După un an

Acum un an scriam: "Măcar nu se mai chinuie. Mai ales, un om sofisticat nu se mai dizolvă în faţa unei boli crude care nu i-a iertat nici măcar creierul. Aş putea să spun multe despre viaţa ei, despre potenţialul ei, despre artă şi politică, despre curaj şi ezitări, dar aş prefera să-i dau ei cuvântul. Pentru ultima dată. Timp să povestesc eu despre ea, de acum încolo, va fi destul, dar vor fi amintirile mele şi nu gândurile ei."- http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/11/nu-exista-titlu.html  În acea seară, Cristina Beche, mama mea, tocmai se stinsese din viaţă, pentru totdeauna.

Atunci i-am dat ei, pentru ultima dată, cuvântul, inserând în textul meu o poezie scrisă de ea în tinereţe şi care ştiu că era favorita ei, din puţinele texte în care şi-a fructificat talentul literar, atât cât era el. Acum, aşa cum am promis în seara morţii ei, a venit momentul să fac ceea ce anticipam în paragraful citat: un necrolog corespunzător, punctând momentele mai importante din cei şaizeci şi doi ani petrecuţi în această lume.

În vara anului 1952, în vacanţă la Borsec, se întâlneau două destine deja destul de serios încercate. S-a păstrat până azi bibeloul suvenir urât cumpărat în acea vară. Ea, Rodica Eugenia Nichifor (1929-2009) era o tânără de două ori refugiată din Cernăuţi la Bucureşti (la 28 iunie 1940 şi la 1 aprilie 1944), care renunţase la planurile sale de a studia medicina pentru a se angaja şi a-şi ajuta familia compusă din mama casnică, tatăl profund deprimat după pierderea nu numai a oraşului natal, dar şi a puţinei sale averi, şi fratele cu zece ani mai mic, care trebuia ajutat să-şi facă pornirea în viaţă. El, Gabriel Becke (1927-1991), bucureştean din ceea ce numim azi Centrul Vechi, trecuse deja împreună cu sora sa prin Gulag-ul sovietic, între 11 ianuarie 1945 şi 19 decembrie 1949, pentru unica vină la vârsta de 17 ani de a fi fost etnic german (şvab), iar tatăl său tocmai fusese eliberat după doi ani de închisoare, concurs de împrejurări care îi aruncase deja în aer planurile de a urma o facultate de chimie. S-au întâlnit aşadar două griji şi, cumva, dragostea a fost fulgerătoare. La întoarcerea din vacanţă familiile au fost anunţate direct de planurile maritale ale celor doi tineri. A urmat căsătoria şi la 29 iulie 1953 s-a născut unicul copil al cuplului, Cristina, botezată romano-catolic ca să nu rişte Gabriel, pe atunci catolic practicant înainte de Conciliul Vatican II, excomunicarea.

O săptămână mai târziu, bunicul bucovinean, deprimat şi grav bolnav de plămâni, se stingea. Dar, dincolo de acest trist eveniment, de privaţiunile înfruntate de familie, de viaţa pe azi demolata stradă Pittiş, pe atunci un fief plin de sărăcie al ţiganilor lăutari, Cristina nu a avut o copilărie nefericită. Chiar dacă prima ei amintire, prin 1956-1958, a fost un tanc sovietic pe stradă, care i s-a părut enorm, nesfârşit, faţă de fiinţa ei mică şi chiar dacă prima poezie scrisă vreodată, prin clasa I sau a II-a, a fost închinată "partidului".

Destul de timpuriu, Cristina a vădit talent la desen şi preocupare pentru artă, fapt întărit şi de vacanţele petrecute cu părinţii pe la mânăstirile din ţinutul Neamţului, dar şi de perioada în care aceştia au lucrat la construcţia portului Mangalia, perioadă în care numeroase din vestigiile anticului Callatis au ieşit la iveală. A lăsat în urmă câteva lucrări interesante, desene şi picturi în special, dar a ajuns la concluzia că nu ar fi destul de talentată ca să urmeze altceva decât istoria artei. A încercat de mai multe ori, fără succes. De ultima tentativă, de speranţa de la examen şi de deziluzia vederii rezultatelor îmi aduc şi eu aminte. De asemenea, devora cărţile, iubea SF-ul, cumpăra cu regularitate "Secolul XX", pe scurt a fost una din persoanele care, în copilăria mea, m-au făcut să mă întreb de ce se consideră că intelectualii ar fi numai cei cu studii superioare terminate.

Tot dragostea de artă a apropiat-o de Sandu Surcel, coleg de şcoală ce avea să devină sculptor. Cei doi s-au îndrăgostit, cum se întâmplă uşor la vârsta asta. Niciunul nu împlinise încă douăzeci şi unu de ani când s-au căsătorit, în martie 1974. Rezultatul nu a întârziat să apară, la 2 decembrie născându-se prin cezariană persoana subsemnatului. Probabil acesta a fost singurul rezultat pe care niciunul nu l-a regretat al căsniciei ce nu a fost destinată să reziste; cu timpul, relaţia a devenit tot mai toxică, la începutul anului 1983 a intervenit separaţia în fapt, iar peste câteva luni a fost pronunţat divorţul. Cristina a avut apoi şi alte relaţii, cea mai notabilă fiind cea cu chipeşul ofiţer de aviaţie militară Florin (de la care avea să audă pentru prima dată o relatare a masacrului de la Otopeni din dimineaţa de 23 decembrie 1989), dar nu s-a mai recăsătorit.

A fost, de asemenea, o persoană cu atitudine. La o întâlnire a artiştilor cu ataşatul cultural sovietic (cultural, dar purtând uniforma Armatei Roşii), la care fusese invitat şi tata, iar ea participa ca soţie a lui, a refuzat să dea mâna cu respectivul, numindu-l textual ocupant şi precizându-i că are rădăcini în Bucovina de Nord. Pe la începutul anilor '80, când s-a pus problema demolării Casei Melik, de pe strada Spătarului nr. 22, cea mai veche încă în picioare din Bucureşti, unde funcţionează Muzeul Theodor Pallady, atât ea, cât şi Sandu au semnat, alături de alţii, o petiţie care, lucru rar pentru acele vremuri, a reuşit salvarea monumentului. Iar după divorţ, după ce a contractat un apartament într-un bloc nou construit pe bulevardul Iuliu Maniu (apartament vândut în 1995) şi a fost aleasă preşedinte al asociaţiei de proprietari, a refuzat categoric toate tentativele Securităţii de a o recruta ca informator, preferând să renunţe la orice funcţie în amintita asociaţie.

Viaţa Cristinei Beche avea însă să ia o turnură nouă odată cu evenimentele din Decembrie 1989. La 21 Decembrie a plecat de la serviciul pe care-l avea încă de la prima tinereţe- de proiectant la IPROCHIM (devenit o perioadă de timp IITPIC)-, pe Calea Plevnei, către Piaţa Universităţii, ignorându-l pe securistul care făcea liste la ieşirea din instituţie. Nu a reuşit însă să ajungă până la manifestanţi de cordoanele de miliţieni care anunţau deja că se va deschide focul. A plecat din  nou în 22 Decembrie şi tot ignorându-l pe securistul de la poartă. În ianuarie 1990 s-a înscris în Asociaţia pentru Limba şi Cultura Română în Bucovina şi în Mişcarea Ecologistă din România. După 23 ianuarie, când FSN şi-a anunţat transformarea în partid politic şi participarea la alegeri, s-a alăturat manifestaţiilor Opoziţiei şi, mai ales, a luat parte la manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii (22 aprilie-13 iunie 1990).

Intrarea însă efectivă în politică s-a produs în iulie 1990, când Cristina împlinea treizeci şi şapte de ani şi când din PNL s-a desprins grupul PNL-AT, cu Dinu Patriciu, Călin Popescu-Tăriceanu, Horia Rusu, Rene Radu Policrat, Ludovic Orban, Radu Boroianu, Sorin Pantiş, Dan Trepcea, Andrei Chiliman, Viorel Cataramă etc. Erau oameni cam de aceeaşi vârstă, unii mai tineri, care, cei care au trăit, erau încă departe de a se fi metamorfozat în personajele pe care le cunoaştem azi. La oferta lui Dinu Patriciu, mama şi-a abandonat serviciul pe care-l avusese timp de aproape două decenii şi s-a dedicat 100% construcţiei noului partid şi politicii.

A rămas în politică timp de zece ani, PNL-AT devenind PL '93, apoi fuzionând cu PNL. A lucrat din greu pentru toate aceste entităţi, dar, pe măsură ce jivinele de care ne dorim azi să scăpăm au înlăturat treptat idealiştii, şi Cristina Beche şi-a găsit tot mai greu locul. În cazul ei, călăul a fost Mona Muscă, cea care era ţinută de toată presa, până a apărut de la CNSAS dosarul ei de colaborator al Securităţii, drept un reper de moralitate (sic!). A făcut o ultimă încercare, la îndemnul meu, la Uniunea Forţelor de Dreapta, episodicul partid condus de Varujan Vosganian; care, după ce o primise elogios, a înlăturat-o de la conducerea organizaţiei locale într-o şedinţă-spectacol, înscenare, la care am asistat, pentru a-i face loc Monicăi Tatoiu.

Pe lângă funcţiile de partid, Cristina Beche a ocupat o singură funcţie publică aleasă, între 1992 şi 2000, aceea de consilier local la Sectorul 6, în timpul primarilor Nicolae Vrăbiescu şi Ion Dinuţă. S-a străduit să facă treabă bună şi nu a luat mită, încheind mandatele fără să se fi îmbogăţit şi fără să fi intrat în afaceri. Apoi, pentru o scurtă perioadă, a condus Centrul pentru copii cu nevoi speciale nr. 8 din Ghencea, asta până când a devenit una dintre victimele spectacolelor de prost gust pe care viitorul primar al Sectorului 4, Alexandru Popescu Piedone, pe atunci şef al corpului de control al primarului PSD-ist al Sectorului 6, Dan Darabonţ, le realiza pentru Prima TV.

Nu am vorbit aproape niciodată despre această parte a vieţii mamei mele, pe când încă trăia. Potrivit educaţiei primite, inclusiv de la ea, am fost obsedat să mă descurc singur şi să fac cât mai puţin apel la cunoştinţele ei. Ca exemplu, la un moment dat, când eram prin anul II de facultate, a aflat Valeriu Stoica că-i sunt student şi că nu mă cheamă ca pe mama. Prin urmare, a întrebat-o care dintre studenţi e fiul ei, ca să-i pună notă bună. Replica mamei a fost: "I-ai dat deja notă bună şi, oricum, nu ar fi vrut să-i pun pilă, că pila mea ar fi fost să-l freci."

Revenind la istoria vieţii mamei mele, ea a continuat să lucreze cu copiii asistaţi de către Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6 până la ieşirea la pensie. Chiar şi acum mă mai întâlnesc uneori cu băieţii pe care îi avea în grijă într-un apartament social din Militari, care au perceput-o ca pe un fel de mătuşă grijulie şi care au venit inclusiv la înmormântarea ei. Ce a reuşit cu aceşti copii va fi probabil o moştenire mai durabilă decât ceea ce a reuşit în politică.

 

Retragerea din politică nu a însemnat însă şi dispariţia oricărei preocupări faţă de viaţa publică şi bunul mers al ţării şi societăţii. Atât cât i-a permis o sănătate marcată de dureri reumatice, a luat parte la o parte din evenimentele ultimilor ani, cum au fost, de exemplu, marşurile pentru Roşia Montană. Ultimul astfel de eveniment la care a luat parte a fost marşul unionist din 12 octombrie 2014.

De asemenea, îi plăcea muzica rock, jazz, blues şi în ultimii zece ani ai vieţii a fost la majoritatea concertelor importante. Singura dată când s-a întâlnit cu actuala mea prietenă a fost în ianuarie 2011, pe un viscol cumplit, când la ieşirea de la concertul Tarjei Turunen de la Sala Palatului am invitat-o şi am condus-o acasă cu taxiul nostru pe cea pe care aveam s-o reîntâlnesc, mult mai temeinic, după alţi vreo cinci ani. Cel mai mult a emoţionat-o concertul Eric Clapton, la care i-am făcut cadou biletul, de la care s-a întors plângând pentru tinereţea în care ar fi trebuit să se bucure de astfel de lucruri şi nu a fost posibil din cauza dictaturii şi a izolării ţării. Iar ultimul la care a fost spectator a fost The Wall din 2013.

 

Tot în aceşti ani, au început să apară şi problemele de sănătate. Prin 2003, o criză dureroasă în abdomen a condus la descoperirea unor transformări în nodulii tiroidieni pe care îi avea din tinereţe. Scintigrama a indicat un posibil cancer. Atunci a acţionat rapid, s-a operat, făcând o rezecţie completa de tiroidă, iar analiza anatomo-patologică a arătat că nu era cancer, dar nu mai avea mult şi s-a operat la ţanc. Nu la fel s-a întâmplat însă în 2014-2015, când au apărut degetele hipocratice. Nu s-a dus la doctor cu toate insistenţele mele, nu s-a lăsat de fumat decât, tot de gura mea, prin februarie 2015 şi după o criză bizară diagnosticată la spital drept şoc anafilactic la o alergie la furazolidon. Ceva mai târziu a apărut o afazie, moment în care am dus-o cu forţa la doctor, pentru a descoperi o tumoră canceroasă care prinsese deja o treime din plămânul drept iar apoi, în spital, o metastază cerebrală însoţită de un edem afectând toată emisfera cerebrală stângă. Curând şi-a pierdut uzul vorbirii şi a început (am aflat de la ea ulterior) să halucineze, devenind şi tot mai greu deplasabilă. Cu radioterapia făcută timp de două săptămâni, cu navetă zilnică la şi de la Spitalul Colţea, am reuşit să-i recuperez mintea pentru vreo trei luni, timp pe care l-a petrecut la pat şi îngrijită de mine ca un copil mic. Apoi, tumora cerebrală a recidivat şi, în câteva săptămâni intra în comă, murind în seara de 29 noiembrie 2015 la vârsta de exact şaizeci şi doi de ani şi patru luni.

În urma ei au rămas multe amintiri, o orhidee primită cadou la ieşirea la pensie, pe care încă o îngrijesc, şi nişte animale, căci mereu a iubit animalele. Mai exact, pisicuţa birmaneză pe care şi-a făcut-o singură cadou de Crăciunul anului 1999 şi care zilele acestea împlineşte şaptesprezece ani, vârstă venerabilă pentru specia ei, precum şi căţelul pe care l-a luat iniţial ca să facă terapie cu copiii la muncă, pe care l-a îngrijit de o exemă cu mâna ei şi care, conform prorocirii mele, a aterizat în cele din urmă acasă.