Unionismul şi pericolul Băsescu

Ieri, apropo de corijenţii din clasa politică românească, am auzit o ştire care mi-a îngheţat sângele în vene: Traian Băsescu, cu ocazia înscrierii sale în PMP, a anunţat că doreşte ca acest partid să-şi asume ca obiectiv primordial reunificarea României şi a Republicii Moldova. Ca unionist, o astfel de asumare de către un fost şef al statului român şi de către un partid parlamentar ar trebui să mă bucure... doar că Traian Băsescu este un foarte performant reprezentant tipic al clasei politice româneşti: o haimana toxică, vicleană până la Dumnezeu când vine vorba de satisfacerea intereselor sale personale, dar incoerentă şi ineptă în politica adevărată. În plus, un personaj care, chiar dacă şi unele lucruri bune s-au realizat sub auspiciile sale, sau sub aparenţa acestora, nu va ezita să încerce să le distrugă în clipa în care-i vor deveni mai puţin convenabile: de exemplu, justiţia pe care mulţi, cu naivitate, i-o atribuie lui Băsescu, şi pe care acesta acum o atacă mai virulent decât Antena 3, din secunda în care a fost luată la întrebări favorita sa, Elena Udrea, şi, mai nou, de când el însuşi este cercetat pentru unele fapte proprii.

Strict la subiect, hai să vedem ce a realizat concret, domnul Băsescu, pe când era preşedinte, în chestiunea relaţiei cu Republica Moldova, dincolo de gargara la care este, într-adevăr, foarte bun, dar care niciodată nu are cum să ţină loc de fapte. Păi, prin 2005-2006, domnia sa l-a cultivat pe preşedintele comunist, profund românofob şi cu totul filorus al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, în ideea că-l va atrage de partea ideii de integrare a Republicii Moldova într-o Uniune Europeană în care nici România nu intrase încă. Totul era, evident, un joc al lui Voronin de a evita o „revoluţie colorată”, în contextul în care în Ucraina tocmai avusese loc revoluţia portocalie. Cât a ţinut „love story”-ul dintre Băsescu şi Voronin, lucrătorilor de la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (actualmente Departamentul Politici pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni- DPRRP) le-a fost interzis să folosească în documentele de servici termenii de „Basarabia” şi „basarabean”, pentru că-l deranjau pe preşedintele de la Chişinău, amintindu-i că, în realitate, aşa-zisa lui ţară este de fapt o provincie a României istorice...

Evident că această „dragoste” nu aveam cum să ţină. România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, dar, pe măsură ce revoluţia portocalie din Ucraina s-a dovedit un eşec, iar pe fondul corupţiei şi al disensiunilor acerbe dintre preşedintele Iuşcenko şi primul ministru Iulia Timoşenko forţele pro-ruse din jurul lui Viktor Ianukovici au început să recâştige teren, şi Vladimir Voronin  cu al său Partidul Comuniştilor a demonstrat că, în realitate, a rămas acelaşi om din 2001, de la preluarea puterii, un agent al intereselor ruseşti şi un duşman al propriului neam românesc. Iar buna relaţie cu Traian Băsescu s-a transformat într-o duşmănie pe faţă.

Iar dacă în aceiaşi ani în care iluzia apropierii la nivel politic înalt şi al „convertirii” pro-ruşilor în pro-europeni a fost înlocuită de ostilitate nemascată şi de recrudescenţa agresivă a moldovenismului primitiv de sorginte sovietică, culminând cu publicarea unui ridicol dicţionar moldo-român, s-a realizat totuşi un spaţiu cultural comun, în care valorile din muzică, teatru şi cinematografie din ambele state româneşti au ajuns să fie cunoscute şi gustate pe ambele maluri ale Prutului, puterea politică de la Bucureşti nu a avut niciun merit în asta.

Când, înainte să fi existat Occupy, Indignados, Primăvara Arabă, Piaţa Taksim, Euro-Maidanul, Uniţi Salvăm, tinerii din Chişinău, organizaţi pentru prima dată în istoria lumii prin reţelele online de socializare- atunci a fost Twitter-, s-au revoltat la 7 şi 8 aprilie 2009 şi au dat regimului neocomunist lovitura care avea să conducă, câteva luni mai târziu, la pierderea puterii în favoarea partidelor declarat pro-europene, evident că Vladimir Voronin a acuzat România şi pe Traian Băsescu că ar fi instigat protestele. În fond, tinerii revoluţionari scandaseră în stradă pentru Unire, iar tricolorul fără stemă fusese arborat pe clădirea Parlamentului din Chişinău. Atât doar că nu a reuşit să aducă şi dovezi pentru că, sunt sigur in proporţie de 99%, aceste dovezi nu existau. Declanşarea unei revoluţii într-un alt stat este o operaţiune care depăşeşte cu mult capacităţile unei clase politice abulice, precum cea românească, tronând peste o administraţie ineficientă şi peste nişte servicii de informaţii care sunt calate mai mult pe business decât pe interesul naţional.

Cert este însă că, începând din anul 2009 şi până în prezent, la Chişinău s-au succedat guverne declarat pro-europene, având ca pivot central Partidul Liberal Democrat condus de Vlad Filat, în alianţă cu Partidul Democrat al lui Marian Lupu, desprins ca o disidenţă din Partidul Comuniştilor la momentul pierderii puterii, şi, cu mari tensiuni şi lungi intermitenţe, Partidul Liberal al lui Mihai Ghimpu şi al primarului Chişinăului, Dorin Chirtoacă. Chiar dacă în cadrul acestei puteri cu o istorie destul de tulburată dominanta a fost cea statalistă şi nu cea unionistă, au existat totuşi nişte oportunităţi reale, nu iluzorii ca pe vremea lui Voronin, de integrare economică, socială, culturală, politică, de infrastructură, aşadar de pregătire a viitoarei reunificări. Din acest interval, pretinsul mare unionist care este Traian Băsescu a controlat întreaga guvernare a României între 2009 şi 2012, el şi cu premierul Emil Boc formând un cuplu de tipul Dr. Evil şi Mini Me. Se puteau face aşadar foarte multe, iar Traian Băsescu avea puterea să le facă... doar că în final şi trăgând linie Traian Băsescu dezvoltase o relaţie personală cu Dorin Chirtoacă şi îşi fidelizase electoratul cu cetăţenie română de dincolo de Prut şi cam atât.

Practic, din toată preşedinţia lui, în afară de învârtit vorbe, un singur lucru concret putem spune că l-a reuşit Traian Băsescu din câte ar fi putut să realizeze pentru a pregăti reunificarea: a impulsionat acordarea cetăţeniei române care, dincolo de mizele economice pentru cetăţenii Republicii Moldova şi de cele electorale pentru politicienii din România, rămâne un factor pozitiv pentru stabilirea de punţi între cele două state româneşti.

Şi a mai avut o idee bună, aceea de a propune în Consiliul European ca Republica Moldova să fie „mutată” din Parteneriatul Estic în Balcanii de Vest. Nu de alta, dar era deja clar că după marea extindere din 2004 şi extinderea din 2007 cu două ţări încă nepregătite, dar necesare unei anumite viziuni despre Europa unită, România şi Bulgaria, Uniunea Europeană nu avea să se mai grăbească la cooptarea şi a altor state. De asemenea, era evidentă preferinţa pentru Balcanii de Vest, o enclavă extracomunitară în plin teritoriu al Uniunii, faţă de ţările ex-sovietice, altele decât cele baltice, deja integrate. Prin urmare, singurul stat care a mai fost uns membru cu drepturi depline al UE din 2007 încoace a fost Croaţia şi o încercare s-a făcut şi cu Macedonia, dar s-a opus Grecia.

Ideea lui Traian Băsescu de a asocia Republica Moldova cu Balcanii de Vest, având de partea sa ca argument legătura puternică istorică, lingvistică, etnică şi culturală dintre acest stat şi un membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, România, nu era una rea, dar nu s-a realizat. Poate au fost şi cauze obiective, neimputabile fostului preşedinte, dar dacă ne uităm la limbajul non-verbal foarte obedient pe care acesta îl afişează în toate pozele de pe la Consiliile Europene la care a participat, mă tem că s-a limitat la a-şi enunţa ideea, fără să se şi lupte pentru ea, ca să nu deranjeze.

Iar spre finalul administraţiei sale, a ieşit Traian Băsescu la rampă, „propunând” întregii clase politice să asume reunificarea cu Republica Moldova drept obiectiv de ţară, printr-un pact asemănător celui care, cu ani în urmă, a fost convenit la Snagov în chestiunea integrării României în NATO şi în Uniunea Europeană. Apoi a ieşit a doua oară la rampă ca să puncteze că politicienii nu au răspuns propunerii sale şi să şi-o retragă. Dacă prima declaraţie este principial corectă, atât doar că poate ar fi fost mai normal pentru Traian Băsescu, ca preşedinte la final de al doilea mandat, fără şanse de a mai putea candida, să lase o astfel de invitaţie în seama succesorului său, a doua declaraţie putea să lipsească cu desăvârşire. Practic ea a dat o lovitură unionismului, dând impresia că în ciuda tuturor declaraţiilor contrare, politicienii din România nu sunt favorabili unei uniri cu Republica Moldova.

Totuşi, mi s-ar putea spune că lipsa faptelor concrete sau greşelile din abordările trecute nu sunt chiar atât de grave încât să justifice sentimentul de care aminteam mai sus, de îngheţare a sângelui în vene, faţă de anunţul lui Băsescu că doreşte ca PMP să-şi fixeze ca obiectiv primordial unirea cu Republica Moldova. Şi poate că o asemenea crispare este o exagerare dacă o raportăm numai la acele lucruri, dar afirmaţiile lui Băsescu de când nu mai e preşedinte pe marginea acestui subiect îmi justifică reacţia din plin.

La ce mă refer? Păi, deja de câteva ori, Băsescu a ieşit în presă să susţină nu doar că Republica Moldova ar trebui să se unească cu România, dar şi că Republica Moldova ar trebui să „lase” Transnistria, care este o sursă de probleme si care, oricum, nu este un teritoriu istoric românesc. Adică, mai exact, cu România să se unească doar o Basarabie ciuntită, lipsită de trei din judeţele sale istorice, în nord şi în sud, care au fost făcute cadou de Stalin Ucrainei odată cu Bucovina de Nord şi cu Ţinutul Herţei.

Şi ce înseamnă această „lăsare”, „renunţare” la Transnistria? Păi, o primă observaţie ar fi că Băsescu nu clarifică problema frontierei ce ar urma să fie astfel recunoscută. Ceea ce noi  şi Occidentul numim Transnistria, se numeşte în plan local Nistrenia, şi include în realitate nu doar teritorii de peste Nistru, din cele în care în 1924 Stalin a organizat o republică autonomă moldovenească în cadrul Ucrainei, ci şi vechiul oraş românesc Tighina de pe malul basarabean al Nistrului, cu hinterlandul său, numit de separatişti, ca şi de sovietici înaintea lor, cu denumirea de Bender, purtată pe când era raia otomană. De altfel, la Tighina se află şi una din salba de cetăţi cu care Ştefan cel Mare a fortificat toate graniţele Moldovei medievale. Mai sunt şi alte porţiuni mai mici din malul vestic al Nistrului care sunt, în prezent, incluse prin linia de demarcaţie existentă în teritoriul controlat de separatişti.

Iar Chişinăul, la rândul său, şi-a menţinut autoritatea în paisprezece localităţi transnistrene propriu-zise grupate în raionul Dubăsari. Locuitorii unora dintre acestea, precum Cocieri sau Coşniţa, au luptat cu arma în mână în 1992 împotriva separatiştilor din Tiraspol, a cazacilor veniţi din zona Donului şi a Armatei a 14-a ruse, iar de atunci încoace, de peste două decenii, cei din raionul Dubăsari, în majoritate covârşitoare de etnie română, refuză toate ofertele şi rezistă tuturor presiunilor separatiştilor de a se alătura şi ei Nistreniei.

Aşadar, ce propune Băsescu Basarabiei? Ca, înainte de a se reuni cu România, Chişinăul să negocieze cu Tiraspolul ca să fixeze graniţa pe aliniamentul Nistrului, schimbând raionul Dubăsari contra Tighinei şi a celorlalte posesiuni basarabene ale separatiştilor? Dar ce şanse are o astfel de negociere, atât timp cât Tiraspolul face doar ce spune Moscova, iar Moscova este interesată să păstreze Transnistria în interiorul Republicii Moldova, ca pe un permanent factor de presiune şi de influenţă, motiv pentru care deşi o finanţează, nu a recunoscut-o oficial niciodată.

Sau, cumva, Băsescu propune ca Republica Moldova să recunoască pur şi simplu independenţa Republicii Moldoveneşti Nistrene, ca să dăm întregul titlu oficial al statului separatist, şi, implicit, drept graniţă linia de demarcaţie care a rezultat din războiul de pe Nistru din 1992? Dar asta nu ar mai însemna ca România să se reunifice cu ceea ce este istoriceşte pământ românesc, lucru de asemenea afirmat de fostul preşedinte, ci să aibă o graniţă doar parţial corespunzând Nistrului, cu Tighina şi alte şase comune de pe malul basarabean sub autoritatea Tiraspolului independent, şi cu raionul Dubăsari din Transnistria în componenţa sa.

Pe deasupra, este foarte discutabilă moralitatea unui astfel de curs al evenimentelor. Abandonarea pură şi simplă a Transnistriei ar face abstracţie de faptul că în teritoriul ocupat de separatişti trăiesc aproximativ o sută cincizeci de mii de români, cca 33% din totalul populaţiei, procent care îi face grupul etnic individual cel mai numeros. Mai grav, s-ar trece pur şi simplu peste faptul că o parte din aceşti români rezistă în mod paşnic separatiştilor şi îşi afirmă identitatea românească, prin activităţi culturale şi prin şcolile subordonate ministerului educaţiei din Chişinău înfiinţate între 1992 şi 1996: liceele „Lucian Blaga” din Tiraspol, „Alexandru cel Bun” din Tighina, „Mihai Eminescu” din oraşul Dubăsari, „Evrica” din Râbniţa şi „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol, gimnaziul cu internat pentru copii orfani din oraşul Tighina, precum şi gimanziile din Corjova şi Roghi. Acele şcoli nu ar putea funcţiona fără profesorii care duc un trai sub presiune sub administraţia separatistă şi fără părinţii care insistă să-şi ducă copiii la ele. Orice rezolvare se va găsi în final pentru Transnistria, eventual şi printr-o discuţie cu Ucraina, ea trebuie să includă şi o soluţie pentru locuitorii români.

Iar soluţiile într-adevăr cuprinzătoare nu se pun la punct pe genunchi, la repezeală, aşa cum pare să creadă Traian Băsescu. De altfel, pentru un fost preşedinte, el pare să aibă o surprinzător de slabă înţelegere a dreptului internaţional. Aşadar, Republica Moldova este un stat european suveran, independent, membru ONU, recunoscut de întreaga planetă în graniţele fostei RSS Moldoveneşti, aşa cum le-a stabilit Sovietul Suprem al URSS la 2 august 1940. În baza modului în care în 1991 comunitatea internaţională a înţeles să aplice Actul Final de la Helsinki din 1975 în cazul celor două entităţi în destrămare, URSS şi Iugoslavia, protecţia pe care acesta o oferă frontierelor europene a fost extinsă şi graniţelor interne ale celor două state, devenite graniţe ale unor noi state independente ca rezultat al dezagregării federaţiilor. Aşadar, hotarele Republicii Moldova nu pot fi modificate prin forţă, de către un alt stat, iar dacă asta se întâmplă, noua situaţie nu va fi recunoscută internaţional, exact ca în cazul anexării Crimeii. A acorda benevol independenţa Tiraspolului, înseamnă renunţarea la protecţia oferită de Actul Final de la Helsinki.

Apoi, cât de oportună politic ar fi o astfel de mişcare? La o privire superficială pare că Republica Moldova ar scăpa de cea mai mare problemă a sa şi că s-ar putea reuni foarte uşor cu România, adică exact ceea ce pretinde Băsescu. Dar dacă ne uităm mai în profunzime, vedem că asta ar stimula şi alte separatisme telecomandate de la Moscova, precum cel al ruşilor din oraşul Bălţi, unde recent a fost ales primar dubiosul personaj Renato Usatîi, probabil agent al serviciilor de informaţii ruse, cel al etnicilor bulgari din raionul Taraclia şi, mai ales, separatismul Unităţii Teritoriale Autonome Găgăuzia, care prin Constituţia din 1994 are dreptul să opteze pentru independenţa proprie în cazul în care Republica Moldova renunţă la statalitatea sa în favoarea unui alt stat (adică se uneşte cu România).

Dar problema cea mai gravă este alta. În fond, fără bani ruseşti, niciuna din acele eventuale entităţi separatiste mult mai mici decât Transnistria nu este viabilă. Nu, problema cea mai gravă este că la foarte scurt timp după acordarea independenţei, Transnistria s-ar „uni” cu Federaţia Rusă. De altfel, Tiraspolul a organizat şi nişte referendumuri în acest sens. Iar rezultatul ar fi transformarea Transnistriei într-o exclavă rusească de tipul Kaliningradului, fostul Konigsberg, anexat de URSS  împreună cu o mare parte a Prusiei Orientale în 1945. Numai că nu ar fi vorba de un act ilegal şi, implicit, nerecunoscut pe plan internaţional, cum este anexarea Crimeii, ci de un act legal, pe care restul lumii nu ar avea de ce să nu-l recunoască. În felul acesta România s-ar trezi vecină direct cu Rusia, teoretic pentru totdeauna. Iar Rusia a dovedit din plin de la Ivan cel Groaznic încoace că nu este vecinul pe care să ţi-l doreşti. Practic, Transnistria ca teritoriu rus ar fi un cui al lui Pepelea, un ghimpe înfipt deopotrivă în coasta României şi în cea a Ucrainei şi un cap de pod al Kremlinului spre Balcani.

Prin urmare, cam asta e cu ideea lui Băsescu. Se poate însă realiza unirea celor două state româneşti fără o renunţare la suveranitatea asupra Transnistriei? Ei bine, spre ruşinea fostului nostru preşedinte, răspunsul e că da, se poate, şi am să citez din doctrina Platformei Unioniste Acţiunea 2012, unde soluţia a fost formulată încă din primăvara anului 2013: „Acţiunea 2012, prin faptul ca promovează dezideratul Reunirii cât mai grabnice a celor două state româneşti, nu uită că Republica Moldova găzduieşte un conflict îngheţat, vechi de peste două decenii, dar nu consideră că această stare de fapt reprezintă un obstacol de netrecut în calea regăsirii unităţii naţionale româneşti.

Regimul separatist de la Tiraspol nu se bucură de niciun fel de recunoaştere internaţională, nici măcar din partea statului care îl protejează şi îi asigură existenţa. Actul Final de la Helsinki din 1975 a îngheţat frontierele în Europa, modificarea acestora nemaiputând fi posibilă decât pe cale negociată, iar acest tratat internaţional se aplică după destrămarea U.R.S.S. şi graniţelor interne ale fostului imperiu. Prin urmare, Acţiunea 2012 militează pentru Unirea celor două state româneşti în graniţele lor actuale, recunoscute internaţional.

Internalizarea conflictului transnistrean între frontierele statului român unificat nu reprezintă un fapt fără precedent. În Uniunea Europeană există exemplul Cipru, ţară care a fost acceptată în Uniune deşi găzduieşte încă din 1973 un conflict îngheţat, iar trupe ale unei ţări nemembră a Uniunii Europene sunt prezente pe teritoriul acesteia împotriva voinţei sale.

Prin urmare, ca şi în cazul Ciprului, Acţiunea 2012 este de acord că România va trebui să continue negocierile în vederea găsirii unei soluţii paşnice pentru rezolvarea conflictului existent.

De asemenea, până când rezolvarea disputei va fi identificată şi implementată, România va stabili o linie de demarcaţie atent securizată cu dotări de nivel european la limita de vest a zonei controlate de separatişti. Aici se vor afla atât punctele de trecere a frontierei Uniunii Europene, cât şi birourile serviciilor puse la dispoziţia locuitorilor din localităţile supuse autorităţilor din Tiraspol.

După Unire, Acţiunea 2012 consideră că România trebuie să recunoască calitatea de cetăţean român persoanelor care locuiau în raioanele de est ale Republicii Moldova înainte de proclamarea aşa-zisei „republici nistrene”, precum şi membrilor familiilor acestora.”

            Prin încercarea lui Traian Băsescu de a aşeza PMP în avangarda unionismului se creează însă o situaţie extrem de dezavantajoasă. Care a mai existat o dată, în anii 1990, când temele naţionale au fost confiscate de un partid care nu a făcut de fapt nimic pentru îndeplinirea lor, dar care le-a pus între paranteze pentru aproape două decenii prin retorica suburbană de sorginte securistică şi al cărui lider, ale cărui conferinţe de presă trebuia să le acopăr ca ziarist la mijlocul acelui prim deceniu de post-comunism, a murit chiar zilele trecute. Mă refer, desigur, la PRM şi la Corneliu Vadim Tudor.

            Este aşadar esenţial ca unionismul să devină port-drapelul unor partide noi, compuse din oameni noi. Proveniţi nu din clasa politică incompetentă a ultimului sfert de secol, ci din societatea civilă revigorată a ultimilor trei-patru ani. Şi care să vină cu mai puţine vorbe găunoase şi aşa-zise rezolvări superficiale, ci cu soluţii adevărate şi bine fundamentate.