Se spune că pe patul de moarte, în
iunie 2013, părintele Iustin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă, unul din acei
monahi pe care unii îi consideră sfinţi, chiar dacă BOR nu i-a canonizat încă,
precum Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa etc., iar alţii văd în ei
doar obiectul unor isterii în masă, în timp ce câţiva îi resping cu totul ca
reali sau presupuşi foşti legionari, ar fi spus următorul lucru: „douăsprezece luni de libertate şi vine urgie”.
Sigur, povestea e oarecum aprocrifă, în afară de o mărturie care poate fi rodul
unei fantezii prea bogate, nu există nicio dovadă obiectivă, de tipul unei
înregistrări sau a unui bilet scris de mâna presupusului sfânt. Aşa că totul
poate fi găselniţa unei terţe persoane, eventual interesate în consolidarea
legendei defunctului stareţ.
În
ce mă priveşte, eu sunt întotdeauna sceptic vizavi de astfel de poveşti. Iar
într-o primă variantă a acestui text, urmau aproape trei pagini de consideraţii
pe marginea ştiinţei, a religiei şi a fenomenului profeţiilor şi premoniţiilor.
Şi poate le voi folosi altădată, într-un moment mai calm, în care să nu fim
asediaţi de fel de fel de informaţii şi din intern, dar şi din extern, care
sintetic ne anunţă un singur lucru: e groasă.
Există aşadar
vreo şansă ca profeţia atribuită lui Iustin Pârvu să aibă ceva adevărat în ea?
Sigur, ea nu este atât de detaliată ca profeţia legată de amurgul Imperiului
Aztec, citată de cronicile spaniole, sau de 9/11,
printr-o reinterpretare a unui catren nostradamian îndelung comentat în anii
1990. „Urgia” ar putea fi orice fel
de catastrofă, de la o epidemie sau un dezastru natural gen cutremur până la o
criză economică severă, declanşarea unui război sau o lovitură de stat
sângeroasă. Bine, putem deja exclude o serie de posibilităţi pentru că iunie
2014, când s-a împlinit un an de la enunţul atribuit lui Iustin Pârvu, a venit
şi a trecut, aşa că ştim destul de sigur ce nu s-a întâmplat. De fapt, am putea
considera că nu s-a întâmplat nimic în iunie 2014 şi, prin urmare, profeţia,
autentică sau nu, este falsă.
I.
Dar, chiar aşa să
fie? Şi, de fapt, ce importanţă mai are? Este mai mult decât evident că trăim
într-o lume din ce în ce mai instabilă şi mai conflictuală. Unii au început
chiar să vorbească despre al treilea război mondial şi, chiar dacă sperăm să se
înşele asemenea celor care înaintea lor au folosit respectiva sintagmă, de ceva
în genul unui al doilea război rece, care în ultimii doi ani s-a tot ascuţit
precum lupta de clasă în retorica stalinistă din anii 1950, tot putem discuta.
Aşadar, nu s-a
întâmplat nimic special în iunie 2014, dar s-au întâmplat şi se întâmplă tot
felul de lucruri în jurul acestei date, de la anexarea Crimeii şi declanşarea
războiului din Donbas, mai către începutul anului 2014, până la intervenţia
militară a Rusiei în Siria şi configurarea în politica beligerantă a Orientului
Mijlociu a blocurilor Rusia-Iran-Hezbollah-Assad-şiiţii irakieni-rebelii şiiţi
yemeniţi, pe de o parte, şi SUA-Turcia-Arabia Saudită-rebelii sirieni susţinuţi
de SUA-sunniţii yemeniţi, pe de altă parte. Un curs al evenimentelor în care kurzii,
mult timp ajutaţi de SUA, au fost lăsaţi acum baltă la insistenţa Turciei şi
bombardaţi de aceasta din urmă şi în care, de fapt, nimeni nu se ocupă la modul
serios de un Stat Islamic (Daesh)
terorist, care se consolidează şi se extinde precum un cancer, metastazând prin
Libia, Egipt, Africa subsahariană sau Afganistan. Şi, probabil, în viitor şi în
alte părţi ale islamului sunnit, la el acasă sau în diaspora europeană, rusească
ori nord-americană.
Iar asta se
petrece tocmai când părea că Iranul tinde să devină un partener credibil pentru
Occidentul democratic... De fapt, ceea ce Statele Unite şi Rusia fac în
Orientul Mijlociu este un joc meschin, dedicat unor interese particulare
proprii, dar foarte periculos, pentru că începe deja să se întrevadă un
conflict sectar total sau cvasitotal între musulmanii sunniţi şi cei şiiţi şi
alawiţi, fiecare tabără cu propriul model revoluţionar teocratic, care să se
adauge conflictelor vechi de decenii, moştenite din secolul XX, gen cel
israelo-palestinian ori cel dintre Ankara şi kurzi. Dar dacă acele conflicte
locale s-au revărsat în restul lumii, despre o ciocnire sunniţi-şiiţi-alawiţi,
comparabilă ca proporţii cu Războiul de 30 de ani care a sfâşiat creştinătatea
europeană in secolul al XVII-lea, cam ce impact putem presupune că va avea la
nivel mondial, într-o lume globalizată?
Şi dacă ar fi
vorba numai de Orientul Mijlociu, încă ar fi cum ar fi. Dar, mai aproape de
casă, Uniunea Europeană a ţinut-o anul acesta efectiv din criză în criză: mai
întâi criza grecească, care a avut potenţialul să destabilizeze Eurozona, apoi
criza migranţilor, care chiar a destabilizat Spaţiul Schengen şi a scos la
iveală fisurile adânci dintre Est şi Vest în cadrul Uniunii, mai nou Dieselgate, care loveşte puternic în cea
mai importantă economie europeană, cea germană, şi, dacă anumite afirmaţii se
vor confirma, are potenţialul să se extindă la nivelul celei mai mari părţi a
industriei auto europene.
Mai este şi
problema separatismelor pe care tot Uniunea Europeană, din miopie politică,
le-a cultivat ani de zile, promovând ideologia Europei regiunilor şi, prin
efect, egoismul economic regional. Anul trecut Scoţia era să despartă de
Anglia, anul acesta separatiştii au intrat în ofensivă în Catalonia. Acum,
nimeni nu poate nega că unele popoare lipsite în prezent de un stat naţional nu
ar trebui să aibă dreptul să şi-l facă, aşa cum au procedat de fapt cele mai
multe naţiuni europene în istoria lor. Dar este o problemă dacă asta înseamnă
ieşirea din Uniunea Europeană a noilor state şi o problemă şi mai mare dacă astfel
de cazuri ar fi invocate drept precedent de minorităţi care se pot raporta la
state naţionale deja existente, de fapt pentru a revizui frontiere, sau de
comunităţi regionale care aparţin naţiunilor lor, dar care sunt tentate să se
separe în ideea de a menţine şi cultiva nişte avantaje economice locale, de a
nu mai împărţi cu conaţionalii lor. Astfel de statalităţi create şi recreate
arbitrar ar deveni un factor de instabilitate perpetuă chiar pentru Uniunea
care, direct sau indirect, a generat astfel de idei.
Iar aceste
probleme nu sunt pur şi simplu ale Uniunii Europene. Cam de toate, mai puţin de
Dieselgate, a beneficiat o Federaţie
Rusă care oricum, de ani de zile, influenţează şi/sau finanţează tot felul de
partide şi grupări extremiste de dreapta (Frontul Naţional din Franţa, UKIP-ul
britanic, Jobbik-ul unguresc) sau de stânga (Syriza din Grecia, Antifa),
inclusiv pe unele din cele separatiste şi regionaliste. Unele din aceste crize
probabil le-a generat, pe altele probabil că nu le-a determinat Moscova, dar a
tras profitul. Apropo de ultima, ea a creat în Europa exact atmosfera de care
avea nevoie Putin ca intervenţia sa în Siria să fie aprobată deschis sau tacit,
lumea să mai uite de o Ucraină de care, oricum, vest-europenilor în special li
se cam rupe, cum nu le-a păsat de Cecenia în 1999-2000 sau de Georgia în 2008,
iar Germania să reafirme public parteneriatul său cu Rusia, pe care a trebuit
să-l bage sub preş când Rusia a anexat Crimeea.
Pe partea
cealaltă, Dieselgate a început în
Statele Unite. Să fie un răspuns faţă de atitudinea Germaniei în problema
siriană? Sau un avertisment adresat acelor guverne care ar fi tentate să se
retragă din negocierile pentru încheierea TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership / Parteneriatul
Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii), un amplu tratat între SUA şi
UE, care nu este o ideea rea ca principiu, dar care conţine clauze cu un serios
potenţial negativ asupra suveranităţii naţionale, a egalităţii juridice între
jucătorii de pe pieţele economice, asupra mecanismelor democraţiei şi statului
de drept?
Şi ca să nu fie
contextul planetar incomplet, trebuie amintit şi de China, a cărei economie se
pare că a intrat sau se apropie de criza pe care unii i-o prevăd de mai mulţi ani.
Motivul: proiectele faraonice şi împrumuturile enorme menite să le finanţeze,
prin care China a evitat recesiunea în 2008-2009, dar care au scăpat de sub
control. Iar când a doua economie a lumii tuşeşte, lumea întreagă riscă să aibă
probleme, mai ales atunci când acea economie nici nu aparţine unei democraţii,
pentru că democraţia are nişte supape de eliberare a nemulţumirilor populare şi
o capacitate mult mai bună de autoreformare. În aceeaşi situaţie, o dictatură
riscă revoluţia, eventual războiul civil.
II.
Ei
bine, în timp ce toate aceste lucruri se întâmplă iar lumea vorbeşte tot mai
mult de concepte noi de genul „război asimetric”, „război hibrid”, dar şi, aşa
cum am arătat, de un clasic al treilea război mondial, cam ce facem noi?
La Chişinău,
reuşim să furăm un miliard de dolari SUA, un sfert din PIB-ul Republicii
Moldova, din sistemul bancar, compromiţând astfel o putere politică ceva mai
pro-europeană, chiar dacă duplicitară şi româneşte de coruptă, la numai şase
ani de la revoluţia care a pus punct regimului Partidului Comuniştilor şi al
lui Vladimir Voronin şi numai un an şi ceva de la semnarea la Vilnius a
Acordului de asociere cu Uniunea Europeană. Drept rezultat lumea iese în
stradă, după modelul bucureştean din 1990 şi 2012-2013, iar pe valul acestei
mişcări încearcă să se suie pro-ruşii finanţaţi de Moscova, adică socialiştii
lui Igor Dodon şi adepţii lui Renato Usatîi, noul primar din Bălţi. Cele două
ocupări, cea din Piaţa Marii Adunări Naţionale, a Platformei Civice „Demnitate
şi Adevăr” (DA), iniţiată în septembrie, teoretic eminamente pro-europeană, şi
cea declanşată pentru vreo două zile pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt de pro-ruşi, au
rămas separate, dar e clar că avem de-a face (şi) cu manevra deja bine exersată
a Rusiei lui Putin de a avansa oriunde Occidentul, fie el SUA sau UE, îşi
slăbeşte prezenţa.
De altfel, chiar
duminica aceasta, unioniştii din Platforma Civică Tinerii Moldovei, parteneră a
Platformei Unioniste Acţiunea 2012, din care şi autorul acestor rânduri face
parte, s-au retras de la manifestaţiile organizate de Platforma Civică DA;
momentul în care liderul acesteia, în cadrul acelei tentative cam fără cap şi
fără coadă de forţare a intrării în clădirea Parlamentului local, a dat mâna cu
Igor Dodon, a pus capac unei relaţii deja tensionate. Şi, cu experienţa
acumulată după trăirea din mijlocul evenimentelor a unei revoluţii şi a încă
două „mini-revoluţii”, va trebui să-l contrazic pe Oleg Brega de la Curaj TV
apropo de cele spuse de el la „Jocuri de Putere”, pe Realitatea TV. Îi înţeleg
foarte bine euforia participantului la mari acţiuni de stradă, dar nu, nu este
nimic minunat dacă cei care conduc protestele cer votul participanţilor, apoi
ignoră toate voturile împotrivă şi abţinerile şi proclamă unanimitatea,
unanimitate sub care eventual se anunţă formarea unor structuri paramilitare,
şi nici dacă fiecare grup ideologic- statalişti pro-europeni, pro-ruşi,
unionişti etc.- îşi constituie fiecare orăşelul său de corturi, de unde se privesc
cu ostilitate unii pe ceilalţi. Aşa se sting revoluţiile sau, dimpotrivă, încep
războaiele civile. Iar dacă Siria e un caz prea îndepărtat şi prea puţin
studiat prin Europa de Est, atunci cazul revoluţiei ruse din 1917, care tot aşa
s-a disipat în tot felul de curente şi mişcări rivale, ceea ce a permis
grupului celui mai extremist, mai cinic şi mai puţin interesat de respectarea
unor reguli ale jocului, pe deasupra susţinut financiar din afară, bolşevicii,
să preia guvernarea prin forţă şi apoi să arunce ţara în vreo zece ani de
război civil şi peste saptezeci de ani de regim totalitar criminal, ar trebui
să fie bine cunoscut unui basarabean, fie el şi din generaţia tânără.
Dar
dacă la Chişinău lucrurile au un anumit dramatism, Bucureştiul, principala
capitală românească, se scufundă din ce în ce în ridicol. România are în acest
moment un prim ministru trimis în judecată pentru fapte de corupţie, ceea ce
evident afectează imaginea şi aşa nu prea strălucită a ţării pe plan
internaţional. Care premier, Victor Ponta, pare să se agaţe cu toţi dinţii de
funcţie. La rândul său, primarul general, omul cu cei mai mulţi alegători după
preşedinte, a fost arestat, iar marile partide sunt într-o din ce în ce mai
evidentă criză de cadre; de exemplu, pentru poziţia de primar general nu au
niciun candidat credibil. De altfel, cel mai mare partid, PSD-ul, are un
condamnat cu suspendare ca preşedinte interimar, iar acesta, Liviu Dragnea,
este unic candidat la funcţia supremă în partid într-un amplu, dar caraghios
referendum (başca că cine-l crede; la acest scrutin intern categoric se va
aplica principiul lui Stalin, tot de la nişte congrese de partid, „nu contează cine votează, contează cine
numără voturile”).
Nici
pe partea cealaltă lucrurile nu stau mult mai bine. PNL-ul, marele partid din
opoziţie, mărit după fuziunea cu PDL-ul, nu este pregătit şi nici nu pare să
dorească să intre la guvernare, ci face doar un inabil joc de imagine, în care
presupusul său prim-ministeriabil, Cătălin Predoiu, nu este băgat în seamă de
nimeni. Mai grav, recent acest partid pare să fi luat în serios ideea ca, până
la alegerile parlamentare din noiembrie 2016, România să-l aibă drept prim ministru
pe acel personaj sinistru numit Gabriel Oprea, generalul Izmană patru stele
„interesul naţional”, liderul UNPR, partidul traseiştilor. Adică fix pe omul
care are potenţialul de a ne face să-l regretăm pe Victor Ponta şi care este în
mod direct responsabil nu numai de activităţi despre care, la un moment dat, ar
trebui să aibă ceva de comentat DNA-ul, dar şi de acţiuni cu caracter represiv
(cum au fost intervenţiile exagerate ale Jandarmeriei şi amenzile aplicate
maximal şi cu exces de zel chiar anul acesta, în 16 mai, 7 iunie şi 12 iulie)
sau diversionist (sunt surse care susţin că, pe atunci tot ministru de interne,
dar pentru dreapta politică, Gabriel Oprea s-ar fi aflat în spatele apariţiei
grupurilor de vandali în Piaţa Unirii şi pe bulevardul Brătianu în seara zilei
de 15 ianuarie 2012).
Cât
despre preşedintele Klaus Iohannis, în aproape un an de la alegerea sa am putut
remarca că are un stil diferit de cele ale predecesorilor săi, dar încă nu
putem spune dacă asta e de bine sau de rău, că-l preocupă foarte mult
protocolul şi viteza cu care i se culege paltonul la vizitele oficiale, că nu-l
supără ideea unui salariu mai mare pentru sine, că uneori trimite legi înapoi
în Parlament, în unele situaţii cu argumente mai justificate sau mai puţin
justificate, dar de luat în calcul, alteori ca rezultat direct al lobby-ului
exercitat de companii influente pe piaţa românească (cazul Holzindustrie
Schweighofer), că nu prea a ştiut să fie ospitalier cu tinerii veniţi pe jos
din Chişinău în Marşul lui Ştefan cel Mare şi că îi cere din când în când
demisia premierului, fără însă să depună vreun efort pentru asta, nici măcar o
negociere cât de mică.
A, şi că încearcă
mai nou să rupă gura târgului lansând nişte mari dezbateri publice pe temele
educaţiei şi sănătăţii, aflate într-o degradare continuă de un sfert de secol,
ba chiar încă din comunism, de la tăierile de de toate de după 1977. Dar face
asta fără să poată fi auzit în discursurile preşedintelui, care şi aşa sună a „somnoroase păsărele / pe la cuiburi se adună
/ noapte bună”, nimic concret, gen, zic la întâmplare, revenirea între
ciclurile de învătământ la evaluarea exclusiv prin examen, care era mult mai
corectă decât sistemul care amestecă în povestea asta mediile, uneori obţinute
prin favoritism sau şpagă, ori în şcoli de mai slabă calitate, introducerea de
manuale alternative complete, în locul celor sumare care necesită materiale
suplimentare negratuite şi care stau la baza unei afaceri enorme, dar păguboase
pentru societate, ori obligarea absolvenţilor de medicină care părăsesc ţara
imediat după terminarea studiilor la plata costului acestora, că doar nu
susţinem din buzunarul nostru costisitorul sistem de învăţământ superior
medical de stat fără să avem dreptul să pretindem tinerilor medici să ne
trateze pe noi şi nu pe alţii măcar un număr de ani.
Este
clar astfel că, în condiţiile în care la nivel global tensiunile s-au acumulat
cum nu au mai fost ele de la relaxarea relaţiilor dintre SUA şi URSS în a doua
jumătate a decadei anilor 1980 şi continuă să se acumuleze, în care Uniunea
Europeană, din care cu onor facem parte, se clatină sub avalanşa de crize interne
şi externe care i-au scos în evidenţă limitele, în care NATO, din care de
asemenea facem parte, a început să fie provocat militar, iar un front secundar
al războiului hibrid purtat de Rusia de aproape doi ani s-a deschis în
Republica Moldova, adică practic în ograda noastră, iar noi suntem cam singurii
care putem să-i dăm atenţia care i se cuvine, ei bine, când toate aceste
condiţii s-au cumulat, noi avem o clasă politică mai slabă decât oricând.
Başca că România
are nişte probleme ale ei vechi, cronice, gen amintitele educaţia şi sănătatea,
dar este vorba şi de hăţişul legislativ care încurcă lucrurile deliberat sau
din pură incompetenţă, de lipsa oricărei proiecţii privind dezvoltarea viitoare
a ţării- pe ce punem accent, pe ce nu, unde vrem să ajungem, deci ce reformăm
şi ce lăsăm neschimbat, ce proiecte dezvoltăm şi la care renunţăm-, de
politizarea şi lipsa de eficienţă a
administraţiei de stat, de lipsa de preocupare pentru patrimoniul natural şi
cultural, de absenţa oricărei porniri de asigurare a faptului că românii şi nu
nişte multinaţionale sau companii de stat străine sunt principalii beneficiari
ai resurselor naturale ale ţării etc. etc. etc.
III.
Atunci
când clasa politică, în România o denumire cam prea preţioasă pentru viermuiala
de indivizi dubioşi şi de interese economice meschine din spatele unor etichete
sonore de tipul PSD, PNL, UNPR, ALDE, UDMR, PMP, PSRO, PCM, PPMT etc., nu se ridică
la înălţimea provocărilor pe care ar trebui să le depăşească, în mod normal o
parte a societăţii civile face pasul spre politica electorală şi generează noi
partide. Nevoia creează răspunsul. Dar e important şi cât de repede şi cât de
complet.
În
România, pasul ăsta trebuia făcut deja, chiar şi înainte să existe prezentul
ăsta atât de complicat. Asta deoarece România încă nu este o democraţie
consolidată; în democraţiile consolidate există un dialog continuu, chiar dacă
nu întotdeauna foarte amical, între clasa politică, care face în primul rând
politică, nu în primul rând business
precum a noastră, şi societatea civilă, care urmăreşte anumite obiective ţinând
în ultimă instanţă de politicile publice, în diferite domenii. Numai că în
România, a cărei clasă politică provine dintr-un regim totalitar şi s-a
cristalizat pe terenul nivelat în 1990 cu bâtele minerilor, un astfel de dialog
nu există decât, cel mult, la nivel superficial. Este drept însă şi că din anul
2000, când eşecul guvernării CDR-PD a condus
la refluxul masiv al societăţii civile din primul deceniu de post-comunism, deoarece
aceasta se asociase prea strâns cu CDR, şi până prin anii 2010-2011, România nu
prea a mai avut o societate civilă cu adevărat relevantă.
A
trecut astfel practic încă un deceniu până când societatea civilă românească
s-a mai resuscitat, mai timid prin anii 2010 şi, mai ales, 2011, şi am putea
spune în forţă odată cu mişcările de protest din zbuciumatul an 2012 şi din
„toamna românească” a anului 2013. Este o societate civilă diversă, de diferite
nuanţe ideologice, uneori antagonice, şi urmărind obiective diferite. Mare
deosebire faţă de o clasă politică care clamează ideologii şi obiective pe
termen mediu-lung, dar care nu are treabă nici cu unele, nici cu celelalte! Mult
mai frecvent în rândurile activiştilor civici decât în cele ale politicienilor
mioritici se vor găsi autentice viziuni politice, apte să genereze proiecte de
ţară. O nouă clasă politică nu va veni de pe planeta Marte, chit că s-au găsit
acolo ceva semne de existenţă a apei lichide, şi nici din spatele
televizoarelor, dintre cei care nu s-au mobilizat până acum în niciun fel şi
care continuă să deplângă, exact ca acum zece ani şi defazaţi de la realitate,
că românul nu iese în stradă să-şi apere drepturile.
Pe de altă parte,
cam toate platformele şi mişcările civice relevante ar fi trebuit să se
convingă până acum că, în România, acel dialog de care spuneam mai sus
funcţionează defectuos şi că, fără implicare politică directă, nu se poate
obţine ceea ce clasa politică e incapabilă să furnizeze. Ca să iau câteva
exemple mai importante, degeaba anul acesta, la 9 mai, cel puţin cinci mii de
oameni au traversat Bucureştiul într-un impresionant marş cerând salvarea
pădurilor de la tăierile sălbatice şi reîmpăduriri şi o parte din ONG-urile
organizatoare participă la elaborarea legislaţiei secundare Codului silvic,
dacă aplicarea noii legislaţii va rămâne apanajul cvasiexclusiv al fix
aceloraşi personaje corupte care controlează sistemul în prezent. Tot degeaba,
ca rezultat direct al toamnei fierbinţi a anului 2013, a fost stopat proiectul
Roşia Montană, iar compania Chevron a decis să renunţe la exploatarea gazelor
de şist din Vaslui şi Dobrogea, dacă alte proiecte auro-argintifere bazate pe
minerit de suprafaţă cu cianuri, precum cel de la Certej ori cel de la Rovina,
sunt demarate chiar şi ilegal, cu documentaţii incomplete sau mânărite, iar
gigantul rus Gazprom, prin subsidiara sa sâbă NIS Petrol, dă cercuri pe cer
precum un vultur hoitar, aşteptând momentul oportun să treacă la exploatarea
hidrocarburilor neconvenţionale din zona Banat-Crişana.
Ca să trec
într-un alt registru decât cel mai mult sau mai puţin ecologic, modificarea
legii partidelor, o victorie a societăţii civile în anul 2014, rămâne o
victorie anemică, atât timp cât nu este continuată de adoptarea unor legi
electorale fair play şi mai
democratice (fără alegerea primarilor dintr-un singur tur şi alte aberaţii). De
asemenea, că aminteam la un moment dat de acel Transatlantic Trade and Investment Partnership- TTIP, oricâtă
campanie ar face diferitele ONG-uri şi platforme civice formale şi informale,
dacă actualul leadership românesc este incapabil să înţeleagă implicaţiile unor
astfel de negocieri şi să definească, apoi să urmărească un interes al României
în chestiune, cum putem spera că ţara noastră va ieşi cu un câştig oarecare,
oricare ar fi el? În fine, la capătul a peste patru ani de existenţă a Acţiunii
2012, în care s-a făcut cam tot ce era civic posibil pentru promovarea marii
idei a reunificării celor două state româneşti, şi indiferent ce ferestre de
oportunitate se vor deschide pe fondul tot mai accentuatei instabilităţi
globale, ce garanţie avem că politicienii de la Bucureşti vor acţiona în
consecinţă şi vor fructifica oportunităţile, când cei mai mulţi dintre ei
cunosc mai bine configuraţia interioară a mall-urilor şi magazinelor de fiţe
din Paris, decât geografia fizică, istorică şi umană a Moldovei răsăritene,
când, nici măcar în ultimii şase ani de pro-europenism la Chişinău, nu au
reuşit să dezvolte proiectele comune de infrastructură sau să direcţioneze
investiţii în economia regiunii şi când tot dialogul lor a fost cu nişte
politicieni basarabeni cam la fel de compromişi ca şi ei, dacă nu şi mai şi, cu
ignorarea totală a minţilor şi inimilor oamenilor de pe stradă.
IV.
Numai că
necesitatea este una, satisfacerea ei cu totul altceva. Că avem nevoie de
partide noi, provenite din societatea civilă, că din altă parte nu are de unde,
am argumentat deja pe larg, cu exemple, cu tot ce trebuie. Se întâmplă acest
lucru? Bună întrebare. Astfel de intenţii, uneori clamate fără mari reticenţe,
alteori păstrate discret până la apariţia momentului oportun, au existat,
precis, tot timpul. Dar cel puţin până în vara anului 2014 a existat o anumită
dominanţă a ceea ce eu numesc „talibanism civic”: politica e rea, corupe, e
câh, câh, câh, noi o să schimbăm lucrurile făcând hau hau pe margine, dar
treaba bună cerută de noi o s-o îndeplinească tot politicienii cei răi. Nu cred
că sunt singurul care vede fracturile logice din această concepţie, chiar dacă
e una la modă şi practicată pe scară largă şi-n Occident. Consider că istoria a
demonstrat de mii de ori şi va demonstra şi acum că dacă vrei o treabă făcută
pe de-a întregul, trebuie să te apuci chiar tu de ea.
Odată cu vara
trecută şi cu apropierea alegerilor prezidenţiale lucrurile s-au mai schimbat,
subiectul partidelor şi intrării în politică a încetat să mai genereze atâtea
reacţii alergice. Iar odată cu 2015 s-a modificat şi legea partidelor, astfel că
acum acestea pot fi înfiinţate cu trei fondatori, în locul celor 25 de mii de
semnături care făceau practic imposibilă înscrierea partidelor cu adevărat noi,
create de la firul ierbii, din 2003 încoace. Dar alegerile locale şi
parlamentare nu sunt departe, deja până-n iunie 2016 e mai puţin de un an, iar
până în noiembrie 2016 puţin mai mult de un an.
Deci, să zicem că
mai avem în medie un an până când nişte partide noi, pornite de la firul ierbii
de oameni cu experienţă de politică neelectorală din societatea civilă, vor
avea şansa să se folosească de evidenta criză de cadre a partidelor
parlamentare actuale şi să se impună pe eşicherul public. Cu câţi deputaţi,
senatori, primari, consilieri judeţeni şi locali contează mai puţin, important
este să se obţină câteva astfel de poziţii care să dea şansa unui nou tip de
prestaţie politică şi administrativă, diferită de cea consacrată în ultimul
sfert de veac, şi care să deschidă calea accesului mai facil în mass media, ca
premisă a creşterii notorietăţii. Şi, astfel, la alegerile din 2020 lucrurile
ar putea să se aşeze cu adevărat pe baze noi.
Asta e teoria.
Cum stăm cu practica? Păi, după ce în decembrie 2013 activistul sindical şi
civic George Epurescu, fondator al Asociaţiei România Fără Ei şi unul din
protagoniştii tentativei de Occupy România din 2010-2011, anunţa într-un
interviu la „Adevărul”, unde era prezentat nu foarte corect drept unul din
liderii „toamnei româneşti”, viitoarea constituire a Partidului Oamenilor
Liberi (POL) şi, prin urmare, era,
metaforic vorbind, luat la rangă de foarte mulţi dintre colegii săi de la
proteste, în campania pentru prezidenţialele din noiembrie 2014 cam tot grupul
de PR-işti care controla pagina de Facebook Uniţi Salvăm, cea cu ajutorul
căreia fuseseră organizate protestele dintre 1 septembrie şi 21 decembrie 2013,
împreună cu cei apropiaţi lor şi alţi câţiva, se alătura echipei de campanie a
candidatului independent, foarte recent autosuspendat, apoi retras din PDL,
Monica Macovei. Venită pe fondul unor tensiuni vechi între grupul din spatele
paginii amintite şi majoritatea celor care se întruneau în plenarele/forumurile
Uniţi Salvăm, unde se delibera asupra diverselor aspecte organizatorice şi nu
numai din cadrul mişcării protestatare, implicarea în campania Monicăi Macovei
a condus la o sciziune, până în prezent, iremediabilă. Unii văd în Monica
Macovei un reper moral, omul care a fondat DNA şi a dat startul anticorupţiei
din România, ceilalţi o consideră doar o altă reptilă din ecosistemul fosilizat
în hoţie, lene şi prostie al clasei politice actuale, un politician cu ştate
vechi care nu poate reforma viaţa politică românească; iar o parte din aceştia
din urmă îi reproşează şi programul ultraneoliberal şi/sau pro-americanismul
hormonal şi simplist.
Acestea au fost
primele politizări din cadrul societăţii civile militante. Ce s-a ales de ele?
Partidul Oamenilor Liberi a fost înscris la Târgu Mureş, dar nu de către George
Epurescu şi colaboratorii săi. Aceştia nu au înscris deocamdată niciun partid.
Monica Macovei a pierdut din primul tur al alegerilor prezidenţiale, apoi a fondat
asociaţia şi, mai târziu, partidul M10. Cea mai mare parte din activiştii
civici care au participat ca voluntari la campania electorală s-au implicat şi
în noul partid, dar ceva s-a întâmplat şi cei mai mulţi s-au retras în bloc în
interval de săptămâni. La ora actuală, aceştia nu sunt membri ai vreunui partid
politic.
A treia
iniţiativă politică provenită din societatea civilă a fost cea a lui Nicuşor
Dan, anunţată de fapt încă de prin 2012, după ce acesta a obţinut 9% din
sufragii ca şi candidat independent în alegerile locale pentru funcţia de
primar general în Bucureşti. Asta nu înseamnă însă că Nicuşor Dan s-a mişcat
foarte repede; dimpotrivă, când într-un final s-a decis să anunţe constituirea efectivă a
noului partid, s-a întâmplat anul acesta, cu mai puţin de un an înainte de
alegerile locale.
Uniunea Salvaţi
Bucureştiul (USB), un partid al cărui nume trimite oarecum spre Uniţi Salvăm,
comunitate din care Nicuşor Dan nu a făcut efectiv parte, dar mai ales spre
vechiul său ONG, Asociaţia Salvaţi Bucureştiul, şi cu rezonanţe foarte IT prin
abreviere, este însă în mod evident un partid local. Cu o astfel de denumire,
USB nu prea are cum să propună un proiect naţional şi să ceară voturi pe baza
lui în noiembrie 2016. Acest partid îşi poate asuma doar o agendă strict
bucureşteană (nu că a noastră Capitală nu ar avea probleme căcălău şi nu ar
avea nevoie de o gândire limpede şi de perspectivă). Pentru moment însă, USB
are dificultăţi cu înscrierea în Registrul Partidelor.
Apoi s-au
constituit tot felul de grupuri şi grupuscule care ar dori şi ele să demareze
un partid politic nou. Astfel, în urmă cu aproximativ un an, s-a creat un grup
de Facebook şi au avut loc o serie de întâlniri pentru constituirea unui partid
de stânga. Un moment de efervescenţă pentru aceştia a fost victoria Syriza în
alegeri, mă refer la prima victorie, când Tsipras şi Varoufakis erau încă în
tandem. Deznodământul crizei greceşti i-a mai răcorit, iar la momentul actual
stânga, nici cea mai degrabă social-democrată, nici cea mai radicală, neomarxistă
şi anarhistă, nu pare mai organizată decât era acum un an, doi sau trei.
V.
În fine, o ultimă
iniţiativă de care am ceva mai multă cunoştinţă şi pe care aş include-o în
această trecere în revistă este cea a grupării destul de pompos denumită
Mişcarea Uniţi Realizăm (MUR), dar care în ciuda faptului că şi-a ales un nume,
a rămas destul de discretă până acum. Aceasta s-a cristalizat prin vara anului 2014
în interiorul facţiunii „forumiste” majoritare a Uniţi Salvăm; asemănarea cu
spaniolul Podemos se opreşte doar la modul cum a fost aleasă denumirea (pasul
de la „a fi indignat” la „a-ţi propune şi a putea” la spanioli este duplicat de
aceşti români prin pasul de la „a salva” la „a construi, a realiza”). Altfel,
în timp ce Podemos a evoluat tot mai clar spre stânga populistă şi şi-a alăturat
imaginea cu cea a Syriza, în MUR s-au asociat oameni cu vederi moderate de
dreapta cu oameni cu vederi moderate de stânga, iar conceptul ales a fost unul
de centru, pragmatic, al politicilor de bun simţ, care să însemne că la o
anumită problemă trebuie aplicată măsura cea mai potrivită, indiferent dacă
aceasta are aparenţă ideologică de dreapta sau de stânga.
Potrivit
concepţiei MUR, societatea civilă românească, cu tot revirimentul ei din
ultimii trei-patru ani, este mult prea slabă ca să poată da naştere direct mai
multor partide politice noi, atât de dreapta, cât şi de stânga. Cei interesaţi
ar trebui să-şi asume cel puţin o perioadă de unitate transideologică, aşa cum
funcţionează de doi ani, cu toate poticnelile şi conflictele de idei, în cadrul
comunităţii civice Uniţi Salvăm. În
felul acesta, nu s-ar ajunge ca noul partid de stânga născut din societatea
civilă să se lupte concomitent cu marile partide- PSD, PNL, UDMR- şi cu
facţiunile lor individualizate într-un moment sau altul- UNPR, ALDE, PMP, PSRO,
PCM, PPMT-, dar şi cu noul partid de dreapta născut din societatea civilă. Şi
viceversa. Mai ales că întotdeauna există riscul ca cele două, trei sau mai
multe partide provenite din societatea civilă să ajungă să se lupte mai acerb
între ele, deoarece, în prima fază cel puţin, ele vor concura pentru
aproximativ acelaşi electorat. Ceea ce ar fi în avantajul vechilor partide şi a
clasei politice din spatele lor. În schimb, prin cumularea tuturor energiilor
şi resurselor, inclusiv cele mai complicat de obţinut, adică cele financiare,
ar fi astfel posibilă spargerea actualelor monopoluri ale puterii politice şi
reconstrucţia pe baze sănătoase a democraţiei româneşti.
VI.
La capătul
trecerii in revistă trebuie însă să remarc că deşi vechile partide se arată tot
mai autosuficiente, dar şi tot mai epuizate şi lipsite de figuri şi idei credibile,
ceea ce ar trebui să creeze pentru eventualii nou veniţi un spaţiu de afirmare
care a lipsit până acum mai bine de douăzeci de ani, cu un an înainte de
următoarele alegeri nici societatea civilă nu pare tocmai pregătită să genereze
acei nou veniţi. Nu că oamenii capabili şi ideile bune ar lipsi, aşa cum am
arătat mai sus (şi e numai un fragment din mozaic), ci pentru că nu s-a
cristalizat până acum infrastructura umană şi logistică necesară. Iar timpul
rămas este foarte scurt, greu de spus dacă în acest caz se poate îngrăşa porcul
în ajun, adică să se facă în mai puţin de un an ceea ce nu s-a reuşit în trei
ani anteriori.
Iar în contextul global
actual este şi mai greu de spus dacă lucrurile vor avea o curgere normală, astfel
încât ceea ce nu s-a putut maturiza pentru 2016, se va maturiza pentru 2020. Românii
şi România au nevoie de un nou mod de a se face politică, internă, europeană şi
externă, acum. Şi, din păcate, istoriei nu prea îi pasă dacă procesele tale politice
s-au copt şi eşti pregătit să faci faţă situaţiilor pe care ţi le va pune în faţă.
Prin urmare, tare mi-e că dacă nu ne vom implica la modul cel mai serios acum şi
nu vom obţine nişte prime rezultate în 2016, după aceea ne va fi mult mai greu să
ieşim la liman, iar generaţia noastră îşi va fi (aproape) ratat misiunea istorică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu