Criza refugiaţilor chiar este despre refugiaţi?

 Da, fără discuţie, în linii mari criza refugiaţilor chiar este despre migranţi. Prefer acest termen, eu rămân la părerea mea că cel care, chiar dacă iniţial a trecut într-o ţară vecină fugind din calea unui război ori a unei represiuni politice, porneşte într-o călătorie epică peste mări şi ţări în căutarea prosperităţii promise de o societate bogată, nu mai este refugiat, ci migrant economic.

Dar, oare, conduita de forţă a unei Comisii Europene sub control german are doar această miză? Cred că este evident oricui că trăim un moment în care Germania îşi asumă tot mai clar rolul de hegemon al Uniunii Europene, rol care i se cuvine oarecum natural prin statutul de cea mai populată şi cea mai puternică economic ţară din Uniune. A fost evident asta şi în implicarea  germană în negocierile privind criza ucraineană şi în gestiunea recentei crize greceşti şi, mai nou, în felul în care Berlinul a declanşat, prin declaraţiile despre deschiderea faţă de toţi cei care vor veni din Orientul Mijlociu şi despre cei opt sute de mii care ar fi aşteptaţi până la 31 decembrie 2015, a încurajat, prin afirmaţiile privind receptivitatea, chiar nevoia de mână de lucru pe piaţa germană a muncii,  iar în final a impus presupusa soluţie a crizei refugiaţilor, prin obţinerea votului majoritar din Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) de ieri, sub ameninţarea diminuării ori suprimării contribuţiei germane, cea mai semnificativă, la finanţarea fondurilor structurale atât de necesare multor state europene.

Acest joc al Germaniei a fost cu atât mai uşor, cu cât prin preluarea conducerii Comisiei Europene de către Jean Claude Juncker, un germanofon şi germanofil care nu este declarat german, ci fostul premier al unuia din cele mai mici state din Uniune, acesta a fost cel care a venit cu propunerea cotelor obligatorii de refugiaţi şi care a susţinut-o foarte agresiv. Acum, cine ştie istorie, ştie că dincolo de francofonia asumată din influenţă culturală şi raţiuni politice într-un alt secol şi de cultivarea dialectului local ca presupusă limbă distinctă, mai ales după al doilea război mondial, când a fi german nu mai era tocmai un avantaj, Marele Ducat de Luxemburg este de fapt unul din micile state germane ale Evului Mediu care, asemenea Liechtenstein-ului, un alt caz, nu a fost cuprins în procesul unificării germane din secolul al XIX-lea. De altfel, ca o ironie, numele de familie al domnului Juncker este exact termenul care desemna pe vremuri moşierii germani. Şi, de asemenea, este de observat că în bună măsură jocului Germaniei i s-a asociat şi Austria, cândva concurenta Prusiei la rolul de centru în jurul căruia să se realizeze unificarea germană, al cărei cancelar de asemenea a ameninţat ţările mai refractare faţă de Planul Juncker cu reducerea fondurilor structurale...

Observând evenimentele, am tot mai pregnant bănuiala că, dincolo de nou descoperitul umanism al Angelei Merkel şi al diverşilor săi asociaţi germani şi europeni, dar care nu a fost atât de evident în relaţie cu Grecia (nu că s-ar fi putut accepta ceea ce dorea atunci Syriza, dar totuşi...), cu vecinătatea estică a Uniunii Europene sau cu romii din ţări ale Uniunii precum Bulgaria, Croaţia, Ungaria sau România, am asistat mai mult ca niciodată la confruntarea dintre cele două viziuni majore asupra a ceea ce ar trebui să devină Uniunea Europeană. Dezbaterea e veche: pe de o parte, Europa naţiunilor, care are drept campion Regatul Unit, ţară care întotdeauna şi-a limitat cedările de suveranitate şi şi-a creat derogări, ameninţând cu Brexitul, având şi avantajul că puterea sa economică i-a permis atitudinile rebele, pe de altă parte, Europa regiunilor, Statele Unite ale Europei, federaţia în care ţările devin un fel de judeţe, iar calitatea de cetăţean al Uniunii este mai puternică decât orice identitate naţională, etnică sau religioasă, viziune dragă mai ales, dar nu exclusiv, stângii europene şi promovată masiv de Comisia Europeană şi de celelalte structuri birocratice comunitare. Netranşarea acestei chestiuni a făcut ca întotdeauna să persiste o anumită neclaritate asupra a cât din propria suveranitate au cedat statele Uniunii. Şi, pentru a evita disensiunile şi faliile pe care acestea le-ar putea genera într-un continent atât de divers şi cu o istorie atât de complicată, până acum nu prea s-a recurs la proceduri de forţă precum cea din JAI-ul de ieri, chiar dacă ele reprezentau o opţiune teoretică.

Numai că acum s-a întâmplat, ţărilor care se opuneau Planului Juncker, indiferent cât de vehement o făceau, li s-a dat efectiv una peste bot, iar Uniunea Europeană s-a comportat mai clar ca niciodată nu ca o alianţa de state suverane, ci ca un stat federal având o suveranitate superioară celei a statelor membre. Şi totul ca rezultat al jocului Germaniei. Sigur, Angela Merkel nu e de stânga, ci aparţine dreptei conservatoare, aşa că ceea ce ea a impus folosindu-se de criza refugiaţilor nu este pur şi simplu Europa regiunilor, civică şi egalitaristă, ci o Europă a regiunilor în care Bruxelles-ul este capitala formală, dar Berlinul este adevăratul centru al puterii. Sau, dacă e să fim maliţioşi, încercarea de a afirma al patrulea Reich sub camuflajul Uniunii Europene. Şi nu întâmplător, cea mai grea lovitură au primit-o statele din estul Uniunii, pentru că poziţia lor, dincolo de retorica de tip copy/paste după Bruxelles a unor politicieni sau altora, tindea mai degrabă către Europa naţiunilor; lucru de altfel firesc după lungii ani în care destinele acestor popoare şi ale acestor ţări au fost "la umbra Marelui Urs", ca să folosesc metafora trupei rock Phoenix. Momentan, Europa naţiunilor pare să-i mai cuprindă doar pe britanicii pe care i-am menţionat deja, ca şi pe irlandezi şi danezi, cei care au reuşit, fiind, ultimii cel puţin, şi economii mai puternice, deci mai puţin dependente de finanţările europene, să fie exceptaţi de la Planul Juncker.

Şi-a ales însă bine Germania subiectul cu care să dea această lovitură de forţă? Am îndoieli. Mă tem că Planul Juncker nu va putea fi implementat, în primul rând pentru că cei vizaţi, migranţii, ştiu mai bine decât Bruxelles-ul ce vor, iar ei vor Germania, Suedia, Regatul Unit, în fine ţările cele mai bogate din Uniune, şi nu Uniunea în ansamblul său, dovedind deja că sunt gata să rişte orice şi să depăşească orice obstacol ca să ajungă acolo. Apoi, chiar dacă actualul exod va fi stopat de sosirea iernii, ce va face Europa dacă la anul, odată cu încălzirea vremii, el se va relua, poate cu şi mai multă vigoare? Nu în ultimul rând, ce se va întâmpla dacă prea mulţi din aceşti oameni nu vor putea fi integraţi? Una este absorbţia treptată, de-a lungul anilor, a unor numere rezonabile de oameni veniţi din orizonturi culturale diferite, altceva este ca într-un an, doi, Europa să se trezească cu nişte milioane de oameni crescuţi într-un spirit non-european şi cu valori morale proprii unor societăţi tradiţionale patriarhale, veniţi aici pentru avantajele economice, dar nu şi pentru valorile culturale seculare care predomină în prezent la nord de Mediterana. Fluxul de migranţi din Orientul Mijlociu şi Apropiat, ca şi din Africa subsahariană diferă din acest punct de vedere fundamental de fluxurile migratorii din Europa de Est din timpul comunismului şi din anii 1990; pentru că dincolo de variaţiunile naţionale şi confesionale, est-europenii împărtăşeau aceleaşi valori fundamentale cu vest-europenii. Ori, dacă lucrurile vor lua o turnură negativă, va fi foarte interesant de văzut pe unde va scoate cămaşa Germania, chiar şi ce se va alege de Uniunea Europeană.