vineri, 10 iulie 2015

Comparaţie între două revoluţii: Grecia versus Islanda

            Având în vedere că ne aflăm în plin Marş al lui Ştefan cel Mare, pornit de la a patra Mare Adunare Naţională de la Chişinău, de duminica trecută, din 5 iulie 2015, şi care-şi va atinge apogeul în acest week-end, cu Podul de Oameni de la Ungheni de mâine şi cu marele marş unionist de la Bucureşti, duminică, sincer nu aş fi dorit să adaug aici vreo postare cu orice alt subiect. De luni încolo da, dar nu la începutul acestui week-end care, sunt convins, va rămâne în cărţile de istorie ca o succesiune de evenimente mult mai importantă decât tribulaţiile cabotine ale syriziştilor greci.


            Numai că din slăbiciune omenească nu pot să asist la finalul caragialesc al scandalului creat de nişte şmecheraşi care, dacă nu ar fi fost din portul din Pireu, s-ar fi integrat perfect în peisajul şmenului dâmboviţean, şi să nu zic chiar nimic. Cu atât mai mult cu cât pe Facebook-ul ultimelor zile am văzut destul de mult entuziasm naiv faţă de ceea ce era, în mod evident, un amestec dizgraţios de demagogie şi foarte mult tupeu. Supărarea unora pe politicile de multe ori imbecile şi inutil dureroase ale Fondului Monetar Internaţional sau ale Comisiei Europene, dar şi pe propria noastră clasă politică suferind cam de aceleaşi defecte ca şi cea elenă- corupţie, evazionism, neseriozitate, incompetenţă-, i-a determinat să ia în braţe Syriza şi pe liderul acesteia, Alexis Tsipras, fără să se uite puţin ce fac şi ce vor de fapt aceştia. Pentru că, vedeţi oameni buni, faptul că cineva e rău, nu-l face pe adversarul respectivului neapărat bun.
            Aşadar, Syriza a câştigat alegerile în Grecia promiţând că va pune capăt definitiv austerităţii, că va reda ţării demnitatea şi suveranitatea, că va apăra democraţia împotriva „terorismului” financiar reprezentat de Troika- Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană. Mulţi nu au sesizat atunci, ca dovadă însăşi câştigarea alegerilor şi toate ropotele de aplauze din partea întregii stângi radicale europene, dar în cazul Greciei între aceste obiective exista o contradicţie ireconciliabilă. Pentru că dacă Grecia doreşte să nu mai existe ingerinţe ale Troikăi, atunci ea trebuie să-şi echilibreze bugetul, adică să-şi rezume cheltuielile la nivelul permis de ceea ce economia greacă poate produce, eventual cu o nouă filosofie fiscală şi sigur cu o mai bună încasare a impozitelor şi taxelor.
Da, este clar pentru întreg universul că economia greacă nu produce îndeajuns ca să menţină un aparat de stat hipertrofiat, un nivel al pensiilor mai ridicat decât în ţara cu economia cea mai solidă de pe întreg continentul- Germania-, precum şi pachete sociale foarte generoase, de tipul celui de-al 14-lea salariu. Toate acestea existau înainte de luarea primelor măsuri de austeritate în 2010 şi în mare măsură încă există (ca o paranteză, cei cinci ani de austeritate de care se plâng atât de tare grecii nici nu s-au comparat cu ceea ce au avut de suportat alte ţări, în primul rând România). Mai mult, deşi Grecia are în prezent unul din cele mai ridicate nivele ale şomajului din Europa, undeva la 25-28%, încă se găsesc locuri de muncă pentru albanezi, bulgari, români şi cetăţeni ai Republicii Moldova, semn clar că toată austeritatea încă nu i-a lovit la buzunar suficient pe greci, ca să accepte să lucreze pe banii pe care sunt dispuşi să-i primească ceilalţi balcanici, cei pe care istoria recentă i-a răsfăţat mult mai puţin.
Or, dacă vrei să menţii nivelul de trai, ba chiar să-l ridici, aşa cum a promis Syriza, ai nevoie de bani. Bani pe care dacă economia ta nu-i produce, trebuie să-i împrumuţi. Şi, din momentul în care împrumuţi, atunci trebuie să accepţi faptul că vor exista nişte condiţii, nimeni nu te împrumută pentru ochii tăi frumoşi sau pentru strămoşii tăi extraordinari. Sigur, e bine să negociezi aceste condiţii, spre a le face cât mai suportabile şi a te asigura că vei avea creştere economică, ca în timp să-ti reduci dependenţa, şi nu continuă contracţie (cam cum se întâmplă de regulă cu reţetele impuse debitorilor de Fondul Monetar Internaţional).
Iar dacă vrei independenţă financiară acum, fără să mai aştepţi, strângi cureaua la maximum, îţi asumi riscul unei austerităţi autoasumate şi nu impuse de creditori, şi trăieşti numai cu ce creşte prin grădina ta, sperând că peste un număr de ani te vei fi consolidat, vei fi crescut şi vei avea iarăşi standardul dinainte. Cam cum a făcut Ceauşescu când a dorit să-şi reducă dependenţa şi faţă de CAER-ul socialist, şi faţă de FMI şi Occident în general, şi s-a decis să plătească datoria externă a României integral; dar, evident, fără prostiile lui, adică de a te lansa concomitent în proiecte faraonice şi a plăti în dezavantaj datorii pe termen lung, a căror scadenţa ar fi fost peste ani şi ani.
Numai că strategia Syriza, ridicată în slăvi de toţi cei care chiar au crezut că fostul ministru Varufakis e vreun geniu al economiei şi că acele sloganuri, înşiruiri de vorbe goale despre democraţie, popor, Europa şi bla bla bla, puse de el în blogul personal, reprezintă nişte pertinente analize economice, a fost efectiv una de bişniţar din talcioc. Prin tupeu, guvernul de coaliţie al Syriza şi al Grecilor Independenţi a sperat că va determina Troika să finanţeze Grecia, inclusiv revenirea la standardul dinainte de 2010, fără să pună niciun fel de condiţii.
Pentru a da greutate acestei „revoluţii”, mizând pe panica geopolitică, Alexis Tsipras a ameninţat cu Grexitul, care ar fi zdruncinat moneda euro, s-a gudurat intensiv pe lângă Vova Putin, noul Hitler din cartier, ba chiar a supus pachetul de măsuri solicitate de creditori unui referendum, duminica trecută, care din nou a stârnit mare entuziasm feisbucist, căci iată, poporul a fost întrebat. Ceea ce diverşii entuziaşti nu au sesizat a fost că, peste toată retorica despre cum au salvat grecii democraţia întregii Europe, ceea ce votanţii #oxi doresc nu este nimic altceva decât ca toată Zona Euro, eventual toată Uniunea Europeană, care nu produce bani la baie, ci îi colectează tot ca taxe şi impozite de la diverşii cetăţeni europeni, să finanţeze toate excesele Greciei, pe termen nedefinit şi fără să mai comenteze. Evident, în viziunea egoistă a Atenei nu ar fi fost nevoie ca şi toţi europenii ăia chemaţi să finanţeze Grecia să-şi dea acordul pentru asta, eventual în propriile referendumuri...
Şi astfel ajungem la ziua de azi. Când Alexis Tsipras, acest Tsufandakis în care unii s-au grăbit să vadă un nou Che Guevara, a trebuit să constate că, dincolo de bravada propagandistică, Rusia e prea afectată de sancţiunile economice ca să-şi permită să verse bani în sacul fără fund care e Grecia şi că, exceptându-i pe verzi şi alţi radicali de stânga, nimeni prin Uniunea Europeană nu îi prea apreciază văicăreala, demagogia şi pretenţiile exagerate. Şi cum toată politica Syriza a fost să se angajeze în acel joc stupid al adolescenţilor americani în care două maşini se reped una spre cealaltă, iar primul care răsuceşte volanul e cel care pierde, Alexis Tsipras a fost acesta. Astăzi Atena a transmis oficial liderilor UE, înaintea summit-ului de duminică, lista de măsuri pe care e dipusă să le introducă pentru a obţine noul credit şi, ce să vezi, sunt toate măsurile respinse de greci prin referendumul de acum cinci zile.
Evident, cum nu doresc să asist la destrămarea Uniunii Europene şi a NATO, care, cu toate defectele lor, sunt principalul motiv pentru care România nu este astăzi în situaţia Ucrainei, mă bucur sincer că Grexitul a fost evitat. Pe de altă parte, însă, sper că momentul actual este şi începutul sfârşitului pentru discriminarea pozitivă grosieră a Greciei în raport cu celelalte ţări din Balcani, inclusiv România. Am dezvoltat într-o altă postare acest subiect, aşa că nu revin. Şi în general sper ca din aceste crize, precum cea grecească, să rezulte o Uniune Europeană mai echilibrată, în care unii să nu mai fie mai egali decât ceilalţi.


În orice caz, „revoluţia” Syriza intră clar în istorie la capitolul „aşa nu”. Numai proştii sau nesimţiţii îşi pot imagina că se poate, aşa cum zice o vorbă românească pe care, din cauza conţinutului licenţios, o voi reproduce eufemistic, „şi cu ştecherul în priză, şi cu sufletul în rai”. Din tot ceea ce clamau ei că doreau, syriziştii trebuiau să aleagă ori austeritatea autoasumată, dar câştigarea treptată a independenţei financiare, ori menţinerea cel puţin a nivelului de trai actual, dar cu o negociere competentă a condiţiilor de împrumut şi fără proclamaţii demagogice şi referendumuri făcute în bătaie de joc.
Iar la capitolul „aşa da”, chiar şi fără să fiu 100% de acord cu ea, trebuie să încadrez revoluţia islandeză din anii trecuţi. Islandezii au refuzat acea austeritate care i-ar fi îngropat economic, dar nici nu au pretins finanţare externă „fără număr”, aşa cum au făcut grecii. De fapt, nu au pretins finanţare externă deloc.
Mai mult, printre primele lucruri a fost arestarea şi trimiterea în judecată a bancherilor care, prin speculaţiile financiare egoiste şi imprudente, au pus economia ţării în dificultate. Iar băncile respective, care riscau falimentul, au fost naţionalizate, în locul vărsării unor fonduri de bailout care, în alte părţi, inclusiv în SUA, unde a început criza la finele anului 2007, au fost folosite pentru plata unor prime aceloraşi manageri care băgaseră instituţiile financiare în colaps. Prin comparaţie, în Grecia, chiar şi după venirea Syriza la putere, nu s-a făcut niciun demers în sensul introducerii unei anticorupţii eficiente.
Islandezii au experimentat şi o nouă modalitate de redactare a Constituţiei, cu implicarea cetăţenilor şi nu doar a parlamentarilor. Chiar dacă acel proces până într-un final a eşuat, el reprezintă un experiment interesant, demn de studiat pentru viitor.
În sfârşit, în loc de a şantaja un continent întreg pentru a obţine bani, aşa cum au încercat Alexis Tsipras şi cu miniştrii săi, Islanda a decis să-şi retragă cererea de adeziune la Uniunea Europeană. Departe de mine să fiu un eurosceptic, aşa cum am precizat mai sus, dar din poziţia Islandei, le pot înţelege opţiunea. Chiar dacă sper că este doar o amânare şi reticenţa lor este faţă de actuala Uniune Europeană, birocratizată şi plină de inechităţi, şi nu faţă de o eventuală Uniune Europeană echilibrată şi fair play a viitorului. Dar, iată un lucru care-i separă clar pe islandezi de greci: retrăgându-şi cererea de adeziune, islandezii au renunţat şi la fondurile de preaderare şi de aderare, asumându-şi astfel o autentică independenţă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu