Breaking news

            Când printre picături am inceput să scriu un text pe care îl voi publica separat, am zis să profit de un moment de acalmie, mă rog câtă acalmie putea fi cu spiritele care se încing în şi în jurul Siriei şi cu migranţii care încearcă să profite de ultimele zile de vreme cât de cât mai bună pentru a-şi împlini visul german. Şi s-o mai rup puţin cu politica, să mai scriu şi despre altceva.

            Între timp, au explodat trei ştiri: punerea sub acuzare pentru crime împotriva umanităţii a principalilor responsabili pentru evenimentele sângeroase din 13-15 iunie 1990, în frunte cu preşedintele şi primul ministru de atunci, adică Ion Iliescu şi Petre Roman, noua cerere de începere a urmăririi penale şi de arestare a Elenei Udrea şi moartea poliţistului din escorta vicepremierului Gabriel Oprea, Cosmin Gigină. Iar azi a mai apărut o ştire, că în dosarul revoluţiei din decembrie 1989 procurorii ar fi dispus clasarea cauzei, pe motiv de prescripţie a răspunderii penale. Prin urmare, hai să le comentez rapid, ca apoi să mă duc în celălalt text, în sferele celeste.

            Ceea ce se întâmplă acum în dosarul marii mineriade trebuia să se întâmple demult. Dar niciodată nu e prea târziu atât timp cât făptuitorii sau măcar o parte dintre ei sunt încă în viaţă. Este de altfel continuarea logică a condamnării torţionarului Vişinescu şi a judecării încă în curs a altor torţionari din perioada stalinistă, precum Ion Ficior. Şi vorbim de fapt de aceeaşi etapă din istoria noastră, cea a comunismului, care începe cu crimele staliniste şi se termină cu mineriadele. Fără aceste procese şi, în mod special, fără procese ale celor mai recente episoade de terorism de stat, cele care ne-au traumatizat în trecutul recent, ne vom însănătoşi ca societate mult mai greu (iar carenţele cu care ne-am confruntat timp de un sfert de secol şi cu care încă ne confruntăm, comparativ cu alte societăţi europene care au trecut şi ele prin comunism, sunt rezultanta directă a modului criminal în care, în 1990, s-a impus şi s-a consolidat regimul FSN).

            Apropo, 13-15 iunie 1990 a fost un corolar al unei campanii de violenţe care ar trebui şi ele să facă obiectul cercetărilor pentru crime împotriva umanităţii. În aprilie 1995, pe când lucram în presa scrisă, am redactat o cronologie, pe baza unor extrase din ziare ale anului 1990, pe care cu diferite ajustări am reluat-o în cea de-a doua postare de pe acest blog (http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2014/12/putina-istorie.html), dedicată împlinirii a douăzeci şi cinci de ani de la declanşarea revoluţiei în decembrie 1989. Lucru practic uitat azi, din 25 aprilie şi în cursul lunii mai 1990, împotriva „golanilor” care încercau să iniţieze „zone libere de neocomunism”, după modelul Pieţei Universităţii, au avut loc atacuri repetate ale unor adevărate escadroane de bătăuşi la Iaşi, Ploieşti, Braşov, Galaţi, Brăila. Spontaneitatea acestor incidente este foarte discutabilă, având în vedere instigarea permanentă pe care o comitea Televiziunea Română, pe atunci încă un monopol în audio-vizual, şi presa aservită noii puteri, într-o epocă fără internet; de asemenea şi coordonarea sau cel puţin îndemnul efectuat de liderii locali ai FSN, sub privirile mai mult decât tolerante ale şefilor de la centru.

            Dar cele mai serioase fapte sunt cele de la mineriadele în mare măsură eclipsate din 28-29 ianuarie şi 18-19 februarie 1990, precum şi violenţele deosebit de grave, soldate inclusiv cu morţi, de la Târgu Mureş din 19-20 martie 1990. De altfel, Târgu Mureş rămâne în mare măsură un mister; este cert rolul îndoielnic jucat atât de UDMR, cât şi de Uniunea Culturală „Vatra Românească”, dar dincolo de asta speculaţiile privind adevărul din spatele conflictului interetnic variază de la încercarea unei oculte de un tip sau de altul de a declanşa o dezmembrare a României într-un mod similar cu ceea ce avea să se întâmple peste numai un an în Iugoslavia, la o manevră a vechii Securităţi pentru a-şi dovedi necesitatea şi pentru a grăbi constituirea SRI şi SIE. Oricum, lucrurile ar trebui investigate pentru identificarea instigatorilor şi beneficiarilor evenimentelor de atunci, nu doar a agresorilor lui Mihăilă Cofariu sau ai lui Sutto Andras.

            Cât priveşte celelalte evenimente amintite, 28-29 ianuarie a reprezentat primul moment când românii au fost întorşi împotriva românilor, iar FSN şi-a testat potenţialul de manipulare şi gradul de violenţă pe care-l poate declanşa, cu minerii individualizându-se ca cea mai disciplinată şi mai dură, dar în acelaşi timp şi cea mai naivă categorie aflată la dispoziţia noii puteri. De altfel, cu acest prilej, FSN a scos de la naftalină o tactică folosită şi de PCR în anii 1945-1946, în perioada preluării puterii. Iar 18-19 februarie a reprezentat o rafinare a planului de „luptă” contra opoziţiei şi o repetiţie generală pentru 13-15 iunie; ca şi atunci a existat o răzmeriţă printre manifestanţi, urmată de o campanie de reţineri abuzive, cu pensionari delatori şi cu bătăi la adresa celor reţinuţi, iar apoi nişte procese penale împotriva unora dintre arestaţi. Întrucât am fost implicat în aceste ultime evenimente mai mult decât mi-aş fi dorit şi am scris despre asta, puteţi citi mărturia mea la: http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/02/revolta-si-mineriada.html.

            În final, să nu uităm şi de Săpânţa, cea cu cimitirul vesel, comuna maramureşeană unde oamenii conduşi de primarul Toader Şteţca nu au mai aşteptat suita de legi ale proprietăţii începând cu Legea nr. 18/1991 şi povestea retrocedărilor care nu s-a încheiat nici până în ziua de azi, ci, în primăvara anului 1990, şi-au luat pământurile înapoi, aşa cum fuseseră ele înainte de colectivizare. Răspunsul regimului FSN a fost să intervină violent într-un fel de mini-mineriadă şi să instaleze o ocupaţie militară în genul celei practicate în anii 1950 în comunele de unde trebuiau stârpiţi partizanii anticomunişti. Sau în genul celei impuse de guvernul USL la Pungeşti în anul 2013, în perioada protestelor faţă de instalarea sondei pentru explorarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică.

            Ei bine, în tot acest ansamblu, clasarea dosarului revoluţiei de către procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată ca un deget bandajat. Fix pe acelaşi motiv, în chiar anul în care Băsescu condamna într-un show mediatic comunismul românesc, era închis dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990. Din fericire, au existat oameni care s-au opus pe căile legale şi în cele din urmă CEDO a dispus că faptele respective reprezintă crime împotriva umanităţii şi sunt, prin urmare, imprescriptibile. Or, dacă asta este adevărat în privinţa unor evenimente care, oficial, s-au soldat cu moartea a numai patru persoane (se estimează că cifra reală e de câteva zeci, mergând până spre o sută, dar asta e o altă discuţie), cu atât mai mult este valabil pentru o revoluţie cu peste o mie de victime decedate, din care majoritatea începând din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Cineva este responsabil pentru chemarea populaţiei civile exact în zonele unde se trăgea ca la război, pentru focurile trase frontal spre clădiri rezidenţiale şi pentru determinarea unităţilor militare să se împuşte între ele, fiecare fiind indusă în eroare că ceilalţi sunt „teroriştii”; şi se cam ştie cine este acel cineva.

            Că tot veni vorba, instituţia asta a prescripţiei răspunderii penale ar trebui regândită. Sensul ei este unul educativ, ideea fiind ca, dacă un infractor necondamnat nu mai comite alte delicte penale pe o anumită perioadă de timp, cu cât mai lungă cu cât fapta e mai gravă, atunci răspunderea acestuia faţă de respectiva faptă să se stingă. Dar, aşa cum în dreptul civil prescripţia extinctivă se întrerupe şi una nouă începe să curgă de la zero dacă se îndeplineşte un act de executare silită a obligaţiei restante, tot aşa prescripţia răspunderii penale ar trebui să se întrerupă cu fiecare nouă infracţiune comisă, fiind clar că funcţia ei educativă nu s-a realizat. Apoi, când avem de-a face cu fapte ale unor puternici ai zilei sau ale unor protejaţi ai regimului politic, în contexte nedemocratice, când nu funcţiona statul de drept şi cazurile nu puteau fi instrumentate din cauza blocajului politic, prescripţia răspunderii penale ar trebui să fie considerată suspendată până în momentul dispariţiei obiective a respectivului blocaj. Să nu uităm că Nicolschi si Drăghici, tartorii genocidului din anii 1950-1960, care erau încă în viaţă la începtul anilor 1990, infinit mai vinovaţi decât alde Vişinescu şi Ficior, au scăpat de judecată prin prescripţia răspunderii penale, deşi până-n 1989 urmărirea lor în instanţele româneşti fusese absolut imposibilă.

            Cam la fel şi cu liberările condiţionate; este absurd să le aplici politicienilor şi oamenilor de afaceri corupţi aceleaşi criterii de apreciere a gradului de îndreptare ca pentru infractorii violenţi. Nu te poţi aştepta de la un personaj cu profilul intelectual al lui Adrian Năstase să-şi dea capete în gură în penitenciar cu tot felul de tatuaţi ştirbi cu ceafa groasă. Înseamnă însă asta că s-a reeducat, că odată ieşit din închisoare nu va reveni în rândurile criminalităţii cu „gulere albe”? Evident că nu.

            Iar dacă tot am comentat câteva probleme de drept penal, ajungem la breaking news-ul despre Elena Udrea. Şi trecem de el cu graţie, în definitiv, trebuia ca mai devreme sau mai târziu să iasă la suprafaţă toată mizeria în care s-a bălăcit acest stâlp al regimului Băsescu, care doar în retorică a fost mai puţin corupt decât regimul Iliescu-Năstase. Aşa că, doamna Udrea, la mulţi cu executare şi mare ghinion pe ţara asta că aţi deţinut cândva atâta putere...

În acelaşi registru, nici arestarea lui Vlad Filat nu justifică prea multe comentarii, oricâtă isterie i-ar fi apucat pe unii prin mass-media românească. Vlad Filat, marele pro-european, poate chiar pro-român, care uite cum a căzut el acum victimă a „Ruso-Maidanului”... hai, s-o lăsăm, musiu Filat era pro-european când nu privatiza Aeroportul din Chişinău către ruşi şi când nu se linguşea pe lângă Patriarhul Alexei al Tuturor Rusiilor; cât despre românismul lui, acesta a fost pus pe hold în secunda în care în general se blochează la politicienii din Republica Moldova: atunci când văd şansa de a fi baroni locali nu pe câte un judeţ ca-n România, ci pe cinci judeţe ale Basarabiei, pentru ca astfel să devină oligarhi în cel mai pur stil post-sovietic.

Că foarte mulţi dintre politicienii români, indiferent de pe care mal al Prutului, pe lângă preocuparea lor cvasiexclusivă pentru îmbogăţirea proprie, tind să fie nişte parveniţi cu puţină şcoală făcută pe bune, dar cu ifose multe, a probat-o în mod tragic moartea poliţistului Cosmin Gigină. Obsesia vicepremierului Gabriel Oprea de a merge oriunde cu coloană oficială şi cu girofarele pornite, oricând vrea muşchiul său că doar e şi ministru de interne şi este în competenţa lui să decidă când miniştrii primesc astfel de însoţire, confirmă încă o dată ciocoismul şi lipsa de moralitate a acestui personaj. Probată de altfel şi de modul în care şi-a populat partidul cu traseişti, de maniera în care a transformat „interesul naţional” într-o vorbă goală ori de implicarea sa în acţiuni îndreptate împotriva populaţiei şi a societăţii civile, dar ce e mai trist e că unii văd în el un posibil prim ministru. O variantă la care s-au gândit până şi cei din opoziţia parlamentară, pentru perioada rămasă până la alegerile din noiembrie 2016, ceea ce mi se pare sub orice critică.

            Şi, ultima ştire, cu care a început săptămâna aceasta, congresul PSD, pe bune, chiar e ceva de comentat?... Bine, spre uimirea mea obişnuiţii studiorilor de televiziune găsesc cum să transforme acel vodevil ridicol în ceva analizabil la modul serios, dar premiul le revine lor pentru inventivitatea voluntară sau involuntară, în niciun caz PSD-ului. Care PSD a reuşit să condamne comunismul, dar să aibă alegeri interne cu un singur candidat şi majorităţi staliniste (cu siguranţă, şi stabilite pe căi staliniste), şi dispute penibile între preşedintele disident al organizaţiei de tineret, un păsăroi provenit din showbiz, care i-a reproşat lui Dragnea comunismul, dar ca s-o facă l-a citat pe ultimul comunist de şcoală veche adevărat din România, criminalul Ion Iliescu, şi portarul de la sediu, loial noii „conduceri de partid şi de stat”. Ce să mai zicem de apelul noului preşedinte, dar şi al preşedintelui de on(r)oare privind cooptarea în PSD a intelectualilor de stânga... ei, chiar aş vrea să văd cum se aliniază toţi universitarii şi licenţiaţii cu vederi ecologiste, neomarxiste sau anarhiste în frunte cu Rogozanu, Ernu, dar şi cu amicii mei Remus Cernea, Mihail Bumbeş şi Claudiu Crăciun şi se înscriu în PSD, unde să devină colegii mai finuţi ai unor personaje lombrosiene multimilionare în euro, îmbogăţite din capitalismul de cumetrie cel mai nemilos.

Unionismul şi pericolul Băsescu

Ieri, apropo de corijenţii din clasa politică românească, am auzit o ştire care mi-a îngheţat sângele în vene: Traian Băsescu, cu ocazia înscrierii sale în PMP, a anunţat că doreşte ca acest partid să-şi asume ca obiectiv primordial reunificarea României şi a Republicii Moldova. Ca unionist, o astfel de asumare de către un fost şef al statului român şi de către un partid parlamentar ar trebui să mă bucure... doar că Traian Băsescu este un foarte performant reprezentant tipic al clasei politice româneşti: o haimana toxică, vicleană până la Dumnezeu când vine vorba de satisfacerea intereselor sale personale, dar incoerentă şi ineptă în politica adevărată. În plus, un personaj care, chiar dacă şi unele lucruri bune s-au realizat sub auspiciile sale, sau sub aparenţa acestora, nu va ezita să încerce să le distrugă în clipa în care-i vor deveni mai puţin convenabile: de exemplu, justiţia pe care mulţi, cu naivitate, i-o atribuie lui Băsescu, şi pe care acesta acum o atacă mai virulent decât Antena 3, din secunda în care a fost luată la întrebări favorita sa, Elena Udrea, şi, mai nou, de când el însuşi este cercetat pentru unele fapte proprii.

Strict la subiect, hai să vedem ce a realizat concret, domnul Băsescu, pe când era preşedinte, în chestiunea relaţiei cu Republica Moldova, dincolo de gargara la care este, într-adevăr, foarte bun, dar care niciodată nu are cum să ţină loc de fapte. Păi, prin 2005-2006, domnia sa l-a cultivat pe preşedintele comunist, profund românofob şi cu totul filorus al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, în ideea că-l va atrage de partea ideii de integrare a Republicii Moldova într-o Uniune Europeană în care nici România nu intrase încă. Totul era, evident, un joc al lui Voronin de a evita o „revoluţie colorată”, în contextul în care în Ucraina tocmai avusese loc revoluţia portocalie. Cât a ţinut „love story”-ul dintre Băsescu şi Voronin, lucrătorilor de la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (actualmente Departamentul Politici pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni- DPRRP) le-a fost interzis să folosească în documentele de servici termenii de „Basarabia” şi „basarabean”, pentru că-l deranjau pe preşedintele de la Chişinău, amintindu-i că, în realitate, aşa-zisa lui ţară este de fapt o provincie a României istorice...

Evident că această „dragoste” nu aveam cum să ţină. România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, dar, pe măsură ce revoluţia portocalie din Ucraina s-a dovedit un eşec, iar pe fondul corupţiei şi al disensiunilor acerbe dintre preşedintele Iuşcenko şi primul ministru Iulia Timoşenko forţele pro-ruse din jurul lui Viktor Ianukovici au început să recâştige teren, şi Vladimir Voronin  cu al său Partidul Comuniştilor a demonstrat că, în realitate, a rămas acelaşi om din 2001, de la preluarea puterii, un agent al intereselor ruseşti şi un duşman al propriului neam românesc. Iar buna relaţie cu Traian Băsescu s-a transformat într-o duşmănie pe faţă.

Iar dacă în aceiaşi ani în care iluzia apropierii la nivel politic înalt şi al „convertirii” pro-ruşilor în pro-europeni a fost înlocuită de ostilitate nemascată şi de recrudescenţa agresivă a moldovenismului primitiv de sorginte sovietică, culminând cu publicarea unui ridicol dicţionar moldo-român, s-a realizat totuşi un spaţiu cultural comun, în care valorile din muzică, teatru şi cinematografie din ambele state româneşti au ajuns să fie cunoscute şi gustate pe ambele maluri ale Prutului, puterea politică de la Bucureşti nu a avut niciun merit în asta.

Când, înainte să fi existat Occupy, Indignados, Primăvara Arabă, Piaţa Taksim, Euro-Maidanul, Uniţi Salvăm, tinerii din Chişinău, organizaţi pentru prima dată în istoria lumii prin reţelele online de socializare- atunci a fost Twitter-, s-au revoltat la 7 şi 8 aprilie 2009 şi au dat regimului neocomunist lovitura care avea să conducă, câteva luni mai târziu, la pierderea puterii în favoarea partidelor declarat pro-europene, evident că Vladimir Voronin a acuzat România şi pe Traian Băsescu că ar fi instigat protestele. În fond, tinerii revoluţionari scandaseră în stradă pentru Unire, iar tricolorul fără stemă fusese arborat pe clădirea Parlamentului din Chişinău. Atât doar că nu a reuşit să aducă şi dovezi pentru că, sunt sigur in proporţie de 99%, aceste dovezi nu existau. Declanşarea unei revoluţii într-un alt stat este o operaţiune care depăşeşte cu mult capacităţile unei clase politice abulice, precum cea românească, tronând peste o administraţie ineficientă şi peste nişte servicii de informaţii care sunt calate mai mult pe business decât pe interesul naţional.

Cert este însă că, începând din anul 2009 şi până în prezent, la Chişinău s-au succedat guverne declarat pro-europene, având ca pivot central Partidul Liberal Democrat condus de Vlad Filat, în alianţă cu Partidul Democrat al lui Marian Lupu, desprins ca o disidenţă din Partidul Comuniştilor la momentul pierderii puterii, şi, cu mari tensiuni şi lungi intermitenţe, Partidul Liberal al lui Mihai Ghimpu şi al primarului Chişinăului, Dorin Chirtoacă. Chiar dacă în cadrul acestei puteri cu o istorie destul de tulburată dominanta a fost cea statalistă şi nu cea unionistă, au existat totuşi nişte oportunităţi reale, nu iluzorii ca pe vremea lui Voronin, de integrare economică, socială, culturală, politică, de infrastructură, aşadar de pregătire a viitoarei reunificări. Din acest interval, pretinsul mare unionist care este Traian Băsescu a controlat întreaga guvernare a României între 2009 şi 2012, el şi cu premierul Emil Boc formând un cuplu de tipul Dr. Evil şi Mini Me. Se puteau face aşadar foarte multe, iar Traian Băsescu avea puterea să le facă... doar că în final şi trăgând linie Traian Băsescu dezvoltase o relaţie personală cu Dorin Chirtoacă şi îşi fidelizase electoratul cu cetăţenie română de dincolo de Prut şi cam atât.

Practic, din toată preşedinţia lui, în afară de învârtit vorbe, un singur lucru concret putem spune că l-a reuşit Traian Băsescu din câte ar fi putut să realizeze pentru a pregăti reunificarea: a impulsionat acordarea cetăţeniei române care, dincolo de mizele economice pentru cetăţenii Republicii Moldova şi de cele electorale pentru politicienii din România, rămâne un factor pozitiv pentru stabilirea de punţi între cele două state româneşti.

Şi a mai avut o idee bună, aceea de a propune în Consiliul European ca Republica Moldova să fie „mutată” din Parteneriatul Estic în Balcanii de Vest. Nu de alta, dar era deja clar că după marea extindere din 2004 şi extinderea din 2007 cu două ţări încă nepregătite, dar necesare unei anumite viziuni despre Europa unită, România şi Bulgaria, Uniunea Europeană nu avea să se mai grăbească la cooptarea şi a altor state. De asemenea, era evidentă preferinţa pentru Balcanii de Vest, o enclavă extracomunitară în plin teritoriu al Uniunii, faţă de ţările ex-sovietice, altele decât cele baltice, deja integrate. Prin urmare, singurul stat care a mai fost uns membru cu drepturi depline al UE din 2007 încoace a fost Croaţia şi o încercare s-a făcut şi cu Macedonia, dar s-a opus Grecia.

Ideea lui Traian Băsescu de a asocia Republica Moldova cu Balcanii de Vest, având de partea sa ca argument legătura puternică istorică, lingvistică, etnică şi culturală dintre acest stat şi un membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, România, nu era una rea, dar nu s-a realizat. Poate au fost şi cauze obiective, neimputabile fostului preşedinte, dar dacă ne uităm la limbajul non-verbal foarte obedient pe care acesta îl afişează în toate pozele de pe la Consiliile Europene la care a participat, mă tem că s-a limitat la a-şi enunţa ideea, fără să se şi lupte pentru ea, ca să nu deranjeze.

Iar spre finalul administraţiei sale, a ieşit Traian Băsescu la rampă, „propunând” întregii clase politice să asume reunificarea cu Republica Moldova drept obiectiv de ţară, printr-un pact asemănător celui care, cu ani în urmă, a fost convenit la Snagov în chestiunea integrării României în NATO şi în Uniunea Europeană. Apoi a ieşit a doua oară la rampă ca să puncteze că politicienii nu au răspuns propunerii sale şi să şi-o retragă. Dacă prima declaraţie este principial corectă, atât doar că poate ar fi fost mai normal pentru Traian Băsescu, ca preşedinte la final de al doilea mandat, fără şanse de a mai putea candida, să lase o astfel de invitaţie în seama succesorului său, a doua declaraţie putea să lipsească cu desăvârşire. Practic ea a dat o lovitură unionismului, dând impresia că în ciuda tuturor declaraţiilor contrare, politicienii din România nu sunt favorabili unei uniri cu Republica Moldova.

Totuşi, mi s-ar putea spune că lipsa faptelor concrete sau greşelile din abordările trecute nu sunt chiar atât de grave încât să justifice sentimentul de care aminteam mai sus, de îngheţare a sângelui în vene, faţă de anunţul lui Băsescu că doreşte ca PMP să-şi fixeze ca obiectiv primordial unirea cu Republica Moldova. Şi poate că o asemenea crispare este o exagerare dacă o raportăm numai la acele lucruri, dar afirmaţiile lui Băsescu de când nu mai e preşedinte pe marginea acestui subiect îmi justifică reacţia din plin.

La ce mă refer? Păi, deja de câteva ori, Băsescu a ieşit în presă să susţină nu doar că Republica Moldova ar trebui să se unească cu România, dar şi că Republica Moldova ar trebui să „lase” Transnistria, care este o sursă de probleme si care, oricum, nu este un teritoriu istoric românesc. Adică, mai exact, cu România să se unească doar o Basarabie ciuntită, lipsită de trei din judeţele sale istorice, în nord şi în sud, care au fost făcute cadou de Stalin Ucrainei odată cu Bucovina de Nord şi cu Ţinutul Herţei.

Şi ce înseamnă această „lăsare”, „renunţare” la Transnistria? Păi, o primă observaţie ar fi că Băsescu nu clarifică problema frontierei ce ar urma să fie astfel recunoscută. Ceea ce noi  şi Occidentul numim Transnistria, se numeşte în plan local Nistrenia, şi include în realitate nu doar teritorii de peste Nistru, din cele în care în 1924 Stalin a organizat o republică autonomă moldovenească în cadrul Ucrainei, ci şi vechiul oraş românesc Tighina de pe malul basarabean al Nistrului, cu hinterlandul său, numit de separatişti, ca şi de sovietici înaintea lor, cu denumirea de Bender, purtată pe când era raia otomană. De altfel, la Tighina se află şi una din salba de cetăţi cu care Ştefan cel Mare a fortificat toate graniţele Moldovei medievale. Mai sunt şi alte porţiuni mai mici din malul vestic al Nistrului care sunt, în prezent, incluse prin linia de demarcaţie existentă în teritoriul controlat de separatişti.

Iar Chişinăul, la rândul său, şi-a menţinut autoritatea în paisprezece localităţi transnistrene propriu-zise grupate în raionul Dubăsari. Locuitorii unora dintre acestea, precum Cocieri sau Coşniţa, au luptat cu arma în mână în 1992 împotriva separatiştilor din Tiraspol, a cazacilor veniţi din zona Donului şi a Armatei a 14-a ruse, iar de atunci încoace, de peste două decenii, cei din raionul Dubăsari, în majoritate covârşitoare de etnie română, refuză toate ofertele şi rezistă tuturor presiunilor separatiştilor de a se alătura şi ei Nistreniei.

Aşadar, ce propune Băsescu Basarabiei? Ca, înainte de a se reuni cu România, Chişinăul să negocieze cu Tiraspolul ca să fixeze graniţa pe aliniamentul Nistrului, schimbând raionul Dubăsari contra Tighinei şi a celorlalte posesiuni basarabene ale separatiştilor? Dar ce şanse are o astfel de negociere, atât timp cât Tiraspolul face doar ce spune Moscova, iar Moscova este interesată să păstreze Transnistria în interiorul Republicii Moldova, ca pe un permanent factor de presiune şi de influenţă, motiv pentru care deşi o finanţează, nu a recunoscut-o oficial niciodată.

Sau, cumva, Băsescu propune ca Republica Moldova să recunoască pur şi simplu independenţa Republicii Moldoveneşti Nistrene, ca să dăm întregul titlu oficial al statului separatist, şi, implicit, drept graniţă linia de demarcaţie care a rezultat din războiul de pe Nistru din 1992? Dar asta nu ar mai însemna ca România să se reunifice cu ceea ce este istoriceşte pământ românesc, lucru de asemenea afirmat de fostul preşedinte, ci să aibă o graniţă doar parţial corespunzând Nistrului, cu Tighina şi alte şase comune de pe malul basarabean sub autoritatea Tiraspolului independent, şi cu raionul Dubăsari din Transnistria în componenţa sa.

Pe deasupra, este foarte discutabilă moralitatea unui astfel de curs al evenimentelor. Abandonarea pură şi simplă a Transnistriei ar face abstracţie de faptul că în teritoriul ocupat de separatişti trăiesc aproximativ o sută cincizeci de mii de români, cca 33% din totalul populaţiei, procent care îi face grupul etnic individual cel mai numeros. Mai grav, s-ar trece pur şi simplu peste faptul că o parte din aceşti români rezistă în mod paşnic separatiştilor şi îşi afirmă identitatea românească, prin activităţi culturale şi prin şcolile subordonate ministerului educaţiei din Chişinău înfiinţate între 1992 şi 1996: liceele „Lucian Blaga” din Tiraspol, „Alexandru cel Bun” din Tighina, „Mihai Eminescu” din oraşul Dubăsari, „Evrica” din Râbniţa şi „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol, gimnaziul cu internat pentru copii orfani din oraşul Tighina, precum şi gimanziile din Corjova şi Roghi. Acele şcoli nu ar putea funcţiona fără profesorii care duc un trai sub presiune sub administraţia separatistă şi fără părinţii care insistă să-şi ducă copiii la ele. Orice rezolvare se va găsi în final pentru Transnistria, eventual şi printr-o discuţie cu Ucraina, ea trebuie să includă şi o soluţie pentru locuitorii români.

Iar soluţiile într-adevăr cuprinzătoare nu se pun la punct pe genunchi, la repezeală, aşa cum pare să creadă Traian Băsescu. De altfel, pentru un fost preşedinte, el pare să aibă o surprinzător de slabă înţelegere a dreptului internaţional. Aşadar, Republica Moldova este un stat european suveran, independent, membru ONU, recunoscut de întreaga planetă în graniţele fostei RSS Moldoveneşti, aşa cum le-a stabilit Sovietul Suprem al URSS la 2 august 1940. În baza modului în care în 1991 comunitatea internaţională a înţeles să aplice Actul Final de la Helsinki din 1975 în cazul celor două entităţi în destrămare, URSS şi Iugoslavia, protecţia pe care acesta o oferă frontierelor europene a fost extinsă şi graniţelor interne ale celor două state, devenite graniţe ale unor noi state independente ca rezultat al dezagregării federaţiilor. Aşadar, hotarele Republicii Moldova nu pot fi modificate prin forţă, de către un alt stat, iar dacă asta se întâmplă, noua situaţie nu va fi recunoscută internaţional, exact ca în cazul anexării Crimeii. A acorda benevol independenţa Tiraspolului, înseamnă renunţarea la protecţia oferită de Actul Final de la Helsinki.

Apoi, cât de oportună politic ar fi o astfel de mişcare? La o privire superficială pare că Republica Moldova ar scăpa de cea mai mare problemă a sa şi că s-ar putea reuni foarte uşor cu România, adică exact ceea ce pretinde Băsescu. Dar dacă ne uităm mai în profunzime, vedem că asta ar stimula şi alte separatisme telecomandate de la Moscova, precum cel al ruşilor din oraşul Bălţi, unde recent a fost ales primar dubiosul personaj Renato Usatîi, probabil agent al serviciilor de informaţii ruse, cel al etnicilor bulgari din raionul Taraclia şi, mai ales, separatismul Unităţii Teritoriale Autonome Găgăuzia, care prin Constituţia din 1994 are dreptul să opteze pentru independenţa proprie în cazul în care Republica Moldova renunţă la statalitatea sa în favoarea unui alt stat (adică se uneşte cu România).

Dar problema cea mai gravă este alta. În fond, fără bani ruseşti, niciuna din acele eventuale entităţi separatiste mult mai mici decât Transnistria nu este viabilă. Nu, problema cea mai gravă este că la foarte scurt timp după acordarea independenţei, Transnistria s-ar „uni” cu Federaţia Rusă. De altfel, Tiraspolul a organizat şi nişte referendumuri în acest sens. Iar rezultatul ar fi transformarea Transnistriei într-o exclavă rusească de tipul Kaliningradului, fostul Konigsberg, anexat de URSS  împreună cu o mare parte a Prusiei Orientale în 1945. Numai că nu ar fi vorba de un act ilegal şi, implicit, nerecunoscut pe plan internaţional, cum este anexarea Crimeii, ci de un act legal, pe care restul lumii nu ar avea de ce să nu-l recunoască. În felul acesta România s-ar trezi vecină direct cu Rusia, teoretic pentru totdeauna. Iar Rusia a dovedit din plin de la Ivan cel Groaznic încoace că nu este vecinul pe care să ţi-l doreşti. Practic, Transnistria ca teritoriu rus ar fi un cui al lui Pepelea, un ghimpe înfipt deopotrivă în coasta României şi în cea a Ucrainei şi un cap de pod al Kremlinului spre Balcani.

Prin urmare, cam asta e cu ideea lui Băsescu. Se poate însă realiza unirea celor două state româneşti fără o renunţare la suveranitatea asupra Transnistriei? Ei bine, spre ruşinea fostului nostru preşedinte, răspunsul e că da, se poate, şi am să citez din doctrina Platformei Unioniste Acţiunea 2012, unde soluţia a fost formulată încă din primăvara anului 2013: „Acţiunea 2012, prin faptul ca promovează dezideratul Reunirii cât mai grabnice a celor două state româneşti, nu uită că Republica Moldova găzduieşte un conflict îngheţat, vechi de peste două decenii, dar nu consideră că această stare de fapt reprezintă un obstacol de netrecut în calea regăsirii unităţii naţionale româneşti.

Regimul separatist de la Tiraspol nu se bucură de niciun fel de recunoaştere internaţională, nici măcar din partea statului care îl protejează şi îi asigură existenţa. Actul Final de la Helsinki din 1975 a îngheţat frontierele în Europa, modificarea acestora nemaiputând fi posibilă decât pe cale negociată, iar acest tratat internaţional se aplică după destrămarea U.R.S.S. şi graniţelor interne ale fostului imperiu. Prin urmare, Acţiunea 2012 militează pentru Unirea celor două state româneşti în graniţele lor actuale, recunoscute internaţional.

Internalizarea conflictului transnistrean între frontierele statului român unificat nu reprezintă un fapt fără precedent. În Uniunea Europeană există exemplul Cipru, ţară care a fost acceptată în Uniune deşi găzduieşte încă din 1973 un conflict îngheţat, iar trupe ale unei ţări nemembră a Uniunii Europene sunt prezente pe teritoriul acesteia împotriva voinţei sale.

Prin urmare, ca şi în cazul Ciprului, Acţiunea 2012 este de acord că România va trebui să continue negocierile în vederea găsirii unei soluţii paşnice pentru rezolvarea conflictului existent.

De asemenea, până când rezolvarea disputei va fi identificată şi implementată, România va stabili o linie de demarcaţie atent securizată cu dotări de nivel european la limita de vest a zonei controlate de separatişti. Aici se vor afla atât punctele de trecere a frontierei Uniunii Europene, cât şi birourile serviciilor puse la dispoziţia locuitorilor din localităţile supuse autorităţilor din Tiraspol.

După Unire, Acţiunea 2012 consideră că România trebuie să recunoască calitatea de cetăţean român persoanelor care locuiau în raioanele de est ale Republicii Moldova înainte de proclamarea aşa-zisei „republici nistrene”, precum şi membrilor familiilor acestora.”

            Prin încercarea lui Traian Băsescu de a aşeza PMP în avangarda unionismului se creează însă o situaţie extrem de dezavantajoasă. Care a mai existat o dată, în anii 1990, când temele naţionale au fost confiscate de un partid care nu a făcut de fapt nimic pentru îndeplinirea lor, dar care le-a pus între paranteze pentru aproape două decenii prin retorica suburbană de sorginte securistică şi al cărui lider, ale cărui conferinţe de presă trebuia să le acopăr ca ziarist la mijlocul acelui prim deceniu de post-comunism, a murit chiar zilele trecute. Mă refer, desigur, la PRM şi la Corneliu Vadim Tudor.

            Este aşadar esenţial ca unionismul să devină port-drapelul unor partide noi, compuse din oameni noi. Proveniţi nu din clasa politică incompetentă a ultimului sfert de secol, ci din societatea civilă revigorată a ultimilor trei-patru ani. Şi care să vină cu mai puţine vorbe găunoase şi aşa-zise rezolvări superficiale, ci cu soluţii adevărate şi bine fundamentate.

Lecţia Schengenului: povestea celor şapte greşeli

            Ultimele Consilii Justiţie şi Afaceri Interne (JAI), atât cele extraordinare, cauzate de criza migranţilor, cât şi cel ordinar de zilele trecute, ne-au demonstrat încă o dată că nu suntem conduşi doar de hoţi şi corupţi, dar că aceşti hoţi şi corupţi care pozează în clasa politică a României tind să fie idioţi funcţionali. Nu e vorba că ar avea IQ-ul sub acea limită dintre retard şi normalitate, ci de faptul că au dus bălmăjeala din partidele şi afacerile lor la nivelul politicii mari, transformând politica României ca stat într-o bolboroseală browniană.

            După ce în cei aproape opt ani de când România e membru cu drepturi depline al Uniunii Europene au avut aceeaşi atitudine pururea servilă din epoca de preaderare, când hai să zicem că stilul de „să trăiţi, şefu’!” avea un sens în condiţiile în care noi stăteam la uşa Europei cu pălăria în mână şi nu Europa la uşa noastră, conducătorii noştri s-au trezit că vor să afirme o poziţie discordantă faţă de cea a Bruxelles-ului într-o chestiune într-adevăr importantă şi care ne privea pe toţi cei din Uniune, deci inclusiv pe români: criza migranţilor. Ba chiar am avut de-a face cu o unitate rară, în care aceeaşi poziţie şi-au asumat-o cele două palate care, deja tradiţional, se află într-un etern război, care ia pauză doar când la Palatul Victoria ajunge o extensie de tip marionetă a ocupantului Palatului Cotroceni (cum s-a intâmplat cu guvernele MRU, Boc, Ciorbea sau Văcăroiu, ca s-o iau în sens istoric invers, de la nou spre vechi).

            Categoric era şi timpul ca România să-şi definească şi să-şi promoveze interesul naţional. Statutul de veşnici „aplaudaci” ai Bruxelles-ului, Berlinului, Parisului, chiar şi Washingtonului că veni vorba, nu ne aduce niciun folos atât timp cât noi nu ridicăm niciodată problema intereselor noastre. Sigur că partenerii noştri externi vor spune „Bogdaproste!” şi ne vor mângâia pe creştet dacă noi, din servilism, ne vom grăbi să trimitem trupe pe nu ştiu de front din Orientul Mijlociu/Asia Centrală sau să ne deschidem spaţiul aerian unor bombardiere de la „licurici”, fără să cerem promisiuni ferme privind o felie din reconstrucţia ulterioară, dacă le vom cumpăra echipamente vechi care altfel ar trebui date la casat sau vom da companiilor lor contracte supergrase, de tipul celei mai scumpe autostrăzi din lume, care nici măcar nu e nevoie să fie construită, dacă vom menţine artificial aceleaşi redevenţe expirate, dar mici, pentru a amâna dezbaterea internă despre cum ar trebui de fapt România să-şi valorifice resursele naturale etc. Dar asta nu înseamnă că am câştiga mai mult respect, dimpotrivă, nici că, din proprie iniţiativă, partenerii noştri occidentali vor defini ei interesul naţional românesc şi vor acţiona pentru satisfacerea lui. Dacă noi nu negociem şi nu condiţionăm, nu o va face nimeni pentru noi. S-a văzut asta din 2005, de când NATO, la care tocmai aderasem ca membri cu drepturi depline, a ridicat din urmeri la întrebarea presei vizavi de încălcarea teritoriului României de către Ucraina cu ocazia amenajării canalului Bâstroe, până zilele trecute, când încă o dată ni s-a refuzat aderarea la Spaţiul Schengen.

            Dar atunci când te decizi să-ţi afirmi o poziţie discordantă într-o structură cum este Uniunea Europeană, trebuie să fii atent şi cum o faci. Altfel, în loc de a fi o afirmare a suveranităţii, intereselor şi, de ce nu, personalităţii tale, fronda ţi se poate sparge în faţă. Or, din acest punct de vedere, până şi abjecţii comunişti români, inclusiv criminalul în masă Gheorghiu Dej şi needucatul şi megalomanul Ceauşescu, au ştiut să-şi joace cărţile în aprilie 1964 şi august 1968 muuult mai bine decât democraţii noştri Iohannis, Ponta, Oprea, Aurescu etc. Iată mai jos o listă a ceea ce consider eu că au fost greşelile majore pe care conducătorii României le-au făcut, ceea ce a dat chiar o anumită justificare Occidentului pentru a le reaminti dur românilor că, de fapt, cu clasa politică pe care o au, ei sunt cetăţeni europeni de mâna a doua:

1.    Greşeala întâi: În primăvară, când subiectul migranţilor este abordat într-un prim JAI, România susţine propunerea Comisiei Europene de stabilire a unor cote proporţionale cu suprafaţa şi numărul de locuitori al fiecăreia din cele douăzeci şi opt de ţări membre, mai puţin cele deja copleşite de numărul de migranţi ajunşi pe teritoriul lor. La momentul respectiv este vorba de o sumă de patruzeci de mii de migranţi aflaţi în Italia şi Grecia, astfel că României îi revine un număr de o mie şapte sute optzeci şi cinci de potenţial azilanţi pe care să-i găzduiască. O cifră minusculă la mărimea ţării şi la numărul locuitorilor, dar ceea de România nu reuşeşte să vadă este că la acel JAI se stabileşte un principiu, al redistribuirii obligatorii a migranţilor pe cote procentuale determinate contabil după unicele criterii ale ponderii teritoriale şi demografice, fără niciun fel de consideraţie pentru starea economiei, nivelul de trai, disponibilităţile existente pe piaţa muncii, sau pentru probleme specifice numai anumitor ţări. De exemplu, în cazul României, există chestiunea integrării economice şi sociale a câtorva sute de mii de romi cetăţeni români, pe care Occidentul nu este dispus să-i absoarbă, aşa cum pare dispus să-i absoarbă pe migranţii extracomunitari plecaţi iniţial din ţările lor ca refugiaţi. Procedând astfel, reprezentanţii noştri nu realizează sau realizează, dar îşi inchipuie cu naivitate că nu va fi cazul, că odată asumat principiul, pe baza respectivelor cote se vor produce redistribuiri ulterioare, ajungându-se în final la cifre mult mai mari decât o mie şapte sute, sau chiar şase mii trei sute, cât ni se impune momentan.

2.    Greşeala a doua: Chiar acceptând principiul cotelor obligatorii, România nu cere să fie exceptată de la redistribuirea de migranţi, asemenea Greciei, Italiei sau Ungariei, nu pentru că, asemenea acelor ţări, ar fi deja copleşită de fluxul ajuns pe teritoriul său, ci pentru că, aşa cum spuneam, are de integrat o minoritate numeroasă, cu probleme economice şi sociale endemice, care s-a deplasat masiv spre ţările vest-europene, unde a creat tot felul de probleme din cauza cerşetoriei, a criminalităţii, a ocupării abuzive de terenuri şi imobile etc. Romii nu sunt migranţi şi sunt cetăţeni europeni, dar din cauzele amintite ţări precum Franţa, Regatul Unit, Italia şi altele se străduiesc să-i repatrieze şi pretind statului român eforturi pentru integrarea acestora aici, în România, nu aiurea în Europa. Ori astfel de eforturi înseamnă resurse, timp şi bani, pe care nu mai este cazul ca România, şi aşa unul din săracii Uniunii Europene, să-i aloce şi pentru absorbţia unor migranţi de origine asiatică şi africană.

3.    Greşeala a treia: Deşi în momentul în care Comisia Europeană anunţă, lucru de aşteptat de altfel pentru oricine mai are şi ceva în cap, că în loc de patruzeci de mii de migranţi, potrivit cotelor obligatorii vor fi redistribuiţi o sută şaizeci de mii, ceea ce ridică cota României la peste şase mii trei sute de suflete, iar responsabilii din Bucureşti încep să se gândească să nu accepte mai mult decât au acceptat iniţial, europarlamentarii români, toţi şi nu doar cei mai exotici, gen Monica Macovei, votează în favoarea propunerii Comisiei Europene. Încă o dată aceştia demonstrează că sunt trimişi acolo pentru orice, dar nu pentru a avea grijă de interesele României; mai grav însă, se vede o clară lipsă de comunicare, fie şi pe linie de partide, între conducătorii României şi reprezentanţii României din Parlamentul European.

4.    Greşeala a patra: Şi preşedintele Iohannis, şi guvernul Ponta se decid să respingă, chiar dacă puţin tardiv, principiul cotelor obligatorii. Dar, de fapt, printr-o formulare defectuoasă, ei nu repun cu adevărat în discuţie principiul, ci contestă cifra alocată României, cu argumente destul de subţiri, de genul lipsei locurilor de cazare. Cum însă realocarea migranţilor ar urma să întindă pe doi ani, este clar că Bucureştiul are timp să amenajeze locuri de cazare suplimentare. În felul acesta, crezându-se abili, politicienii români se arată solidari cu Europa de Vest- „iată, totuşi, suntem solidari, primim o mie şapte sute optzeci şi cinci, nu e ca şi cum nu vrem să primim deloc”-, dar în acelaşi timp încearcă să transforme principiul cotelor obligatorii, despre care, în fine, realizaseră şi ei că ar putea într-o zi să procopsească România cu nişte zeci sau sute de mii de migranţi, fără ca România să aibă vreo opţiune, într-un principiu al cotelor voluntare. Ceea ce, de fapt, ar fi trebuit să se întâmple încă din primăvară. În toamnă e deja cam târziu şi, oricum, problema ar fi trebuit pusă clar şi nu ambiguu.

5.    Greşeala a cincea: Adoptând poziţia de respingere a cotelor obligatorii, România se alătură grupului de la Vişegrad şi, din păcate, practic numai lor. Poate că, asemenea Poloniei ori Bulgariei, România ar fi trebuit să-şi regândească poziţia între primul JAI, cel la care s-a amânat votul, tocmai ca să se ofere posibilitatea reconsiderării celor care se opuneau Comisiei Europene şi presiunii occidentale, mai ales germane, şi al doilea JAI, cel la care s-a votat. Polonia a făcut fără îndoială un joc murdar faţă de partenerii tradiţionali şi, dincolo de mitul eroic pe care ni l-am creat noi despre polonezi ca rezultat al conduitei lor în timpul celui de-al doilea război mondial şi al comunismului, laş. Dar, mai înainte de toate, un joc eficient, covingând încă o dată Occidentul european că, indiferent de diferenţele de vederi care mai apar, Polonia e o ţară pe care ei pot conta. Mai mult, nu aş fi socat să aflu că Polonia a şi negociat ceva pentru sine ca să-şi schimbe poziţia cu o sută optzeci de grade. Între cele două JAI-uri şi în spatele uşilor închise, România ar fi putut, de exemplu, negocia accesul său în Spaţiul Schengen; nu ca şantaj, cum sugerau unii prin mass media noastră, ci comercial, aşa cum de fapt se negociază orice în capitalismul şi în democraţia occidentală. Că Germania, Franţa şi celalte guverne din nucleul dur al Uniunii Europene greşesc şi de fapt creează Europei mari probleme pe termen scurt, mediu şi lung, în loc să contribuie la rezolvarea unor crize umanitare, este o altă discuţie pe care am făcut-o în alte postări, aşa că nu revin.

6.    Greşeala a şasea: Hodoronc tronc, foarte probabil pentru a da publicului altceva de mestecat decât trimiterea sa în judecată pentru fapte de corupţie de pe vremea când era avocat şi mizând, ca şi Ceauşescu, pe istorica tensiune româno-maghiară, premierul Victor Ponta lansează un atac dur la adresa Ungariei şi a guvernului Viktor Orban, folosind ca prilej construirea gardului de la graniţa sârbo-maghiară. Budapesta nu se lasă mai prejos şi se ajunge la o cavalcadă de gesturi diplomatice şi declaraţii ostile care, de fapt, nu sunt altceva decât o furtună într-un pahar cu apă. Conflictul este însă unul total aiurea, pentru că, oricât nu ne-ar plăcea Viktor Orban cu atitudinile şi politicile sale iredentiste, neohorthyste, antiromâneşti, rusofile, dictatoriale, de inspiraţie putinistă, Ungaria este un aliat de conjunctură în controversa legată de propunerea Comisiei Europene privind cotele obligatorii de migranţi. Ori nu te apuci să-ţi ataci aliaţii, inclusiv pe cei pur conjuncturali, în mijlocul unei dispute, în faţa adversarilor din acea dispută. Cât priveşte extinderea gardului maghiar de-a lungul graniţei cu România, aceasta s-a produs după ce a stârnit Victor Ponta conflictul cu Budapesta şi da, este deranjantă până la un punct, dar dincolo de el trebuie să observăm că nu e numai un gard între Ungaria şi România, ci şi un gard între Ungaria şi Transilvania, ceea ce înseamnă, moralmente vorbind, o acceptare a Trianonului...

7.    Greşeala a şaptea: Dacă tot, cu o consecvenţă uluitoare pentru politicienii României, preşedintele Iohannis şi guvernul Ponta şi-au menţinut poziţia de respingere a planului Juncker până JAI-ul decisiv, cel la care s-a votat, şi nu au tras de volan spre a evita coliziunea în ultimul moment, precum Polonia, România ar fi trebuit, asemenea Slovaciei sau Cehiei, să fie dispusă să meargă şi mai departe şi să conteste decizia adoptată de JAI la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE). În loc de asta, responsabilii români şi-au schimbat brusc retorica, declarând şi declamânt sus şi tare că totul e bine şi că România nu are o problemă să primească cei şase mii trei sute de migranţi ce-i vor fi realocaţi, ba chiar nu are nicio problemă în sine cu principiul de la baza planului Juncker. Adică, România s-a sucit cu o sută optzeci de grade şi a început să afirme exact inversul a ceea ce susţinuse până atunci, dar ridicol de brusc şi mult prea târziu, când emoţiile Comisiei Europene, ale Angelei Merkel şi ale celorlaţi promotori ai cotelor obligatorii trecuseră, iar disponibilitatea lor pentru negocieri eventuale se transformase în aversiune şi dorinţă de represalii, fie ele şi cu mănuşi de catifea pe pumnii de oţel.

Şi, uite aşa, s-a ajuns la respingerea în termeni mai categorici ca niciodată a candidaturii României pentru integrarea în Spaţiul Schengen. Criza migranţilor, aşa cum a fost gestionată de la Bucureşti, în loc de a reprezenta o şansă ca vechiul blocaj legat de Schengen să fie depăşit, a dus lucrurile într-un punct în care chiar reprezentanţii noştri s-au văzut nevoiţi să ceară scoaterea acestui punct din ordinea de zi a ultimului JAI. Pe lângă tradiţionalii noştri „persecutori” Olanda şi Finlanda, se pare că opoziţii clare şi aproape vehemente aveau şi Germania, dar şi, mai grav ţinând seama de relaţia istorică de apropiere, Franţa. Posibil şi alţii, oricum mai mulţi decât până acum.

Ei bine, nu vreau să fiu greşit înţeles, nu fac parte din categoria aia gen Alina Mungiu Pippidi şi alţi gânditori de la Hamangia ai zilelor noastre, care pentru orice blamează românii şi disculpă Occidentul, ce este infailibil. Nu este nimic fair play în conduita nucleului franco-german al Uniunii Europene şi al remorcilor acestui nucleu. De fapt, după decenii de „corectitudine politică”, acestor oameni de stat din Vest le este mai uşor să se manifeste solidar cu asiaticii şi cu africanii „de culoare”  şi să canalizeze resursele de xenofobie şi rasism ale societăţilor lor, în creştere în momentul actual, către unii la fel de europeni ca şi ei, dar din Est, cu o istorie mai ghinionistă, eventual cu cât mai români şi mai bulgari, cu atât mai bine.

Dar nici nu are rost să cad în extrema cealaltă, să văd în partenerii noştri vestici un soi de satane de la care ni se trage tot răul, iar în ai noştri nişte inocenţi în mijlocul unei furtuni pe care nu o pot controla. În ultimă instanţă, dacă imaginea noastră, ca ţară şi popor, este deficitară şi dacă politicienii occidentali îşi permit anumite abuzuri faţă de noi, vina e în primul rând a clasei politice din România. Ea este cea care prin corupţia ei a indus numeroase îndoieli legitime despre voinţa României de a proteja graniţa Schengen- pentru că dincolo de mult clamata şi de nimeni contestata capacitate tehnică, autorităţile române au nevoie şi de voinţa de a nu permeabiliza frontiera sub efectul mitei. Şi tot clasa politică română, prin reprezentanţii ei cei mai... înalţi de la ora actuală, a gestionat atât de prost criza migranţilor, după cum am detaliat mai sus.

Apropo, poate va suna puţin extrem ceea ce urmează , dar mă întreb dacă nu acum ar fi cu adevărat momentul pentru o frondă. În definitiv, prin refuzul deja extins pe prea mulţi ani de a ne primi în Schengen, suntem supuşi unei discriminări sistematice, ni se impune mereu statutul de cetăţeni europeni de mâna a doua. Mai mult, pedepsirea noastră în acest fel pentru că într-o problemă, cea a cotelor de migranţi, am avut un punct de vedere diferit de cel al Comisiei Europene şi al unora dintre ţările componente ale Uniunii Europene, nu prea este acceptabilă şi creează un precedent destul de dubios, pentru noi, dar şi pentru alţii.

Ce ar fi dacă, în urma celor întâmplate la ultimul JAI, sau mai precis al celor ce trebuiau să se întâmple şi nu s-au mai întâmplat, România prin vocea preşedintelui Klaus Iohannis ar spune ceva de genul: „Aşadar solidaritatea europeană funcţionează atunci când Comisia Europeană şi câteva ţări cer ceva de la toţi membrii Uniunii Europene, chiar dacă este vorba de o criză creată unilateral de o ţară, prin declaraţiile sale, fără consultarea măcar a ţărilor ce vor fi primele afectate, dar atunci când România are nevoie de integrare şi de sprijin, solidaritatea europeană nu mai funcţionează, oricât de mulţi ani au trecut de când chestiunea în cauză trebuia rezolvată. Nevoile migranţilor sosiţi din afara Uniunii Europene sunt puse deasupra nevoilor a milioane de cetăţeni europeni, români şi bulgari. În aceste condiţii, ca urmare a discriminării sistematice a României in chestiunea aderării sale la Spaţiul Schengen, România invită Comisia Europeană să uite de cota de migranţi atribuită României. Dacă Europa nu e solidară cu România, nici România nu e solidară cu Europa.”

Cum spuneam, ar fi extrem. Dar, în contextul actual, poate că ar merita. Crede cineva că Uniunea Europeană, cum spunea preşedintele francez Hollande la nervi, ar lua în calcul excluderea României? Hm, chiar dacă cineva prin Bruxelles, Paris sau Berlin s-ar gândi la o astfel de penalizare extremă, deşi uite că Ungariei nu i se întâmplă, şi guvernul Orban sfidează Uniunea Europeană deja de ani de zile, mă îndoiesc că Statele Unite, care nu sunt în UE, dar au destulă influenţă, ar permite asta într-un moment când Rusia e în ofensivă globală şi avansează peste tot pe unde prezenţa Occidentului a scăzut, iar agenţii dubli din chiar inima Uniunii Europene au început să iasă la suprafaţă, după cum voi detalia puţin mai jos.

E adevărat, ca o astfel de strategie de totul sau nimic să funcţioneze, ar fi fost nevoie ca România să-şi asume mai întâi votul negativ din JAI, nu să retragă chestiunea Schengen de pe ordinea de zi. Altfel, este destul de evident, după afirmaţiile de zilele trecute de la Passau ale preşedintelui Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, care a proclamat nevoia relansării relaţiilor dintre Uniunea Europeană (a se citi Europa sub hegemonie germană) şi Rusia, fără a se mai accepta „dictatele” Washingtonului cu privire la această relaţie şi recunoscându-se Rusiei statutul de superputere mondială (pentru că Vova Putin a fost foarte deranjat când Barack Obama a declarat Rusia doar o putere regională), că ne aflăm doar la primul dintr-un şir de conflicte cu Bruxelles-ul şi cu binomul franco-german din spatele acestuia. Atitudinea anunţată de Juncker, care este cu siguranţă şi cea a Angelei Merkel şi, posibil, a lui Francois Hollande, se situează undeva între Acordul de la Munchen, care, sacrificând Cehoslovacia, trebuia să salveze pacea europeană în noiembrie 1938, şi Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care Germania şi URSS şi-au partajat Europa de Est. Aşadar, fie că vorbim de o miopie politică gravă stil Chamberlain şi Daladier, fie că discutăm de-a dreptul de trădarea proiectului european în favoarea unui proiect hegemonic ruso-german, este clar că noi şi cam toţi cei din Est vom avea de dus nişte bătălii diplomatice cum nu am avut nevoie până acum.

Spuneam în precedenta mea postare, practic o sinteză a întregii actualităţi interne şi externe, că pentru a răspunde la provocările zilei avem nevoie de noi construcţii partinice, cu oameni din afara clasei politice, dar având deja experienţa a trei-patru ani pe baricadele unei societăţi civile mult mai active în aceşti ani, comparativ cu perioada anterioară. Este o afirmaţie des reluată în spaţiul public că este şi vina noastră că alegem oamenii pe care îi alegem. Dar asta de fapt nu e o vină, atât timp cât numai aceşti oameni candidează. Nu este culpa alegătorului când nu are pe cine să aleagă. Dar este culpa noastră atunci când refuzăm să ne implicăm în politica electorală, dând electorului şansa de a putea alege şi altceva decât aceeaşi eternă mizerie.