Mai este monarhia de actualitate?

          Sincer, când a debutat luna august, luna de vârf a concediilor, mă gândeam că, din lipsă de subiecte ţinând de actualitatea cotidiană, voi aborda alte registre, mai puţin legate de politica zilei: chestiuni de viaţă, amintiri, istorie, ştiinţă, poate teme filosofice. Ei bine, nu, uite că acest început de august se dovedeşte unul atipic şi nu mă refer la toată gargara despre cât mai rezistă deja foarte clătinatul guvern Ponta, ci la lucruri mai importante prin implicaţiile lor. A fost mai întâi „legea anti-legionari”, cu riscurile pe care aceasta le ridică vizavi de libertatea de gândire şi de libertatea de exprimare, şi iată că acum loveşte ştirea despre retragerea statutului de principe regal şi excluderea din linia de succesiune din cadrul Casei Regale a României a tânărului Nicholas de Roumanie Medforth Mills, pe care eu totuşi îl voi numi în continuare principele Nicolae (chiar dacă nu cu majusculă la titlu şi fără apelativul A.S.R.).

            Unii poate mă vor întreba de ce consider această ştire mai importantă decât semnalele că actualului Executiv i se apropie funia de par. Foarte simplu, căderea unui guvern este doar primul pas spre formarea unui nou guvern şi este ceva firesc în orice democraţie. Mai mult, într-o democraţie sănătoasă, nu că România chiar ar fi una, orice nou guvern nu va demola tot ceea ce a început guvernul anterior, ci va corecta ceea ce crede că trebuie corectat şi va schimba ceea ce contravine programului său politic, dar în rest va continua proiectele începute. În ce priveşte însă chestiunea Casei Regale, aceasta, chiar dacă nu are un statut consacrat constituţional la ora actuală, reprezintă un reper istoric şi moral şi constituie, în principiu cel puţin, un potenţial politic, fie că vorbim de o restaurare efectivă a monarhiei constituţionale, de care se tot discută încă din 1990, fie că, la un moment dat, lucru sugerat de unii în ultimii ani, s-ar putea aplica un sistem similar celui introdus în Muntenegru, unde, deşi statul este o republică şi şeful statului un preşedinte, şeful Casei regale muntenegrene, aceea care a domnit în mica ţară balcanică înainte de unificarea cu Serbia în 1918, are un statut oficial recunoscut şi exercită o serie de atribuţii în virtutea acestuia.

            Evident însă, în urma unor astfel de gesturi şi de evenimente insuficient explicate, ar putea să apară şi să se consolideze la nivelul public general impresia că dinastia este epuizată, iar Casa Regală să-şi piardă cota înaltă de încredere de care beneficiază în prezent. Cu atât mai mult cu cât, trebuie să o recunosc dincolo de opţiunile mele promonarhice, timpul nu lucrează în favoarea Casei Regale a României, chiar dacă ideea de restauraţie monarhică este din ce în ce mai puţin respinsă într-o societate românească care, treptat, depăşeşte sechelele celor patruzeci şi cinci de ani de spălare pe creier impusă de regimul totalitar comunist. Riscăm realmente să ajungem la vorba pe care, la un eveniment la care am luat parte prin anul 2013, mi-a aruncat-o un bătrân fost grad înalt din Securitate: „Monarhia ar fi o soluţie civilizată, dar România nu are rege.” Evident că acel veteran al „taberei roşii” din războiul rece îşi exprima vechea aversiune faţă de regele Mihai I, dar vorbele sale s-ar putea dovedi profetice dacă toată chestiunea succesiunii Casei Regale va deveni neclară ori necredibilă.

            Trag aşadar semnalul de alarmă şi mă alătur celor afirmate pe blogul său de pe „Adevărul” de un alt monarhist declarat, jurnalistul Ion M. Ioniţă, care cerea în spiritul vremurilor actuale explicarea transparentă a deciziei regale din chiar debutul acestei luni. Deoarece comunicatul dat publicităţii la 10 august şi declaraţia oficială a principelui Nicolae, care practic citează acest comunicat, sunt mai degrabă de natură să semene confuzie, să ridice întrebări şi să alimenteze suspiciuni şi teorii ale conspiraţiei. Mai mult decât acest apel, nu mă voi hazarda în a emite ipoteze despre ce s-a întâmplat şi cum s-a ajuns la actul de la 1 august 2015, voi aştepta explicaţiile.

            Înainte însă de a ne lăsa purtaţi de emoţii sau de indiferenţă/aversiune, în cazul celor care chiar sunt republicani, şi de a da celor ce se întâmplă zilele acestea o importanţă exagerată, vă invit pe toţi să reflectaţi la următoarele consideraţii, cele în virtutea cărora manifest eu opţiunea monarhistă:

  Aşadar, subsemnatul nu susţin monarhia, constituţională desigur, de dragul istoriei, nici pentru că aş crede în caracterul ei divin sau pentru că aş avea o tradiţie regalistă în familie, ci în primul rând din motive cât se poate de pragmatice.

 De douăzeci şi cinci de ani avem o republică democratică în principiu, dar care a eşuat în ceea ce avea mai important de făcut. În fruntea ei s-a consolidat o clasă politică coruptă şi lipsită de orice umbră de simţ civic, de orice idee de interes şi de proiect naţional sau măcar de vreo undă de patriotism. Pentru aceşti politicieni Dumnezeu este banul, sfinţii sunt „licuricii” mai mari sau mai mici care vin la noi doar ca să facă profit, iar marea masă a cetăţenilor nu este decât o vacă de muls. Politica se desfăşoară într-un vodevil permanent de lupte între găşti, simple furtuni într-un pahar cu apă, şi nu există un factor de echilibru.

Teoretic, potrivit Constituţiei, acest arbitru care să medieze între puterile statului, între partide şi între clasa politică şi cetăţeni ar trebui să fie preşedintele. Numai că din patru preşedinţi câţi am avut în toţi aceşti ani, doi s-au dovedit nişte jucători părtinitori şi nocivi, unul de-a dreptul un criminal împotriva umanităţii, celălalt cabotin şi corupt până în măduva oaselor, iar cel de-al treilea preşedinte a fost un individ slab care n-a reuşit să-şi asume nici rolul de jucător, nici pe cel de arbitru. În ce-l priveşte pe ultimul, cel care la 16 noiembrie va împlini un an de când a fost ales, pare mai degrabă preocupat de protocol, de statutul şi de remuneraţia sa decât de orice altceva şi mai apropiat de anumite interese corporatiste, indiferent cât de dăunătoare sunt României (cazul Holzindustrie Schweighofer), şi nu tocmai ataşat unora dintre interesele fundamentale româneşti (slaba primire la Cotroceni a tinerilor basarabeni participanţi la Marşul lui Ştefan cel Mare).

Acum şi omeneşte vorbind, chiar putem pretinde preşedintelui să fie un mediator echidistant? E adevărat că prin Constituţie este obligat să renunţe la orice calitate de membru de partid, dar orice prezidenţiabil înainte de a fi ales este un om politic cu o lungă carieră de partid, eventual chiar şeful, uneori fondatorul partidului. Trebuie să fie o personalitate chiar excepţională ca să se poată detaşa de tot ceea ce a reprezentat viaţa lui de până atunci pentru a-şi asuma rolul prezidenţial, iar personalităţile excepţionale nu se găsesc pe toate drumurile.

Nu mai pun la socoteală că o campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale este scumpă. Ca să o finanţeze candidatul trebuie să recurgă la tot felul de sponsorizări, iar cine are puterea financiară necesară nu va da banii doar pentru că-i plac principiile şi programul enunţate de candidat sau persoana acestuia. Nu doar la noi, dar în toate republicile se fac tot felul de înţelegeri discrete în spatele acestor sponsorizări, iar nu o dată aplicarea respectivelor înţelegeri ajunge să vicieze sistemul democratic şi interesul public. Au fost şi războaie declanşate din cauza unor astfel de complicităţi.

În schimb, un rege chiar poate juca rolul de arbitru în politică şi în societate. El nu candidează, nu are nevoie de fonduri pentru campania electorală, nu are nevoie de sprijinul unui partid politic. Nici măcar nu are de ce să fie membru de partid şi poate fi în mod real echidistant faţă de toate partidele, faţă de societatea civilă, de corporaţii ş.a.m.d. Apoi, un monarh este crescut şi educat să îndeplinească acest rol. Situaţia lui seamănă cu cea a lui Dalai Lama, care este selectat de mic copil şi pregătit să devină liderul spiritual al budiştilor tibetani şi mongoli. Diferenţa între politicienii de strânsură şi monarhul educat să fie monarh s-a văzut în Parlamentul României în 25 octombrie 2011, când regele Mihai I a susţinut acel discurs istoric care a dat clasă prin formă şi, mai ales, prin conţinut tuturor celor care s-au perindat la tribuna Parlamentului din 30 decembrie 1947 şi până astăzi.

Nevoia unui astfel de personaj în fruntea statului în locul unui preşedinte mai preocupat de agenda partidelor şi a grupurilor de interese economice decât de interesul naţional este în acest moment cu atât mai stringentă, cu cât la graniţele noastre zăngăne din nou armele.

Un rege domneşte, nu guvernează. Celor care susţin că monarhia nu este o instituţie democratică le răspund că majoritatea democraţiilor de top sunt monarhii constituţionale: Olanda, Belgia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Marea Britanie. Nu, Statele Unite, ţara interceptărilor NSA, a Patriot Act şi a conceptului orwellian de cenzură numit „political correctness”, nu sunt o democraţie de top, de fapt ele au mai multe în comun cu o monarhie absolută medievală decât oricare monarhie europeană contemporană. Absolut nimic nu împiedică coexistenţa instituţiei monarhice cu pluralismul politic, cu respectul faţă de diversitatea etnică, religioasă, culturală, socială şi a opiniilor, cu consultările publice făcute în mod serios, cu referendumul şi cu iniţiativele legislative civice.

Începând cu părintele republicii româneşti de după 1989 s-au găsit destui care să spună că monarhia este desuetă, o relicvă a istoriei. Relicvă a istoriei este însă acel părinte al republicii noastre, care în plină revoluţie anticomunistă s-a găsit cu cale să proclame că fostul dictator „a întinat idealurile socialismului”. Dacă democraţiile mai sus citate funcţionează bine şi nu există derapaje antidemocratice, este şi pentru că în ele operează instituţia monarhică, cu rolul de echilibru pe care l-am evocat mai sus. Chiar dacă Franţa a devenit republică, din cauze ce ţin de specificul propriei istorii, conceptul formulat de iluminiştii francezi, al contractului social dintre monarh şi popor, produce efecte substanţiale în monarhiile moderne amintite.

Nu în ultimul rând trebuie să mă gândesc la specificul românesc. Românii nu au luptat timp de mai multe generaţii precum locuitorii Hexagonului ca să schimbe monarhia cu republica. Republica le-a fost impusă de un ocupant străin, odată cu comunismul, şi a fost menţinută prin referendumuri şmechereşti pentru Constituţie, în care li s-a spus că trebuie să voteze cu „da” ca să aibă stabilitate şi credibilitate în faţa comunităţii internaţionale. Niciodată nu au fost întrebaţi simplu şi direct ce formă de guvernământ îşi doresc. În schimb, în mentalul colectiv a persistat ideea unui Vodă, a unui personaj aflat deasupra intereselor meschine, care să poată să-i tragă pe politicieni de mânecă când aceştia se dedau la fapte şi practici reprobabile. Adică, într-un limbaj mai elevat, continuă să se simtă nevoia unui arbitru de genul celui care ar fi un rege, dar niciodată un preşedinte, ce nu poate decât să dezamăgească această aşteptare.

Desigur, mi s-ar putea răspunde că teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Că nici monarhia nu e infailibilă- dovadă chiar cele ce s-au petrecut zilele acestea în cadrul Casei Regale a României-, că şi ea poate devia, aşa cum s-a întâmplat cu regele Carol al II-lea sau cum s-au petrecut lucrurile acum câţiva ani în Spania. Ei bine, Carol al II-lea este departe de a fi unul din favoriţii mei, îi reproşez suprimarea democraţiei interbelice, introducerea asasinatului politic, a terorismului de stat între practicile statului român şi lipsa de pregătire în care ne-a surprins debutul celui de-al doilea război mondial, cu toate semnele premergătoare. Iar implicarea unora dintre membrii familiei regale spaniole în acte de corupţie nu pot decât să o dezavuez. Dar dincolo de asta, fapt este că republica în care trăim este într-o stare jalnică comparativ chiar cu România lui Carol al II-lea şi că nu mai poate continua aşa prea mult timp. Cu lecţiile istoriei bine asimilate şi cu o Constituţie şi legi bine gândite, orice derapaj eventual al monarhiei româneşti restaurate poate fi prevenit.

În încheiere revin la discuţia legată de succesiune. Pentru moment România are un suveran şi chiar o şansă în persoana regelui Mihai I, un om de mare bun simţ şi o personalitate istorică în sensul cel mai real al noţiunii. Mihai I rămâne cel care în 1944, foarte tânăr fiind, a restabilit pentru o perioadă din păcate scurtă democraţia, care a salvat Transilvania de Nord, care a scurtat cu multe luni carnagiul celui de-al doilea război mondial şi care a întârziat cu vreo trei ani sovietizarea României. La o vârstă la care cei mai mulţi dintre noi nu ştim decât să copiem la examene şi să alergăm după fuste, regele şi-a asumat interesul naţional în vremuri foarte tulburi şi a acţionat. Avem acum politicieni mult mai bătrâni şi mai experimentaţi care pur şi simplu nu înţeleg noţiunea de interes naţional, chiar dacă o clamează zi lumină.

Încă din 1990 ni s-a tot repetat că ar fi bătrân, dar dacă am fi restaurat monarhia atunci, acum ne-am fi aflat în cel de-al douăzeci şi cincilea an al celei de-a treia domnii. Şi probabil nu am fi avut nici mineriadele, nici marile „tunuri” care au pus economia pe butuci, nici de ce să ieşim în stradă pentru Roşia Montană, nici abuzurile de la Pungeşti ori de la votul din diasporă de anul trecut.

Mai sunt unii care s-au grăbit să-l acuze de trădare şi laşitate pentru abdicarea din 30 decembrie 1947. Pentru mine sunt amuzanţi, când îi văd imediat după ce aruncă aceste grave acuzaţii făcând totul să se asigure că imunitatea îi ţine departe de justiţia care îi aşteaptă pentru actele lor de corupţie. Poate că ei, experţi în a se ţine de scaun cu orice preţ, şi-ar fi asumat asasinarea a o mie de studenţi deja aflaţi în închisorile comuniste şi eventuala aruncare a ţării într-un război civil, dar mă îndoiesc că ar fi avut curajul să înfrunte tancurile sovietice, lovitura de stat violentă care indubitabil ar fi avut loc şi plutonul de execuţie, lăsând regatul fără dinastie.

Alţii reproşează actul de la 23 august 1944 şi văd în el explicaţia reticenţei pe care Germania ar avea-o faţă de România. Aceştia cred că ar fi trebuit să stăm alături de Hitler până la ultimul cartuş. Sigur, e uşor să spui asta pe timp de pace şi la o bere, când nu trebuie să-ţi pui problema transformării ţării în teatru de război, să-ţi asumi preţul „eliberării” de către Armata Roşie şi să ştii că vei pierde nu numai Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, care oricum erau adjudecate de învingătorul evident, cu milioanele de români de acolo, dar şi Transilvania de Nord, cu alte milioane de români, şi totul pentru un aliat cu care nu aveai un tratat, din cauza refuzului său de a-şi asuma obligaţii clare faţă de tine, şi care înainte de a-ţi deveni aliat de conjunctură îi susţinuse pe toţi inamicii tăi şi jucase alba neagra cu teritoriile tale.

           Desigur, pe de altă parte, regele Mihai I împlineşte la 25 octombrie 2015 venerabila vârstă de nouăzeci şi patru de ani, astfel că problema succesiunii nu este una de ignorat. Dar nici de exagerat. Iar dacă la concluziile mele expuse mai sus vor ajunge în timp o majoritate suficientă dintre concetăţenii noştri, atunci cu siguranţă se vor găsi şi soluţii.