Ieri a fost Ziua Limbii Române,
sărbătorită de un sfert de secol dincolo de Prut şi marcată oficial şi în
România pentru al treilea an. Urez tuturor românilor şi, în general, tuturor
celor care utilizează sau pur şi simplu cunosc limba noastră toate cele bune.
Dar nu despre asta vreau să scriu.
Azi
se împlinesc doi ani de la declanşarea valului de proteste cunoscut şi sub
denumirea de „toamna românească”. Deşi doi ani este o aniversare fără
chichirez, de regulă oamenii celebrând efectiv aniversarea de un an şi începând
să discute la modul „istoric” despre cele întâmplate cu ocazia împlinirii a
trei ani, doi ani fiind de regulă o aniversare complet ignorată, aveam intenţia
să încalc această regulă nescrisă. Materialul pe care l-am publicat în
ianuarie, cu ocazia scurgerii a trei ani de la începutul mişcărilor
contestatare din anul 2012, îşi cere continuarea, iar a mai aştepta încă un an
pentru a livra această continuare este, parcă, prea mult. Iar ce moment mai bun
pentru publicarea noului articol pe tema evenimentelor recente din ţara noastră
ar fi fost decât exact ziua de 1 septembrie?
Iată
însă că mă văd obligat să-mi modific planul iniţial. Realitatea curentă îşi
cere drepturile, cu atât mai mult cu cât lucruri care s-au petrecut din nou
zilele acestea m-au umplut încă o dată de revoltă. Din fericire, „toamna
românească” a durat până-n 21 decembrie 2013, aşa că am câteva luni bune să
scriu şi să public pe această temă fără să ratez cu totul aniversarea de doi
ani.
Probabil
că din titlu este destul de evident că vreau să scriu despre Statul Islamic şi
despre furia cu care acesta s-a repezit asupra moscheilor şiite, a bisericilor
creştine şi a altor lăcaşuri de cult din acel Orient Mijlociu în care coexistă
aproape toate religiile şi confesiunile de tradiţie abrahamică şi nu numai,
unele vechi de sute de ani şi de o valoare istorică şi artistică de netăgăduit,
a muzeului arheologic din Mosul şi a ruinelor assiriene de la Ninive sau
Nimrod, iar, mai nou, asupra acelei perle din deşertul sirian, Palmyra.
Decapitarea bătrânului arheolog de optzeci şi doi de ani şi acum demolarea
templului lui Baal m-au indispus profund, ca să mă exprim eufemistic. Încă un
capitol la care Statul Islamic face ca talibanii, la rândul lor distrugătorii
statuilor lui Buddha de la Bamian, şi Al Qaeda să pară nişte moderaţi, ca să nu
mai discutăm despre cât de urbană şi civilizată este, prin comparaţie,
teocraţia iraniană, cea care nu s-a atins nici cu o pană de splendorile de la
Persepolis.
Iar
lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât se consumă acum în Secera Fertilă, în
exact acea parte a planetei unde umanitatea a devenit cu adevărat civilizată pentru
prima oară. Există acolo un patrimoniu istoric şi artistic care ne priveşte pe
toţi şi pe care nişte fanatici cu minţi înguste, care au combinat zelul
religios al primilor adepţi ai lui Mahomed din secolul al VII-lea cu gândirea
strategică sistematică şi aplecată spre genocid, cu mentalitatea de război
total a secolelor XX şi XXI, par hotărâţi să-l aneantizeze. Este ironic să
ajungem în situaţia în care să vedem în jaful în urma căruia sute de artefacte
de mare valoare au fost extrase din siturile arheologice ale Orientului
Mijlociu pentru a da lustru marilor muzee din capitalele Europei şansa salvării
acestora. Şi să le transmitem naţiunilor din acea parte a lumii, care de
decenii se străduiesc să-şi recupereze aceste bunuri culturale, să mai aştepte,
pentru că nu le pot oferi suficientă siguranţă.
Nu
este însă cazul ca noi, creştini şi europeni, să devenim aroganţi. Să nu uităm
totuşi cum creştinii au demolat templele păgâne odată cu scoaterea în afara legii
a vechilor religii, cum creştinii au dat foc Bibliotecii din Alexandria şi tot
ei au ucis-o într-un mod care îi face pe cei din Statul Islamic să pară
panseluţe pe savanta Hypatia, cum goţii care au dat ultima lovitură faimosului
Oracol din Delfi au fost instigaţi şi călăuziţi de călugări creştini greci.
Sigur,
unii vor spune, parţial pe bună dreptate, că asta se întâmpla în antichitatea
târzie şi evul mediu timpuriu, în timp ce faptele jihadiştilor au loc acum,
într-o lume modernă. Dar există şi un revers al medaliei: măcar jihadiştii o
fac din credinţă, chiar dacă o credinţă dementă. Păi, nu cumva tot o credinţă
dementă, marxist-leninistă de data asta,
a condus la distrugerea atâtor biserici, mânăstiri, case, ruine, unele
de o valoare istorică şi culturală incontestabilă, poate chiar demne de
Patrimoniul Mondial UNESCO, precum Mânăstirea Văcăreşti, în România anilor
1977-1989?
Eram copil atunci, dar ţin minte că am suferit, cu atât mai mult cu
cât sufereau în faţa distrugerii părinţii mei, ambii mari iubitori de artă, de
altfel dotaţi în cote diferite cu un talent care mie-mi lipseşte. Nu voi uita
cum îmi povestea mama de Văcăreşti, cum se vorbea de Sfânta Vineri, pentru care
în 1987 a avut loc şi un fel de revoltă, şi nici momentul în care m-a îndemnat
tata să mă uit spre un câmp de demolări, către un deal pe care încă se vedea o
incintă medievală, spunându-mi „uită-te,
acolo e palatul lui Mihai Viteazu (Mânăstirea Mihai Vodă, unde erau şi
Arhivele Statului), nu ai să-l mai vezi,
va fi demolat.” Au semnat o petiţie care a salvat de la demolare Casa
Melik, Muzeul Theodor Pallady, de pe strada Spătarului, cea mai veche casă din
Bucureşti încă în picioare, în timp ce alţi oameni pe care ar trebui să-i
onorăm mult mai mult au pus efectiv clădirile pe roţi, atâtea câte s-au putut,
ca să le scoată din calea urgiei demolatoare.
Dar
dacă faptele talibanilor, ale Statului Islamic, şi ale propriului nostru
comunism pretins „naţional” (pentru că bizar mi se pare „patriotul” care-şi
distruge fără milă propria istorie!), au o perversă justificare ideologică, cum
explicăm ceea ce se întâmplă continuu, de douăzeci şi cinci de ani, cu toate
clădirile de patrimoniu demolate abuziv sau „ajutate” să fie declasate prin
surparea pretins naturală? Sau cu barbariile de pe anumite şantiere ale
patriei, unde siturile arheologice sunt „descărcate” pe repede înainte şi apoi
supuse delicateţii buldozerelor? La Roşia Montană asta s-a dorit, că tot
aminteam la început de „toamna românească”. În 2012, pentru o autostradă care
acum se surpă de bine ce a fost proiectată şi construită (Sibiu-Orăştie) s-a
trecut fără milă peste orăşelul roman de la Şibot, peste una din aşezările de
la Tărtăria, peste o parte a fortificaţiilor oraşului neolitic Turdaş, unul din
primele centre urbane din Europa. Şi chiar dacă legea spune că atunci când se
descoperă vestigii de o evidentă importanţă se poate proceda la clasarea lor
definitivă, proiectul de construcţie urmând a fi modificat spre a coexista cu
acele vestigii, până şi arheologii implicaţi se vor uita la tine cubic dacă le
vei menţiona că au şi această opţiune în locul descărcării prealabile
distrugerii.
Am
încredinţarea fermă că astfel de distrugeri reprezintă crime împotriva
umanităţii. Până la urmă, ce este umanitatea, doar totalitatea indivizilor unei
specii care a ajuns, în prezent, undeva la 7 miliarde de exemplare? Ce sunt de
fapt oamenii fără tot bagajul lor spiritual şi cultural? Nişte antropoide mai
deştepte, dar cam atât. Ia-le cultura, taie-le rădăcinile şi îi aduci din nou
în stadiul de hoardă primitivă, de turmă. Apoi, umanitatea înseamnă doar
oamenii care sunt în acest moment în viaţă, fără generaţiile care au trecut şi
fără posteritatea pe care o reprezintă cei ce se vor naşte în viitor? Da,
genocidul este ceva oribil, dar dacă e să privim lucrurile oarecum cinic,
victimele unui genocid ar fi murit oricum mai devreme sau mai târziu, din cauze
naturale.
Şi totuşi, în
felul lor, oamenii sunt singurul animal, pe planeta asta cel puţin, care poate
realiza o formă de nemurire: prin moştenirea culturală pe care o lasă în urmă.
Pietrele construcţiilor din Ninive sau Palmyra, ca şi zidurile de la Sarmizegetusa
Regia pe care le sparg tot felul de dobitoci în căutarea faimosului aur al
dacilor, nu sunt nişte simpli bolovani. Ele sunt ultima voce, ultima expresie,
a milioane de oameni, a generaţii şi societăţi întregi care au existat în
trecut, s-au bucurat şi s-au întristat, apoi s-au stins, majoritatea anonimi
pentru totdeauna. A nimici aceste urme înseamnă a-i omorî complet, a rupe orice
legătură dintre ei şi urmaşii lor, a şterge orice amintire că ei au fost şi
orice şansă de a transmite viitorimii lor, prezentului nostru, câte ceva despre
cum era viaţa lor, ce gândeau, ce ar fi vrut să ne spună dacă ar fi putut.
Ei bine, într-un
fel acesta este genocidul ultim: a suprima nu viaţa, ci viaţa de apoi. Şi lăsând
metafora deoparte, chiar cred că e timpul să umblăm la legislaţia
internaţională şi naţională referitoare la crime împotriva umanităţii şi să
privim de acum înainte devastarea unor monumente de talia celor de la Bamian,
Nimrod, Ninive, Palmyra, Turdaş, Tărtăria, Sarmizegetusa, Roşia Montană drept
crime împotriva umanităţii. Şi să le pedepsim ca atare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu