, citez, „vezi Piaţa Victoriei pe dedesubt”. Adică să rămân în metrou până la staţia Ştefan cel Mare şi să iau de acolo tramvaiul 5 spre liceu. Eu i-am promis ca aşa voi face, deşi mă rodea un gând tot mai hotărât ca a doua zi să mă opresc la mitingul Puterii.

            Luni, 19 februarie 1990

            Aşadar, ca şi în timpul evenimentelor din 28-29 ianuarie, grupul conducător al FSN  ţinea să facă Opoziţiei, dar şi electoratului, o demonstraţie de forţă. În ceea ce, în realitate, este un semn de nesiguranţă şi nicidecum de putere din partea unei guvernări, Ion Iliescu, Petre Roman şi cei ce se aflau pe atunci în jurul lor încercau să organizeze contramanifestaţii care să le rivalizeze şi eventual să le întreacă pe cele ale opozanţilor. Mai mult decât atât, membrii Puterii provizorii nu se sfiau să folosească masele susţinătorilor lor ca pe o alternativă la forţele de ordine şi de apărare ale statului- jandarmi, poliţie, pompieri militari, armată- organisme în a căror loialitate şi disciplină nu se încredeau după cele întâmplate în decembrie 1989. Riscul crescut de violenţă extremă şi anarhie pe care incitarea unor grupuri mari de oameni cu un nivel educaţional mai scăzut- aşa cum erau mulţi dintre simpatizanţii FSN- îl presupune, nu-i tulbura pe cei despre care fac vorbire. Aşa cum nu-i făceau să ezite nici consecinţele, fie ele umane, fie ele politice, ale violenţei pe care încurajarea, chiar organizarea acestor manifestări le produseseră şi aveau să le producă în şi mai mare măsură în viitor.

            La vremea aceea ştiam destul de puţine despre istoria rezistenţei anticomuniste în România, din motive care sunt prea evidente ca să le mai detaliez. Astfel că încă nu cunoşteam faptul că FSN, prin structurile sale precum şi prin cele ale fostei Securităţi, aflate în debutul unui lung proces de reorganizare care încă nu s-a încheiat, nu făcea altceva decât să duplice o tehnică de acţiune folosită la începuturile dictaturii sale şi de către PCR. Tactica aceasta a atacării manifestărilor de stradă ale Opoziţiei de către grupuri de muncitori organizaţi în sistem paramilitar şi de organizare de contramanifestaţii faţă de orice miting de proporţii al opozanţilor regimului fusese  folosită la 8 noiembrie 1945, cu prilejul marii adunări organizate în Piaţa Palatului, devenită patruzeci şi cinci de ani mai târziu a Revoluţiei, de către Tineretul Naţional Ţărănesc şi de către cel Naţional Liberal. Ulterior ea a fost uzitată de mai multe ori pe parcursul anului 1946, culminând cu atacul asupra căminului studenţesc „Avram Iancu” din Cluj (28 mai 1946), eveniment ce a provocat declanşarea grevelor studenţeşti din iunie 1946. De fapt, această similitudine dintre PCR şi FSN, partidul născut în revoluţia care a măturat PCR de la putere, nu este chiar atât de surprinzătoare. Liderii FSN, ca şi ai partidelor în care acesta s-a fragmentat în 1992, au negat întotdeauna acuzaţia de succesiune dintre partidul lor şi cel comunist. Din punct de vedere formal aveau dreptate. Dar, dacă ne uităm la biografiile celor mai influenţi lideri din perioada de început a partidului- dintre care unii, precum Ion Iliescu, au reuşit să-şi menţină influenţa până în prezent- aceştia erau puternic legaţi de regimul comunist. Ba chiar, personaje precum Silviu Brucan sau Alexandru Bârlădeanu aparţineau vechii gărzi a lui Gheorghe Gheorghiu Dej, nişte foşti stalinişti dintre cei mai autentici.

            Voi face aici o foarte scurtă paranteză. Am pomenit mai devreme de marea demonstraţie din 8 noiembrie 1945, din  câte cunosc prima manifestaţie de mari proporţii împotriva unui guvern comunist din Europa de Est, după lăsarea Cortinei de Fier. Ei bine, acelaşi spirit adolescent, care m-a împins pe mine în vârtejul agitaţiilor de stradă ale perioadei 1989-1990, a făcut ca printre tinerii urcaţi atunci pe gardul Palatului Regal şi care scandau plini de entuziasm „Regele şi Patria” să se afle şi bunica mea, Rodica Eugenia Beche, născută Nichifor.

            Evident, nu la toate acestea mă gândeam în dimineaţa zilei de 19 februarie 1990, atunci când m-am urcat în trenul care urma să mă ducă la staţia Ştefan cel Mare trecând prin Piaţa Victoriei. În primul rând pentru că nu deţineam toate datele care mi-ar fi permis să analizez evenimentele raportându-le la trecut şi speculând pe seama viitorului, iar în al doilea rând pentru că eram mai preocupat de acţiunea ce se desfăşura în prezentul imediat şi de ce anume aveam eu de făcut.

            Pe măsură ce staţiile de metrou se scurgeau împrejurul meu, iar Piaţa Victoriei, frontul pe care se desfăşura cea mai importantă bătălie a momentului, se apropia, mi-era tot mai clar că va trebui să mă duc acolo înainte de a ajunge la liceu.

            Începând din secolul XX şi înainte de răspândirea internetului, principalul mijloc de informare în masă era televiziunea, urmată de radio şi abia apoi de presa scrisă. Opoziţia avea de partea ei o mare parte, dacă nu chiar o majoritate a ceea ce însemna presa scrisă. În schimb, Puterea provizorie controla în mod absolut radiodifuziunea şi, mai ales, televiziunea, pe atunci existând doar posturile publice, care nu aveau nici cea mai mică concurenţă. Puterea de penetrare a televiziunii era, cum este şi acum, mult mai mare decât a presei scrise. Or, problema este că în 1990 guvernul nu se sfia să abuzeze de această situaţie, lansând media de stat în cea mai murdară campanie electorala din istoria românilor, poate cu excepţia celei din 1946 (si nu vă împiedicaţi de faptul că, oficial, campania electorală a început în martie 1990; amănunte!). Cumva, opozanţii trebuiau să contracareze această tactică neloială, iar metoda găsită era, probabil, cea mai naivă folosită vreodată: lămurirea, convingerea feseniştilor prin informarea lor. Care urma să fie executata prin discuţii om la om antamate de  către antifesenişti... O, sfântă naivitate! De parcă vreodată un argument raţional şi logic comunicat prin viu grai a reuşit să înfrângă un întreg mecanism propagandistic capabil să genereze un curent de opinie majoritar...

            Iată de ce mă trăgea aţa în Piaţa Victoriei. Nu ca să-i atac în vreun fel pe adversari, ci, conform directivei orale, colective şi anonime precum folclorul care circula cu insistenţă între opozanţii regimului încă provizoriu, să le spun adevărul asupra celor întâmplate cu o zi înainte, revelându-le cât de mult îi minţiseră politicienii FSN şi reporterii TVR, şi, în felul acesta, eventual să-i şi convertesc la cauza Opoziţiei sau, cel puţin, să-i fac mai toleranţi şi mai deschişi faţă de ea.  Iar la mintea pe care o aveam la cincisprezece ani,- chiar dacă aveam mai multă decât alţii de vârsta mea, tot nu era destulă- îmi inchipuiam că aş putea reuşi acolo unde nu a reuşit nici Sfântul Petru: vorbind unor oameni din mulţimea asmuţită de către Sanhedrin despre meritele lui Iisus...

            Am coborât din tren, am urcat spre suprafaţă, unde în faţa ochilor mei s-a dezvăluit panorama unei Pieţe a Victoriei din nou inundată de mii de oameni. Pe lângă monumentala clădire nu se mai aflau doar nişte simple cordoane de militari, ci vreo duzină de transportoare blindate- celebrele TAB-uri. Acestea aveau sa păzească sediul Guvernului luni de zile după aceea. Undeva în centrul mulţimii se afla şi nucleul dur al acesteia, minerii din Valea Jiului, în număr de şase mii conform cu ceea ce s-a comunicat ulterior. Din cauza lor, aceste evenimente aveau sa fie cunoscute mai târziu drept a doua mineriadă.

            N-am aşteptat prea mult. Părăsind gura de metrou dinspre bulevardul Aviatorilor şi trecând de TAB-uri, am intrat în mulţime. În zona în care mă aflam eu nu erau mineri, ci doar bucureşteni cu figuri din cele mai comune. Ştiind acum ceea ce nu ştiam pe atunci, pot să adaug că din fericire nu erau mineri... Mi-a atras atenţia un grup format din câteva persoane, a cărui componenţă nu mi-o mai amintesc exact, dar ştiu că erau câteva femei pe la patruzeci-cincizeci de ani şi cel puţin un bărbat înalt, în jur de patruzeci de ani. Nu aspectul lor m-a interesat, ci ceea ce vorbeau. Comentau ceea ce văzuseră la televizor, cât de sălbatic fusese atacul opozanţilor cu o zi înainte şi ce devastări provocasera aceştia, ce adunătură de ţigani şi de pierde-vară participaseră la revoltă.

            Am ascultat puţin şi apoi am intervenit.

            - Nu-i adevărat. Am fost ieri aici, am intrat şi în clădirea Guvernului. Nu au avut loc niciun fel de distrugeri, au fost doar aruncate nişte hârtii, nimeni nu a atacat soldaţii...

            Individul de care am pomenit mai sus m-a întrerupt intr-un stil destul de aspru şi de repezit, amintindu-mi de reportajele lansate în eter de către TVR. Am ridicat şi eu vocea susţinându-mi cu hotărâre argumentaţia şi am reuşit să mă fac ascultat, faţă de relatarea mea de martor ocular nimeni dintre cei aflaţi acolo neavând, de fapt, ce să comenteze. Oricum, nu la acel moment. Nu am mai apucat să aflu cum ar fi decurs conversaţia până în final.

            Ridicatul vocii a făcut să fiu auzit mai departe decât intenţionam. Aşa că, venind din direcţia TAB-urilor şi trecând printre femeile care mă ascultau neîncrezătoare, şi-au făcut apariţia doi soldaţi, un paraşutist blonziu şi un tanchist brunet, figura tipică de român meridional. Ultimul mi s-a adresat de cum au ajuns în dreptul meu.

            - Tu ai fost aici ieri?

            - Da, am fost.

            - Şi zici că nu ai văzut niciun fel de distrugeri, că nimeni nu ne-a atacat?

            - Da, eu nu am văzut aşa ceva.

            - Păi, hai cu noi până înăuntru, să-ţi arătăm ce distrugeri au fost!

            - Bine, vin.

            Ultima replică era oricum inutilă şi am dat-o mai mult din motive de demnitate. Ştiam că o băgasem pe mânecă. Când mi-am dat „acordul” să-i însoţesc pe cei doi soldaţi, aceştia deja mă apucaseră de geacă. Era clar că nu aveam scăpare în mulţimea aceea ostilă şi cu alţi soldaţi roind pe lângă TAB-urile masate. Am sperat ca, într-adevăr, aceştia să se limiteze la a-mi arăta eventualele stricăciuni din interiorul palatului şi apoi să-mi dea drumul.

            Încadrat şi manevrat de cei doi am pornit în viteză spre exact acea intrare în Palatul Victoria pe care o folosisem cu o zi înainte. Până să ajungem la uşă mi s-a tot înşirat, în special de către tanchist, un întreg discurs care suna cam aşa:

            - Aşa, şi nu ai văzut niciun fel de distrugeri? Hai, vino că-ţi arătăm noi, să vezi toate distrugerile! Zici că nu am fost atacaţi? Tu ştii cum ne-a fost nouă ieri?

            Genul ăsta de fraze se tot repetau, în timp ce eu mă apăram susţinând că nu am fost martor la distrugeri adevărate sau la molestări ale militarilor din paza palatului, dar că nu contest că poate ele au avut loc şi că mă voi pleca în faţa dovezilor. Erau primele simptome ale unui sindrom Stockholm, care întotdeauna începe ca o tactică de supravieţuire.

            Pe măsură ce ne apropiam de intrarea în palat, soldaţii creşteau viteza, mie nerămânându-mi decât să mă supun, tot mai conştient de pericolul în care mă aflam. Când am intrat în fine în clădire nu am dat cu ochii de urmele devastării mult-discutate, ci de nişte holuri albe, în care covoarele zăceau strânse pe jos, pline însă de soldaţi.

            Atunci, când nimeni din mulţimea din piaţă nu mai putea să ne vadă, am primit primele lovituri. Soldaţii care mă ţineau, mai ales tanchistul, au început să-mi care pumni şi palme în ceafă şi şuturi în fund, în timp ce discursul continuu pe care mi-l ţineau de când mă „săltaseră” ajunsese la nivelul de decibeli al urletelor. Cei doi nu au rămas însă singurii. Holurile palatului erau pline de soldaţi, care se plictiseau probabil copios. Aşa că găseau  ca fiind o activitate foarte amuzantă să se apropie, când treceam prin dreptul lor, şi să-mi tragă şi ei şuturi în fund.

            Urcatul scării până la primul etaj a fost un coşmar. Şi acolo era plin de soldaţi. Am urcat în viteză, la un moment fiind efectiv cărat pe sus, fără ca picioarele mele să mai atingă treptele, în timp ce bravii ostaşi se apropiau plini de abnegaţie şi patriotism şi mă loveau cu picioarele. Însă ceea ce mă sufoca nu era durerea fizică, ci panica tot mai intensă.

            Nu-mi aduc aminte fiecare lovitură în particular, dar există una a cărei memorie mă va urmări cât timp voi avea mintea la locul ei. Toţi soldaţii care mă loveau, o făceau din spate sau dintr-o parte, chiar dacă veneau din faţă. Toţi, în afară de unul. Care mi-a ieşit chiar în faţă. Din clipa în care am realizat că bocancul lui se îndrepta spre organele mele genitale, am urmărit întreaga mişcare parcă filmată cu încetinitorul, aşteptând cu o spaimă nemarginită momentul în care voi fi castrat în modul cel mai brutal. Cele câteva secunde în care piesa aceea de incălţăminte grosolană militărească se îndrepta spre impactul îngrozitor cu bărbăţia mea mi s-au părut ore. Apoi am văzut cadru cu cadru cum bocancul ajunge în punctul de impact şi l-am simţit ştergându-mi şliţul, dar ratându-mi organele sexuale. Ce sentiment de uşurare! În viaţa mea nu am binecuvântat mai mult o greşeală de calcul decât aceea care l-a făcut pe soldatul, probabil mai sadic, sa rateze şutul plasat în partea din faţă a corpului meu...

            Bătaia a încetat când am ajuns într-o sală încăpătoare, aflată la primul etaj al palatului, în partea care, pe atunci, aparţinea, după cum aveam să aud vorbindu-se, Ministerului de Externe. Nu-mi aminteam să fi trecut prin acea sala în ziua anterioară. Era o încăpere lungă, cu multe ferestre, în dreptul cărora se aflau mese şi scaune unde stăteau diverşi inşi, în haine civile, care scriau ceva pe coli A4. În centrul camerei se afla o masă lungă, la care alţi civili aşezaţi scriau şi ei, iar la peretele opus ferestrelor un şir lung de scaune pe care stătea un număr crescând de oameni.

            Locul părea însă să fie controlat de soldaţi, comandaţi la rândul lor de diverşi ofiţeri, iar în fruntea tuturor se afla o femeie zveltă, îmbrăcată elegant, vopsită blond, în etate de vreo patruzeci de ani şi vizibil nervoasă care, din câte aveam să înţeleg, era procuror. Acesteia i se aduceau foile de hârtie scrise de către civilii reţinuţi sau ajunşi acolo, iar ea le centraliza şi le ordona la capătul mesei celei lungi aflat mai aproape de ieşirea din încăpere.

            Am fost predat de către cei doi soldaţi care mă aduseseră şi m-am trezit aşezat la prima sau la a doua masă din dreptul ferestrelor, raportat la capătul sălii apropiat uşii. Mi s-a pus o coala A4 în faţă şi mi s-a spus să dau o declaraţie privind cele întâmplate cu o zi înainte. Eram atât de speriat încât, înainte să mă gândesc ce fac, am pomenit, în declaraţia destul de succintă pe care am scris-o, nu numai despre participarea mea la revoltă, dar şi despre a mamei.

            Pe măsură ce scriam însă mi-am mai revenit din şoc şi am realizat ce fac. Aşa că, deşi îmi aminteam clar multe din feţele văzute cu o zi înainte, am decis, orice ar fi, să nu-mi trădez camarazii, şi am scris că nu-mi aduc aminte de nicio figură şi că nu pot recunoaşte pe nimeni. Am început să fac tot ce se putea ca să par ceva mai copilăros decât eram în realitate.

            Cât timp am stat la acea masă, fie scriind, fie aşteptând să-mi fie citită declaraţia, am început să realizez cam ce se întâmpla. În sală erau aduşi cei reţinuţi în stradă. Căci ceea ce se consuma atunci în Piaţa Victoriei nu era doar o simplă manifestaţie. Sub acoperirea mulţimii, soldaţii ridicau diverşi civili „suspecţi”, aflaţi în trecere. Un prim personaj de care îmi aduc aminte foarte clar era un ţigănuş blonziu, cam de vârsta mea, adus în acelaşi stil drăgălaş în care fusesem adus şi eu, care plângea în hohote când a ajuns în sală. În ciuda stării de teroare în care mă aflam, nu am putut să-mi reţin un uşor fior de mândrie. Şi mie imi venise să plâng, dar mă abţinusem cu toată puterea.

            Tipicul era însă altul decât cel prin care trecusem eu. De obicei, „suspectul” era „identificat” de câte un bătrân- un bătrân cât se poate de comun, genul „moş”, care arăta şi atunci exact cum arată şi acum!- şi adus împreună cu acesta. După ce-şi prezenta „mărturia”, acuzatorul era lăsat să plece, iar acuzatul, de obicei câte un tânăr, era reţinut. Îmi amintesc în mod special de un tânăr bărbat, ridicat din stradă în acest fel,- tuns scurt, având păr şaten sau blond nisipiu, nu foarte înalt, cu o constituţie astenică şi îmbrăcat destul de comun-, care a început să protesteze, în timp ce pensionarul cu care fusese adus,- un individ cărunt, cât se poate de obişnuit ca aspect şi destul de zaharisit-, îl acuza că-l văzuse într-o staţie de tramvai strigând „Jos Iliescu”. În ciuda faptului că era cuvântul bătrânului împotriva cuvântului tânărului şi în ciuda absurdităţii acuzaţiei în sine, omul a fost pus să dea declaraţie şi ţinut în continuare în stare de reţinere. Chiar dacă procuroarea care părea să coordoneze tot ce se întâmpla acolo a emis o remarcă de genul: „Nu ne mai aduceţi, domne, din ăştia, e stupid!”.

            Cât timp m-am aflat la masa de lângă geam, am avut parte de două dialoguri de care îmi aduc aminte mai clar. Mai întâi, un ofiţer m-a interogat ce am eu cu generalul Nicolae Militaru, ministrul apărării în guvernul provizoriu. Am pomenit eu de revendicarile CADA şi de acuzaţia de legături cu spionajul sovietic care plana asupra generalului, la care ofiţerul respectiv- genul de  ţărănoi parvenit, înalt, prezentabil, dar foarte arogant şi sarcastic, care nu se prea omora nici în a se supune doamnei procuror- mi-a servit supremul argument:

            - Băi, tu ştii câtă şcoală are Militaru? Are două facultăţi... Cum poţi tu să-i ceri demisia, că n-ai atâta şcoală câtă are el!

            Ceva mai târziu, m-am trezit interpelat de soldatul care mă păzea, un paraşutist destul de amabil, având în vedere condiţiile. În timp ce îi povesteam eu într-o manieră spăşită şi cosmetizată cele întâmplate în ziua dinainte şi cum ajunsesem eu în vâltoarea evenimentelor, a apărut şi tanchistul care mă „săltase” din piaţă şi care, după ce m-a ascultat, mi-a aruncat o remarcă binevoitoare- deşi mi-e imposibil să spun dacă chipul lui ascundea milă, bunăvoinţă sau amuzament sadic:

            - Nu eşti băiat rău, de fapt.

            După ce declaraţia mea şi-a ocupat locul pe masa lungă între celelalte declaraţii prelevate de la cei reţinuţi, m-am trezit mutat pe un scaun din cele multe aflate lângă peretele opus ferestrelor (unde se afla şi uşa pe care intrasem în încăpere). Eram încadrat de câţiva tipi mai în vârstă decât mine, care toţi susţineau că nu fuseseră în Piaţa Victoriei cu o zi înainte şi nu fuseseră implicaţi în evenimente, ci fusesera reţinuţi fie din cauza aspectului „suspect”, fie din cauza unor bătrâni delatori. Unul dintre ei, brunet, mai scund decât mine, îmbrăcat cu un palton, mi-a oferit şi o ţigară. Am refuzat, declarându-mă nefumător.

            Ceea ce şi eram, de fapt. Trăsesem primul fum dintr-o ţigară „Top”, celebră pentru filtrul din hârtie igienică, în toamna lui 1989. Nu-mi plăcuse. În clasa a X-a aveam să încep să mă fandosesc cu ţigările, dar fără să fumez efectiv, pentru a o face de-abia în primăvara anului 1992. După paisprezece ani de fumat intensiv aveam să mă las şi să mă apuc din nou după alţi şase... Dar asta deja e o altă istorie!

            Cei din jurul meu erau cu toţii speriaţi. Era şi greu să nu fii, privat de libertate în felul acesta abuziv si neştiind ce te aştepta. Unii însă se controlau mai bine, alţii mai puţin. Au existat şi câteva momente de revoltă verbală la câţiva, cărora nu m-am alăturat, nefiind prea convins de eficacitatea vociferărilor în situaţia dată, destul de repede potolite de către procuroarea uşor isterică, dar totuşi politicoasă.

            Nici eu nu făceam excepţie de la spaima generală. De fapt, tocmai pentru că fusesem în Palatul Victoria cu o zi înainte şi recunoscusem acest fapt, eram probabil chiar mai înfricoşat. Aveam momente în care simţeam că viaţa mea a luat practic sfârşit, că voi ajunge la şcoala de corecţie sau chiar mai rău, că nu aveam să mai fiu liber decât peste foarte mulţi ani şi că întreg destinul meu va fi marcat şi distrus de asta. Desigur, aceste momente alternau cu perioade de relativ calm şi chiar uşor optimism. Bazat pe nimic, având doar rolul să-mi echilibreze starea emoţională.

            La un moment dat, de undeva de alături a început să cânte un pian. Din când în când, printr-o altă uşă care dădea în direcţia de unde se auzea muzica, treceau înainte şi înapoi diverşi ofiţeri. Printre cei aflaţi într-o aşteptare plină de incertitudini pe scaunele de lângă perete, oameni cu aspect divers şi cu vârste variind între adolescenţa timpurie şi cincizeci de ani, cele mai negre bănuieli au inceput să se răspândească. Comunismul de-abia căzuse, semne că Securitatea, cu tot trecutul ei criminal, era încă activă existau destule, iar, nu în ultimul rând, cu toţii văzuserăm filme cu nazişti, în care câte un instrument muzical ascundea zgomotul abominabil al unei camere de tortură. Aşa că o spaimă nebună, vecină cu panica, ne-a cuprins cât timp a cântat pianul acela!

            Au trecut câteva ore bune până când ceva concret să se întâmple. Mai mulţi din cei care dăduseră deja declaraţii, ne-am trezit încolonaţi şi scoşi din sala cea mare. Afară, un ofiţer a început să organizeze soldaţii.

            - E timpul să învăţaţi cum se duc prizonierii!

            Si cu aceste vorbe le-a indicat ostaşilor cum să ne apuce de braţe şi să ne conducă. Am coborât astfel din nou la parterul clădirii si am fost ghidonaţi pe alte coridoare cu covoare strânse şi cu soldaţi care frecau menta pe acolo. De data aceasta nu ne-a atacat nimeni. Aşa că am profitat de ocazie să mă uit în jur, după mult clamatele distrugeri. Dar, se pare că se făcuse curăţenie, căci nu se mai vedeau niciun fel de urme ale zilei anterioare.

            Am ajuns în curtea din spatele Palatului Victoria, unde m-am trezit împreună cu un grup destul de numeros urcat într-o dubiţă de poliţie. Adică de miliţie, dubiţele de atunci nemaiputând fi zărite astăzi. Înăuntru, în cabina înghesuită şi întunecoasă, nu aveam niciun fel de vizibilitate. Doar cei aflaţi lângă uşile interioare, dotate cu nişte mici luminatoare cu gratii, care separau cabina prizonierilor de spaţiul rezervat unui eventual gardian, mai reuşeau să zărească ceva în afara maşinii. Cel mai cumplit lucru însă în aceste automobile era aerisirea. Eram îngrămădiţi şi tot drumul am simţit că ne sufocăm, într-atât de neaerisită era cabina.

            Dubiţa a demarat după un oarecare interval de la îmbarcarea noastră. Ştiam că ne mişcam, dar numai cei doi care stăteau lângă uşi reuşeau să ne zică din când în când pe unde suntem. Ceilalţi speculau încotro am putea fi duşi. Cea mai sinistră ipoteză, care ne făcea tuturor pielea de găină, era sediul Securităţii din Calea Rahovei. S-a mai pomenit, din câte îmi aduc aminte, şi de secţia 1 poliţie.

            Grupul cu care călătoream era unul destul de divers. Eram cu toţii bărbaţi, cam ăsta era singurul punct comun. Eu eram cel mai tânăr. Cel mai bătrân avea peste patruzeci de ani. Din toţi câţi eram, doar doi mai fuseserăm în Piaţa Victoriei cu o zi înainte. Dacă era şi vreun altul, acesta nu recunoştea. Dar, în orice caz, majoritatea celor cu care călătoream nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu revolta de-abia încheiată, ba chiar şi cu Opoziţia. Pur şi simplu, ţinuta ori fizionomia lor nu plăcuseră sau existase vreo fosilă vie care să-i denunţe drept ostili regimului.

            Aşa cum am spus, unul singur, în afară de mine, recunoştea că participase la demonstraţia din 18 februarie. Stătea vizavi de mine, un individ destul de înalt, cu o barbă încarunţită destul de lungă şi cu o figură tipică de intelectual, care, pe când relatam fiecare cum ajunseserăm acolo, în acea nefericită situaţie, a precizat:

            - Eu am bătut la maşină proclamaţia...

            Stiu că în clipa aceea m-am uitat mai atent la el, realizând că îl văzusem cu doar câteva ore înainte, în cursul serii, în palatul ocupat de protestatari. Sau, cel puţin, aşa am crezut atunci.

            Un alt ins pe care mi-l aduc aminte mai clar este un barbat între treizeci şi patruzeci de ani, brunet, grăsuţ, care a spus următorul lucru:

            - Dacă scapă vreunul, să povestească ce ni s-a întâmplat.

            Cu toţii am fost de acord şi astfel s-a ajuns la legământul pe care îl pomeneam în chiar primul paragraf al acestei rememorări şi pe care eu îl aduc la îndeplinire acum.

            În cele din urmă unul dintre oamenii de lângă uşi, un tânăr de vreo treizeci de ani, brunet, figură comună, a anunţat:

            - Intrăm pe bulevardul Titulescu... a, ne îndreptăm spre secţia 4. Acolo mergem.

            Am simţit cum dubiţa face diverse manevre şi cum opreşte, apoi uşile s-au deschis şi nouă ni s-a făcut semn să coborâm. Ne-am trezit într-o curte ce aparţinea, într-adevăr, secţiei 4 de poliţie, aflată şi azi în exact aceeaşi locaţie. Am fost aliniaţi de către soldaţi, apoi conduşi în interiorul sectiei de poliţie şi împrăştiaţi în diverse birouri.

            M-am trezit astfel într-o cameră mică, bine luminată prin fereastra cu gratii, în care se aflau cel puţin un fişet şi un birou plin de hârtii. Se afla acolo şi un telefon. După ce am fost aşezat  în faţa biroului, i-am întrebat pe cei doi poliţişti în civil prezenţi dacă pot să dau un telefon- recunosc că m-am gândit la filmele americane în care cel reţinut sau arestat are, întotdeauna, dreptul la un telefon. Aflându-mă însă în România anului 1990, am fost refuzat. Asta a adăugat o presiune suplimentară la tensiunea în care şi aşa şi aşa mă târâiam cu greu. Se cam făcuse ora când ar fi trebuit să ies de la liceu, ba chiar să ajung pe acasă, şi mă gândeam cât de îngrijoraţi vor fi fiind ai mei...

            Apoi am rămas singur. Cei doi au ieşit din birou şi nu aveau să se întoarcă prea curând. M-am uitat în jur. Şanse de evadare nu prea aveam. Pe culoar aş fi fost cu siguranţă interceptat, iar fereastra era inutilizabilă din cauza gratiilor. M-am gândit să folosesc telefonul, dar nu ştiam dacă nu cumva trebuia să formez un prefix pe care nu îl cunoşteam ca să accesez exteriorul şi, în plus, mă temeam să nu fiu surprins.

            Dilema legată de folosirea telefonului a luat sfârşit în mod abrupt, când în cameră a intrat un bărbat ce mi se părea a fi între patruzeci şi cinci şi cinzeci de ani, nu foarte înalt, gras, brunet, parcă şi cu o chelie sau un început de chelie, trăsături ale feţei destul de anodine, îmbrăcat la patru ace, în costum, cămaşă albă şi cravată, pe care le purta impecabil.

            S-a recomandat, politicos. Nu i-am reţinut numele, dar ştiu că s-a prezentat ca fiind procuror. Îmi vorbea cu o voce egala, uşor indiferentă, dar deloc ostilă, punându-mi fel de fel de întrebări, pe care le repeta ciclic, aşteptând să mă surprindă cu un răspuns diferit sau mai amănunţit decât cel anterior. A trebuit să fiu foarte atent ca asta să nu se întâmple. Omul reuşea chiar să mă ameninţe fără să pară că o face. Nu voi uita niciodata când mi-a zis:

            - Dumneata ştii că te faci vinovat de violare de domiciliu (şi/sau pătrundere prin efracţie, nu mai ştiu exact) pentru că ai intrat în Palatul Victoria fără să fi fost invitat? Pentru asta se face închisoare de la (...)  până la (...). - nu-mi aduc aminte cifrele- Vei fi închis într-un centru de reeducare până vei împlini şaisprezece ani, apoi vei fi transferat într-o închisoare pentru minori şi, la optsprezece ani, în penitenciar.

            Auzind acestea, mi-a îngheţat sângele în vine. Viaţa mea, aşa cum mi-o imaginasem, luase sfârşit. Un sentiment care mă tot bântuise pe parcursul acelei zile cumplite şi care era acum cu atât mai amplu. Deja aveam viziuni ale vieţii de închisoare, între indivizi care-mi întorceau stomacul pe dos, pierzându-mi virginitatea într-un cu totul alt mod decât cel pe care mi-l doream- atât de mult de altfel la cei cincisprezece ani ai mei (iar când mă gândeam la asta aveam şi flash-uri cu chipul Mihaelei Taraş, de care eram încă îndrăgostit la acea vreme)-, transformat poate într-un homosexual şi, mai târziu, după mulţi ani, revenind într-o libertate chinuită, fără să am facultate şi liceul terminat, asta dacă nu cumva temniţa m-ar fi eliminat fizic. Plin de teamă, mi-am jurat să fac totul ca să rezist...

            Interogatoriul meu, căci despre asta era vorba, nu a început însă în acest fel. De fapt, în felul său destul de manierat, rotofeiul procuror m-a atras mai întâi în dialoguri pe care le-aş putea numi teoretice, lansate prin întrebări de genul:

            - Dacă nişte demonstranţi ar lua cu asalt Casa Albă, ce crezi că ar face Bush (tatăl, nu fiul- n.a.)? Eu cred că ar ordona restabilirea ordinii prin forţă, poate chiar ar ordona să se tragă.

            Până şi acest gen de întrebări au fost repetate pe parcursul audierii, de parcă opiniile mele chiar ar fi interesat pe cineva. Dar, evident, scopul real era stoarcerea mea de orice fel de informaţii privind cele întâmplate cu o zi înainte, mai ales că, dintre cei reţinuţi, aparţineam minorităţii care chiar participase la revoltă.

O întrebare nu avea însă să se repete. Când am relatat modul în care am fost reţinut, procurorul m-a întrebat dacă doresc să fac plângere împotriva soldaţilor care m-au lovit. Având senzaţia că nimic bun nu ar putea ieşi din asta, preocupat mai mult de soarta mea şi cuprins, aşa cum am mai zis, de un vag început de sindrom Stockholm, am declinat oferta.

            Au trecut mai multe ore de discuţie, să-i spunem, liberă. În cursul căreia procurorul m-a descusut în fel şi chip, iar eu am reuşit să mă ţin de ceea ce afirmasem în declaraţia dată mai devreme în sala cea mare din Palatul Victoria. Mai ales la punctul privitor la ce alte persoane aş fi putut recunoaşte a insistat foarte mult procurorul, dar şi eu m-am încăpăţânat să susţin că nu aş fi fost în stare să identific pe nimeni. Evident, în afară de mama pe care, aşa cum am spus mai devreme, am băgat-o în cofă încă de la început, din cauza panicii. Oricum, eu am învins, căci, în ciuda tuturor tertipurilor psihologice folosite, procurorul nu a reuşit să mă facă să relatez altceva decât faptele ştiute, până la urmă, de toată lumea.

            Apoi, după ce am terminat de istorisit detaliat cele întâmplate, am început să scriu o nouă declaraţie. După un tipic pe care poliţia română pare să-l folosească dintotdeauna şi îl foloseşte şi în prezent, fără însă a fi trecut în vreo lege, de fapt chiar contrazicând norma juridică, procurorul mă mai punea să povestesc, apoi îmi dicta el ce să scriu, dând formă la ceea ce tocmai narasem. Procedură care se tot repeta pe măsură ce înaintam şi cu descrierea faptelor pentru a doua oara, şi cu declaraţia. Din pricina luxului de amănunte inutile date de către mine şi pe care procurorul a ales să le consemneze în depoziţia scrisă, redactarea acesteia a durat alte ore, încât când am terminat se făcuse întuneric afară.

            Un episod pe care mi-l amintesc în mod distinct a fost când m-am trezit că dictarea procurorului a cuprins un detaliu în favoarea mea, care aproape că mă exonera de răspundere, un detaliu pe care eu nu îl menţionasem şi care, de altfel, nu avea nimic de-a face cu realitatea. Sincer să fiu, acum, după un sfert de secol, îmi este imposibil să-mi reamintesc exact despre ce era vorba- poate dacă aş avea ocazia să recitesc declaraţia pe care am dat-o atunci...-, dar pot să simt şi acum surprinderea care m-a cuprins, ca şi atitudinea de tip „bogdaproste” cu care am scris ceea ce mi se dicta, fără să crâcnesc sau să comentez în vreun fel.

            În final, am datat şi am semnat fiecare pagină a stufoasei şi kilometricei mele declaraţii, apoi am mai rămas puţin singur, după care un poliţist în civil m-a condus într-o sală de aşteptare întunecoasă unde se aflau tovarăşii mei de suferinţă. Aceştia s-au uitat cu o curiozitate uşor surprinsă spre mine. Aveam să aflu în curând şi explicaţia. Interogatoriul meu durase cel mai mult. Unii dintre ei stăteau la taifas în sala cu bănci de lemn de ore întregi, cănd am fost adus şi eu.

            M-am trezit ocupând un loc într-o dispunere asemănătoare celei din Palatul Victoria, de mai devreme din aceeaşi zi. La perete, pe băncile de lemn de care am pomenit, stăteam noi, cei reţinuţi. Prin faţa noastră treceau poliţiştii. Vizavi de noi stătea un barbat şaten, slab, de statură potrivită, cu ochii căprui sau negri, tuns scurt şi cu o mustaţă ce-i încadra buzele, care se tot străduia să ne întreţină moralul, spunându-ne bancuri.

            La un moment dat, m-am trezit interpelat de către acesta:

            - Îmi pari cunoscut. Cum te cheamă?

            - Alexandru Cristian Surcel.

            - Esti cumva rudă cu Sandu Surcel?

            - Da, e tatăl meu. De ce?

            - De-aia îmi păreai cunoscut... Da, îl ştiu.

            Nu mai vorbisem cu tatăl meu din 1985 sau 1986, exceptând momentul Cernobâl, când l-am sunat să-i spun că se distribuie iod copiilor (şi eu am luat o doză atunci), ca să mă asigur că va primi şi fratele pe care nu mi-l cunoşteam încă, şi de asemenea nu aveam să vorbesc cu el până în 1992. Aşa că mama avea să fie cea pe care s-o întreb despre identitatea poliţistului care îl cunoştea pe tata. Din descrierea mea, ea avea să presupună că respectivul personaj era nimeni altul decât fostul securist care supraveghea oficial înainte de 1989 mediile artiştilor plastici din Bucureşti- tata fiind sculptor- un individ inofensiv pe care artiştii obişnuiau sa-l îmbete. Mult mai recent, tata a venit cu o altă variantă, că acel poliţist în civil ar fi fost de fapt vărul său Filotti, fost ofiţer de securitate înainte de 1989, care i-ar fi spus că s-ar fi aflat în acea seară de 19 februarie 1990 la secţia 4 poliţie şi că m-ar fi întâlnit acolo, în timpul reţinerii mele.

            În ciuda bancurilor şi a conversaţiei sprinţare, stăteam ca pe ghimpi. Şi, dacă e să mă iau dupa căutăturile celorlalţi, nu eram singurul. La un moment dat, a apărut un alt personaj în civil care a anunţat că va citi de pe o listă numele celor care pot să plece. Aveam un licăr de speranţă, dar eram totuşi convins că numele meu nu avea cum să fie pe acea listă. Participasem la revoltă şi recunoscusem asta. Nu mică mi-a fost surpriza când m-am auzit strigat. Surescitat, nu ştiam cum să plec mai repede, dar, totuşi, am întrebat dacă pot să dau un telefon.

            De data aceasta mi s-a permis. Am sunat acasă şi am constatat că ai mei bănuiau ce s-a întâmplat. Le-am confirmat repede supoziţiile, le-am zis unde mă aflu şi că pornesc spre casă. Când mama m-a anunţat că vine să mă ia, am simţit că mă cuprinde disperarea. Mă temeam ca, odată ajunsă, să nu fie ea reţinută sau arestată; în definitiv, vorbisem despre participarea ei la revoltă, nereuşind decât să escamotez unele amănunte, cum a fost, de exemplu, participarea ei la redactarea proclamaţiei; în timp ce eu măcar eram minor, ea era majoră... Aşadar, m-am opus cu hotărâre şi am şi pornit înapoi spre libertate. Am ieşit din curtea secţiei, însoţit de alţi foşti camarazi de arest. În câteva minute, ne-am despărţit fără să ne mai spunem nimic, fiecare luând-o pe drumul său. Eu m-am grăbit spre Basarab şi, de acolo, acasă. Era ora nouă seara.

            Când am ajuns la mine pe stradă, mi-a ieşit în întâmpinare mama. În clipa în care  a ajuns lângă mine, mi-a tras o palmă peste faţă de am văzut stele verzi şi a început să ţipe la mine:

            - Unde te-ai dus?... Nu ţi-am spus să vezi Piaţa Victoriei pe dedesubt?!?... Ce ţi-a trebuit să te duci la manifestaţie?...

            Ca să fiu sincer, nu mi-a păsat de palma aceea. Ma bucuram prea mult să o văd şi să fiu liber ca să mai conteze faptul că mi se aplicase o astfel de corecţie în plină stradă.

            În cele din urmă s-a calmat şi am ajuns acasă. Acolo, după ce mi-am relatat pe scurt peripeţiile, mi s-a povestit despre reportajele difuzate de către TVR pe tot parcursul zilei, inclusiv despre arestaţii din seara zilei anterioare, cei prezentaţi de postul naţional de televiziune fiind, în majoritate, romi, copii ai străzii şi dizabilitaţi neuropsihic. Acum poate părea amuzant, atunci nu era deloc, dar după ce ai mei realizaseră cam ce se întâmplase cu mine de nu mai ajungeam acasă, aşteptaseră efectiv să-mi vadă şi mie faţa la televizor, din postura de arestat.

            Epilog

            După nici o săptămână, alte evenimente aveau să eclipseze cele întâmplate. În 25 februarie, aşa cum am spus, murea străbunica mea, Elena Nichifor, la optzeci şi trei de ani fără exact o lună. Moartea ei era o veste anunţată de un an, dar asta nu a însemnat mai puţin regret. Îmi aduc şi acum aminte seara în care, venind dinspre staţia autobuzului 178 m-am uitat spre fereastra livingului nostru şi parcă lumina lustrei mi-a spus că inevitabilul se produsese. Am intrat întrebând dacă a murit, apoi i-am găsit făptura micuţă zăcând nemişcată pe patul în care dormise de atâţia ani...

            În aceeaşi zi începea un mare circ. CPUN-ul. Căruia i-am dat atenţie de-abia după înmormântare. Iar la o lună de la evenimentele relatate în această povestire se vărsa din nou sânge, la Târgu Mureş. Era ultima bătălie (sper!) a unui război început în anii 900, când Arpad se luptase cu „ducii” Menumorut şi Glad şi când ungurul Tuhutum uzurpase tronul transilvan al românului Gelu, căzut cu arma în mână pe malul râului Almaş. Pentru o clipă, măsurată la scara istoriei, lupta între FSN şi Opoziţia anticomunistă a cedat locul acestui conflict vechi de o mie de ani. Apoi însă, lucrurile au revenit la matcă... Din fericire pentru România, care astfel nu a urmat soarta Iugoslaviei.

            22 aprilie 1990. O zi frumoasă, caldă, însorită. La unsprezece treizeci eram în Piaţa Unirii strigând „Jos Iliescu” şi „Jos comunismul” la mitingul electoral al Grupării Democratice de Centru, cartelul unui mare număr de partide dintre care, din câte ştiu, nu a supravieţuit până azi niciunul. Nu simpatizam cu această organizaţie, dar o susţineam ca pe o parte a Opoziţiei. A urmat apoi, în Piaţa Charles de Gaulle, pe atunci numită încă a Aviatorilor, mitingul electoral al ţărăniştilor lui Corneliu Coposu. Nici cu ei nu simpatizam în mod special. Între timp realizasem că cel mai bine mi se potrivea liberalismul şi mă orientasem ca preferinţe către Partidul Naţional Liberal.

            Pe la trei după-amiază m-am aflat în coloana care s-a deplasat la apropiatul sediu al TVR. Eram la câţiva metri de revoluţionarul Dumitru Dincă când acesta s-a adresat adepţilor săi din grupul de protestatari intitulat pompos „Alianţa Poporului”, anunţându-i că vor bloca Piaţa Universităţii. Ceea ce s-a şi întâmplat pe la orele şapte seara, dar eu nu am mai participat şi la acea ultimă acţiune a zilei.

            Am descins pentru prima dată în „Zona Liberă de Neocomunism” în chiar ziua în care aceasta a fost efectiv proclamată şi s-a deschis celebrul balcon al Facultăţii de Geologie: 25 aprilie. M-am dus acolo de la liceu, însoţit de Cornel Bobâlcă, şi am stat cam o oră, din câte îmi aduc aminte. În zilele următoare aveam să tot revin, singur ori însoţit, uneori de colegi de şcoală, alteori de mama, ba uneori şi de bunicul Gabriel Becke- care îşi aducea un scăunel pliant, întrucât boala ce avea să-l secere în ajunul primului război din  Golf, la nici un an mai târziu, nu-i permitea să stea mult timp în picioare.

            Însă, la capătul discursurilor, scandărilor, cântecelor, aplauzelor adresate feseniştilor în trecere sau presupuşilor securişti infiltraţi, reportajelor false şi rău-voitoare ale Televiziunii Române, a venit şi Duminica Orbului, 20 mai 1990, primele alegeri generale libere după cele din decembrie 1937. FSN a obţinut şaizeci şi sase- şaizeci şi şapte la sută, iar Ion Iliescu optzeci şi cinci la sută. Victoria Puterii era zdrobitoare. Nimic uimitor, dacă stăm să judecăm lucrurile la rece. Mai trist era faptul că deruta pe care o stârniseră în ţara neobisnuită cu aşa ceva demonstraţiile opozanţilor fusese din plin folosită la consolidarea numărului şi aşa enorm de voturi în favoarea  preşedintelui Iliescu şi a FSN.

            Am luat pentru ultima dată parte la manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii în 24 mai 1990. Atunci când majoritatea organizaţiilor participante s-au retras, iar balconul a fost închis. Sub presiunea mulţimii, s-a promis organizarea câte unui mare miting în fiecare zi de 21 şi în fiecare joi (21 Decembrie 1989 căzuse joia, iar marea demonstraţie se revendica din acea zi eroică).

            Cand m-am trezit în dimineaţa de 13 iunie 1990, mi-au parvenit veşti şocante. Piaţa Universităţii fusese deblocată în forţă, greviştii foamei dispăruseră, muncitorii de la IMGB atacaseră Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. Câteva ore mai târziu, mulţimi furioase străbăteau Bucureştiul. Sediile Ministerului de Interne, Poliţiei Capitalei şi SRI erau atacate. Când protestatarii au pătruns în sediul TVR, am sperat la un nou 22 decembrie. Nu a fost să fie. De data aceasta televiziunea şi-a întrerupt transmisia, iar când aceasta a revenit, a apărut Iliescu ca să vorbească ţării despre iluzorii rebeliuni legionare şi să cheme „oamenii de bine” să restabileasca ordinea. Ceea ce nu ştiam atunci, trenurile cu mineri erau deja pe drum la ora respectivă...

            Seara s-a tras în plin. Mi-a confirmat asta şi prietenul meu Romeo Chivu, care a luat parte la asaltul Ministerului de Interne. Au fost morţi, lucru pe care regimul a încercat mult timp după aceea să-l disimuleze. În zori, când au sosit minerii din Valea Jiului, noua revoltă fusese reprimată. Dar zarurile erau deja aruncate şi, pentru două zile, Capitala României s-a scufundat în cea mai neagră barbarie şi teroare, ce avea să fie urmată de ani de izolare externă şi de dispreţ faţă de ţara noastră.

            Personal, îmi învăţasem lecţia în acel 18-19 februarie, despre care realizam acum că nu fusese nimic altceva decât repetitia generală a mult mai violentului 13-15 iunie. Aşa că am ales sa scrâşnesc din dinţi şi să aştept ca nebunia să se termine, înainte de a mă arăta în vreun fel pe baricade. Cand am întâlnit minerii, urcaţi într-un camion, am evitat şi să mă uit la ei prea insitent, nu care cumva să-mi desluşească ura din priviri. O ură pe care, chiar în 15 iunie 1990, am descărcat-o într-o poezie naivă, pe care o voi reproduce totuşi aici nu pentru valoarea ei literară absentă, ci pentru că exprima perfect starea mea de spirit din acea a treia zi a celei mai crunte dintre mineriade:

„Blestem

Blestemaţi fiţi comunişti,

Voi, neam de fascişti,

Arde-v-ar TAB-urile,

Omorî-v-ar tancurile!

Piei-v-ar sămânţa în haos,

Cum aţi trimis voi pe alţii în naos!

Blestemaţi fiţi securişti,

Slugi ale nopţii, fii ai morţii!

Înghiţi-v-ar lava fierbinte

Că aţi muşcat cu prea mult dinte!

Tortura-v-ar pân-la moarte,

Cei ce i-aţi schinguit în noapte!

Blestem ţie, Iliescu Ion,

În mină să ajungi pe Don!

Că ai minţit şi înşelat

Poporul l-ai învrăjbit în lung şi-n lat!

Moartea să te-nghită iute

Că sub tine ţara pute!

Blestem ţie, Roman Petre,

Să te ia ai tăi în pietre!

Blestem vouă, activişti,

Să vă bată poliţişti!

Blestem ţie, FSN, cu alte tale căpetenii

Să pieri dizolvat, de-ale tale şiretenii!

Blestem ţie, Teoctist,

Patriarh anticrist,

Oamenii să nu-ţi mai dea

Decât pe spate o vergea!

Puşcăria să vă-nghită căpetenii FSN

Porci deştepţi, notorii, de rasă Brucane!

Blestem vouă, partide feseniste,

Poporul să vă treacă-n negre liste!

Şi-ale voastre căpetenii

Să se ducă la Vălenii,

Politica să o facă,

În agricultură, maică!

Blestem vouă, fesenişti şi minieri,

Prostia să vă iasă pe nas ca şi ieri!

Amarnic să vă căiţi, dar iute,

Că ne-ncalecă şi pute!

Voi, ce nu ne-aţi lăsat să-i dam jos,

Să-i aruncaţi voi, peste Nistru, că-s de prisos!”

            Imediat după plecarea minerilor, am privit cu satisfacţie cum Piaţa Universităţii a fost din nou blocată, pentru câteva zile. Ea avea să mai fie invadată de protestatari în august şi apoi  de repetate ori până prin 1991, dar nu aveam să mă mai implic în acele manifestări un pic prea anarhice pentru gustul pe care reuşisem să mi-l formez participând la mişcările de stradă din acele prime luni de democraţie. Aşa cum nu aveam să mă mai amestec cu acei nostalgici care, ani la rând, vor continua să se adune în jurul havuzului dintre clădirea Universităţii, cea a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” şi blocul „Dunărea”, ca să discute politică.

            În schimb, am luat parte în iulie la demonstraţia „cămăşilor albe” din Piaţa Operei pentru eliberarea lui Marian Munteanu şi a lui Nica Leon, la imensul marş comemorativ din 15 noiembrie 1990, fulminat debut al Alianţei Civice, care, sub impactul liberalizării preţurilor, a depăşit ca participare tot ce fusese până atunci, cu excepţia lui 22 Decembrie 1989, precum şi la demonstraţia descurajată de ger din 21 decembrie 1990, din nou în Piaţa Universităţii. Am ascultat la radioul unui autoturism parcat, pe stradă, ştirile despre arestarea lui Gorbaciov, şi am traversat in 25 septembrie 1991, înainte de a începe efectiv ostilităţile, Piaţa Victoriei inundată de minerii de data aceasta stârniţi împotriva guvernului Petre Roman- ceea ce nu înseamnă că am fost de partea lor. În 1993 am luat parte la demonstraţiile de la Ambasada Rusiei pentru eliberarea grupului Ilaşcu, după ce participasem la alte proteste de stradă dedicate Basarabiei. În fine, în 1996, am participat la petrecerile clubului „Eu, tu şi Emil”, în care nu am crezut, dar în care era implicat bunul meu prieten Leonard Angelo Andreescu, am stat într-o zi cu soare să strâng semnături pentru candidatura lui Emil Constantinescu şi m-am bucurat de victoria acestuia în Piaţa Universităţii şi la sediul Asociaţiei 21 Decembrie. Ultima dată am luat parte la un protest de stradă din acel prim deceniu de post-comunism în ianuarie 1999, când  m-am alăturat marşului tăcut împotriva venirii în Bucureşti a hoardelor penultimei mineriade, cunoscută şi drept „mineriada Costeşti”.

            Nu pot însă încheia fără a vorbi despre reverberaţiile acelui 18-19 februarie, căci aveam să mă mai întâlnesc cu el în diverse împrejurări. Prin toamna anului 1990 mi-am pierdut buletinul. Aşa că, atunci când mi-a venit o citaţie într-un proces penal pentru martie 1991, am ignorat-o, presupunând că cel care mi-a găsit buletinul îşi asumase identitatea mea.

            Tot în primăvara acelui an, m-am întâlnit cu tanchistul care mă ridicase din Piaţa Victoriei în 19 februarie 1990. Era revenit la civilie acum şi se plimba cu prietena lui prin Herăstrău. Eu eram singur, plecasem de la liceu şi mă abătusem prin parc. M-am trezit oprit de omul care mai nou îşi lăsase o frumoasă barbă neagră. De-abia după ce mi-a atras atenţia l-am recunoscut. M-a întrebat dacă eu sunt cel care a fost la Palatul Victoria atunci, în februarie 1990, parcă vrând sa-i reveleze ceva femeii care îl însoţea. I-am raspuns că da, apoi ne-am salutat şi ne-am văzut fiecare de drumul lui.

            După câteva luni de la pierdere, m-am trezit că un vecin îmi aduce la uşă buletinul, declarând că îl găsise nu mai reţin unde- ştiu însă că îmi căzuse din buzunarul de la piept într-un 178. Aşadar, nimeni nu-l folosise ca să-şi creeze o identitate falsă. Prin urmare, când mi-a venit o nouă citaţie pentru un termen de înfăţişare din 23 decembrie 1991, am hotărât să mă prezint.

            La etajul vechiului Palat de Justiţie, pe atunci nerenovat şi deja pustiu în debutul vacanţei judecătoreşti de iarnă, am descoperit că procesul în care fusesem chemat ca martor, deja a doua oară, era chiar procesul lotului 18 februarie, de care mai auzeam din când în când la ştiri, concomitent cu procesul celor arestaţi în 13 iunie. Inculpaţii mi-au stârnit o milă profundă. În mod cert, cei care instrumentaseră dosarul selectaseră pe cine să pună sub acuzare dintre indivizii capturaţi în seara zilei de 18 februarie 1990 în interiorul Palatului Victoria: romi şi persoane cu dizabilităţi neuropsihice vizibile. Pe cei care arătau mai răsărit sau căzuseră în plasă a doua zi îi selectaseră ca martori, aşa cum era  şi cazul meu.

            A fost prima mea apariţie în instanţă şi am folosit-o din plin, căci între timp mă cam hotărâsem că voi urma dreptul. Aşa că am început să turui, îngropând completul şi procurorul de şedinţă în sute de amănunte nesemnificative, rămânând la varianta incapacităţii de a recunoaşte pe cineva şi contestând orice fel de distrugeri. Doamna procuror a ţinut să-mi pună o întrebare relativă la distrugerile de bunuri, oferindu-mi ocazia şi satisfacţia de a-i atrage atenţia că deja declarasem asta, înainte de a da răspunsul propriu-zis.

            Audierea din 23 decembrie 1991 a fost ultima mea „reîntâlnire” cu cele întâmplate în 18-19 februarie 1990. Adevăratul epilog al povestii. Apoi istoria şi-a urmat cursul şi, în ianuarie 2007 când finalizam consemnarea în scris a tuturor amintirilor legate de evenimentele acelor două zile, am considerat că următoarea intrare de jurnal constituia o încheiere perfectă a acestei povestiri şi, prin urmare, i-am ataşat-o:

„Revelionul Integrării

            Aseară în mod festiv în Piaţa Universităţii din Bucureşti a fost marcat momentul integrării României în Uniunea Europeană. Nu tocmai întâmplător acolo este locul unde, pe la finele lunii aprilie 1990, a fost arborat pentru prima dată în ţara noastră drapelul Uniunii Europene (pe atunci încă Comunitatea Economică Europeană). Am fost atunci acolo, aşa cum am fost şi acum în Piaţa Universităţii. Au trebuit să treaca aproape şaptesprezece ani ca, în sfârşit, cei care atunci am luptat pentru înlăturarea deplină a comunismului din România şi împingerea ţării pe un alt curs al istoriei să simţim, în fine, cu adevărat, gustul victoriei. Este adevărat, acum tribuna s-a aflat în capătul opus al pieţei faţă de balconul istoric, deschis în 25 aprilie 1990. Iar cei care acum s-au împăunat cu gloria momentului, pe vremea aceea susţineau FSN-ul şi pe preşedintele Ion Iliescu, acela care a reprimat in sânge "golaniada" şi a chemat minerii în ceea ce a fost unul dintre cele mai atroce episoade din istoria românilor. În timp ce reprezentanţii ultimului şi celui mai important partid istoric care mai înseamnă ceva în politica româneasca, cei care încă de acum şaptesprezece ani nu se fereau să afirme că îşi propun o Românie capitalistă şi integrată în construcţia europeană, fiind printre puţinii care aveau curajul ăsta, au fost "exilaţi" în Piaţa Revoluţiei.”

            Nu era însă încheierea perfectă, nici pe departe, pentru că nici integrarea în Uniunea Europeană nu a însemnat acel capăt de drum dintre o Românie mutilată de o jumătate de secol de totalitarism şi România normală. Integrarea europeană a fost doar o etapă de parcurs a unei tranziţii care nu s-a încheiat nici după douăzeci şi cinci de ani. Răul început cu violenţa mineriadelor şi a campaniei mincinoase prin care în 1990 oamenii fostului regim dinainte de 1989 şi-au asigurat monopolul puterii, pentru a prelua apoi controlul economiei şi pentru a se revărsa din FSN-ul iniţial în toate partidele politice mai importante, flagelul corupţiei şi al incompetenţei cultivate de aceştia, a continuat.

Aşa că în 2012 Piaţa Universităţii s-a trezit din nou pentru a pune sistemul sub semnul întrebării. Anul următor, 2013, Roşia Montană a reprezentat declanşatorul unor mişcări de contestare şi mai ample, apropiindu-se de nivelul celor din 1990. Iar în 2014 evenimentele au arătat că totul, inclusiv clasa politică, este în reconfigurare. Avem şansa normalităţii, acum mai mult ca niciodată, dar trebuie să punem umărul cât mai mulţi dintre noi. Pe scurt, singura încheiere posibilă a acestei povestiri este că mai e de lucru.

Foto: Mircea Ordean şi Cristian Chiriţă