#Dodon

Sunt gata să pariez că o întreagă liotă de analişti, ziarişti, politologi care în loc să se uite în jurul lor învaţă despre realităţile de la Carpaţi, Dunăre şi Bâc din studiile unor ameţiţi cu ifose de mari experţi din Vestul care nu a înţeles niciodată Estul, foşti consilieri prezidenţiali cu duhoare de Securitate etc. vor blama încă o dată activismul unionist al ultimilor şapte ani pentru victoria în alegerile prezidenţiale din Republica Moldova a lui Igor Dodon, liderul Partidului Socialiştilor şi slugă preaplecată a celui de-al treilea Reich al Rusiei. Acuzaţii din astea s-au mai făcut şi nu cred că mirosul destul de evident de fraudă de la alegerile de ieri le va stopa. Suspecta terminare a buletinelor de vot cu ore înainte de ceasul închiderii urnelor în secţiile din afara fostei republici sovietice, unde s-a votat masiv cu Maia Sandu, ca şi existenţa de buletine de vot "fără număr" în secţiile de pe malul Nistrului, unde au fost aduşi organizat să voteze numeroşi locuitori ai entităţii separatiste, spun multe.

Ei bine, tuturor celor menţionaţi mai sus le răspund că nu unionismul este de blamat pentru ascensiunea lui Dodon, ci "am(ân)ătorismul" clasei politice, elitei universitare şi oamenilor de media de dincoace de Prut. În 1990-1992, când unionismul era în plin avânt în fosta republică sovietică, guvernarea FSN făcea din România ultima ţară care semna un tratat cu un URSS în plină destrămare. Să ne mirăm că agrarienii veniţi la putere la Chişinău în 1994 au adoptat o Constituţie care reitera tezele staliniste ale "limbii moldoveneşti" şi "poporului moldovenesc" şi înlocuiau imnul de stat "Deşteaptă-te române" cu un cântec la fel de patriotic, dar convenabil mai puţin explicit pe planul identitar, "Limba noastră"? Iar, apoi, pe măsură ce ne-am întărit economic, politicienii noştri în loc să facă investiţii strategice şi să contracareze predominanţa presei în limbă rusă în spaţiul basarabean, au investit în relaţia cu tot felul de politicieni dubioşi de la Chişinău, de tipul lui Iurie Roşca. Prin urmare, să considerăm că fenomenul Vladimir Voronin-PCRM şi regimul de tristă amintire dintre 2001 şi 2009, ajuns şi menţinut la putere cu sprijinul nemijlocit al lui Iurie Roşca şi al PPCD, este independent de strategia când complet greşită, când pur şi simplu absentă a Bucureştiului? Ca să nu mai discutăm de irosirea ultimilor şapte ani, cu toate că în cea mai mare parte a lor am beneficiat la Cotroceni de un preşedinte plin de gargară unionistă, când chemării la ReUnire a tinerilor basarabeni ieşiţi în stradă în aprilie 2009 li s-a răspuns consecvent, pompos şi inutil cu "România susţine parcursul european al Republicii Moldova"...

Nu, nu actualul val unionist, care a debutat în 2009 cu revoluţia Twitter şi a continuat prin mişcări de genul Platformei Unioniste Acţiunea 2012, Tinerii Moldovei, ODIP etc., este de învinovăţit pentru victoria lui Igor Dodon. Nu tinerii care protestează acum în stradă la Chişinău sau la Bucureşti. Mai ales când acuzaţia vine de la unii care au tot menţinut pe linia de plutire guvernele unor oligarhi precum Vlad Filat, în acest moment condamnat definitiv la 9 ani de închisoare cu executare pentru corupţie, sau Vlad Plahotniuc, pretinsul pro-european care, după ce a umflat, prin guvernul său, ajutorul financiar oferit de guvernul României, s-a asigurat prin toate mijloacele la dispoziţia lui că Maia Sandu va pierde alegerile în favoarea lui Igor Dodon.

Ceea ce încerc să spun este că acea parte de răspundere care nu ţine nici de manevrele agresive ale agenturilor ruseşti, între care, din păcate, se numără şi Mitropolia Moldovei de la Chişinău, nici de încăpăţânarea unui electorat îmbătrânit şi sărăcit, care în România îi are drept echivalent pe cei cu "era mai bine pe vremea lui Ceauşescu", nu revine unioniştilor, ci politicienilor şi, în general, rostogolitorilor basmului cu "parcursul european". Care acum vor acuza mişcarea unionistă pentru a justifica dezastrul pe care ei l-au creat într-un sfert de secol de defetism, nepăsare şi slugărnicie.

Iar soluţia pentru Moldova de dincolo de Prut, ca să se termine odată cu degringolada şi cu Dodonii de acolo, care nu vor aduce decât mai multă degringoladă şi mai multă sărăcie, nu este mai puţin unionism, ci mai mult unionism. Suficient unionism cât ReUnirea chiar să se întâmple. Din fericire, în timp ce nici alegătorii lui Dodon, nici vechii politicieni şi Iulieni Fota de la Bucureşti nu devin mai tineri, copiii din imaginea de mai sus cresc. Acolo, puştii aceia delicaţi şi râzăreţi, adunaţi la Bălţi la 5 august 2012 pentru un marş unionist, urmau să fi atacaţi cu ferocitate, în înţelesul cel mai fizic al termenului, de brutele neofascismului putinist, adunate de prin toată Republica Moldova pentru a face chisăliţă unioniştii. Dodon era şi el prin zonă. Un eveniment comparabil cu mineriadele din anii '90, pe care presa noastră adeptă a "parcursului european al Republicii Moldova", adică al expedierii laşe a subiectului, l-a ignorat în mare parte. Întâmplător însă, istoria şi mass media nu au aceeaşi înţelegere a noţiunii de rating...