Având
în vedere că ne aflăm în plin Marş al lui Ştefan cel Mare, pornit de la a patra
Mare Adunare Naţională de la Chişinău, de duminica trecută, din 5 iulie 2015,
şi care-şi va atinge apogeul în acest week-end, cu Podul de Oameni de la
Ungheni de mâine şi cu marele marş unionist de la Bucureşti, duminică, sincer
nu aş fi dorit să adaug aici vreo postare cu orice alt subiect. De luni încolo
da, dar nu la începutul acestui week-end care, sunt convins, va rămâne în
cărţile de istorie ca o succesiune de evenimente mult mai importantă decât
tribulaţiile cabotine ale syriziştilor
greci.
Numai
că din slăbiciune omenească nu pot să asist la finalul caragialesc al scandalului
creat de nişte şmecheraşi care, dacă nu ar fi fost din portul din Pireu, s-ar
fi integrat perfect în peisajul şmenului dâmboviţean, şi să nu zic chiar nimic.
Cu atât mai mult cu cât pe Facebook-ul ultimelor zile am văzut destul de mult entuziasm
naiv faţă de ceea ce era, în mod evident, un amestec dizgraţios de demagogie şi
foarte mult tupeu. Supărarea unora pe politicile de multe ori imbecile şi
inutil dureroase ale Fondului Monetar Internaţional sau ale Comisiei Europene,
dar şi pe propria noastră clasă politică suferind cam de aceleaşi defecte ca şi
cea elenă- corupţie, evazionism, neseriozitate, incompetenţă-, i-a determinat
să ia în braţe Syriza şi pe liderul acesteia, Alexis Tsipras, fără să se uite
puţin ce fac şi ce vor de fapt aceştia. Pentru că, vedeţi oameni buni, faptul
că cineva e rău, nu-l face pe adversarul respectivului neapărat bun.
Aşadar,
Syriza a câştigat alegerile în Grecia promiţând că va pune capăt definitiv
austerităţii, că va reda ţării demnitatea şi suveranitatea, că va apăra
democraţia împotriva „terorismului” financiar reprezentat de Troika- Fondul
Monetar Internaţional, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană. Mulţi nu
au sesizat atunci, ca dovadă însăşi câştigarea alegerilor şi toate ropotele de
aplauze din partea întregii stângi radicale europene, dar în cazul Greciei între
aceste obiective exista o contradicţie ireconciliabilă. Pentru că dacă Grecia
doreşte să nu mai existe ingerinţe ale Troikăi, atunci ea trebuie să-şi
echilibreze bugetul, adică să-şi rezume cheltuielile la nivelul permis de ceea
ce economia greacă poate produce, eventual cu o nouă filosofie fiscală şi sigur
cu o mai bună încasare a impozitelor şi taxelor.
Da, este clar
pentru întreg universul că economia greacă nu produce îndeajuns ca să menţină
un aparat de stat hipertrofiat, un nivel al pensiilor mai ridicat decât în ţara
cu economia cea mai solidă de pe întreg continentul- Germania-, precum şi
pachete sociale foarte generoase, de tipul celui de-al 14-lea salariu. Toate
acestea existau înainte de luarea primelor măsuri de austeritate în 2010 şi în
mare măsură încă există (ca o paranteză, cei cinci ani de austeritate de care
se plâng atât de tare grecii nici nu s-au comparat cu ceea ce au avut de
suportat alte ţări, în primul rând România). Mai mult, deşi Grecia are în
prezent unul din cele mai ridicate nivele ale şomajului din Europa, undeva la
25-28%, încă se găsesc locuri de muncă pentru albanezi, bulgari, români şi
cetăţeni ai Republicii Moldova, semn clar că toată austeritatea încă nu i-a
lovit la buzunar suficient pe greci, ca să accepte să lucreze pe banii pe care sunt
dispuşi să-i primească ceilalţi balcanici, cei pe care istoria recentă i-a
răsfăţat mult mai puţin.
Or, dacă vrei să
menţii nivelul de trai, ba chiar să-l ridici, aşa cum a promis Syriza, ai
nevoie de bani. Bani pe care dacă economia ta nu-i produce, trebuie să-i
împrumuţi. Şi, din momentul în care împrumuţi, atunci trebuie să accepţi faptul
că vor exista nişte condiţii, nimeni nu te împrumută pentru ochii tăi frumoşi
sau pentru strămoşii tăi extraordinari. Sigur, e bine să negociezi aceste
condiţii, spre a le face cât mai suportabile şi a te asigura că vei avea
creştere economică, ca în timp să-ti reduci dependenţa, şi nu continuă
contracţie (cam cum se întâmplă de regulă cu reţetele impuse debitorilor de
Fondul Monetar Internaţional).
Iar dacă vrei
independenţă financiară acum, fără să mai aştepţi, strângi cureaua la maximum,
îţi asumi riscul unei austerităţi autoasumate şi nu impuse de creditori, şi
trăieşti numai cu ce creşte prin grădina ta, sperând că peste un număr de ani
te vei fi consolidat, vei fi crescut şi vei avea iarăşi standardul dinainte.
Cam cum a făcut Ceauşescu când a dorit să-şi reducă dependenţa şi faţă de
CAER-ul socialist, şi faţă de FMI şi Occident în general, şi s-a decis să
plătească datoria externă a României integral; dar, evident, fără prostiile
lui, adică de a te lansa concomitent în proiecte faraonice şi a plăti în dezavantaj
datorii pe termen lung, a căror scadenţa ar fi fost peste ani şi ani.
Numai că strategia
Syriza, ridicată în slăvi de toţi cei care chiar au crezut că fostul ministru
Varufakis e vreun geniu al economiei şi că acele sloganuri, înşiruiri de vorbe
goale despre democraţie, popor, Europa şi bla bla bla, puse de el în blogul
personal, reprezintă nişte pertinente analize economice, a fost efectiv una de
bişniţar din talcioc. Prin tupeu, guvernul de coaliţie al Syriza şi al Grecilor
Independenţi a sperat că va determina Troika să finanţeze Grecia, inclusiv
revenirea la standardul dinainte de 2010, fără să pună niciun fel de condiţii.
Pentru a da
greutate acestei „revoluţii”, mizând pe panica geopolitică, Alexis Tsipras a
ameninţat cu Grexitul, care ar fi zdruncinat moneda euro, s-a gudurat intensiv
pe lângă Vova Putin, noul Hitler din cartier, ba chiar a supus pachetul de
măsuri solicitate de creditori unui referendum, duminica trecută, care din nou
a stârnit mare entuziasm feisbucist, căci iată, poporul a fost întrebat. Ceea
ce diverşii entuziaşti nu au sesizat a fost că, peste toată retorica despre cum
au salvat grecii democraţia întregii Europe, ceea ce votanţii #oxi doresc nu
este nimic altceva decât ca toată Zona Euro, eventual toată Uniunea Europeană,
care nu produce bani la baie, ci îi colectează tot ca taxe şi impozite de la
diverşii cetăţeni europeni, să finanţeze toate excesele Greciei, pe termen nedefinit
şi fără să mai comenteze. Evident, în viziunea egoistă a Atenei nu ar fi fost
nevoie ca şi toţi europenii ăia chemaţi să finanţeze Grecia să-şi dea acordul
pentru asta, eventual în propriile referendumuri...
Şi astfel ajungem
la ziua de azi. Când Alexis Tsipras, acest Tsufandakis în care unii s-au grăbit
să vadă un nou Che Guevara, a trebuit să constate că, dincolo de bravada
propagandistică, Rusia e prea afectată de sancţiunile economice ca să-şi
permită să verse bani în sacul fără fund care e Grecia şi că, exceptându-i pe
verzi şi alţi radicali de stânga, nimeni prin Uniunea Europeană nu îi prea
apreciază văicăreala, demagogia şi pretenţiile exagerate. Şi cum toată politica
Syriza a fost să se angajeze în acel joc stupid al adolescenţilor americani în
care două maşini se reped una spre cealaltă, iar primul care răsuceşte volanul
e cel care pierde, Alexis Tsipras a fost acesta. Astăzi Atena a transmis
oficial liderilor UE, înaintea summit-ului de duminică, lista de măsuri pe care
e dipusă să le introducă pentru a obţine noul credit şi, ce să vezi, sunt toate
măsurile respinse de greci prin referendumul de acum cinci zile.
Evident, cum nu
doresc să asist la destrămarea Uniunii Europene şi a NATO, care, cu toate
defectele lor, sunt principalul motiv pentru care România nu este astăzi în
situaţia Ucrainei, mă bucur sincer că Grexitul a fost evitat. Pe de altă parte,
însă, sper că momentul actual este şi începutul sfârşitului pentru
discriminarea pozitivă grosieră a Greciei în raport cu celelalte ţări din
Balcani, inclusiv România. Am dezvoltat într-o altă postare acest subiect, aşa
că nu revin. Şi în general sper ca din aceste crize, precum cea grecească, să
rezulte o Uniune Europeană mai echilibrată, în care unii să nu mai fie mai egali
decât ceilalţi.
În orice caz, „revoluţia”
Syriza intră clar în istorie la capitolul „aşa nu”. Numai proştii sau
nesimţiţii îşi pot imagina că se poate, aşa cum zice o vorbă românească pe care,
din cauza conţinutului licenţios, o voi reproduce eufemistic, „şi cu ştecherul
în priză, şi cu sufletul în rai”. Din tot ceea ce clamau ei că doreau, syriziştii trebuiau să aleagă ori austeritatea
autoasumată, dar câştigarea treptată a independenţei financiare, ori menţinerea
cel puţin a nivelului de trai actual, dar cu o negociere competentă a
condiţiilor de împrumut şi fără proclamaţii demagogice şi referendumuri făcute
în bătaie de joc.
Iar la capitolul „aşa
da”, chiar şi fără să fiu 100% de acord cu ea, trebuie să încadrez revoluţia
islandeză din anii trecuţi. Islandezii au refuzat acea austeritate care i-ar fi
îngropat economic, dar nici nu au pretins finanţare externă „fără număr”, aşa
cum au făcut grecii. De fapt, nu au pretins finanţare externă deloc.
Mai mult, printre
primele lucruri a fost arestarea şi trimiterea în judecată a bancherilor care,
prin speculaţiile financiare egoiste şi imprudente, au pus economia ţării în
dificultate. Iar băncile respective, care riscau falimentul, au fost
naţionalizate, în locul vărsării unor fonduri de bailout care, în alte părţi,
inclusiv în SUA, unde a început criza la finele anului 2007, au fost folosite
pentru plata unor prime aceloraşi manageri care băgaseră instituţiile
financiare în colaps. Prin comparaţie, în Grecia, chiar şi după venirea Syriza
la putere, nu s-a făcut niciun demers în sensul introducerii unei anticorupţii
eficiente.
Islandezii au
experimentat şi o nouă modalitate de redactare a Constituţiei, cu implicarea
cetăţenilor şi nu doar a parlamentarilor. Chiar dacă acel proces până într-un
final a eşuat, el reprezintă un experiment interesant, demn de studiat pentru
viitor.
În sfârşit, în
loc de a şantaja un continent întreg pentru a obţine bani, aşa cum au încercat
Alexis Tsipras şi cu miniştrii săi, Islanda a decis să-şi retragă cererea de
adeziune la Uniunea Europeană. Departe de mine să fiu un eurosceptic, aşa cum
am precizat mai sus, dar din poziţia Islandei, le pot înţelege opţiunea. Chiar dacă
sper că este doar o amânare şi reticenţa lor este faţă de actuala Uniune
Europeană, birocratizată şi plină de inechităţi, şi nu faţă de o eventuală
Uniune Europeană echilibrată şi fair play a viitorului. Dar, iată un lucru
care-i separă clar pe islandezi de greci: retrăgându-şi cererea de adeziune,
islandezii au renunţat şi la fondurile de preaderare şi de aderare, asumându-şi
astfel o autentică independenţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu