Când printre picături am inceput să
scriu un text pe care îl voi publica separat, am zis să profit de un moment de
acalmie, mă rog câtă acalmie putea fi cu spiritele care se încing în şi în
jurul Siriei şi cu migranţii care încearcă să profite de ultimele zile de vreme
cât de cât mai bună pentru a-şi împlini visul german. Şi s-o mai rup puţin cu
politica, să mai scriu şi despre altceva.
Între
timp, au explodat trei ştiri: punerea sub acuzare pentru crime împotriva
umanităţii a principalilor responsabili pentru evenimentele sângeroase din
13-15 iunie 1990, în frunte cu preşedintele şi primul ministru de atunci, adică
Ion Iliescu şi Petre Roman, noua cerere de începere a urmăririi penale şi de arestare
a Elenei Udrea şi moartea poliţistului din escorta vicepremierului Gabriel
Oprea, Cosmin Gigină. Iar azi a mai apărut o ştire, că în dosarul revoluţiei
din decembrie 1989 procurorii ar fi dispus clasarea cauzei, pe motiv de
prescripţie a răspunderii penale. Prin urmare, hai să le comentez rapid, ca
apoi să mă duc în celălalt text, în sferele celeste.
Ceea
ce se întâmplă acum în dosarul marii mineriade trebuia să se întâmple demult.
Dar niciodată nu e prea târziu atât timp cât făptuitorii sau măcar o parte
dintre ei sunt încă în viaţă. Este de altfel continuarea logică a condamnării
torţionarului Vişinescu şi a judecării încă în curs a altor torţionari din perioada
stalinistă, precum Ion Ficior. Şi vorbim de fapt de aceeaşi etapă din istoria
noastră, cea a comunismului, care începe cu crimele staliniste şi se termină cu
mineriadele. Fără aceste procese şi, în mod special, fără procese ale celor mai
recente episoade de terorism de stat, cele care ne-au traumatizat în trecutul
recent, ne vom însănătoşi ca societate mult mai greu (iar carenţele cu care
ne-am confruntat timp de un sfert de secol şi cu care încă ne confruntăm,
comparativ cu alte societăţi europene care au trecut şi ele prin comunism, sunt
rezultanta directă a modului criminal în care, în 1990, s-a impus şi s-a
consolidat regimul FSN).
Apropo,
13-15 iunie 1990 a fost un corolar al unei campanii de violenţe care ar trebui
şi ele să facă obiectul cercetărilor pentru crime împotriva umanităţii. În
aprilie 1995, pe când lucram în presa scrisă, am redactat o cronologie, pe baza
unor extrase din ziare ale anului 1990, pe care cu diferite ajustări am
reluat-o în cea de-a doua postare de pe acest blog (http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2014/12/putina-istorie.html),
dedicată împlinirii a douăzeci şi cinci de ani de la declanşarea revoluţiei în
decembrie 1989. Lucru practic uitat azi, din 25 aprilie şi în cursul lunii mai
1990, împotriva „golanilor” care încercau să iniţieze „zone libere de
neocomunism”, după modelul Pieţei Universităţii, au avut loc atacuri repetate ale
unor adevărate escadroane de bătăuşi la Iaşi, Ploieşti, Braşov, Galaţi, Brăila.
Spontaneitatea acestor incidente este foarte discutabilă, având în vedere
instigarea permanentă pe care o comitea Televiziunea Română, pe atunci încă un
monopol în audio-vizual, şi presa aservită noii puteri, într-o epocă fără
internet; de asemenea şi coordonarea sau cel puţin îndemnul efectuat de liderii
locali ai FSN, sub privirile mai mult decât tolerante ale şefilor de la centru.
Dar
cele mai serioase fapte sunt cele de la mineriadele în mare măsură eclipsate
din 28-29 ianuarie şi 18-19 februarie 1990, precum şi violenţele deosebit de
grave, soldate inclusiv cu morţi, de la Târgu Mureş din 19-20 martie 1990. De
altfel, Târgu Mureş rămâne în mare măsură un mister; este cert rolul îndoielnic
jucat atât de UDMR, cât şi de Uniunea Culturală „Vatra Românească”, dar dincolo
de asta speculaţiile privind adevărul din spatele conflictului interetnic
variază de la încercarea unei oculte de un tip sau de altul de a declanşa o
dezmembrare a României într-un mod similar cu ceea ce avea să se întâmple peste
numai un an în Iugoslavia, la o manevră a vechii Securităţi pentru a-şi dovedi
necesitatea şi pentru a grăbi constituirea SRI şi SIE. Oricum, lucrurile ar
trebui investigate pentru identificarea instigatorilor şi beneficiarilor
evenimentelor de atunci, nu doar a agresorilor lui Mihăilă Cofariu sau ai lui Sutto
Andras.
Cât
priveşte celelalte evenimente amintite, 28-29 ianuarie a reprezentat primul
moment când românii au fost întorşi împotriva românilor, iar FSN şi-a testat
potenţialul de manipulare şi gradul de violenţă pe care-l poate declanşa, cu
minerii individualizându-se ca cea mai disciplinată şi mai dură, dar în acelaşi
timp şi cea mai naivă categorie aflată la dispoziţia noii puteri. De altfel, cu
acest prilej, FSN a scos de la naftalină o tactică folosită şi de PCR în anii
1945-1946, în perioada preluării puterii. Iar 18-19 februarie a reprezentat o
rafinare a planului de „luptă” contra opoziţiei şi o repetiţie generală pentru
13-15 iunie; ca şi atunci a existat o răzmeriţă printre manifestanţi, urmată de
o campanie de reţineri abuzive, cu pensionari delatori şi cu bătăi la adresa
celor reţinuţi, iar apoi nişte procese penale împotriva unora dintre arestaţi.
Întrucât am fost implicat în aceste ultime evenimente mai mult decât mi-aş fi
dorit şi am scris despre asta, puteţi citi mărturia mea la: http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/02/revolta-si-mineriada.html.
În
final, să nu uităm şi de Săpânţa, cea cu cimitirul vesel, comuna maramureşeană
unde oamenii conduşi de primarul Toader Şteţca nu au mai aşteptat suita de legi
ale proprietăţii începând cu Legea nr. 18/1991 şi povestea retrocedărilor care
nu s-a încheiat nici până în ziua de azi, ci, în primăvara anului 1990, şi-au
luat pământurile înapoi, aşa cum fuseseră ele înainte de colectivizare.
Răspunsul regimului FSN a fost să intervină violent într-un fel de
mini-mineriadă şi să instaleze o ocupaţie militară în genul celei practicate în
anii 1950 în comunele de unde trebuiau stârpiţi partizanii anticomunişti. Sau
în genul celei impuse de guvernul USL la Pungeşti în anul 2013, în perioada
protestelor faţă de instalarea sondei pentru explorarea gazelor de şist prin
fracturare hidraulică.
Ei
bine, în tot acest ansamblu, clasarea dosarului revoluţiei de către procurori
de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată ca un
deget bandajat. Fix pe acelaşi motiv, în chiar anul în care Băsescu condamna
într-un show mediatic comunismul românesc, era închis dosarul mineriadei din
13-15 iunie 1990. Din fericire, au existat oameni care s-au opus pe căile
legale şi în cele din urmă CEDO a dispus că faptele respective reprezintă crime
împotriva umanităţii şi sunt, prin urmare, imprescriptibile. Or, dacă asta este
adevărat în privinţa unor evenimente care, oficial, s-au soldat cu moartea a
numai patru persoane (se estimează că cifra reală e de câteva zeci, mergând
până spre o sută, dar asta e o altă discuţie), cu atât mai mult este valabil
pentru o revoluţie cu peste o mie de victime decedate, din care majoritatea
începând din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Cineva este responsabil
pentru chemarea populaţiei civile exact în zonele unde se trăgea ca la război,
pentru focurile trase frontal spre clădiri rezidenţiale şi pentru determinarea
unităţilor militare să se împuşte între ele, fiecare fiind indusă în eroare că
ceilalţi sunt „teroriştii”; şi se cam ştie cine este acel cineva.
Că
tot veni vorba, instituţia asta a prescripţiei răspunderii penale ar trebui
regândită. Sensul ei este unul educativ, ideea fiind ca, dacă un infractor
necondamnat nu mai comite alte delicte penale pe o anumită perioadă de timp, cu
cât mai lungă cu cât fapta e mai gravă, atunci răspunderea acestuia faţă de
respectiva faptă să se stingă. Dar, aşa cum în dreptul civil prescripţia
extinctivă se întrerupe şi una nouă începe să curgă de la zero dacă se
îndeplineşte un act de executare silită a obligaţiei restante, tot aşa
prescripţia răspunderii penale ar trebui să se întrerupă cu fiecare nouă
infracţiune comisă, fiind clar că funcţia ei educativă nu s-a realizat. Apoi,
când avem de-a face cu fapte ale unor puternici ai zilei sau ale unor protejaţi
ai regimului politic, în contexte nedemocratice, când nu funcţiona statul de
drept şi cazurile nu puteau fi instrumentate din cauza blocajului politic,
prescripţia răspunderii penale ar trebui să fie considerată suspendată până în
momentul dispariţiei obiective a respectivului blocaj. Să nu uităm că Nicolschi
si Drăghici, tartorii genocidului din anii 1950-1960, care erau încă în viaţă
la începtul anilor 1990, infinit mai vinovaţi decât alde Vişinescu şi Ficior, au
scăpat de judecată prin prescripţia răspunderii penale, deşi până-n 1989
urmărirea lor în instanţele româneşti fusese absolut imposibilă.
Cam
la fel şi cu liberările condiţionate; este absurd să le aplici politicienilor
şi oamenilor de afaceri corupţi aceleaşi criterii de apreciere a gradului de
îndreptare ca pentru infractorii violenţi. Nu te poţi aştepta de la un personaj
cu profilul intelectual al lui Adrian Năstase să-şi dea capete în gură în
penitenciar cu tot felul de tatuaţi ştirbi cu ceafa groasă. Înseamnă însă asta
că s-a reeducat, că odată ieşit din închisoare nu va reveni în rândurile
criminalităţii cu „gulere albe”? Evident că nu.
Iar
dacă tot am comentat câteva probleme de drept penal, ajungem la breaking
news-ul despre Elena Udrea. Şi trecem de el cu graţie, în definitiv, trebuia ca
mai devreme sau mai târziu să iasă la suprafaţă toată mizeria în care s-a
bălăcit acest stâlp al regimului Băsescu, care doar în retorică a fost mai
puţin corupt decât regimul Iliescu-Năstase. Aşa că, doamna Udrea, la mulţi cu
executare şi mare ghinion pe ţara asta că aţi deţinut cândva atâta putere...
În acelaşi
registru, nici arestarea lui Vlad Filat nu justifică prea multe comentarii,
oricâtă isterie i-ar fi apucat pe unii prin mass-media românească. Vlad Filat,
marele pro-european, poate chiar pro-român, care uite cum a căzut el acum
victimă a „Ruso-Maidanului”... hai, s-o lăsăm, musiu Filat era pro-european
când nu privatiza Aeroportul din Chişinău către ruşi şi când nu se linguşea pe
lângă Patriarhul Alexei al Tuturor Rusiilor; cât despre românismul lui, acesta
a fost pus pe hold în secunda în care
în general se blochează la politicienii din Republica Moldova: atunci când văd
şansa de a fi baroni locali nu pe câte un judeţ ca-n România, ci pe cinci
judeţe ale Basarabiei, pentru ca astfel să devină oligarhi în cel mai pur stil
post-sovietic.
Că foarte mulţi
dintre politicienii români, indiferent de pe care mal al Prutului, pe lângă
preocuparea lor cvasiexclusivă pentru îmbogăţirea proprie, tind să fie nişte
parveniţi cu puţină şcoală făcută pe bune, dar cu ifose multe, a probat-o în
mod tragic moartea poliţistului Cosmin Gigină. Obsesia vicepremierului Gabriel
Oprea de a merge oriunde cu coloană oficială şi cu girofarele pornite, oricând
vrea muşchiul său că doar e şi ministru de interne şi este în competenţa lui să
decidă când miniştrii primesc astfel de însoţire, confirmă încă o dată
ciocoismul şi lipsa de moralitate a acestui personaj. Probată de altfel şi de
modul în care şi-a populat partidul cu traseişti, de maniera în care a
transformat „interesul naţional” într-o vorbă goală ori de implicarea sa în
acţiuni îndreptate împotriva populaţiei şi a societăţii civile, dar ce e mai
trist e că unii văd în el un posibil prim ministru. O variantă la care s-au
gândit până şi cei din opoziţia parlamentară, pentru perioada rămasă până la
alegerile din noiembrie 2016, ceea ce mi se pare sub orice critică.
Şi, ultima ştire, cu care a început săptămâna aceasta,
congresul PSD, pe bune, chiar e ceva de comentat?... Bine, spre uimirea mea
obişnuiţii studiorilor de televiziune găsesc cum să transforme acel vodevil
ridicol în ceva analizabil la modul serios, dar premiul le revine lor pentru
inventivitatea voluntară sau involuntară, în niciun caz PSD-ului. Care PSD a
reuşit să condamne comunismul, dar să aibă alegeri interne cu un singur
candidat şi majorităţi staliniste (cu siguranţă, şi stabilite pe căi staliniste),
şi dispute penibile între preşedintele disident al organizaţiei de tineret, un
păsăroi provenit din showbiz, care i-a reproşat lui Dragnea comunismul, dar ca
s-o facă l-a citat pe ultimul comunist de şcoală veche adevărat din România,
criminalul Ion Iliescu, şi portarul de la sediu, loial noii „conduceri de partid
şi de stat”. Ce să mai zicem de apelul noului preşedinte, dar şi al
preşedintelui de on(r)oare privind cooptarea în PSD a intelectualilor de
stânga... ei, chiar aş vrea să văd cum se aliniază toţi universitarii şi
licenţiaţii cu vederi ecologiste, neomarxiste sau anarhiste în frunte cu
Rogozanu, Ernu, dar şi cu amicii mei Remus Cernea, Mihail Bumbeş şi Claudiu
Crăciun şi se înscriu în PSD, unde să devină colegii mai finuţi ai unor
personaje lombrosiene multimilionare în euro, îmbogăţite din capitalismul de
cumetrie cel mai nemilos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu