Mă adaug şi eu celor care comentează alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, însă cu o oarecare întârziere, determinată de faptul că pentru mine, ca reprezentant al USR în Oficiul Electoral al Sectorului 5 Bucureşti, alegerile au însemnat treizeci şi şase de ore de nesomn şi de activitate continuă. Dar nu despre activitatea în Oficiu vreau să scriu, deşi ar fi câte ceva de povestit şi despre asta. Vreau să mă refer însă la performanţa USR, ca partid care mă interesează în primul rând, lăsând numeroşilor gazetari şi analişti politici analiza a ceea ce au făcut bine PSD şi ALDE şi au făcut prost PNL, Dacian Cioloş ori Klaus Iohannis.
Aş face poate doar o singură observaţie, pentru că am sesizat în analizele pe care le-am citit până acum, printre picături, căci mai am şi treburi avocăţeşti ce s-au adunat între sâmbătă şi luni, de care trebuie să mă ocup cu prioritate, insuficient de afirmat următorul fapt: valul "revoluţionar" ultraconservator care s-a reflectat în maniere foarte diferite în ultimul timp prin toată emisfera nordică, nu a ocolit duminică nici România. Doar că la noi nu s-a putut vorbi de ascensiunea, culmea, pe umerii săracilor, a unui plutocrat slobod la gură ca în SUA, ori de avântul electoral al unor extremişti de dreapta sau de stânga, ca în Franţa, Austria, Republica Moldova ori Grecia, nici de derapajul spre autocraţie al unor oameni de stat proveniţi iniţial din zona conservatoare democratică, ca în Ungaria şi Polonia, şi nici despre referendumuri pe anumite teme care să indice o revoltă în sânul maselor faţă de politica centrului dreapta şi a centrului stânga tradiţionale şi, mai ales, faţă de dictatul "corectitudinii politice", aşa cum s-a întâmplat în Regatul Unit şi în Italia. Să nu ne îmbătăm cu apă rece pentru că PRU şi ANR-ul lui Marian Munteanu s-au aflat departe de a trece pragul electoral; unu la mână, cele două partide ortodoxist-naţionaliste s-au canibalizat reciproc, doi la mână, sentimentul unei părţi a populaţiei, care ar fi putut sufla vânt în pupa acestor două partide, a fost contabilizat în mod inteligent de către PSD. Liviu Dragnea şi ceilalţi lideri din Kisseleff au ştiut cum să-i lase pe respectivii să-şi asume rolul de sperietoare, introducând subtil în campania lor teme precum reafirmarea suveranităţii naţionale în raport cu transnaţionalele, cu birocraţia bruxelleză şi cu "conspiraţia" progresistă finanţată de George Soroş.
Revin însă, pe mine mă interesează acum USR. Partidul căruia îi aparţin a obţinut 9%, surclasând partide cu politicieni cu ştate vechi, inclusiv un fost preşedinte al României timp de un deceniu, adică ALDE şi PMP. Am auzit numeroase voci, printre care şi ale colegilor aflaţi la Tech Hub duminică seara, care au proclamat victoria. Eu aş numi-o semivictorie. Asta pentru că deşi partidul s-a apropiat serios de cei 10% pe care am considerat că are toate şansele să-i obţină în parlamentare (recunosc că am fost tot timpul ceva mai rezervat decât colegii care dădeau minimum 13% şi urcau chiar până spre 19%), argumentul care i se dă PSD-ului să nu se împăuneze cu cei 45%, anume că sunt 45% din 40% care au venit la vot, prezenţa cea mai mică la parlamentare din 1990 încoace, este valabil şi pentru USR. Nu am obţinut 10% din multe voturi, ci doar 9% din 40%, adică puţin peste 3% din totalul populaţiei cu drept de vot.
Sigur, ne-a costat şi propaganda asiduă despre Soroş şi "sorosişti", dar se pune totuşi întrebarea de ce noi, un partid nou cu oameni curaţi, fidel ideilor de anticorupţie şi transparenţă în cheltuirea banului public, nu am reuşit mai mult într-o ţară marcată de corupţie endemică şi de risipă a impozitelor şi taxelor plătite de oameni şi de companii. Mai ales, de ce nu am reuşit să mobilizăm în mai mare măsură electoratul urban, tânăr, profesionist, dornic de schimbare, care ar dori să nu mai fie atât de tentat de emigrare, cel care a ieşit masiv în stradă pentru Roşia Montană ori după tragedia de la #Colectiv, adică exact eşalonul de populaţie căruia noi ne-am adresat cu predilecţie şi din care ne-am recrutat majoritatea activiştilor. Este deja evident, confruntând rezultatele oficiale ale alegerilor, că mare parte din acest electorat nu a fost convins de oferta USR şi a preferat să nu voteze, cum nu o mai face de mai multe cicluri electorale, în lipsa unei oferte credibile. Numai că, la 11 decembrie 2016, USR ar fi trebuit să fie acea ofertă credibilă...
În primul rând, ne-a lipsit în campania pentru parlamentare parcă mai mult decât în cea pentru locale retorica de tipul #aceeaşimizerie cu referire la partidele vechi. Am apăsat prea mult pedala pe ideea de #PSDciumaroşie. Acum, nu o să spun tocmai eu, cu istoria mea de "dragoste" cu acest partid, care începe încă din zorii actualei democraţii româneşti, că PSD ar fi altceva decât "ciumă". Dar nici pretinsa "dreaptă" din România anilor 1990-2015 nu a fost vreo binecuvântare. De fapt, o parte consistentă a ei provine din acelaşi FSN... Iar cu #PDSR/PSDciumaroşie s-au câştigat alegerile cu feeling revoluţionar din 1996 şi 2004, s-a construit băsismul biruitor al anilor 2007-2009 (cu care Băsescu însuşi nu mai are nicio treabă de când s-a dezlănţuit împotriva "Binomului" pe care tot el l-a năşit), însă este o marotă deja fumată. Sigur, are talibanii ei, dar forţa electorală a acestora s-a văzut duminică.
În schimb, USR a ignorat istoria mişcărilor de protest din ultimii ani şi crescendo-ul ideii de #toatepartidele(vechi)aceeaşimizerie. Strigată pentru prima dată în stradă de către unele facţiuni din cele participante la protestele din 2012, #aceeaşimizerie- adică opunerea nu faţă de un anumit partid, ci faţă de întreg sistemul patronat de vechile partide cu rădăcini în anii '90-, a devenit principiul dominant al protestatarilor din 2013 şi de la #Colectiv, ultimii respingând astfel tentativele trimişilor PNL de a-i face să ceară în stradă alegeri anticipate. Iar tocmai USR era partidul care-şi permitea cel mai puţin să ignore mesajul protestelor anti-sistem, fiind partidul care a recrutat între participanţii la acele proteste, care a absorbit iniţiative politice ale unora dintre aceştia, care a adoptat un nume aproape identic cu cel al comunităţii civic-protestatare Uniţi Salvăm şi cu sloganul "Uniţi Salvăm Toată România" şi care miza cel mai mult pe voturile celor care au mărşăluit pentru Roşia Montană, pentru păduri şi împotriva #corupţieicareucide. Adoptând un discurs strict anti-PSD, USR s-a limitat la o comunicare electorală aproape identică cu a PNL şi nu a mai interesat o mare parte a electoratului său ţintă.
Totuşi, îmblânzirea retoricii anti-sistem ar fi fost aproape pe deplin compensată dacă USR nu ar fi dus puţin prea departe strategia sa de a nu-şi asuma teme care antagonizează. Nu ai cum să mulţumeşti pe toata lumea, zice o veche vorbă românească, iar alta mai nouă, din vremurile de acum, că nu poţi câştiga numai prin campanie negativă. Şi una este să eviţi pentru moment, de exemplu, subiectul definiţiei constituţionale a căsătoriei, care oricum va fi tema de dezbatere a referendumului din aprilie 2017, altceva să consideri că odată cu depunerea dosarului pentru includerea patrimoniului cultural de la Roşia Montană în lista Patrimoniului Universal UNESCO nu mai e nevoie să mai zici nimic despre mineritul cu cianuri. În felul acesta, chiar dacă activişti pentru Roşia Montană ca Mihai Goţiu au intrat în USR şi au candidat pentru partidul nostru, Campania Salvaţi Roşia Montană (CSRM) prin vocile sale cele mai autorizate, precum Eugen David, au transmis un mesaj mai degrabă nefavorabil USR. Ori CSRM, aşa cum s-a văzut şi în toamna anului 2013, are o forţă de influenţă deloc de neglijat în electoratul pe care conta USR. Şi este doar un exemplu, între altele (lipsa unei agende mai clare privind politica propusă în domeniul pădurilor, lipsa unui mesaj neechivoc către unioniştii care, de asemenea, au scos mii de oameni în stradă în ultimii cinci ani etc.).
Ne-am asumat în schimb o schemă destul de riscantă pentru un partid nou şi neexperimentat: să susţinem un guvern Cioloş II, cu un program bazat pe principiile din platforma România 100. Acelaşi lucru l-a anunţat şi PNL. Mai mult, ambele partide şi-au construit campaniile în jurul acestei idei. E drept, PNL şi-a asumat eventuala guvernare Cioloş II într-o măsură mai mare decât cea în care însuşi Dacian Cioloş era dispus ca imaginea sa să fie asociată cu cea a respectivului partid. Timp în care USR a încercat să păstreze o anumită distanţă, susţinând că nu se aliază cu PNL, chiar dacă va sprijini acelaşi guvern, şi că nu va propune miniştri, dar primul ministru îşi poate alege miniştri dintre membrii USR. Ei bine, această descriere a proiectului post-electoral la care partidul nostru era dispus să se asocieze nu a fost, în opinia mea, cea mai fericită, fiind uşor ca oamenii să aibă impresia că încercăm să le insultăm inteligenţa. Dacă susţii un guvern împreună cu un alt partid, se cheamă că eşti în alianţă, chiar dacă primul ministru e independent politic şi nu există un protocol scris între cele două partide. De asemenea, dacă membri ai USR devin miniştri fără să fie excluşi din partid, USR intră la guvernare, chiar dacă după mai puţin de un an de existenţă şi în rol secundar faţă de celălalt partener de coaliţie guvernamentală. Mai înţelept (şi mai cinstit) ar fi fost să spunem că, după alegeri, dacă majoritatea rezultată ar fi permis investirea unui al doilea guvern al lui Dacian Cioloş, am fi intrat într-o relaţie sub beneficiu de inventar- adică sub rezerva de a ne retrage în opoziţie dacă se petrec lucruri care contravin principiilor noastre- cu independentul Dacian Cioloş şi cu PNL.
USR nu a fost prea inspirat nici cu sloganul electoral. La locale, chiar dacă incorect, pentru că şi noi suntem, de fapt, politicieni, sloganul dădea cât de cât mesajul corect: Salvaţi Bucureştiul de politicieni făcea, desigur, trimitere la vechii politicieni ai PSD şi PNL (la #aceeaşimizerie sic!). Încercarea de a transmite ceva similar în campania pentru parlamentare prin insistenţa pe ideea de tehnocraţi versus politicieni, nu a avut aceeaşi greutate, pentru că nu există de fapt o dihotomie şi un antagonism. Politicianul cu trecut profesional este şi tehnocrat, iar un ministru, oricât de tehnocrat şi de independent, face în primul rând politică (de stat, dar tot politică). Iar când ne-am fixat pe În sfârşit ai cu cine, nu ştiu cât am transmis ideea că "în sfârşit, ai cu cine să votezi" şi cât am intrat în aceeaşi categorie de sloganuri electorale interpretabile licenţios precum Bună pentru România şi Încearcă şi cu o femeie.
Până la urmă însă important este că USR a trecut pragul şi va avea senatori şi deputaţi. Se va vedea astfel dacă alegerile interne au propulsat acolo cei mai buni oameni din cei care şi-au arătat disponibilitatea şi dacă, de acum încolo, partidul va avea capacitatea să se definească mai clar pe coordonatele prefigurate în acest articol. Pe undeva, chiar dacă o nouă guvernare PSD nu este o veste deloc bună pentru ţară, dracul nu e chiar atât de negru, cum ziceau bătrânii, şi rezultatul USR rămâne o semivictorie pentru că acum partidul nostru va avea şansa să se clarifice, să se structureze şi să crească în opoziţie, îndepărtându-se de pachebotul naufragiat, PNL; ori se ştie ce se întâmplă cu înotătorul care stă prea aproape de un vas care se scufundă...
Cam cum au arătat alegerile la Oficiul Electoral al Sectorului 5 Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu