Am tot stat în cumpănă dacă să-mi
dau şi eu cu presupusul despre recent adoptata şi promulgata Lege nr. 217/2015
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.
31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter
fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de
săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Pe scurt, e vorba de
aşa-numita lege anti-legionari.
Am
ezitat pentru mai multe motive, iar ordinea în care le voi enumera nu exprimă
importanţa lor. În primul rând, când toată lumea vorbeşte despre un subiect,
şansele ca părerea ta să nu aibă nimic original, să fii doar o piesă în corul
antic, iar opinia ta să se piardă oricum în vacarm, este foarte mare. Apoi, ca
adept al principiului potrivit căruia „opusul
unei extreme nu este cealaltă extremă, ci moderaţia” (probabil adaptarea
unui citat care nu are treabă cu politica, întrucât nu am reuşit să-i găsesc
autorul), nu pot să zic că am vreo simpatie pentru acea extremă dreapta pe care
o cunosc din istorie mai mult decât am pentru extrema stângă pe care am
apucat-o la putere şi i-am trăit abuzurile în primii mei cincisprezece ani din
viaţă. Ambele sunt pentru mine numai bune de aruncat la coşul de gunoi al
istoriei. Cu atât mai mult, ştiind isteriile mai sincere sau mai regizate pe
care le poate stârni în anumite medii, unele destul de influente politic, orice
remarcă care ar putea, fie şi de departe şi forţat, să fie interpretată drept
favorabilă dreptei radicale interbelice, nu am simţit nevoia să-mi asumi vreun
risc pentru nişte ideologii pe care le resping şi pentru nişte mişcări politice
pe care le consider nocive.
Dar,
pe de altă parte, nici nu pot să-mi bag capul în nisip ca struţul şi să nu
observ că, prin adoptarea unor astfel de legi, „ceva e putred în Danemarca” (William
Shakespeare). În primul rând, încă o dată, asistăm la acea dublă măsură
aberantă între genocidul nazist sau inspirat altora, inclusiv românilor, de nazişti,
aşa-numitul Holocaust, şi genocidul comunist- Holodomor, Gulag-, pentru că doar
negaţionismul şi apologia legate de primul sunt incriminate, în timp ce în ce-l
priveşte pe al doilea nu există niciun fel de limitări. Ştiu că raţiunile
acestei duble măsuri ţin de ideea de a nu deranja cea mai întinsă ţară de pe
glob, Rusia, şi nici a doua sau a treia economie a lumii, pe cale să devină
prima, China, şi de asemenea de a nu începe o vânătoare de vrăjitoare contra
partidelor comuniste care participă de zeci de ani la jocul democratic în
Europa Occidentală şi care au
reprezentanţi în Parlamentul European. Prin comparaţie, Germania a fost
zdrobită în 1945, mişcările neonaziste şi neofasciste actuale sunt în general
nişte adunături de tembeli, fără şanse reale de a ajunge vreodată la putere,
iar, cu excepţia partidului Jobbik din Ungaria, ceea ce acum reprezintă dreapta
radicală sau populistă europeană este destul de departe de ceea ce erau cândva
naţional socialiştii, fasciştii, ustaşii sau, în termeni româneşti, legionarii.
Faptul
că înţeleg raţiunile pragmatice, nu mă face însă să şi accept dubla măsură. În
primul rând, prin astfel de atitudini se creează complet imorale clasamente ale
morţilor şi genocidurilor. E un fel de a spune că nu există crimă mai mare
decât să ucizi pe cineva din cauza identităţii sale rasiale, etnice sau
religioase, dar e oarecum acceptabil să omori zeci de milioane de oameni pentru
că au altă opinie decât a ta, pentru că s-au născut sau au parvenit în clasa
socială căreia tu i-ai declarat război sau pentru că educaţia lor te face să-i
consideri o ameninţare. Hitler e răul suprem, Stalin are scuze. Şi oricum, în
extrema dreaptă răul vine din ideologie, care e rasistă, xenofobă, homofobă
ş.a.m.d., iar în extrema stângă răul a venit doar din pervertire sau prin aplicarea
greşită, altfel ideologia e bună şi generoasă.
Ei
bine, nu e. Statul total postulat de fascişti s-a inspirat direct din dictatura
proletariatului a marxist-leniniştilor, ura de rasă şi ura de clasă, precum şi
lupta de rasă şi lupta de clasă sunt variaţiuni pe aceeaşi temă (să nu uităm că
şi antisemitismul şi rasismul de tip colonial au avut fundamente economice,
exact ca şi lupta stângii radicale cu burghezia şi moşierimea, fie în ideea de
a elimina poziţia socială câştigată de anumite elite, evreieşti în cazul
dreptei, determinate social în cazul stângii, eventual preeminenţa lor în
anumite profesii, fie pentru a justifica subordonarea economică, socială şi
politică a locuitorilor din colonii sau a urmaşilor foştilor sclavi de pe
plantaţii). Pentru extrema stângă, exact ca şi pentru extrema dreaptă,
revoluţia trebuia să fie violentă şi să conducă la eliminarea completă, fizică
sau prin „reeducare”, a duşmanului identificat într-o anumită parte a
populaţiei, definită statistic şi nicidecum prin prisma acţiunilor individuale.
Din punctul ăsta de vedere, nici măcar anarhiştii nu au fost mult mai buni
decât marxiştii; să nu uităm că oricât de simpatici şi frecventabili ar fi
anarhiştii zilelor noastre, sunt totuşi urmaşii ideologici ai unora care au
scris o pagină clasică din istoria terorismului internaţional.
Iar
dincolo de aspectul moral, dacă timp de decenii o lume întreagă s-a străduit să
exorcizeze fiecare nouă generaţie de tentaţia de a reînvia acea dreaptă
îndepărtată, totalitară, revoluţionară şi violentă a anilor 1920-1940, cum nimeni
nu a depus acelaşi efort legat de crimele celeilalte extreme şi foarte mulţi
oameni au rămas ignoranţi faţă de genocidul cauzat de aceasta, vedem acum
destul de mulţi tineri care se declară cu nonşalanţă neomarxişti sau anarhişti.
Sigur, cei mai educaţi dintre ei îţi vor spune că nu au nicio treabă cu crimele
din secolul XX, că acela a fost stalinism ori „capitalism de stat” şi nu comunism, care e altceva şi niciodată nu
s-a aplicat de fapt, că ei în realitate sunt democraţi. Şi cei mai mulţi sunt
perfect sinceri. Dar la fel de sinceri şi de plini de bune intenţii erau şi
idealiştii stângii radicale a secolului XX, iar genocidul practic a început cu
exterminarea lor în disputa internă pentru putere; asta pentru că ideologia şi
sistemul pe care-l generează odată aplicată sunt defecte, favorizează apariţia
personajelor de tip Lenin, Stalin, Beria, Mao, Pol Pot, Kim şi a tuturor ciracilor pe care aceştia îşi
întemeiază puterea opresivă. Şi, iată, primul avertisment: chiar anul acesta
Uniunea Europeană era să fie destabilizată de venirea la putere în Grecia a
unui partid neomarxist, Syriza, iar planul nu a fost dus până la capăt doar
pentru că Rusia nu a avut banii cu care să şi-l asume. Lovitura a venit dinspre
prea menajata stângă, nu dinspre mult hulita dreaptă.
Dar,
până la urmă, nu dubla măsură este cea mai mare problemă a legii
anti-legionari. Sincer nu aş fi cu nimic mai fericit dacă la sintagma „interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi
faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob” s-ar adăuga „comunist, anarhist, neomarxist, promotor al
urii de clasă”. Pur şi simplu,
atingerea adusă libertăţii de gândire şi libertăţii de exprimare este lucrul
cel mai grav. Întotdeauna voi contrazice un negaţionist al Holocaustului şi voi
dispreţui pe oricine va găsi justificări crimei, dar nu cred că istoricului
care se întreabă dacă au fost şase milioane de evrei ucişi, sau şase milioane
erau toţi cei omorâţi în lagărele naziste, ori dacă nu cumva au fost de fapt
cinci milioane nouă sute nouăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci şi nouă,
trebuie să i se bage pumnul în gură pentru că prin lege s-au decretat anumite
cifre. Adevărul istoric se stabileşte prin mijloace ştiinţifice, nu prin lege.
Apoi,
ce înseamnă toate acele determinative ideologice? Bun, una este să negi sau să
vrei să diminuezi cu tot dinadinsul un genocid, ori să faci apologia unor
criminali de război şi criminali împotriva umanităţii, altceva să arunci
anateme absolute pe criterii ideologice până la urmă destul de vagi. Fascismul,
de exemplu, nu este rasist prin natura lui. Salazar şi Franco au fost fascişti
sadea până-n anii 1970, dar regimurile lor nu au avut nimic rasist ori
antisemit. Spania fascistă a fost una din căile de scăpare ale evreilor
europeni, exact ca şi România lui Antonescu, care însă a avut şi rolul ei în
Holocaust (România, din păcate, a jucat un rol ambivalent şi, dacă pe o parte
are cu ce se lăuda, pe cealaltă trebuie să-şi asume nişte adevăruri istorice
foarte neplăcute). Legionarismul nu este de fapt fascism şi, dincolo de
antisemitismul în anumite perioade virulent, nu se poate spune că a fost
xenofob (doctrina Noii Drepte tinde să fie discriminatorie vizavi de maghiari
şi de romi şi, de când cu scandalul cu moscheea, islamofobă, dar în
legionarismul anilor 1927-1941 aceste atitudini şi idei au lipsit cu
desăvârşire).
Şi mai grav, ce
înseamnă „naţionalismul extremist”
care încheie enumerarea din noua formulare a art. 2 lit. a din Ordonanţa de
Urgenţă modificată? Nu de alta, dar toate manifestările pe care eu le-aş vedea
ca specifice unui naţionalism extremist sunt enumerate tot acolo, înaintea
acestei sintagme. Prin urmare, ce-mi
garantează că mâine, pentru că eu militez pentru Unirea Republicii Moldova cu
România şi pentru recunoaşterea şi respectarea drepturilor comunităţilor
istorice de români din jurul graniţelor, pentru valorificarea patrimoniului
istoric şi a moştenirii culturale naţionale, precum şi împotriva separatismului
maghiar, nu se va găsi un procuror sau un judecător care să considere că mă fac
vinovat de „naţionalism extremist”?
Mă întreb şi eu aşa, oare am
uitat cu toţii cum au fost acuzaţi în bloc revoluţionarii din 1989 de
iredentism şi fascism, iar protestarii din 1990, mai ales cei din Piaţa
Universităţii, de legionarism, exact ca şi rezistenţii din anii mai timpurii ai
comunismului? Chiar ne-a ieşit din cap că şi în timpul protestelor din toamna
anului 2013 zecile de mii de oameni ieşiţi din stradă au fost ba „ecoanarhişti”,
ba „neofascişti” şi „legionari”? După această lege, nu m-ar mira să se mai
introducă şi un Minister al Adevărului, iar apoi am putea să-l proclamăm pe
preşedintele Klaus Iohannis drept Fratele Cel Mare şi cu asta am trece în universul diabolic
imaginat de George Orwell în genialul său roman, „1984”.
Deşi sunt
relevante, nu voi mai intra în tehnicalităţile legate de recunoaşterea unor
hotărâri judecătoreşti aberante din perioada stalinistă, care au condamnat
pentru fascism sau legionarism zeci de mii de oameni care nu avuseseră treabă
cu asta, dar participaseră la acţiuni de rezistenţă, ale potenţialelor limitări
aduse cercetării istorice ori exprimării artistice (se vor mai putea oare face
filme de epocă cu steaguri cu zvastică şi uniforme legionare?), ale
clasificării discutabile din punct de vedere filosofic şi istoric a Mişcării
Legionare ca organizaţie fascistă sau de alte aspecte ale legii recent
promulgate. Au făcut-o alţii deja, aş deveni redundant.
Voi încheia
printr-un alt citat, care exprimă exact motivul care m-a determinat să adopt
totuşi o poziţie, în ciuda reticenţelor iniţiale, şi este vorba de un citat
care are foarte multă legătură cu subiectul: „La început naziştii au venit
să-i ridice pe comunişti şi eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt
comunist. Apoi au venit după evrei, şi eu nu am
strigat pentru că nu sunt evreu. Au venit apoi pentru sindicalişti şi catolici şi
nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist şi nici catolic. Când
au venit după mine, nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în
apărarea mea”. (Martin Niemöller, pastor luteran german, fost
deţinut politic sub regimul nazist- 1892–1984).
Aşadar, aştept cu
interes o eventuală speţă care să-mi permită să ridic împotriva acestei legi
excepţia de neconstituţionalitate. Puţin îmi pasă dacă va fi vorba de cazul
unui neolegionar, al unui apologet al lui Nicolae şi Elena Ceauşescu ori al
unui nevinovat pe care cineva s-a gândit să-l acuze pe nedrept în baza unei
legi stupide, mai mult decât interpretabile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu