Ultimele Consilii Justiţie şi
Afaceri Interne (JAI), atât cele extraordinare, cauzate de criza migranţilor,
cât şi cel ordinar de zilele trecute, ne-au demonstrat încă o dată că nu suntem
conduşi doar de hoţi şi corupţi, dar că aceşti hoţi şi corupţi care pozează în
clasa politică a României tind să fie idioţi funcţionali. Nu e vorba că ar avea
IQ-ul sub acea limită dintre retard şi normalitate, ci de faptul că au dus bălmăjeala
din partidele şi afacerile lor la nivelul politicii mari, transformând politica
României ca stat într-o bolboroseală browniană.
După
ce în cei aproape opt ani de când România e membru cu drepturi depline al
Uniunii Europene au avut aceeaşi atitudine pururea servilă din epoca de
preaderare, când hai să zicem că stilul de „să
trăiţi, şefu’!” avea un sens în condiţiile în care noi stăteam la uşa
Europei cu pălăria în mână şi nu Europa la uşa noastră, conducătorii noştri
s-au trezit că vor să afirme o poziţie discordantă faţă de cea a Bruxelles-ului
într-o chestiune într-adevăr importantă şi care ne privea pe toţi cei din
Uniune, deci inclusiv pe români: criza migranţilor. Ba chiar am avut de-a face
cu o unitate rară, în care aceeaşi poziţie şi-au asumat-o cele două palate
care, deja tradiţional, se află într-un etern război, care ia pauză doar când
la Palatul Victoria ajunge o extensie de tip marionetă a ocupantului Palatului
Cotroceni (cum s-a intâmplat cu guvernele MRU, Boc, Ciorbea sau Văcăroiu, ca s-o
iau în sens istoric invers, de la nou spre vechi).
Categoric
era şi timpul ca România să-şi definească şi să-şi promoveze interesul
naţional. Statutul de veşnici „aplaudaci”
ai Bruxelles-ului, Berlinului, Parisului, chiar şi Washingtonului că veni vorba,
nu ne aduce niciun folos atât timp cât noi nu ridicăm niciodată problema
intereselor noastre. Sigur că partenerii noştri externi vor spune „Bogdaproste!” şi ne vor mângâia pe
creştet dacă noi, din servilism, ne vom grăbi să trimitem trupe pe nu ştiu de
front din Orientul Mijlociu/Asia Centrală sau să ne deschidem spaţiul aerian
unor bombardiere de la „licurici”,
fără să cerem promisiuni ferme privind o felie din reconstrucţia ulterioară,
dacă le vom cumpăra echipamente vechi care altfel ar trebui date la casat sau
vom da companiilor lor contracte supergrase, de tipul celei mai scumpe
autostrăzi din lume, care nici măcar nu e nevoie să fie construită, dacă vom
menţine artificial aceleaşi redevenţe expirate, dar mici, pentru a amâna
dezbaterea internă despre cum ar trebui de fapt România să-şi valorifice
resursele naturale etc. Dar asta nu înseamnă că am câştiga mai mult respect,
dimpotrivă, nici că, din proprie iniţiativă, partenerii noştri occidentali vor
defini ei interesul naţional românesc şi vor acţiona pentru satisfacerea lui.
Dacă noi nu negociem şi nu condiţionăm, nu o va face nimeni pentru noi. S-a
văzut asta din 2005, de când NATO, la care tocmai aderasem ca membri cu
drepturi depline, a ridicat din urmeri la întrebarea presei vizavi de
încălcarea teritoriului României de către Ucraina cu ocazia amenajării
canalului Bâstroe, până zilele trecute, când încă o dată ni s-a refuzat
aderarea la Spaţiul Schengen.
Dar
atunci când te decizi să-ţi afirmi o poziţie discordantă într-o structură cum
este Uniunea Europeană, trebuie să fii atent şi cum o faci. Altfel, în loc de a
fi o afirmare a suveranităţii, intereselor şi, de ce nu, personalităţii tale,
fronda ţi se poate sparge în faţă. Or, din acest punct de vedere, până şi
abjecţii comunişti români, inclusiv criminalul în masă Gheorghiu Dej şi
needucatul şi megalomanul Ceauşescu, au ştiut să-şi joace cărţile în aprilie
1964 şi august 1968 muuult mai bine decât democraţii noştri Iohannis, Ponta,
Oprea, Aurescu etc. Iată mai jos o listă a ceea ce consider eu că au fost
greşelile majore pe care conducătorii României le-au făcut, ceea ce a dat chiar
o anumită justificare Occidentului pentru a le reaminti dur românilor că, de
fapt, cu clasa politică pe care o au, ei sunt cetăţeni europeni de mâna a doua:
1. Greşeala întâi: În primăvară,
când subiectul migranţilor este abordat într-un prim JAI, România susţine
propunerea Comisiei Europene de stabilire a unor cote proporţionale cu
suprafaţa şi numărul de locuitori al fiecăreia din cele douăzeci şi opt de ţări
membre, mai puţin cele deja copleşite de numărul de migranţi ajunşi pe
teritoriul lor. La momentul respectiv este vorba de o sumă de patruzeci de mii
de migranţi aflaţi în Italia şi Grecia, astfel că României îi revine un număr
de o mie şapte sute optzeci şi cinci de potenţial azilanţi pe care să-i
găzduiască. O cifră minusculă la mărimea ţării şi la numărul locuitorilor, dar ceea de România nu reuşeşte să vadă este că
la acel JAI se stabileşte un principiu, al redistribuirii obligatorii a migranţilor
pe cote procentuale determinate contabil după unicele criterii ale ponderii
teritoriale şi demografice, fără niciun fel de consideraţie pentru starea
economiei, nivelul de trai, disponibilităţile existente pe piaţa muncii, sau pentru
probleme specifice numai anumitor ţări. De exemplu, în cazul României,
există chestiunea integrării economice şi sociale a câtorva sute de mii de romi
cetăţeni români, pe care Occidentul nu este dispus să-i absoarbă, aşa cum pare
dispus să-i absoarbă pe migranţii extracomunitari plecaţi iniţial din ţările
lor ca refugiaţi. Procedând astfel, reprezentanţii noştri nu realizează sau
realizează, dar îşi inchipuie cu naivitate că nu va fi cazul, că odată asumat
principiul, pe baza respectivelor cote se vor produce redistribuiri ulterioare,
ajungându-se în final la cifre mult mai mari decât o mie şapte sute, sau chiar
şase mii trei sute, cât ni se impune momentan.
2. Greşeala a doua: Chiar acceptând
principiul cotelor obligatorii, România
nu cere să fie exceptată de la redistribuirea de migranţi, asemenea Greciei,
Italiei sau Ungariei, nu pentru că, asemenea acelor ţări, ar fi deja copleşită
de fluxul ajuns pe teritoriul său, ci pentru că, aşa cum spuneam, are de
integrat o minoritate numeroasă, cu probleme economice şi sociale endemice,
care s-a deplasat masiv spre ţările vest-europene, unde a creat tot felul de
probleme din cauza cerşetoriei, a criminalităţii, a ocupării abuzive de
terenuri şi imobile etc. Romii nu sunt migranţi şi sunt cetăţeni europeni,
dar din cauzele amintite ţări precum Franţa, Regatul Unit, Italia şi altele se
străduiesc să-i repatrieze şi pretind statului român eforturi pentru integrarea
acestora aici, în România, nu aiurea în Europa. Ori astfel de eforturi înseamnă
resurse, timp şi bani, pe care nu mai este cazul ca România, şi aşa unul din
săracii Uniunii Europene, să-i aloce şi pentru absorbţia unor migranţi de
origine asiatică şi africană.
3. Greşeala a treia: Deşi în momentul
în care Comisia Europeană anunţă, lucru de aşteptat de altfel pentru oricine
mai are şi ceva în cap, că în loc de patruzeci de mii de migranţi, potrivit
cotelor obligatorii vor fi redistribuiţi o sută şaizeci de mii, ceea ce ridică
cota României la peste şase mii trei sute de suflete, iar responsabilii din
Bucureşti încep să se gândească să nu accepte mai mult decât au acceptat
iniţial, europarlamentarii români, toţi şi nu doar cei mai exotici, gen Monica
Macovei, votează în favoarea propunerii Comisiei Europene. Încă o dată aceştia demonstrează că sunt trimişi acolo pentru orice,
dar nu pentru a avea grijă de interesele României; mai grav însă, se vede o
clară lipsă de comunicare, fie şi pe linie de partide, între conducătorii
României şi reprezentanţii României din Parlamentul European.
4. Greşeala a patra: Şi preşedintele
Iohannis, şi guvernul Ponta se decid să respingă, chiar dacă puţin tardiv,
principiul cotelor obligatorii. Dar, de
fapt, printr-o formulare defectuoasă, ei nu repun cu adevărat în discuţie
principiul, ci contestă cifra alocată României, cu argumente destul de subţiri,
de genul lipsei locurilor de cazare. Cum însă realocarea migranţilor ar
urma să întindă pe doi ani, este clar că Bucureştiul are timp să amenajeze
locuri de cazare suplimentare. În felul acesta, crezându-se abili, politicienii
români se arată solidari cu Europa de Vest- „iată, totuşi, suntem solidari, primim o mie şapte sute optzeci şi
cinci, nu e ca şi cum nu vrem să primim deloc”-, dar în acelaşi timp
încearcă să transforme principiul cotelor obligatorii, despre care, în fine,
realizaseră şi ei că ar putea într-o zi să procopsească România cu nişte zeci
sau sute de mii de migranţi, fără ca România să aibă vreo opţiune, într-un
principiu al cotelor voluntare. Ceea ce, de fapt, ar fi trebuit să se întâmple
încă din primăvară. În toamnă e deja cam târziu şi, oricum, problema ar fi trebuit
pusă clar şi nu ambiguu.
5. Greşeala a cincea: Adoptând poziţia
de respingere a cotelor obligatorii, România se alătură grupului de la Vişegrad
şi, din păcate, practic numai lor. Poate
că, asemenea Poloniei ori Bulgariei, România ar fi trebuit să-şi regândească
poziţia între primul JAI, cel la care s-a amânat votul, tocmai ca să se
ofere posibilitatea reconsiderării celor care se opuneau Comisiei Europene şi
presiunii occidentale, mai ales germane, şi
al doilea JAI, cel la care s-a votat. Polonia
a făcut fără îndoială un joc murdar faţă de partenerii tradiţionali şi,
dincolo de mitul eroic pe care ni l-am creat noi despre polonezi ca rezultat al
conduitei lor în timpul celui de-al doilea război mondial şi al comunismului, laş. Dar, mai înainte de toate, un joc
eficient, covingând încă o dată Occidentul european că, indiferent de
diferenţele de vederi care mai apar, Polonia e o ţară pe care ei pot conta. Mai
mult, nu aş fi socat să aflu că Polonia a şi negociat ceva pentru sine ca să-şi
schimbe poziţia cu o sută optzeci de grade. Între cele două JAI-uri şi în
spatele uşilor închise, România ar fi putut, de exemplu, negocia accesul său în
Spaţiul Schengen; nu ca şantaj, cum sugerau unii prin mass media noastră, ci
comercial, aşa cum de fapt se negociază orice în capitalismul şi în democraţia
occidentală. Că Germania, Franţa şi celalte guverne din nucleul dur al
Uniunii Europene greşesc şi de fapt creează Europei mari probleme pe termen
scurt, mediu şi lung, în loc să contribuie la rezolvarea unor crize umanitare,
este o altă discuţie pe care am făcut-o în alte postări, aşa că nu revin.
6. Greşeala a şasea: Hodoronc tronc,
foarte probabil pentru a da publicului altceva de mestecat decât trimiterea sa
în judecată pentru fapte de corupţie de pe vremea când era avocat şi mizând, ca
şi Ceauşescu, pe istorica tensiune româno-maghiară, premierul Victor Ponta
lansează un atac dur la adresa Ungariei şi a guvernului Viktor Orban, folosind
ca prilej construirea gardului de la graniţa sârbo-maghiară. Budapesta nu se
lasă mai prejos şi se ajunge la o cavalcadă de gesturi diplomatice şi
declaraţii ostile care, de fapt, nu sunt altceva decât o furtună într-un pahar
cu apă. Conflictul este însă unul total
aiurea, pentru că, oricât nu ne-ar plăcea Viktor Orban cu atitudinile şi politicile
sale iredentiste, neohorthyste, antiromâneşti, rusofile, dictatoriale, de
inspiraţie putinistă, Ungaria este un aliat de conjunctură în controversa
legată de propunerea Comisiei Europene privind cotele obligatorii de migranţi.
Ori nu te apuci să-ţi ataci aliaţii, inclusiv pe cei pur conjuncturali, în
mijlocul unei dispute, în faţa adversarilor din acea dispută. Cât priveşte
extinderea gardului maghiar de-a lungul graniţei cu România, aceasta s-a produs
după ce a stârnit Victor Ponta conflictul cu Budapesta şi da, este deranjantă
până la un punct, dar dincolo de el trebuie să observăm că nu e numai un gard între Ungaria şi România, ci şi un gard între
Ungaria şi Transilvania, ceea ce înseamnă, moralmente vorbind, o acceptare
a Trianonului...
7. Greşeala a şaptea: Dacă tot, cu o
consecvenţă uluitoare pentru politicienii României, preşedintele Iohannis şi
guvernul Ponta şi-au menţinut poziţia de respingere a planului Juncker până
JAI-ul decisiv, cel la care s-a votat, şi nu au tras de volan spre a evita coliziunea
în ultimul moment, precum Polonia, România ar fi trebuit, asemenea Slovaciei
sau Cehiei, să fie dispusă să meargă şi mai departe şi să conteste decizia
adoptată de JAI la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE). În loc de
asta, responsabilii români şi-au schimbat brusc retorica, declarând şi
declamânt sus şi tare că totul e bine şi că România nu are o problemă să
primească cei şase mii trei sute de migranţi ce-i vor fi realocaţi, ba chiar nu
are nicio problemă în sine cu principiul de la baza planului Juncker. Adică, România s-a sucit cu o sută optzeci de
grade şi a început să afirme exact inversul a ceea ce susţinuse până atunci,
dar ridicol de brusc şi mult prea târziu, când emoţiile Comisiei Europene, ale
Angelei Merkel şi ale celorlaţi promotori ai cotelor obligatorii trecuseră, iar
disponibilitatea lor pentru negocieri eventuale se transformase în aversiune şi
dorinţă de represalii, fie ele şi cu mănuşi de catifea pe pumnii de oţel.
Şi, uite aşa, s-a
ajuns la respingerea în termeni mai categorici ca niciodată a candidaturii
României pentru integrarea în Spaţiul Schengen. Criza migranţilor, aşa cum a
fost gestionată de la Bucureşti, în loc de a reprezenta o şansă ca vechiul
blocaj legat de Schengen să fie depăşit, a dus lucrurile într-un punct în care
chiar reprezentanţii noştri s-au văzut nevoiţi să ceară scoaterea acestui punct
din ordinea de zi a ultimului JAI. Pe lângă tradiţionalii noştri „persecutori”
Olanda şi Finlanda, se pare că opoziţii clare şi aproape vehemente aveau şi
Germania, dar şi, mai grav ţinând seama de relaţia istorică de apropiere, Franţa.
Posibil şi alţii, oricum mai mulţi decât până acum.
Ei bine, nu vreau
să fiu greşit înţeles, nu fac parte din categoria aia gen Alina Mungiu Pippidi
şi alţi gânditori de la Hamangia ai zilelor noastre, care pentru orice blamează
românii şi disculpă Occidentul, ce este infailibil. Nu este nimic fair play în conduita nucleului
franco-german al Uniunii Europene şi al remorcilor acestui nucleu. De fapt,
după decenii de „corectitudine politică”, acestor oameni de stat din Vest le
este mai uşor să se manifeste solidar cu asiaticii şi cu africanii „de
culoare” şi să canalizeze resursele de
xenofobie şi rasism ale societăţilor lor, în creştere în momentul actual, către
unii la fel de europeni ca şi ei, dar din Est, cu o istorie mai ghinionistă,
eventual cu cât mai români şi mai bulgari, cu atât mai bine.
Dar nici nu are
rost să cad în extrema cealaltă, să văd în partenerii noştri vestici un soi de
satane de la care ni se trage tot răul, iar în ai noştri nişte inocenţi în
mijlocul unei furtuni pe care nu o pot controla. În ultimă instanţă, dacă
imaginea noastră, ca ţară şi popor, este deficitară şi dacă politicienii
occidentali îşi permit anumite abuzuri faţă de noi, vina e în primul rând a
clasei politice din România. Ea este cea care prin corupţia ei a indus
numeroase îndoieli legitime despre voinţa României de a proteja graniţa
Schengen- pentru că dincolo de mult clamata şi de nimeni contestata capacitate
tehnică, autorităţile române au nevoie şi de voinţa de a nu permeabiliza
frontiera sub efectul mitei. Şi tot clasa politică română, prin reprezentanţii
ei cei mai... înalţi de la ora actuală, a gestionat atât de prost criza
migranţilor, după cum am detaliat mai sus.
Apropo, poate va
suna puţin extrem ceea ce urmează , dar mă întreb dacă nu acum ar fi cu
adevărat momentul pentru o frondă. În definitiv, prin refuzul deja extins pe
prea mulţi ani de a ne primi în Schengen, suntem supuşi unei discriminări
sistematice, ni se impune mereu statutul de cetăţeni europeni de mâna a doua.
Mai mult, pedepsirea noastră în acest fel pentru că într-o problemă, cea a
cotelor de migranţi, am avut un punct de vedere diferit de cel al Comisiei
Europene şi al unora dintre ţările componente ale Uniunii Europene, nu prea
este acceptabilă şi creează un precedent destul de dubios, pentru noi, dar şi
pentru alţii.
Ce ar fi dacă, în
urma celor întâmplate la ultimul JAI, sau mai precis al celor ce trebuiau să se
întâmple şi nu s-au mai întâmplat, România prin vocea preşedintelui Klaus
Iohannis ar spune ceva de genul: „Aşadar
solidaritatea europeană funcţionează atunci când Comisia Europeană şi câteva
ţări cer ceva de la toţi membrii Uniunii Europene, chiar dacă este vorba de o
criză creată unilateral de o ţară, prin declaraţiile sale, fără consultarea
măcar a ţărilor ce vor fi primele afectate, dar atunci când România are nevoie
de integrare şi de sprijin, solidaritatea europeană nu mai funcţionează, oricât
de mulţi ani au trecut de când chestiunea în cauză trebuia rezolvată. Nevoile
migranţilor sosiţi din afara Uniunii Europene sunt puse deasupra nevoilor a
milioane de cetăţeni europeni, români şi bulgari. În aceste condiţii, ca urmare
a discriminării sistematice a României in chestiunea aderării sale la Spaţiul
Schengen, România invită Comisia Europeană să uite de cota de migranţi
atribuită României. Dacă Europa nu e solidară cu România, nici România nu e
solidară cu Europa.”
Cum spuneam, ar
fi extrem. Dar, în contextul actual, poate că ar merita. Crede cineva că
Uniunea Europeană, cum spunea preşedintele francez Hollande la nervi, ar lua în
calcul excluderea României? Hm, chiar dacă cineva prin Bruxelles, Paris sau
Berlin s-ar gândi la o astfel de penalizare extremă, deşi uite că Ungariei nu i
se întâmplă, şi guvernul Orban sfidează Uniunea Europeană deja de ani de zile,
mă îndoiesc că Statele Unite, care nu sunt în UE, dar au destulă influenţă, ar
permite asta într-un moment când Rusia e în ofensivă globală şi avansează peste
tot pe unde prezenţa Occidentului a scăzut, iar agenţii dubli din chiar inima
Uniunii Europene au început să iasă la suprafaţă, după cum voi detalia puţin
mai jos.
E adevărat, ca o
astfel de strategie de totul sau nimic să funcţioneze, ar fi fost nevoie ca
România să-şi asume mai întâi votul negativ din JAI, nu să retragă chestiunea
Schengen de pe ordinea de zi. Altfel, este destul de evident, după afirmaţiile
de zilele trecute de la Passau ale preşedintelui Comisiei Europene, Jean Claude
Juncker, care a proclamat nevoia relansării relaţiilor dintre Uniunea Europeană
(a se citi Europa sub hegemonie germană) şi Rusia, fără a se mai accepta
„dictatele” Washingtonului cu privire la această relaţie şi recunoscându-se
Rusiei statutul de superputere mondială (pentru că Vova Putin a fost foarte
deranjat când Barack Obama a declarat Rusia doar o putere regională), că ne
aflăm doar la primul dintr-un şir de conflicte cu Bruxelles-ul şi cu binomul
franco-german din spatele acestuia. Atitudinea anunţată de Juncker, care este
cu siguranţă şi cea a Angelei Merkel şi, posibil, a lui Francois Hollande, se
situează undeva între Acordul de la Munchen, care, sacrificând Cehoslovacia,
trebuia să salveze pacea europeană în noiembrie 1938, şi Pactul
Ribbentrop-Molotov, prin care Germania şi URSS şi-au partajat Europa de Est.
Aşadar, fie că vorbim de o miopie politică gravă stil Chamberlain şi Daladier,
fie că discutăm de-a dreptul de trădarea proiectului european în favoarea unui
proiect hegemonic ruso-german, este clar că noi şi cam toţi cei din Est vom avea
de dus nişte bătălii diplomatice cum nu am avut nevoie până acum.
Spuneam în precedenta
mea postare, practic o sinteză a întregii actualităţi interne şi externe, că
pentru a răspunde la provocările zilei avem nevoie de noi construcţii
partinice, cu oameni din afara clasei politice, dar având deja experienţa a
trei-patru ani pe baricadele unei societăţi civile mult mai active în aceşti
ani, comparativ cu perioada anterioară. Este o afirmaţie des reluată în spaţiul
public că este şi vina noastră că alegem oamenii pe care îi alegem. Dar asta de
fapt nu e o vină, atât timp cât numai aceşti oameni candidează. Nu este culpa
alegătorului când nu are pe cine să aleagă. Dar este culpa noastră atunci când
refuzăm să ne implicăm în politica electorală, dând electorului şansa de a
putea alege şi altceva decât aceeaşi eternă mizerie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu