Recomandare de Moş Vasile

Anul trecut, în Ajun de Crăciun, rupeam ritmul postărilor cu subiect politic pentru a face o recomandare de excelent cadou de Crăciun, o amplă şi exhaustivă sinteză în limba engleză a cercetărilor dedicate, din 1875 încoace, acelor sisteme de simboluri ale culturilor neolitice şi eneolitice din bazinul Dunării de Jos şi de Mijloc care ar putea reprezenta prima scriere din existenţa omenirii (tăbliţele de la Tărtăria sunt doar cel mai cunoscut exemplu de pe teritoriul actual al României, dar departe de a fi singurele artefacte bănuite a putea purta inscripţii): http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/12/o-investigatie-in-scrierea-danubiana.html.  

În 2016, luat cu altele, am ratat Crăciunul pentru a face o altă recomandare de posibil cadou. Doar că-n copilăria mea, cel puţin, exista şi un al treilea Moş cadorisitor, care mă vizita în noaptea de Revelion: Moş Vasile. Şi dacă cumva obiceiul cu Moş Vasile s-a pierdut (sau n-a existat decât în familia mea), vine oricum la primăvară Iepuraşul de Paşti. Nu, domnilor singuri, nu cel Playboy...

Ideea e că mă voi risca din nou cu o recomandare de cadou. Şi, iarăşi, mă voi referi la o carte (măcar să justific aerul prea intelectual pe care mi s-a spus recent că l-am expirat, spre dezavantajul meu, la o oarecare reuniune politică). Numai că de data aceasta nu vă voi trimite spre librăria unui muzeu (în 2015 a fost Brukenthal-ul), ci spre anticariate sau buchinişti, pentru că voi prezenta o carte apărută în 1969 şi care nu ştiu să fi fost republicată. Are însă un ceva comun cu recomandarea de acum un an: reprezintă un text ştiinţific serios privind un subiect inundat în prezent de aberaţii pseudo-ştiinţifice.

Coiful de argint aurit de la Agighiol

Aşadar, cartea asupra căreia atrag atenţia este "Arta traco-getică", apărută sub auspiciile Editurii Academiei RSR acum aproximativ patruzeci şi opt de ani. Autorul, care figurează în carte cu numele prescurtat de D. Berciu, este Dumitru Berciu (1907-1998), unul dintre cei mai mari arheologi, antropologi şi istorici specializaţi în istorie antică pe care i-a avut România în secolul XX. Şi, pe nedrept, unul prea puţin cunoscut în afara lumii istoricilor şi arheologilor.

Cartea în sine are două avantaje faţă de recomandarea de anul trecut: este în limba română şi este mult mai scurtă. Altfel însă, are un caracter monografic la fel de cuprinzător, analizând la sânge un anumit aspect cultural dintr-o anumită epocă şi dintr-o anumită civilizaţie. Vorbim de o artă aristocratică în aur şi argint (şi mai puţin din bronz), din perioada secolelor VI-IV Î.Ch., prezentă în civilizaţia geţilor dintre Munţii Balcani şi Carpaţii Meridionali şi Orientali, aşadar din nordul Bulgariei şi din sudul şi estul României. O artă animalieră în care unii specialişti au văzut o simplă influenţă scită- sau de-a dreptul nişte artefacte scite-, exuberantă, dar care după cele trei secole de manifestare dispare în dauna unei orfevrerii ceva mai austere a perioadei regale dacice. Faptul că în filmul "Dacii", din acelaşi an 1969, Amza Pellea pe post de Decebal era pus să poarte o reconstrucţie greşită a coifului de aur de la Coţofeneşti a fost genul de gafă istorică ca şi cea a regizorilor americani care i-au plasat pe regele Arthur şi pe cavalerii Mesei Rotunde în armuri de secol XV şi în castele de secol XVI.

Dumitru Berciu face două lucruri esenţiale în lucrarea sa. Primul: pune orfevreria getică a secolelor VI-IV Î.Ch. în context. Sesizează şi analizează asemănările, dar şi deosebirile cu arta animalieră scită, cu cea a Imperiului Ahemenid (care pe la începutul acestei perioade pătrunde până în Dobrogea), cu arta animalieră contemporană a rudelor apropiate ale geţilor, tracii sudici şi frigienii din Asia Mică. Sesizează de asemenea că această artă, repet, pur aristocratică, oamenii de rând nepermiţându-şi să poarte la sărbători coifuri sau cnemide de aur şi argint, ori să bea din rhyton-uri ori pocale din aceleaşi metale preţioase, nu trece Carpaţii, unde lumea dacică se va dezvolta mai târziu, decât puţin prin zona Porţilor de Fier ale Dunării. De asemenea, chiar dacă, firesc pentru acea vreme, analizează cu precădere descoperirile de pe teritoriul României, care au capitole consacrate- "sabia-emblemă" de la Medgidia, inventarul mormântului princiar de la Agighiol, coiful de la Coţofeneşti, tezaurul de la Craiova, rhyton-ul de la Poroina etc.- dedică suficiente pagini descoperirilor extrem de asemănătoare din Bulgaria. "Arta traco-getică" are şi meritul de a fi prima lucrare publicată în România care analizează în amănunt piesele din tezaurul de argint de la Porţile de Fier- un coif şi câteva pocale- descoperite în apele Dunării pe vremea când regiunea respectivă aparţinea Austro-Ungariei şi ajunse în colecţia Institutului de Artă din Detroit (SUA).

Al doilea demers esenţial pe care-l face Dumitru Berciu este o remarcabilă analiză de  stilistică, de simbolistică şi de tehnică metalurgică, de amănunt, care-i permite să sesizeze acele rezolvări care sunt diferite de cele din alte stiluri animaliere care au influenţat-o pe cea getică, precum cea scitică, dar şi pe cele care fac legătura cu meşteşugul bijutierilor autohtoni din perioadele istorice anterioare, din fierul timpuriu si din epoca bronzului, dar şi din epoca ulterioară, cea care avea să culmineze cu regatul întemeiat de Burebista şi Deceneu şi intrat în legendă odată cu eroica rezistenţă a regelui Decebal.

Coiful de argint de la Porţile de Fier (Detroit)

"Arta traco-getică" se concentrează aşadar doar pe un aspect al civilizaţiei geţilor din secolele VI-IV Î.Ch. şi o face atât de bine, încât concluziile cărţii rămân valabile şi pentru descoperirile care s-au făcut de la publicarea ei încoace. Este însă o perioadă cheie în istoria înaintaşilor noştri. În anul 514 Î.Ch. Darius I, suveranul Persiei Ahemenide, lansează o expediţie de-a lungul ţărmurilor Mării Negre împotriva sciţilor; înainte însă de a trece Dunărea şi Nistrul în direcţia acestora, geţii sunt singurii dintre traci care opun rezistenţă celui mai mare imperiu al momentului. Câteva decenii mai târziu, istoricul grec Herodot consemnează episodul în termeni destul de elogioşi şi referindu-se separat şi la marele gânditor Zalmoxis şi la doctrinele acestuia. Este momentul cu care geţii intră în istoria scrisă şi nu mai trebuie ghiciţi printre multele neamuri denumite generic traci.

Ceva mai târziu, marele dramaturg grec Sofocle introduce în tragedia "Triptolemos" fraza: "Şi Charnabon, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi." Mai multe nu ştim, dacă e vorba de un personaj imaginar, unul mitologic sau unul cât se poate de real, eventual contemporan lui Sofocle. Iar nu mult după aceea, Tucidites povesteşte despre arcaşii călare geţi, dar şi despre medicii traci, adepţi ai lui Zalmoxis, care iau parte la invazia Macedoniei din anul 429 Î.Ch. ca parte a armatelor regelui odrys al Traciei, Sitalkes I (431-424 Î.Ch.). Secolul nu se termină fără o referire la o oaste getică acţionând în numele succesorului lui Sitalkes I, Seuthes I (424-408 Î.Ch.). În anul 339 Î.Ch. un rex histrianorum - rege dunărean, al cărui nume nu este menţionat, conduce o alianţă a geţilor dobrogeni şi a coloniştilor greci de pe litoralul nord-vestic al Mării Negre împotriva unui rege scit, Ateas, învingătorul întregii afaceri fiind însă Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare (care are propriul său episod militar cu geţii în anul 335 Î.Ch.). O emisiune monetară locală, printre primele de sorginte geto-dacică, indică posibilul nume al lui rex histrianorum sau al unui succesor de-al său: Moskon. Zopyrion, guvernatorul lăsat în urma sa în Macedonia de Alexandru cel Mare, plecat în acţiunea de cucerire a lumii, devine victima unui teribil masacru, undeva în Bugeac, în stepa getică, în anul 326 Î.Ch., când pier şi comandantul, şi întreaga armată macedoneană.

Dar momentul culminant şi, în acelaşi timp, final al acestei perioade este domnia regelui Dromihetes şi cele două războaie pe care acesta le poartă cu regele de data aceasta macedonean al Traciei, Lysimachos, în anii 300 şi 292 Î.Ch. Este perioada în care înfloresc în arealul getic mari centre de civilizaţie, precum Daosdava (Oraşul Lupilor, prin raportare la cuvântul traco-frigian "daos"- "lup", de care geograful antic Strabon lega şi originea etnonimului daci), pe lângă care se află acel somptuos mormânt de influenţă elenistică, dar de factură tracică, pe care istoricii bulgari i-l atribuie lui Dromihetes (totuşi puţin probabil, zona respectivă fiind tributară lui Lysimachos şi nu independentă precum regatul lui Dromihetes şi, de asemenea, Daosdava nefiind amintită de Diodor din Sicilia şi de celelalte surse asupra războaielor dintre Lysimachos şi Dromihetes, precum cetatea Helis). Puţin mai târziu, prin anii 279-278 Î.Ch., are loc marea invazie a celţilor în Balcani şi Asia Mică, care va declanşa un val de schimbări majore şi va însemna mutarea treptată a epicentrului civilizaţiei autohtone din exteriorul în interiorul lanţului carpatic.

Coiful de argint aurit de la Peretu

"Arta traco-getică" nu reprezintă aşadar, pur şi simplu, o monografie privind o anumită dezvoltare stilistică din arta metalurgică a unei civilizaţii de-a lungul a aproximativ trei secole din existenţa acesteia. Este o fereastră, singura pe care o mai avem, spre universul mental şi spiritual al căpeteniilor ale căror acţiuni au scos geţii din anonimat şi i-au introdus în istoria "mare"- personaje precum cele amintite mai sus sau acel Cotys, nume tipic trac, purtat şi de câţiva regi odrysi, dar şi de dacul Cotiso în secolul I Î.Ch., inscripţionat pe unul din artefactele din mormântul de la Agighiol. Da, este o artă aristocratică şi ca artă aristocratică spune puţin despre poporul antic numit geţi, într-o perioadă în care dacii ţineau încă de viitor. Dar tocmai pentru că este o artă aristocratică spune foarte multe despre conducătorii pe care acel neam străvechi i-a avut în chiar momentul în care a ieşit din masa amorfă a feluritelor popoare barbare de la nord de lumea mediteraneană şi a început să conteze suficient ca autorii lumii clasice să facă tot mai multe şi mai complete referiri la ei şi la faptele lor.