Fenomenul DJ Trump

La ora când scriu acest text se confirmă victoria lui Donald J. Trump în alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii. Nu-mi pică bine, chiar dacă sunt departe de a fi un fan al Hillary-ei Clinton şi, mai ales, al establishment-ului autosuficient şi înstrăinat de cetăţean pe care aceasta îl reprezintă. Apropo de victoria lui Trump, nu-mi rămâne decât să sper că acesta se va trezi la realitatea geopoliticii înainte să se apuce să negocieze cu Vladimir Vladimirovici Putin o nouă Yalta.

Emoţiile din această dimineaţă îmi aduc însă aminte de ce nu mi-a plăcut "corectitudinea politică" încă de când am auzit prima dată de ea prin anii '90. Nu pentru că mi-ar plăcea discursurile rasiste, sexiste, homofobe, xenofobe şi aş fi de acord cu ele, Doamne fereşte! Dar corectitudinea politică înseamnă mult mai mult decât a exclude din spaţiul public aşa-numitul hate speech, discursul urii.

Corectitudinea politică înseamnă genul de cenzură prin presiunea unor grupuri agresive mai mult sau mai puţin informale în care dacă, aşa cum s-a întâmplat şi la noi înainte de alegerile locale, Nicuşor Dan scrie pe Facebook că nişte gealaţi romi din piaţa Obor, în numele fostului primar Onţanu, au ameninţat şi agresat voluntarii USB care strângeau semnături pentru înregistrarea partidului în alegeri, o mulţime politically correct va sări ca arsă la modul cel mai agresiv sa-i reproşeze lui Nicuşor Dan că ar fi rasist pentru că a menţionat etnia respectivilor agresori, fără însă să ridice măcar o sprânceană vizavi de agresarea fizică şi psihică a unor oameni care îşi exercitau un drept democratic şi consacrat prin lege.

Corectitudinea politică înseamnă că ne răţoim la rasist, misogin sau xenofob, dar altfel avem libertate deplină să ne exprimăm în termenii cei discriminatorii şi plini de ură posibil faţă de religie şi de adepţii acesteia, faţă de categoria "bărbaţi albi heterosexuali protestanţi/catolici/ortodocşi" (în funcţie de societate), pe care-i declarăm otova vinovaţi de toate nenorocirile istoriei (chiar dacă nici măcar nu erau născuţi când nenorocirile alea se întâmplau), eventual faţă de cultura majoritară în numele unor minorităţi reale sau inventate (a se vedea metamorfoza pe care o încearcă unii de la LGBT la LGBTIQ, în care I reprezintă o patologie anatomică, iar Q cam pe oricine are în intimitate diferite fantezii).

Hate speech-ul corect politic se întrevede în târârea prin noroi a unor repere culturale (nu mai departe de ieri citeam pe blogul Adevărul al unui domn pe care altfel îl cunosc personal şi-l respect un text în care acesta cita maliţios două versuri din "Doina" de Eminescu- "Cine a îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii"- evident scoase complet din context, nemenţionând că "Mihăiţă, tată" a murit în 1889, când Hitler de-abia se năştea, şi nu avea de unde să ştie la ce orori avea să ducă peste ani o anumită xenofobie la care nu era nici el insensibil, şi uitând convenabil că Eminescu însuşi fusese un om cât de cât plimbat prin Europa, iar genul ăsta de imprecaţii nu vizau simpla simpatie sau admiraţie faţă de străini, ci atitudinea acelor români cărora tot ce e românesc le pute, gen de români din care, din păcate, avem şi acum destui, precum şi mancurţii asemenea celor care azi îl votează pe Igor Dodon). De asemenea, hate speech-ul corect politic se mai vădeşte în tratarea cu totală insensibilitate, în stilul elefantului scăpat într-un magazin de porţelanuri, a unor teme delicate precum căsătoria, care pentru mulţi nu este pur şi simplu un contract civil între două persoane, ci o legătură solemnă în faţa unei divinităţi în care putem crede sau nu, dar nu prea ar trebui să avem voie să-i agresăm pe cei care cred. Uite de aia sunt eu mai degrabă pentru parteneriatele civile şi nu le văd ca pe o simplă etapă intermediară, ci ca pe soluţia care, până în final, să împace şi capra, şi varza.

Şi, din păcate, nu numai libertatea de exprimare este sacrificată pe altarul construit de "corectitudinea politică" în numele drepturilor omului. Avem o problemă şi cu ceea ce Constituţia americană numeşte pursuit of happiness, dreptul la căutarea fericirii. Pentru ca oricine să aibă cât de cât şanse de a o realiza, căutarea fericirii presupune egalitatea tuturor în faţa legii (măcar aşa, căci social, economic şi cultural nu suntem şi nu vom fi egali). Până în anii '60 în America a fost o problemă în această privinţă cu discriminarea negativă a minorităţilor rasiale şi a femeilor. Din anii '90 este o problemă cu discriminarea pozitivă impusă în numele "corectitudinii politice"; şi nu discut de bursele de studii dedicate tinerilor proveniţi din comunităţi etno-rasiale care din diverse cauze istorice sunt marginalizate şi sărace, ci de cotele obligatorii de angajaţi proveniţi din minorităţi sau femei. Ideea în sine este de înţeles: prin aceste cote se împiedică discriminarea negativă a femeilor şi a minoritarilor şi se formează o nouă mentalitate nediscriminatorie. Dar, suntem deja la peste două decenii de la introducerea acestor măsuri şi nu există niciun semn de îmblânzire a lor, deşi mentalităţile categoric au suferit mutaţii. Şi mulţi oameni se trezesc refuzaţi sau concediaţi pentru că au ghinionul să nu fie femei, oameni de culoare sau homosexuali, chiar şi când sunt mai bine pregătiţi decât competitorii lor. Discriminarea pozitivă a unora înseamnă discriminarea negativă a altora, care poate nu s-au exprimat public cu anii, dar azi noapte au votat.

În fine, o altă victimă a "corectitudinii politice" este însuşi statul de drept. Un stat de drept începe să se prăbuşească atunci când legile sale devin din obligatorii, facultative. Este ceea ce se întâmplă la ora actuală cu emigraţia. Avem nişte legi, impunem vize unora care ne pun probleme mult mai mici, dar când nişte mase de migranţi dau năvală, uităm cu totul de aceste legi, îi lăsăm să se ducă unde au ei chef, nu-i verificăm nici măcar câţi dintre ei sunt cu adevărat refugiaţi şi câţi migranţi economici, câţi cetăţeni oneşti şi câţi erau şi prin ţările de origine infractori, în numele unei false generozităţi, iar apoi suntem şocaţi că avem ceva de genul "jihadului sexual" de la Koln şi nu ştim cum să suprimăm creşterea sentimentului islamofob şi xenofob al populaţiei majoritare.

În anii '90, când auzeam de "corectitudinea politică" şi constatam că nu-mi place, pentru că nu muriseră mai bine de o mie de oameni cu puţin timp înainte în România ca să înlocuim cenzura statului totalitar cu cenzura politically correct (că veni vorba, amândouă cu rădăcini marxiste), era în plină desfăşurare sângerosul război din fosta Iugoslavie. Atunci nişte tensiuni interetnice şi interconfesionale a căror fâsâire fusese blocată sub capacul gros al cenzurii statului comunist se acumulaseră timp de zeci de ani şi izbucniseră exploziv în momentul în care forţa dictaturii a slăbit. Acum, anii de supresiune ai "corectitudinii politice" americane l-au produs pe Trump. Şi, din păcate pentru toată lumea, nu discutăm aici de Grecia, Ungaria, Polonia sau Turcia...