O mică poveste cu planete şi alte chestii cosmice

Pluto şi Charon, prima planetă binară explorată de umanitate, imagini furnizate de sonda New Horizons

            Hai să luăm o pauză de politică şi să discutăm de lucruri mai din altă lume, din alte lumi de fapt. Pentru că, fiind un dedicat iubitor de literatură, cinematografie şi grafică SF, dar şi de hard science, sunt convins că viitorul mai indepărtat al omenirii se află şi-n stele (şi nu, nu mă refer la abracadabrismul astrologic atât de drag tabloidelor, cititorilor din metrou şi multora la prima întâlnire). Mai ales că, pe acest plan, anul acesta s-au întâmplat două lucruri foarte importante. De unul, trecerea sondei New Horizons pe lângă Pluto şi, astfel, încheierea turului sistemului solar gândit la începutul anilor 1970, aşa cum era cunoscut el în acea vreme, s-a vorbit destul de mult în media. De celălalt, sosirea şi intrarea pe orbită în jurul marelui asteroid Ceres a sondei Dawn, s-a discutat mult mai puţin. Două corpuri cereşti foarte diferite între ele, dar care împărtăşesc o soartă asemănătoare, fiind branduite şi rebranduite de mai multe ori de-a lungul timpului.

            După ce prin 1772 s-a sugerat că în spaţiul larg dintre orbitele lui Marte şi Jupiter ar fi trebuit să mai existe o planetă, la 1 ianuarie 1801, astronomul Giuseppe Piazzi din Palermo a identificat ipoteticul astru, ca parte a unei căutări pe care o făceau astronomi din toată Europa. Nu trecuse mult din 1781, de când William Herschel descoperise planeta Uranus, ridicând astfel la şapte numărul planetelor din sistemul solar, după ce, încă din antichitate, fuseseră cunoscute doar cele cinci care se pot observa cu ochiul liber, plus, desigur, propria noastră planetă, Pământul.

            Noua planetă a primit numele de Ceres, după zeiţa romană a agriculturii şi recoltelor, şi a primit şi propriul semn astrologic, inspirat de cel folosit încă din vechime pentru planeta Venus. Atât doar că această carieră de planetă a fost de scurtă durată, pe măsură ce, în deceniile următoare, alte şi alte obiecte, unele cu dimensiuni nu mult mai mici decât cele ale lui Ceres, erau identificate în aceeaşi zonă a sistemului solar. Aceste descoperiri au început foarte curând; deja, în 1802, descoperitorul planetei Uranus, Herschel, anunţa existenţa obiectului de mari dimensiuni numit de el Pallas şi definea o nouă categorie de corpuri cereşti: asteroizii. Astăzi ştim că între Marte şi Jupiter nu orbitează în jurul Soarelui o singură planetă, ci un număr impresionant de obiecte formând Centura de Asteroizi; care probabil s-ar fi unificat într-o singură planetă stâncoasă, din cele de tipul Pământului, dacă nu le-ar fi împiedicat influenţa enormei gravitaţii a vecinului Jupiter. Şi mai ştim că Pallas este al treilea ca dimensiune dintre aceste corpuri.

            Prin urmare, pe la 1860 nimeni nu mai considera Ceres ca fiind o planetă, ci un asteroid, chiar dacă acest corp ceresc nu a fost detronat din a fi cel mai voluminos obiect din Centura de Asteroizi, mult mai mare decât majoritatea obiectelor cu care-şi împarte orbita. Iar sărmanul Giuseppe Piazzi, deşi un astronom meritoriu, nu a mai putut accede în galeria descoperitorilor de planete, precum Herschel sau Urbain Le Verrier, descoperitorul planetei Neptun, în 1846 (deşi adevăratul descoperitor a fost Galileo Galilei, care a observat planeta în 1612, dar a confundat-o cu o stea fixă). Şi lucrurile ar fi rămas probabil aşa, dacă nu intervenea în discuţie şi celălalt corp ceresc invocat mai la început, Pluto.

Ceres, imagine capturată de sonda spaţială Dawn

            Calculele nu se potriveau, existau anomalii în orbitele planetelor cunoscute şi spaţii în sistemul solar care-i făceau pe astronomi să presupună existenţa şi a altor planete, nedescoperite. Unele din aceste anomalii au fost explicate pe la începutul secolului XX, prin formularea teoriei relativităţii de către Albert Einstein. A dispărut astfel teoretizata planetă Vulcan, care ar fi trebuit să orbiteze între Mercur şi Soare şi care fusese propusă ca explicaţie pentru anomaliile aparente din mişcarea de revoluţie a primei planete a sistemului solar. De fapt, Vulcan a fost propulsată din realitate în ficţiune, în franciza Star Trek, în sistemul unei alte stele, unde a devenit planeta originară a vulcanienilor, prima civilizaţie extraterestră cu care umanitatea ar fi realizat contactul. Iar în locul ei au rămas cel mult la fel de teoreticii vulcanoizi, o posibilă centură de asteroizi, despre care unii astronomi presupun că s-ar putea afla în zona cea mai apropiată de Soare unde ar putea orbita ceva fără să fie absorbit de stea; dar, până acum, nu s-a descoperit nimic.

            Teoria relativităţii nu a explicat însă unele anomalii din observaţiile celei de-a opta planete, Neptun, astfel că, acum un secol şi mai puţin, exista ipoteza unei a noua planete, aflate undeva dincolo de orbita lui Neptun, dar nu foarte departe. Un astronom american faimos mai mult pentru observaţiile sale cu totul greşite privind „canalele” de pe Marte şi, de aici, convins că pe planeta vecină există o civilizaţie extraterestră, Percival Lowell, a înfiinţat chiar un observator astronomic dedicat căutării acestei a noua planete, planeta X, în Flagstaff, Arizona.

            Ei bine, iniţiativa lui Lowell a dat roade. În 1930, Clyde Tombaugh, un tânăr care lucra în cadrul acestui observator şi care până în acel moment nu-şi obţinuse diplomele de studii, identifica prin comparaţia a două fotografii ale unei anumite porţiuni a cerului un nou obiect, care se mişca asemenea unei planete, căruia i-a dat numele de Pluto, la sugestia Venetiei Burney, o englezoaică pe atunci în vârstă de unsprezece ani, decedată în 2009 la nouăzeci. Venetia Burney se gândea la personajul Disney Pluto, care în 1930 era încă o noutate. Clyde Tombaugh s-a gândit şi la Percival Lowell, care murise deja, în 1916, primele litere din Pluto reprezentând şi iniţialele acestuia, dar şi la zeul roman al morţii şi al infernului, corespondentul grecului Hades, ceea ce făcea acest nume perfect acceptabil pentru o a noua planetă din sistemul solar (toate celelalte având numele unor divinităţi romane).

            Iar lucrurile au rămas fixate aşa pentru următorii şaptezeci şi şase de ani. Câteva generaţii au crescut convinse că Pluto este o planetă, iar sistemul solar are nouă planete, cu toate că, apropo de Pluto, existau câteva ciudăţenii. Astfel, celelalte opt planete se învârt în jurul Soarelui pe orbite aproape circulare şi aliniate pe ceea ce se numeşte planul planetar. Nu şi Pluto, a cărui orbită este cu câteva grade oblică faţă de planul planetar şi, de asemenea, este mai eliptică decât cele ale celorlalte planete, astfel că în anumite puncte Pluto ajunge să fie mai aproape de Soare decât Neptun, iar în altele mai îndepărtat. Un gen de orbită observat de regulă în cazul asteroizilor şi cometelor, nu al planetelor. Astfel că, spre norocul său, Clyde Tombaugh s-a stins în 1997, cu câţiva ani înainte ca certitudinea caracterului de planetă al lui Pluto să înceteze să mai fie chiar atât de certă.

            Desigur că descoperirea lui Pluto i-a stimulat pe alţii să caute şi o a zecea planetă, iar pe măsură ce cunoştinţele despre sistemul solar, în avansul galopant al ştiinţei de-a lungul secolului XX, deveneau tot mai vaste, o astfel de posibilitate devenea şi ea tot mai probabilă. Cu toate acestea, a zecea planetă nu a fost găsită; au fost găsite în schimb multe alte corpuri, de genul asteroizilor sau cometelor, dar şi al sateliţilor naturali ai diferitelor planete, dintre care unii adevărate corpuri planetare, care ar fi fost consideraţi fără probleme ei înşişi planete, dacă ar fi orbitat în jurul Soarelui şi nu al uneia dintre planetele consacrate. Pe scurt, pe măsură ce mileniul II se apropia de sfârşit, sistemul solar devenea o structură tot mai complexă.

            Printre altele, începând din 1943, diferiţi astronomi au teoretizat existenţa dincolo de orbita planetei Neptun a unei adevărate centuri de rămăşiţe de la formarea sistemului solar, asemănătoare Centurii de Asteroizi dintre Marte şi Jupiter, dar constituită mai degrabă din comete şi alte obiecte geologic destul de diferite de asteroizii de genul lui Ceres. Centura respectivă, rarefiată pe o arie foarte întinsă între orbita lui Neptun, aflată la 30,1 unităţi astronomice (U.A.) de Soare, şi 50 de unităţi astronomice de astrul central al sistemului solar, a primit în cele din urmă numele de Centura Kuiper, după numele unuia dintre primii astronomi care i-au prezis existenţa. Ca să înţelegem distanţele implicate, o unitate astronomică (U.A.) este egală cu distanţa dintre Pământ şi Soare.

            O altă zonă şi mai vastă şi mai periferică a sistemului solar, a fost teoretizată începând cu anul 1950. Este vorba de Norul Oort, numit astfel după astronomul olandez Jan Oort, care a propus existenţa sa ca sursă a cometelor, o imensă sferă rarefiată formată din obiecte de diferite dimensiuni, orbitând în jurul Soarelui nu doar în preajma planului planetar, dar în toate direcţiile, situată undeva între 50.000 de U.A. (deci de cincizeci de mii de ori distanţa dintre Pământ şi Soare!) şi un an lumină, punctul cel mai îndepărtat în care atracţia gravitaţională a Soarelui are capacitatea de a influenţa obiecte de dimensiuni mai mari.

            Între cele două zone, pe o distanţă enormă, de patruzeci şi nouă de mii nouă sute cincizeci de ori distanţa dintre Pământ şi Soare, nu s-ar afla un gol, ci doar o porţiune mai rarefiată (comparativ cu cele două zone amintite, care oricum sunt destul de rarefiate), pe care unii o consideră ca partea exterioară a Centurii Kuiper, alţii ca pe partea interioară a Norului Oort, iar alţii o numesc pur şi simplu „discul împrăştiat” („the scattered disk”), în care se află corpuri dislocate într-un moment sau altul fie din Centura Kuiper, fie din Norul Oort (sau poate chiar aruncate dinspre interiorul sistemului solar ori capturate din exteriorul acestuia).

            Dincolo de teorii, descoperirea efectivă a unor corpuri aparţinând acestor zone a mai avut de aşteptat. Sigur, încă din antichitate erau cunoscute cometele, iar astronomia modernă le-a împărţit în două categorii: cometele periodice sau cu perioadă scurtă, gen faimoasa cometă Halley, care se apropie de Soare cu o frecvenţă de cel mult două sute de ani şi care sunt considerate ca provenind din „discul împrăştiat” şi din Centura Kuiper, şi cometele cu perioadă lungă, a căror apropiere de Soare se produce mai rar de o dată la două sute de ani. Acestea din urmă sunt considerate a fi obiecte din Norul Oort, dislocate de acolo în urma unor coliziuni între ele sau a turbulenţei gravitaţionale cauzate de apropierea de sistemul solar a unor alte stele, respectiv a unor planete solitare, ejectate în spaţiul interstelar în urma unor dezastre de dimensiuni, la propriu, cosmice.

            Un indiciu mai concret a fost dat de descoperirea, începând cu 1977, a unor planetoizi ale căror orbite se află între Jupiter şi Neptun, aşa-numiţii centauri; chiar dacă orbitele acestora nu sunt transneptuniene, caracteristicile şi, posibil, originea lor îi apropia de ceea ce ar fi trebuit să fie găsit în Centura Kuiper. Apoi, în 1992, a fost descoperit efectiv primul obiect din Centura Kuiper, dincolo de orbita lui Neptun: 1992QB1. Ulterior, Centura Kuiper a fost populată de tot mai multe obiecte de diferite dimensiuni, unele mai mici, altele mai mari, iar descoperirile continuă; numărul total al acestei populaţii este estimat undeva la circa o sută de mii. În anul 2003, o echipă de astronomi americani coordonată de profesorul Michael E. Brown, de la California Institute of Technology (Caltech) din Pasadena, descoperea un corp de dimensiuni destul de mari, Sedna, numit astfel după zeiţa inuită a mării, a cărui orbită, deosebit de excentrică, îl duce la 76 de U.A. la periheliu (punctul de maximă apropiere de Soare) şi 937 de U.A. la afeliu (punctul de maximă distanţare de Soare). O revoluţie a Sednei în jurul Soarelui, adică un an sednian, durează aşadar unsprezece mii patru sute de ani tereştri. Până acum, Sedna rămâne cel mai periferic corp cunoscut din sistemul solar şi unii îl consideră a fi primul obiect din Norul Oort identificat (desigur, din partea cea mai interioară a acestuia).

Sedna, văzută de telescopul spaţial Hubble

            În aceste condiţii, apăreau tot mai multe semne de întrebare despre a noua planetă, Pluto. Mai mică decât Luna, aceasta părea să aibă tot mai multe în comun cu corpurile nou descoperite în Centura Kuiper: orbita eliptică şi deviată de la planul planetar, structura geologică dedusă din analizele spectroscopice, caracterul de sistem binar, descoperit a fi destul de frecvent printre obiectele transneptuniene. Mai exact, Pluto şi cu cel mai mare satelit al său, Charon, formează un fel de planetă binară; Charon nu orbitează în jurul lui Pluto, ci amândouă orbitează unul în jurul celeilalte, mai exact în jurul unui centru gravitaţional aflat între ele, cam cum se întâmplă la cu totul altă scară în cazul multora dintre stelele binare. Pe deasupra, Pluto îşi împarte orbita cu obiecte care aparţin Centurii Kuiper. Singurul element care separa categoric Pluto de alte corpuri din Centura Kuiper erau, totuşi, dimensiunile superioare.

            Dar chiar şi acest lucru s-a schimbat în ianuarie 2005. Echipa aceluiaşi Michael E. Brown descoperea un obiect mai îndepărtat decât Pluto, dar de dimensiuni comparabile. Noul corp ceresc, după o perioadă în care a fost denumit colocvial Xena, după numele eroinei serialului TV popular în epocă, a primit numele definitiv de Eris, după zeiţa greacă a răzbunării, iar satelitul său a fost denumit Dysnomia, una dintre fiicele zeiţei. După primele estimări, Eris, care face o orbită în jurul Soarelui în cinci sute cincizeci şi opt de ani tereştri, ajungând la 97,65 de U.A. la afeliu şi 37,91 U.A. la periheliu, părea să fie un corp planetar de dimensiuni chiar mai mari decât Pluto. Astfel, Eris a fost considerată mai mulţi ani drept cel mai mare obiect din Centura Kuiper; evaluări mai recente au reîntronat Pluto pe acest loc, Eris fiind al doilea cel mai mare obiect cunoscut din respectiva zonă a sistemului solar. Aceste imprecizii sunt fireşti, dacă ţinem seama că lumina solară reflectată de aceste obiecte îndepărtate este greu de discernut faţă de fundalul luminos creat de milioanele de stele din galaxie şi de miliardele de galaxii din universul observabil.

            Oricum, descoperirea lui Eris a ridicat cu acuitate problema recunoaşterii celei de-a zecea planete din sistemul solar. Dar, exista o problemă. Chiar dacă Pluto şi Eris erau cele mai mari obiecte descoperite dincolo de orbita lui Neptun, fuseseră identificate şi alte corpuri aproape la fel de mari. Numărul acestora putea fi potenţial de ordinul zecilor sau sutelor. Ceea ce a transmis unde de panică în comunitatea astronomică, existând „riscul” ca de la nouă planete să se ajungă la un sistem solar cu sute de planete.

            Înainte de a fi tranşată această chestiune, un an mai târziu era făcut ultimul pas spre finalizarea unui plan conceput încă din anii 1970, de pe vremea când nimeni nu se îndoia că sistemul solar este format din nouă planete: un tur al tuturor planetelor exterioare Pământului. Sondele Voyager îndepliniseră grosul acestei misiuni, Neptun şi sateliţii săi fiind vizitaţi de Voyager 2 în 1989. Voyager 1 transmite acum de la aproape 133 de U.A. de Soare, depăşind de un an limita unde „vântul solar” cedează în faţa „vântului interstelar”, zonă în care se află acum Voyager 2 şi care pentru unii savanţi reprezintă marginea sistemului solar (deşi, cum am arătat, influenţa gravitaţională a Soarelui se întinde şi mai departe, până la un an lumină). Aşadar, după abandonarea cu câţiva ani înainte a misiunii Pluto Express, în ianuarie 2006 era lansată spre Pluto sonda New Horizons. Aproape zece ani urmau să treacă pentru un survol de câteva ore pe lângă acea lume îndepărtată şi sateliţii acesteia.

            La 24 august 2006, Uniunea Astronomică Internaţională (U.A.I.), cu sediul la Paris, tranşa finalmente dilema creată prin descoperirea lui Eris şi a celorlalte obiecte de mari dimensiuni de pe orbite transneptuniene. Spre deosebire de ceea ce se întâmplase cu Ceres în primele cinci-şase decenii de la descoperirea sa, nu prea se punea problema pentru Pluto, o lume mai mică decât Luna, dar dovedită a avea o atmosferă şi, cel puţin, o meteorologie, să fie retrogradat la statutul de asteroid sau cometă; cât priveşte categorii gen „planetoid”, „planetă minoră”, acestea au rămas întotdeauna foarte vag definite şi conţinând obiecte foarte diferite între ele. Prin urmare, U.A.I. crea o clasă nouă de corpuri cereşti: planetele pitice.

            Conform definiţiei adoptate de U.A.I., planetele pitice ar fi obiecte suficient de mari ca, asemenea planetelor, să ia sub influenţa propriului câmp gravitaţional forma sferică comună tuturor obiectelor astrale peste o anumită dimensiune- fenomen cunoscut sub denumirea de „echilibru hidrostatic”- dar care, spre deosebire de planete, nu au reuşit să-şi cureţe orbitele de alte obiecte. Definiţia noii categorii de corpuri cereşti nu făcea apel nici la excentricitatea orbitelor, nici la deviaţiile de la planul planetar, nici la eventuale trăsături geologice. Prin urmare, a rămas criticabilă şi criticată, şi nu numai de către locuitorii din statul natal al lui Clyde Tombaugh, Illinois, care nu s-au împăcat nici până în ziua de azi cu retrogradarea planetei Pluto.

           Realitatea este că acel criteriu privind curăţarea orbitei proprii a planetei de alte obiecte este foarte relativ. Aproape toate cele opt planete rămase după reclasificarea din 2006 au aşa-numiţi troieni- asteroizi blocaţi în punctele Lagrange (puncte de echilibru) create din interacţiunea între câmpurile lor gravitaţionale şi câmpul gravitaţional al Soarelui-, sau alţi asteroizi co-orbitali, ale căror revoluţii sunt corelate gravitaţional cu cele ale planetei (rezonanţă orbitală). De exemplu, Pământul are ca şi co-orbital principal, dar nu unic, asteroidul 3753 Cruithne, în rezonanţă de 1:1, cu un diametru de 5 kilometri şi comparat după descoperirea sa în 1983-1986 cu o a doua lună a Pământului. Şi pe lângă asteroizii troieni si co-orbitali, care se află totuşi în rezonanţă gravitaţională cu planetele, mai sunt mulţi alţi asteroizi şi multe comete ale căror orbite intersectează orbitele planetelor independent, uneori provocând coliziuni devastatoare, precum asteroidul Chicxulub, care a cauzat extincţia dinozaurilor, sau cometa Shoemaker-Levy 9, care a lovit planeta Jupiter în 1994.

            Aşadar, U.A.I. a decis revenirea la situaţia dinainte de 1930, când sistemul solar avea opt planete cunoscute: Mercur, Venus, Pământul, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun. Pluto era retrogradat în categoria nou creată a planetelor pitice, alături de Eris şi de alte două obiecte transneptuniene descoperite de aceeaşi echipă de astronomi: Haumea şi Makemake. Vestea proastă pentru Pluto reprezenta însă o veste bună pentru Ceres, care, după două sute cinci ani de la descoperirea sa şi aproximativ o sută cincizeci de ani de la retrogradarea sa de la statutul de planetă la cel de asteroid, era şi ea integrată grupului planetelor pitice. S-a ajuns astfel ca numărul planetelor pitice clasificate ca atare în anul 2006 să fie de cinci.

Eris şi Dysnomia, văzute de telescopul spaţial Hubble

            Asta, deocamdată, pentru că, în special în vasta zonă transneptuniană, există mai multe corpuri cereşti considerate candidaţi la statutul de planetă pitică; Sedna, de care aminteam mai devreme, este unul dintre aceştia. Sunt discuţii şi în jurul unora dintre corpurile din Centura de Asteroizi, precum Vesta, cel de-al doilea cel mai mare obiect de acolo, pe care echipa implicată în misiunea sondei spaţiale Dawn preferă să îl numească nu asteroid, ci „proto-planetă”, printr-o comparaţie cu miile de mici planete care s-au format în perioada de început a sistemului solar şi care, în timp, au fuzionat, dând naştere celor opt planete existente acum. Obiecte precum Vesta sau Sedna corespund, de fapt, definiţiei U.A.I. din 2006, având forma sferică dobândită prin echilibrul hidrostatic. Există însă o anumită ezitare a comunităţii ştiinţifice, parţial justificată de necesitatea unor cercetări suplimentare privind îndepărtatele obiecte transneptuniene, dar şi de imprecizia unei definiţii care a reprezentat răspunsul la o criză şi nicidecum o alegere bine fundamentată.

            În orice caz, anul acesta, două dintre cele cinci planete pitice clasificate ca atare au fost explorate de aproape cu ajutorul tehnologiei. Sonda Dawn, după ce în anii 2011-2012 a observat de pe diferite orbite planetoidul Vesta, în 2015 a intrat pe orbita şi a început cercetarea planetei pitice Ceres, fiind astfel prima misiune spaţială care a orbitat în jurul a două corpuri cereşti distincte. Este un proces care continuă de mai multe luni, motoarele ionice ale sondei permiţând repoziţionarea acesteia la diferite altitudini. O misiune care a fost amânată repetat şi apoi aproape abadonată de NASA, din lipsă de fonduri, dar care a fost totuşi lansată atunci când Orbital Sciences Corporation s-a oferit să construiască sonda pe cheltuiala proprie. Dar, din păcate, totuşi o misiune care a stârnit puţin interes public, atât Vesta, cât şi Ceres fiind genul de lumi pline de cratere de impact, atât de comune prin sistemul solar. Nici misterioasele pete albe care au putut fi observate pe Ceres, mai ales în interiorul craterului Occator, nu au stârnit prea mult fantezia oamenilor, alţii desigur decât specialiştii din domeniu şi câţiva tocilari curioşi precum subsemnatul.

            Cu totul altă poveste a fost însă survolul planetei pitice Pluto, de către sonda New Horizons, în cursul zilei de 14 iulie 2015. Imaginile obţinute au revelat o lume de gheaţă în culori diverse, de la întunecat la strălucitor, cu lanţuri muntoase, dealuri şi câmpii plane, cu porţiuni de teren vechi, plin de cratere de impact, şi porţiuni geologic tinere, practic lipsite de cratere, formate prin suprapunerea unor banchize noi peste terenul vechi, cu falii şi cu o atmosferă stratificată, strălucind albastru în lumina Soarelui. O lume la fel de fascinantă ca şi satelitul lui Neptun, Triton, cu gheizerele sale de gheaţă, sau ca sateliţii lui Saturn Titan, cu norii săi groşi, râurile, lacurile şi ploile de metan şi hidrocarburi, sau Enceladus, cu marea sa interioară din apă sărată, care mai izbucneşte la suprafaţă prin criovulcanism (vulcanism al gheţurilor, specific lumilor foarte reci), ori precum sateliţii lui Jupiter Europa, cea care ascunde sub o banchiză groasă o mare de apă lichidă şi, poate, viaţa, şi Io, singura lume în afară de Pământ pe care au fost observaţi vulcani clasici activi. Datele, care continuă să curgă şi să fie făcute publice de Jet Propulsion Laboratory şi de NASA, arată şi Charon, partenerul lui Pluto, drept o lume interesantă, cu falii tectonice, lucru rar la astrele mai mici decât Luna, dar foarte diferită de Pluto, până şi colorată altfel. Doar despre sateliţii mici ai lui Pluto, Hydra, Nyx, Styx şi Kerberos, cei mai mici descoperiţi când New Horizons era pe drum, am putea spune că sunt nişte banale bucăţi de gheaţă murdară, de formă neregulată; am putea spune, dar nu ar fi foarte corect, aceştia amintind de cometele pe care le-am observat sau chiar explorat în ultimii ani.

            Acum, în timp ce-şi deşartă spre Pământ tolba de înregistrări, New Horizons se îndreaptă spre o nouă ţintă, 2014MU69, un obiect din Centura Kuiper cu un diametru de 45 de kilometri, aşadar mult mai mic decât planetarul Pluto, pe lângă care ar trebui să realizeze un survol la 1 ianuarie 2019. Se speră că prin compararea corpurilor care compun sistemul plutonian cu acest obiect diferit, dar din aceeaşi regiune a sistemului solar, se vor şti mai multe despre ce gen de aştri populează Centura Kuiper. Din păcate, nu era posibilă redirecţionarea sondei New Horizons către Eris, Haumea sau Makemake.

Vesta, imagine furnizată de sonda spaţială Dawn

            Şi ajunşi în acest punct final, poate ar fi momentul să menţionez că mai există o convenţie stabilită de Uniunea Astronomică Internaţională. Aşa cum transpare de mai sus, obiectele nou descoperite pe orbite transneptuniene, în vasta periferie a sistemului solar, sunt indentificate printr-un cod. Cele mai importante, cele care ajung candidaţi pentru clasificarea lor ca planete pitice, primesc şi un nume, iar prin convenţia amintită s-a stabilit că acest nume trebuie să fie cel al unei divinităţi a Creaţiei, într-una din multele mitologii ale Pământului. Drept urmare, marginile sistemului solar au început să fie populate de zei din Insula Paştelui (Makemake), hawaieni (Haumea), inuiţi (Sedna), amerindieni (Quaoar), etrusci (Orcus), indieni (Varuna), greci (Eris) etc.

            Aşa că prin 2010 m-am gândit că nu ar strica ca unul din aceste corpuri cereşti să poarte numele unui zeu dac. Am trecut peste clasicul Zalmoxis, pentru că m-am gândit că acesta ar merita o planetă adevărată, eventual una din exoplanetele care acum sunt deja descoperite cu zecile orbitând în jurul altor stele decât Soarele. Aşa că m-am oprit la acel zeu al cerului, stăpân al tunetelor, asemănător cu Zeus, pe care-l aminteşte Herodot ca fiind divinitatea supremă a geţilor din vremea sa: Gebeleizis. Şi cum candidatul de planetă pitică 2007OR10 nu primise încă un nume, ci doar porecla provizorie de Snow White (Albă ca Zăpada)- la care s-a renunţat ulterior, când s-a dovedit a fi unul din cele mai roşii obiecte din Centura Kuiper-, m-am gândit să pornesc un demers ca acest planetoid, estimat de descoperitorii săi ca fiind cam de mărimea planetelor pitice Haumea şi Makemake (mai exact, după unele estimări, 2007OR10 are un diametru de 1280+/-210 kilometri, după altele un diametru de 1200+300/-200 kilometri), să poarte numele de Gebeleizis. Cu un afeliu situat la 100,66 U.A. şi un periheliu aflat la 33,033 U.A, acestui astru îi trebuie cinci sute patruzeci şi şase virgulă şase ani tereştri ca să parcurgă o orbită în jurul Soarelui.

            Aşa că, după ce i-am trimis un email profesorului Michael E. Brown, cel pe care l-am mai amintit în acest text, a cărui echipă era responsabilă şi de descoperirea lui 2007OR10, am iniţiat o petiţie online în limba engleză: http://www.petitieonline.net/petitie/06606049. În demersul meu mai ceream şi ca dacă 2007OR10 se va dovedi, ca şi alte obiecte transneptuniene, inclusiv Pluto, un sistem planetar binar, satelitul său principal să primească numele lui Bendis, zeiţa dacă şi tracă a lunii şi a pădurilor. Când s-au strâns o sută de semnături, am trimis petiţia şi semnăturile, prin poştă cu confirmare de primire, atât către Paris, către Uniunea Astronomică Internaţională, cât şi către Pasadena, către profesorul Michael E. Brown.

            Pentru moment 2007OR10 rămâne cel mai mare obiect din sistemul solar fără un nume. Profesorul Brown a indicat în 2011 că va propune un nume pentru această lume îndepărtată, dar nu a făcut-o deocamdată. Din 2017, conform regulilor U.A.I., nu numai descoperitorul, dar oricine va putea veni cu o propunere valabilă.