Diferenţa între refugiat şi migrant

Precizez de la bun început că înţeleg omeneşte impulsul de a te reloca undeva unde îţi va fi mai bine, eventual unde consideri că-ţi va fi cel mai bine. Nu cred că cei care aleg să migreze trebuie stigmatizaţi şi respinşi aprioric. Asta nu înseamnă că nu înţeleg şi alegerea inversă sau nuanţată, eu însumi, într-o ţară unde dorinţa de emigrare este deja tradiţie, fiind totuşi unul care nu a contemplat vreodată această perspectivă în mod serios, ba care chiar a considerat inacceptabilă pentru sine orice mai mult decât eventuala plecare la muncă, pentru perioade de timp totuşi limitate. Am refuzat emigrarea inclusiv în anii '80, într-o perioadă foarte austeră din istoria României, când Germania repatria sistematic etnicii germani, iar eu provenind dintr-o familie mixtă aş fi putut să mă folosesc de respectiva oportunitate (chestiunea s-a discutat în familie şi nu ştiu cât a contat părerea mea la vârsta pe care o aveam, dar cert este că în cele din urmă s-a tranşat în contra emigrării).

Pe de altă parte, chiar dacă dreptul la circulaţie este un drept fundamental şi chiar dacă, în teorie, oamenii ar trebui lăsaţi să-şi urmeze destinul acolo unde cred ei, numai idealiştii în sensul cel mai peiorativ al acestui cuvânt ori egoiştii din zona business-ului în veşnică căutare de mână de lucru ieftină pot nega că orice societate are totuşi dreptul să mai spună şi nu imigraţiei. Ţine până la urmă de autodeterminare şi de autoprezervare. Un aflux excepţional de străini care nu cunosc nici limba, nici nu au aceleaşi valori culturale poate avea în final un efect destabilizant sau împovărător. Pe de o parte, străinii insuficient integraţi ajung pe la a doua şi a treia generaţie deja născută în noua patrie să se simtă cetăţeni de mâna a doua, să trăiască din ajutoare sociale spre frustrarea localnicilor contribuabili, să ingroaşe rândurile criminalităţii, să se revolte la modul violent sau chiar să genereze terorism (şi extremism în replică în rândurile populaţiei native). Desigur, o parte a lor, pentru că întotdeauna şi cu un efort de voinţă unii se vor integra, chiar până la nivelul elitelor, dar aşa cum o arată experienţa deja vastă a Occidentului, simpla nediscutare a acestor fenomene, sub acoperământul corectitudinii politice, nu le rezolvă.

În fine, este un subiect vast şi destul de sensibil. De care ne vom lovi din ce în ce mai mult în condiţiile în care mâine, 9 septembrie 2015, Comisia Europeană ar trebui să propună oficial cotele ce ar trebui să revină fiecărei ţări din Uniunea Europeană din valul de refugiaţi/migranţi care a luat cu asalt Europa în ultimele săptămâni. Ca primă observaţie, nu prea văd cum se va putea implementa acest sistem, în condiţiile în care, din ce au comunicat refugiaţii care au inundat ruta balcanică către centrul continentului, pentru ei se pare că război este peste tot în Lumea Veche, numai în Germania nu. Cum exact vor fi convinşi aceşti oameni care au făcut eforturi fantastice şi care şi-au asumat riscuri enorme pentru a ajunge în Germania, eventual şi prin Marea Britanie şi Suedia, să se lase redistribuiţi în ţări ca Bulgaria sau România, unde poate că se trăieşte mai bine decât în Siria, chiar şi cea dinainte de război, dar sigur nu se trăieşte ca în Germania, mai ales în acea Germanie idealizată pe care o visează cu toţii.

De fapt, multe din lucrurile care se fac şi se spun zilele acestea ne cam jignesc inteligenţa. Pe de o parte, încă o dată, clasa politică continentală se dovedeşte autistă. Nu reuşeşte să impună aplicarea Regulamentului de la Dublin, edictat tot de ea, dar îşi închipuie că va putea redistribui prin toată Europa migranţii ajunşi la ţinta pentru care au străbătut la propriu mări şi ţări, fără ca asta să degenereze în violenţă. Şi în loc să intervină militar decisiv şi oricât de masiv va fi necesar ca să pună punct nebuniei Statului Islamic, unii anunţă nişte timide zboruri de recunoaştere, alţii bombardează absolut ineficient pâna la graniţa dintre Irak şi Siria, deşi califatul a desfiinţat această graniţă şi e total aberant să le loveşti doar o parte din teritoriu, dar să le laşi restul neatins pentru a-şi reloca tot armamentul, iar Turcia lui Erdogan declanşează un război total împotriva kurzilor, care vor fi fiind duşmanul istoric, dar până acum sunt cea mai eficientă forţă care ţine piept ISIS.

Pe de altă parte, migranţii înşişi şi diverşii lor sprijinitori europeni, fără îndoială generoşi, dar şi cam naivi, repetă la nesfârşit placa cu fuga acestor oameni din faţa războiului... Atât doar că nu toţi sunt din Siria, Irak, Afganistan sau Libia şi încă nu am aflat ce război are loc, de exemplu, în Bangladesh. Da, e drept, musonul le face necazuri bengalezilor de milioane de ani, dar, totuşi, ce vină are Europa pentru muson? Apoi, până unde fugi din faţa unui război? Până ajungi din nou în teatrul de război, întrucât ai înconjurat planeta tot fugind? Mie povestea din săptămânile astea îmi aminteşte de migraţia vizigoţilor. În anul 376, când vizigoţii au trecut Dunărea şi au cerut protecţia Imperiului Roman, erau neîndoielnic refugiaţi. Peste ei dăduseră năvală hunii, care când invadau un teritoriu procedau fix cu "delicateţea" Statului Islamic. Însă ceva mai târziu, când aceşti refugiaţi, vizigoţii, au constatat că zona pe care le-o alocase Imperiul era cam sărăcăcioasă şi că riscau efectiv foametea şi s-au pus în mişcare spre Roma şi apoi spre Spania, unde şi-au proclamat propriul regat, nu mai erau refugiaţi de război, că puseseră deja distanţă între ei şi război, ci migranţi economici.

Ceva clar nu se leagă atunci când continuăm să discutăm în termeni de refugiaţi. Mie mi se pare că refugiatul ar trebui să aibă un pic altă mentalitate şi o spun ca urmaş de refugiaţi. O parte a familiei mele provine din Cernăuţi, iar la 28 iunie 1940, când Armata Roşie a intrat oarecum pe neaşteptate, căci Bucovina nu fusese niciodată a Rusiei şi în cei douăzeci şi doi de ani de la Marea Unire Moscova nu pomenise că ar avea pretenţii asupra acestei provincii, unii au reuşit să prindă ultimul tren românesc, in extremis, după o goană nebună, iar alţii au rămas sub ocupaţie. În cele din urmă şi aceştia au reuşit să plece, printr-un subterfugiu. Exista o înţelegere subsecventă Pactului Ribbentrop-Molotov în baza căreia etnicii germani urmau să fie relocaţi sub autoritatea Reich-ului, iar rudele mele s-au pretins etnici germani, deşi dincolo de o cunoaştere aproximativă a limbii germane, de pe vremea când Bucovina fusese provincie austriacă, nu aveau absolut nimic nemţesc în venele lor. Spre norocul lor, în comisia formată dintr-un ofiţer al Armatei Roşii, un ofiţer al Wehrmacht-ului şi un colaboraţionist local, acesta din urmă îmi cunoştea bine dinainte de război una din rude  şi, deşi ştia perfect că este o familie de români, a confirmat minciuna. Aşa au ajuns ai mei în Polonia, pe care naziştii încercau s-o germanizeze colonizând aici etnicii germani recuperaţi din Estul adjudecat sovieticilor şi din Tirolul de Sud pe care Mussolini se străduia să-l italienizeze. Nu au rămas însă în Polonia, ci au venit cât de repede s-a putut la Bucureşti, unde erau cei care prinseseră trenul şi rudele regăţene.

Povestea nu se încheie însă aici, ci de-abia acum devine evidentă diferenţa faţă de fluxul migraţionist din aceste zile. În 1941 alianţa sovieto-germană s-a rupt, germanii au invadat URSS şi odată cu ei armata română a început recuperarea teritoriilor smulse României de Stalin. Evident, Cernăuţiul eliberat nu mai era oraşul şarmant dinainte de război. După jafurile, execuţiile sumare şi deportările în masă din acel prim an de ocupaţie stalinistă, începând din 22 iunie 1941 oraşul fusese teatrul unor lupte crâncene, dar şi al unor alte atrocităţi, de data asta împotriva acelei părţi a populaţiei care simpatizase cu sovieticii. Însă, cu toată ruina, în 1942, când frontul se îndepărtase şi lucrurile erau cât de cât stabile, rudele mele s-au întors în oraş. Şi-au găsit casele devastate, golite de mobilă, dar n-a contat, au pus osul la treabă şi şi-au reluat viaţa. Au rămas în Cernăuţi până în primăvara anului 1944, când frontul a revenit şi a fost clar că Bucovina de Nord nu va putea fi păstrată, că va fi din nou ocupată de sovietici. La 1 aprilie 1944 înaintaşii mei au părăsit capitala Bucovinei definitiv, de data asta într-un mod organizat, dar păstrând mereu nostalgia Cernăuţiului ca a unui fel de paradis pierdut şi visând mereu să se poată întoarce. O mătuşă a făcut-o ca turist, mulţi ani mai târziu, dar bunica mea a preferat să nu, nedorind să confrunte amintirile frumoase ale tinereţii cu realitatea unui Cernăuţi sub ocupaţie, înstrăinat şi pe care putea cel mult să-l viziteze, dar în care nu mai putea să vieţuiască.

Ei bine, ceea ce nu observ la refugiaţii de acum este dorinţa întoarcerii, măcar acea nostalgie permanentă pe care am văzut-o la ai mei. Refugiatul doreşte să se întoarcă, imediat ce acest lucru va fi posibil, oricât de mult timp a trecut. Uitaţi-vă la refugiaţii palestinieni, urmaşii celor expulzaţi în 1948, deja cam toţi născuţi în exil, care tot visează să se întoarcă într-o zi pe teritoriul statului Israel. Văd în schimb la oamenii de care discutăm ceea se poate vedea în general la migranţi, nevoia de a fugi spre idealul material şi de a arde punţile cu locul de origine şi cu trecutul.

Ceea ce ne aduce înapoi la decizia ce va fi anunţată mâine. Ne lăsăm dominaţi de autism politic şi, unii cel puţin, de ideologie, insistând să vedem refugiaţi acolo unde sunt migranţi, sau tratăm problema realist şi înţelegem că refugiatul poate deveni migrant, iar ca migrant nu mai e cazul să fie tratat ca refugiat?