Consideraţii despre criza de la Chişinău

Mulţi concetăţeni de-ai noştri nu prea înţeleg ce se petrece zilele acestea în Republica Moldova şi, într-adevăr, nu e prea simplu de înţeles. Desfăşurarea faptelor aminteşte întrucâtva de revoluţia rusă din 1917, extrem de confuză, cu multe tabere aflate în contradicţie şi azi susţinând una, mâine cu totul alta, dar violente, cu implicarea în spatele unora dintre acestea a unor servicii de informaţii străine ş.a.m.d. Dar nu intenţionez să fac o analiză propriu-zisă a evenimentelor, s-au publicat deja analize foarte informate şi pertinente, pe unele share-uindu-le eu însumi pe Facebook.

S-a vorbit de asemenea de greşelile României, dar parcă nu destul şi la asta doresc să mă refer. Pentru că greşelile României nu se limitează la susţinerea indirectă de-a lungul ultimilor şapte ani a unor oligarhi precum Vladimir Plahotniuc sau Vladimir Filat, aflaţi la conducerea ori în spatele unor partide pretins pro-europene. Deşi această greşeală, în mod evident, a existat. Aşa cum a existat şi cealaltă ticăloşie des menţionată în presă, tratarea Basarabiei de către politicieni precum Traian Băsescu sau Victor Ponta drept un teren exclusiv electoral.

Acestea sunt însă simptomele unui fenomen mult mai amplu: absenţa unui proiect politic al Bucureştiului vizavi de statul românesc de dincolo de Prut. O absenţă poate explicabilă în anii '90, cei ai unei maxime izolări internaţionale a României după mineriadele din 1990-1991, când era evident că ţara noastră nu ar fi primit niciun sprijin pentru un astfel de proiect naţional; mai ales în contextul în care marile puteri occidentale, de la care aşteptam acceptul integrării noastre euro-atlantice, cultivau relaţia cu o Rusie cu care sperau că se poate face business. Şi pe care, prin urmare, nu doreau să o deranjeze în impunerea intereselor sale în stătuleţe no name precum Republica Moldova.

Nu mai există însă scuze pentru absenţa acestui proiect politic din anul 2009 încoace. Iar acest proiect politic nu putea să fie mult clamata integrare europeană a Republicii Moldova, un proces cu şanse reduse din start, făcut şi mai improbabil nu doar de evoluţiile interne de la Chişinău, dar şi de permanenta presiune pusă de o Rusie care are felurite pârghii de a influenţa ceea ce se întâmplă acolo, de la telecomandarea mişcărilor separatiste ale unor grupuri minoritare şi alimentarea formaţiunilor politice şi civice extremiste la prezenţa masivă în spaţiul media şi specularea corupţiei generalizate din chiar mijlocul aşa-zişilor politicieni pro-europeni. Evenimentele din Ucraina din anul 2014 au demonstrat până la ce nivele fusese infiltrat acest stat, folosindu-se exact pârghia corupţiei. Privatizările ciudate efectuate de guvernele "pro-europene", inclusiv cea mai recentă, cea a aeroportului internaţional din Chişinău, dau suficiente indicii că în Republica Moldova lucrurile stau într-un mod similar.

La 7-8 aprilie 2009, tinerii şi mai puţin tinerii ieşiţi în stradă la Chişinău au cerut unirea. Din păcate, ei nu s-au şi organizat atunci, iar beneficiarii revoluţiei lor au fost nişte partide conduse de politicieni care mai fuseseră la butoane în anii anteriori instaurării regimului lui Vladimir Voronin, oligarhul comunist (sic!), şi care au demonstrat că nu îşi schimbaseră năravurile care au şi condus la victoria electorală a PCRM în 2001. Iar politicienii cam la fel de incapabili de la Bucureşti nu au luat în seamă mesajul şi nu şi-au asumat reunificarea ca proiect principal de politică externă, cu toate că se deschisese o fereastră de oportunitate cum nu mai existase din anii 1991-1992. Deşi unirea se ceruse la Chişinău, iar comunitatea occidentală în mare măsură se lămurise cam cum stau lucrurile cu cel de-al treilea Reich al lui Putin, după războiul de cinci zile din 2008, agresiunea asupra Georgiei, păstrând aceeaşi atitudine umilă şi servilă din perioada de aderare la NATO şi UE, politicienii din România s-au limitat la a discuta "corect politic" de integrarea europeană şi la a nu face mai nimic.

Sigur, există unul dintre ei care a tot luat cărămida si s-a lovit periodic cu ea în piept pretinzând cât de unionist este el: preşedintele Traian Băsescu. Numai că recentele lui declaraţii despre oferta pe care i-ar fi făcut-o lui Voronin, dincolo de faptul că poate fi doar o petardă băsesciană din categoria "dragă Stolo", demonstrează un imens şi nociv amatorism. Încă un domeniu în care Băsescu a promis multe şi a sedus publicul, dar în care, ca şi în toate celelalte privinţe, se dovedeşte a fi făcut doar demonstraţia unui cabotinism de prost gust.

Vizavi de evenimentele de la Chişinău, un prieten făcea o paralelă interesantă între Republica Moldova acum, când marea dezamăgire populară beneficiază unor populişti pro-ruşi sau unor alţi pretinşi pro-europeni, dar care sunt dispuşi să lase statul dintre Prut şi Nistru într-un foarte periculos no man's land între graniţele a două blocuri geopolitice rivale, îngheţând procesul de integrare europeană, şi România anului 2000, care după eşecul lamentabil al unei coaliţii destul de asemănătoare cu Alianţa pentru Integrare Europeană ajungea să voteze între criminalul Ion Iliescu şi extremistul Corneliu Vadim Tudor. Şi mai spunea el că singura ieşire din impas pentru locuitorii Basarabiei ar fi fie realizarea reunificării pe cale revoluţionară, fie afirmarea unei forţe politice de la firul ierbii, cu o agendă neechivoc unionistă şi determinată să şi realizeze mult aşteptatul act istoric.

Ei bine, ambele afirmaţii sunt cât se poate de corecte. Numai că, aşa cum observa şi el,  cele două scenarii care să conducă la unire sunt foarte improbabile în acest moment şi sunt mari şanse ca cetăţenii Republicii Moldova să bea până la capăt cupa amară pe care am băut-o şi noi la alegerile din anul 2000. Iar aceste scenarii sunt cu atât mai improbabile cu cât lipseşte un ingredient fără de care nu se poate: oferta Bucureştiului. O ofertă pe care candidatul Klaus Iohannis a menţionat-o în campania electorală, dar pe care nu a şi formulat-o ca preşedinte în funcţie al României.

Este aşadar timpul ca măcar acum elita politică a României să întreprindă ceea ce trebuia să fi întreprins încă din 2009: un pact de tip Snagov, cel prin care România s-a angajat în procesul de integrare euro-atlantică, de data aceasta fixând ca proiect primordial de politică externă reunificarea, separarea problematicii celui de-al doilea stat românesc de cea a românilor de pretutindeni- emigraţie şi comunităţi istorice- şi formarea unui minister dedicat, mai mult sau mai puţin similar ministerului reunificării din Coreea de Sud, care să asigure constituirea îndelung discutatului şi niciodată aplicatului spaţiu informaţional comun şi care să administreze un plan coerent şi detaliat de investiţii şi de ajutorare a Republicii Moldova, ceva în genul Fondului Moldova, propus de Dan Dungaciu, constituirea cel puţin a unui post de consilier specializat exclusiv în cadrul Administraţiei Prezidenţiale etc.

Şi pentru că toate acestea presupun şi bani, simt încă o dată nevoia să dau o replică acelora dintre noi care întreabă maliţios, oare cât va costa reunificarea şi dacă ne-o permitem. Calculul s-a făcut, un studiu în acest sens a fost publicat de Fundaţia Universitară a Mării Negre şi nu este nici pe departe ceva imposibil pentru puterile ţării noastre; în fond, Republica Moldova este echivalentă demografic cu zona metropolitană Bucureşti, iar câştigurile economice ar începe să compenseze în câţiva ani cheltuielile. Dar, dincolo de calculul pur economic, i-aş întreba pe aceste doamne şi pe aceşti domni, ei şi-au pus problema cât îl va costa pe resortisantul german, francez, olandez sau britanic integrarea României în Uniunea Europeană, sau au fost fericiţi să se vadă cu sacii în căruţă?

Scurt exerciţiu de mitologie urbană aplicată

Fiind eu mai pletos de nişte mulţi ani şi mare amator de haine de piele, de diverse croieli şi lungimi, sunt foarte familiarizat cu acea categorie de oameni care simt nevoia să comenteze în gura mare, când cineva care li se pare insolit le traversează câmpul vizual. Şi nu, nu este nici pe departe o chestie strict românească, de popor ieşit de curând din totalitarism şi cu mentalităţi remanente din acea perioadă, mi s-a întâmplat şi în Occidentul care, teoretic, respectă mult mai mult individualitatea şi dreptul la propria imagine, cu occidentali nativi.

Dar, ca să fiu sincer, sunt de multe ori amuzat de asocierile care se fac şi le colecţionez mental. Comparaţia cu Iisus Christos, inclusiv în varianta anglo-saxonă de Jesus, este cea mai frecventă, aşadar cea clasică. Dar nici pe departe singura. Probă a debordantei fantezii umane, de-a lungul timpului am fost satana, Jim Morrison, Corbul (filmul "The Crow" cu Brandon Lee în rolul principal), Renegatul (referire la serialul "Renegade" cu Lorenzo Lamas), "Matrix" (mă rog, nu o persoană anume, dar un film în care mai multe personaje purtau parpalace lungi de piele), Rahan, Elvis (?!?), Tudor Vladimirescu, Ştefan cel Mare, ba chiar recent, la o dezbatere televizată la care luam parte, m-am trezit comparat cu... Decebal.

Însă cea mai tare asociere din ultimii ani mi-a fost dat să o aud aseară. Mă grăbeam spre o întâlnire în Centrul Vechi la care mă aflam deja într-o mică întârziere şi un punker afumat bine, nemulţumit că am refuzat să-i donez 5 lei cu ajutorul cărora să treacă la nivelul următor de beţie, mi-a strigat repetat: "Unde te duci, Arsenie Boca?"

Arsenie Boca

Subsemnatul

Dihonia dintre monarhişti- cui îi foloseşte?

Pe lângă faptul că azi e 30 decembrie, o zi de tristă amintire pentru toţi românii, căci a însemnat trecerea regimului comunist din faza autoritară în cea totalitară prin eliminarea ultimei instituţii a democraţiei interbelice care mai stătea în picioare şi începutul perioadei celei mai atroce din istoria regimului, dar mai ales pentru monarhie şi monarhişti, peste două zile intrăm în anul care va marca exact o sută cincizeci de ani de la debutul monarhiei constituţionale din România şi de existenţă a dinastiei care a dat ţării patru regi, din care trei cu merite pe care numai răuvoitorii şi ignoranţii nu vor să le vadă. 1866 a fost anul care a dat ţării principele străin, dorit de oamenii politici ai generaţiei de aur paşoptiste încă de la revoluţia din 1848, aducând toate conexiunile europene atât de necesare (da, şi pe atunci integrarea europeană era un element esenţial al viziunii unei Românii moderne), cât şi prima Constituţie demnă de acest nume şi, în plus, copiată după cea mai avansată Constituţie democratică a momentului, cea belgiană.

Este aşadar un an în care toată suflarea monarhistă, batrâni sau tineri, celebri sau iluştri necunoscuţi, ar trebui să depună eforturi pentru a convinge Parlamentul să facă următorul pas după atât de chinuita recentă recunoaştere a zilei de 10 Mai ca sărbătoare legală- nu de alta, dar este totuşi şi Ziua Independenţei-, însă la acelaşi nivel cu Ziua Pompierilor sau cu Ziua Jandarmeriei. 2016 ar trebui să fie anul în care, pentru prima dată după şapte decenii, 10 Mai ar trebui să fie zi nelucrătoare şi sărbătorită la acelaşi nivel cu 1 Decembrie.

Însă, în loc de asta, de câteva zile parcă a intrat necuratul între monarhişti. Totul a început cu scandalul din interiorul celui mai important ONG monarhist exitent la ora actuală: Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei. Aparent pornit de la nemulţumirile mai vechi al unor lideri de filiale şi sucursale- Galaţi, Dolj, Olt, Dâmboviţa, Bacău, Alba- şi de la o crescândă incapacitate a conducerii bicefale, a celor doi copreşedinţi- Marilena Rotaru şi Cătălin Şerban-, după doi ani de coexistenţă, de a mai discuta civilizat unul cu celălalt. La prima vedere, un conflict clasic românesc, nici măcar primul pentru unii dintre protagonişti, foşti sau actuali membri ai partidelor istorice sau ai societăţii civile a anilor ’90.

Doar că a urmat ceva mult mai grav. Vechi personalităţi ale mişcării monarhiste, Roxana Iordache, Marius Ghilezan, Andrei Bădin şi lista probabil e mai lungă, s-au întors brusc şi concertat împotriva chiar a Casei Regale. Denunţând ceea ce ei consideră un fel de regenţă secretă în jurul unui monarh nonagenar rupt de realitate, manipulată de un fel de ocultă a serviciilor de informaţii prin persoana principelui consort şi a actualilor membri ai staff-ului regal,  şi încercând cumva să acrediteze ideea că retragerea titlurilor principelui Nicolae în august 2015 nici măcar nu ar fi cunoscută de Rege, aşadar total nevalidă. Ba, în pasul următor, s-au readus în discuţie lucruri petrecute în anii 1997-2001 pentru a ataca în mod direct persoana Regelui Mihai I, care la acel moment era, în mod evident, prezent şi activ.

Şi, în afară de succesiunea în numai câteva zile, cele două evenimente au foarte multe în comun. Primele articole de presă au apărut pe acelaşi site de ştiri, http://www.flux24.ro/, iar retorica a fost în mare măsură comună: Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei ar fi fost acaparată de „oameni ai serviciilor”, căsătoria Principesei Moştenitoare Margareta şi reconcilierea între Rege şi preşedintele României din păcate reales în anul 2000, Ion Iliescu, ar fi fost lucrătura SIE, în prezent staff-ul Casei Regale ar răspunde comenzilor aceloraşi „servicii”, iar Regele ar fi complet izolat şi irelevant. În ambele cazuri s-au făcut afirmaţii destul de precise, care să sune credibil, dar majoritatea practic nedovedibile iar, unele, unde cunosc lucrurile la prima mână, perfect calomnioase.

Nu voi intra însă în toate amănuntele acestor susţineri. Unele au fost deja demontate, altele vor primi răspunsul cu siguranţă, iar câteva ar putea avea un sâmbure de adevăr. Este destul de clar că oameni suntem cu toţii şi greşeli am făcut cu toţii, chiar şi Regele Mihai I sau ceilalţi componenţi ai Casei Regale ori ai staff-ului. De exemplu, despre scoaterea din linia de succesiune a principelui Nicolae, consecinţele acestui gest şi lipsa de transparenţă din jurul motivaţiilor respectivei decizii am scris la momentul respectiv: http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/08/mai-este-monarhia-de-actualitate.html

Voi pune însă întrebarea pe care încă din antichitate ne-au învăţat romanii că trebuie pusă când astfel de lucruri se întâmplă: cui prodest? Adică cui îi foloseşte? Câştigă ceva monarhismul din încercarea de destructurare sau măcar de scindare a Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei, ca şi din atacarea directă, chiar de către monarhişti de prestigiu, a Casei Regale şi a însăşi persoanei Regelui? Cu siguranţă că nu. În anul jubileului de o sută cincizeci de ani, instituţia monarhică, cu o valoare şi o funcţie moral simbolică în România republicană cam lipsită de repere etice a zilelor noastre, este mai ameninţată decât a fost până şi la 30 decembrie 1947 şi asta chiar din partea propriilor pretinşi susţinători. Măcar acum şapte decenii era vorba de nişte bande extremiste susţinute de o putere imperială ocupantă.

Îşi fac contestatorii iluzii că vor putea convinge poporul de alternativa monarhică fără a propune şi o dinastie? Dacă da, sunt doar iluzii şi o spun ca unul care ia în serios această alternativă tocmai pentru valenţele instituţiei şi nu din nostalgie pentru trecut sau din idealizarea familiei regale. Pentru republicani e mai simplu, ei pot spune că la X ani se va alege preşedintele, dar pentru monarhişti ideea de a propune monarhia doar ca instituţie, fără a preciza cine ar putea fi primul suveran, este nerealist, ca să nu zic mai rău. Încearcă contestatorii să impună, din exterior, Casei Regale să-l readucă pe principele Nicolae? Dar ce valoare va mai avea o anulare a decretului de la 1 august 2015 dacă Casa Regală va fi percepută de popor drept un cuib de profitori, manipulat de servicii? Ori, aşa cum se citeşte printre unele rânduri, doresc aceştia să forţeze o abrogare a întregului Statut al Casei Regale din 30 decembrie 2007 şi revenirea la Statutul anterior, care ar readuce pe tapet medievala şi desueta lege salică şi ar transfera dreptul de succesiune către ramura germană a Casei de Hohenzollern-Siegmaringen? Da, dar ce te faci cu faptul că şeful acestei Case a negat de ani de zile orice interes pentru coroana României, ca şi cu faptul că în 2016 Casa de Hohenzollern-Siegmaringen nu mai este nici pe departe ceea ce era în 1866. În ziua de azi, discutăm de fapt de o familie privată germană, anonimă, ai cărei membri sunt total necunoscuţi românilor şi pe care nimic nu-i recomandă. Nu mai există un prinţ Carol, nepot de sânge al marelui sprijinitor al României, împăratul francez Napoleon al III-lea, şi meritoriu ofiţer al armatei prusace.

În schimb, adevăraţii beneficiari sunt cei care doresc menţinerea actualei stări de lucruri. Cei pe care creşterea continuă a procentului de încredere în Regele Mihai I, ce a urmat discursului istoric al acestuia din Parlament din 25 octombrie 2011, i-a îngrijorat. Cei pe care i-a deranjat formarea în circa un an a unei organizaţii intitulate, fără perdea şi fără ocolişuri, Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, care în circa doi ani a putut scoate în stradă, în marş, aproximativ trei mii de oameni, o cifră remarcabilă pentru o mişcare monarhistă predominată de persoane cu vederi conservatoare, care valorizează protestul public mai puţin decât alte categorii din societatea civilă. O organizaţie care chiar a propus Casei Regale un proiect de Constituţie monarhică, poate nu perfect, dar perfectibil, dar care probabil nu va ieşi niciodată din sertarul în care se află. Poate beneficiază şi unii care au interese ceva mai puţin evidente, vizând administrarea proprietăţilor Casei Regale sau interacţiunile dintre Casa Regală şi clasa politică. De ce nu, inclusiv unii care ar vrea să vadă răzbunată ralierea Casei Regale la cauza Roşiei Montane în 2013 sau la protestele #colectiv din noiembrie 2015.

Deşi nu este exclus, nu voi spune nimic despre servicii. Spre deosebire de detractorii Regelui, ai Casei Regale şi ai Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei, care o dau cu „serviciile” şi „securiştii” în stânga şi în dreapta şi insinuează că oricine îi contrazice sau îi critică trebuie să aibă legături cu zona aia, ba eventual chiar cu „rublele”, adică cu serviciile secrete ruse. Altfel, nişte buni creştini, care-şi iubesc aproapele ca pe ei înşişi...

O investigaţie în scrierea danubiană

Pentru că tot e ultima zi a sezonului de shopping dinainte de Crăciunul din acest an, vreau să fac şi eu o recomandare, o carte pe care am achiziţionat-o în anul 2011, la una din multele mele vizite la Casa Altenberger din Sibiu, unde funcţionează Muzeul de Istorie din cadrul Muzeului Naţional Brukenthal. Este vorba de lucrarea „An inquiry into the Danube script”, publicată în cadrul Bibliotecii Brukenthal în anul 2009, sub semnătura autorului italian Marco Merlini. Fiind vorba de un tom cu şapte sute cincizeci şi opt de pagini în limba engleză, sunt convins că acesta se mai găseşte la respectivul muzeu şi în prezent, aşa cum se găsea la doi ani de la publicare.

Tăbliţele de la Tărtăria (România)

Cum probabil aţi ghicit, este vorba de un subiect controversat, care îi determină pe unii, aşa numiţii „dacopaţi”, să bată efectiv câmpii, făcând un haloimăs de nedescris din amestecarea unor artefacte precum faimoasele tăbliţe de la Tărtăria cu sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa, care a existat mii de ani mai târziu, cu sisteme de scriere medievale precum alfabetele glagolitic şi chirilic ori runele secuieşti, cu multă mitologie clasică sau egipteană interpretată în acelaşi stil folosit şi de cei care văd extratereştri peste tot şi cu o nesfârşită silabiseală pseudolingvistică, menită să demonstreze primatul mondial al limbii străromâne. De asemenea, discutăm de acelaşi subiect care îi face pe cei din extrema opusă, adepţii demitizării cu orice preţ, să dea ochii peste cap şi să nege pur şi simplu, fără argumente valabile ştiinţific, amestecând un pic de Cioran cu ceva mai mult Patapievici, cu masochismul desconsiderării propriilor rădăcini şi a propriei identităţi, cu eventuale prejudecăţi provenite din câteva ideologii politice mai internaţionaliste ori din conservatorism istoric şi cu multe, foarte multe atacuri ad hominem faţă de oricine li se pare lor că ar aparţine zonei naţionaliste şi protocroniste.

 O altă tăbliţă ceramică inscriţionată (România)

Şi, într-adevăr, nu puţini dintre autorii care au publicat asupra acestui subiect, foarte intens începând de prin anii ’70-’80, dar mai ales după revoluţia din decembrie 1989, justifică criticile cele mai dure. Fără a citi „An inquiry into the Danube script”, la o primă vedere autorul Marco Merlini pare şi el suspect; doar discutăm de un paleograf care şi-a susţinut doctoratul la Sibiu, ori ştim cum se iau de multe ori, din păcate, doctoratele în România. Doar că lectura cărţii sale dezvăluie un demers ştiinţific aprofundat şi serios şi, lucru mai rar, foarte sintetic. Cartea redă opiniile tuturor autorilor serioşi interesaţi de subiect, de la celebra Marija Gimbutas sau Gordon Childe până la Janos Makkay, Shan Winn, Harald Haarman, Andrej Starovic, Gheorghe Lazarovici, M. A. Georgievski etc. şi, de asemenea, nu se concentrează pe un anumit grup de artefacte, de genul tăbliţelor de la Tărtăria, nici pe descoperirile dintr-o anumită ţară, cum tind să facă şi românii, şi sârbii, şi bulgarii  ş.a.m.d. De fapt, sunt analizate un număr de 1178 de posibile inscripţii şi 971 de artefacte purtând respectivele inscripţii, provenind de la culturile neolitice şi eneolitice de pe un areal vast, ce include Bulgaria, Serbia, România, nordul Greciei, Balcanii de Vest, Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria, sudul Germaniei, sudul Poloniei, Republica Moldova şi sud-vestul Ucrainei (adică ceea ce Marija Gimbutas a numit Old European Civilization, iar mai recent se denumeşte Danube Civilization, termen utilizat şi de Marco Merlini).

Vas inscripţionat de la Gradeşniţa (Bulgaria)

De altfel, spre deosebire de maculatura comercială protocronistă, „An inquiry into the Danube script” nu este o lectură uşoară nici pentru cineva familiarizat bine cu limba engleză şi cu tomurile care atârnă câteva kilograme. În primul rând, trebuie să te înarmezi cu răbdare, pentru că până să ajungi la capitolele care enumeră artefactele şi semnele proprii diferitelor civilizaţii neolitice şi eneolitice avute în vedere, ai patru sute treizeci şi nouă de pagini în care rezumarea opiniilor cercetătorilor mai vechi, începând de la baronesa Zsofia Torma, corespondentă a lui Heinrich Schliemann, cea care în 1875 a descoperit la Turdaş primele obiecte purtând inscripţii, reprezintă doar un capitol. Restul este dedicat analizării diferitelor tipuri de scriere vechi ale omenirii, a mecanismului genezei scrierii în diverse arii geografice şi în diferite perioade antice, a criteriilor de discernere între ceea ce cel mai probabil este scriere şi ceea ce reprezintă alte sisteme simbolice- grafitti în stare de transă mistică, psihograme, motive ornamentale, simboluri religioase sau de altă natură etc.-, precum şi a metodologiei folosite pentru identificarea prezumtivelor inscripţii şi pentru identificarea şi clasificarea „literelor”. Iar stilul nu este nici pe departe cel apologetic cvasibeletristic al majorităţii lucrărilor protocroniste, ci cel mai degrabă arid şi precis, specific demersului ştiinţific autentic.

Artefact inscripţionat de la Karanovo (Bulgaria)

Prin urmare, chiar dacă între timp, ca urmare a descărcărilor arheologice pentru autostrada A1,  porţiunea Sibiu-Orăştie, care tranzitează zone cu un bogat patrimoniu neolitic precum Tărtăria, Miercurea Sibiului, Turdaş (unde pentru construcţia autostrăzii au fost desfiinţate o parte din meterezele oraşului preistoric), au fost găsite noi inscripţii, „An inquiry into the Danube script” rămâne o lectură excelentă pentru oricine doreşte să cunoască mai multe despre subiect. Şi, de ce nu, un bun cadou de Crăciun.

Sferă de piatră cu inscripţii de la Lepenski Vir (Serbia)

Acum, ca să sintetizez puţin, aşa cum spuneam mai sus, primele inscripţii erau descoperite în 1875 la Turdaş de către baronesa Zsofia Torma, unul din acei pionieri ai arheologiei fără multe titluri academice din secolul al XIX-lea. Noi descoperiri au apărut apoi în locuri precum Vinca sau Lepenski Vir în Serbia, Gradeşniţa în Bulgaria ş.a.m.d. Era vorba mai ales de idoli şi vase purtând inscripţii, alte obiecte de cult, nu în ultimul rând tăbliţe ceramice. În România, cea mai importantă descoperire s-a întâmplat în anul 1961, când echipa arheologului Nicolae Vlassa scotea din mormântul unei femei-şaman a civilizaţiei Vinca-Turdaş faimoasele tăbliţe de la Tărtăria. Din anii 1870 până în anii 1960 nimeni nu s-a îndoit că acestea erau inscripţii, însă, cum deja grosul comunităţii ştiinţifice „stabilise” că cea mai veche scriere din lume sunt pictogramele sumeriene de la Djemet-Nassr, aceste inscripţii din spaţiul Dunării de Mijloc şi de Jos au fost atribuite unei colonizări sumeriene sau unei influenţe sumeriene, venită pe calea unor presupuse relaţii comerciale.

 Idol purtând o inscripţie, Rast (România)

Anii ’60 ai secolului trecut au declanşat însă controversa. Datările cu izotopul carbon 14, radioactiv, tehnologie dezvoltată în acei ani, au arătat că artefactele cu inscripţii dunărene erau cu circa o mie cinci sute- două mii de ani mai vechi decât primele inscripţii cunoscute din sudul Irakului. Cum uneori chiar şi pentru comunitatea ştiinţifică este foarte dificil să-şi păstreze deplina obiectivitate şi deschidere către nou, în loc de fi de acord cu revizuirea istoriei scrisului, majoritatea specialiştilor au început să nege caracterul de scriere al acelor înşiruiri de semne, pe unicul criteriu real că erau prea vechi; ceea ce contrazicea modelele teoretice consacrate ale modului în care a apărut scrierea şi primatul istoric mesopotamian pe susţinerea căruia fuseseră construite cariere. O civilizaţie neolitică, oricât de avansată, nu ar fi trebuit să fie suficient de dezvoltată socio-economic pentru a da naştere unui sistem de scriere. Americanul Shan Winn, care şi-a susţinut doctoratul pe acest subiect chiar în acei ani, a fost sfătuit să nu folosească noţiunea de scriere, pentru că asta i-ar compromite reputaţia. Prin urmare, el a venit cu termenul vag şi cam lipsit de conţinut de „semne preliterale”. Paradoxal, în anii ’90, când ca urmare a unei deschideri către noutate în mediul academic occidental, Shan Winn a revenit la a discuta despre semnele dunărene în termeni de scriere în toată puterea cuvântului, conceptul său politically correct de „semne preliterale” prinsese rădăcini printre specialiştii din ţările de provenienţă ale artefactelor.

Inscripţie cucuteniană, Fărcaşa-Vadu Rău (România) 

În evaluarea lui Marco Merlini şi a multora dintre autorii citaţi de el, am avea de-a face cu un logosilabar, adică un sistem de scriere care conţine atât semne care exprimă cuvinte întregi, cât şi semne care exprimă silabe. De asemenea, există un număr de pictograme, al căror sens poate fi oarecum dedus din desenul stilizat pe care-l reprezintă, şi un  număr de semne abstracte, unele de bază şi altele derivate prin aplicarea de diacritice (liniuţe, cruciuliţe, puncte). Numărul de cinci mii două sute patruzeci şi unu de semne identificate până la momentul publicării lucrării lui Merlini este consistent unui logosilabar. Acolo unde apar izolate, nimeni nu poate fi sigur că nu reprezintă un alt tip de simbolistică, dar unde apar de la două în sus în şiruri ordonate şi fără a inunda întreg spaţiul în care se află, devine destul de evident că sunt inscripţii. Cele mai timpurii provin destul de pe la începuturile neoliticului pe teritorii care astăzi fac parte din România, Serbia şi Bulgaria, apoi se constată o răspândire a acestei scrieri pe cuprinsul teritoriului amintit mai sus. O ultimă înflorire se constată la civilizaţia Cucuteni; în acest caz Marco Merlini nu exclude posibilitatea să fie vorba totuşi de o altă scriere, derivată din cea anterioară născută în bazinul Dunării de Jos. Cert este că de pe la anul 3500 Î.Ch., când Danube Civilization intră în criză, colapsând câteva secole mai târziu, nu s-au mai putut data artefacte cu inscripţii mai recente.

Gravură şi inscripţie pe un ciob cucutenian descoperit în punctul Turbărie, din satul Lozna, comuna Derşca, judeţul Botoşani (România), ilustraţie din lucrarea lui Marco Merlini

Sigur, şi aici depăşesc conţinutul lucrării „An inquiry into the Danube script”, se poate gândi dacă scrierea dunăreană nu a stat cumva la baza linearului A din Creta epocii următoare, cea a bronzului, care la rândul ei a dat naştere linearului B micenian şi silabarului cipriot, folosit până spre antichitatea târzie, unele asemănări grafice existând, dar deocamdată dovezile nu permit mai mult decât simpla speculaţie. Cu atât mai puţin există dovezi că o scriere derivată ar fi fost încă în uz până în vremea dacilor, în epoca fierului; în general, în rarele momente când au scris, dacii au folosit alfabetul grecesc şi apoi pe cel latin. Iar asemănarea între unele semne ale scrierii dunărene cu ciudatele inscripţii pe maxilare de cal de la Chitila din secolul al VI-lea D.Ch., cu semnele de răboj folosite de oierii români sau cu unele din runele secuieşti (despre cronicarul medieval Simon de Keza susţine că secuii le-au preluat de la români, dar în lipsa prezenţei lor pe artefacte atribuibile românilor, originea central asiatică pare mult mai probabilă) poate fi rodul purei întâmplări. Dovezile privind o astfel de continuitate sigur lipsesc, deocamdată cel puţin. În schimb, ar putea exista o legătură între prezenţa unei scrieri foarte vechi în bazinul Dunării şi acea interdicţie de folosire a scrierii pe care autorii antici o atribuie druizilor celţi (şi pe care autori precum Mircea Eliade o presupun şi la alte popoare vorbitoare de limbi indo-europene, cum ar fi dacii). Nu de alta, dar ca să interzici scrierea din motive magico-religioase, trebuie să ai noţiunea.

 Piatră cu inscripţii, la Turdaş, pe şantierul autostrăzii Sibiu-Orăştie (România)

Desigur, până la lămurirea completă a problemei şi eventuala rescriere a istoriei scrisului, mai e nevoie de multe cercetări. Iar eventuala decodificare a acestor semne şi citirea efectivă a lor sunt slabe şanse să se petreacă în timpul vieţilor noastre. Dar ar fi bine să efectuăm acest demers cât mai susţinut şi mai eliberat de poluarea pe care o reprezintă atât wishful thinking-ul şi tendinţa de elucubrare naţionalistă de tip protocronist, cât şi complexele, frustrările şi chiar reaua credinţă a demitizatorilor de dragul demitizării, de pornirea demolatoare faţă de orice reprezintă moştenire culturală istorică naţională din partea internaţionaliştilor radicali şi de tendinţa unor specialişti de a ţine mai mult la teoriile consacrate şi la reputaţie decât la adevărul istoric. Este îmbucurător că până şi un Sabin Luca, arheolog de prestigiu şi director al Muzeului Naţional Brukenthal, până recent un negaţionist al existenţei unei scrieri arhaice dunărene, s-a plecat în faţa propriilor descoperiri, făcute cu ocazia descărcărilor arheologice de pe autostrada cu scandal, Sibiu-Orăştie.

Fragment ceramic cu inscripţii, descoperit în anul 2012 la Miercurea Sibiului, cu ocazia descărcărilor arheologice, de către echipa lui Sabin Luca, posibil cel mai vechi artefact aparţinând scrierii arhaice dunărere cunoscut până în prezent  (România)

Nu există titlu

Nu există titlu care să exprime, potrivit, moartea. Finalul. Mai ales moartea cuiva apropiat. Moartea celei care te-a făcut şi te-a sprijinit oricât de nedrept ai fost cu ea timp de patruzeci şi unu de ani. Ai vrea acum să poţi să spui că i-ai fost mereu alături. Dar ai minţi, pentru că ţi-ai văzut de viaţă cu egoismul specific copiilor faţă de părinţii lor.

În această seară, nu contează însă ce simt eu. Pentru că eu încă nu mi-am încheiat socotelile cu universul. Nu ştiu ce-mi rezervă viitorul, dar eu am un viitor. Mama nu mai are. În această seară, vârsta de şaizeci şi doi de ani a devenit vârsta pe care nu o va mai depăşi nicicând. Dumnezeu s-o odihnească.

Măcar nu se mai chinuie. Mai ales, un om sofisticat nu se mai dizolvă în faţa unei boli crude care nu i-a iertat nici măcar creierul. Aş putea să spun multe despre viaţa ei, despre potenţialul ei, despre artă şi politică, despre curaj şi ezitări, dar aş prefera să-i dau ei cuvântul. Pentru ultima dată. Timp să povestesc eu despre ea, de acum încolo, va fi destul, dar vor fi amintirile mele şi nu gândurile ei.

Şi pentru că s-a stins în tăcere, deşi eram cu ea în casă, pe ascuns, parcă ocrotindu-mă de duritatea vieţii pentru ultima dată, pentru că nu a mai putut să-mi transmită ultimele lucruri ce-i vor fi trecut prin cap acum câteva zile, cât mai era conştientă, mă voi întoarce cu mulţi ani în urmă. Când, copil fiind, îmi citea uneori "Mioriţa" şi "Luceafărul", dar şi o poezie scrisă de ea:

"Clatină tăcerea

ropot şi tropot mărunt

Caii cei roşii dau roată

pe cîmp.

Armăsarul negru nechează

cu coama în vînt

Cerul boltit

a potopit

cu dangăt de moarte

întuneric

pămînt

Caii au plecat

Armăsarul negru cu capul proptit

în ţărînă

zace sfîrşit

E frig."

#Colectiv

Aş dori să nu fi fost nevoie să scriu acest text. Preferam să rămână guvernul Ponta la putere încă un an, până la alegerile parlamentare din 2016, iar Piedone să fie în continuare primarul sectorului 4, dar zecile de oameni ucişi şi răniţi în incendiul de la Clubul Colectiv să fie sănătoşi şi să meargă la şi mai multe concerte de acum încolo. Un amestec de prostie omenească şi de corupţie care ucide a făcut, într-o jumătate de oră şi în zilele agonizante care au urmat şi încă urmează, mai multe victime decât evenimente traumatice precum mineriada din 1991. Dumnezeu să-i odihnească pe cei care nu mai sunt între noi şi să-i vindece pe cei care suferă de răni adânci, fizice şi sufleteşti.

Cele întâmplate, aşa cum este tipic dezastrelor, au scos din oameni ce e mai bun şi ce e mai rău. Am văzut profesori de religie, preoţi sau simpli laici care se consideră drept credincioşi dovedind din plin că nu şi-au citit Cartea Sfântă, sau, dacă au făcut-o, n-au înţeles nimic din ea. Mai trist, s-a arătat putreziciunea care domneşte la vârful Bisericii, cu toate meritele de netăgăduit ale multora dintre oamenii smeriţi de la baza ei, din mânăstiri sau parohii. Încă din anii '90, ierarhii au afirmat cu încăpăţânare că Biserica Ortodoxă Română nu are nevoie de o reformare. Ei bine, meschinăria dovedită de unii dintre ei, în frunte cu I.P.F. Patriarhul Daniel, chiar în faţa unei tragedii de asemenea proporţii, face proba faptului că reforma nu este numai necesară, ci este chiar urgentă.

Dar majoritare nu au fost acest gen de reacţii. Ceea ce cei mai mulţi au arătat în aceste zile, indiferent ce ar spune cultivatorii complexului naţional de inferioritate, a fost umanitate şi solidaritate. Fie prin cozile de la centrele de colectare a sângelui, fie prin strângerile de fonduri sau prin constituirea de grupuri de suport pentru victime, fie prin eforturile lor aproape supraomeneşti ca medici, personal medical şi pompieri, îngreunate de obişnuita ineficienţă şi incompetenţă a autorităţilor şi a actualilor politiceni, fie prin diferite alte forme de expresie a solidarităţii, cum sunt menţinerea altarului de lumânări de la intrarea în incinta fostei fabrici Pionierul sau participarea la marşurile către acest loc. Şi, din nou, au existat eroi, oameni precum Adrian Rugină şi Claudiu Petre, care scăpaţi iniţial din dezastru, şi-au dat viaţa salvându-i pe alţii.

Apoi a început revoluţia. Mă rog, mini-revoluţia sau, de fapt, un nou episod într-o revoluţie care a debutat, în realitate, în ianuarie 2012, a continuat în septembrie-decembrie 2013, apoi în noiembrie 2014. Şi la capătul căreia România va trebui să aibă alţi politicieni şi o democraţie făcută din forme cu fond, nu fără, un proiect de ţară pe termen lung şi, mai ales, în care corupţia să nu mai ucidă.

Duminică, 1 noiembrie, a fost mai întâi un marş tăcut, comemorativ, de la Piaţa Universităţii la Piaţa Bucur, unde se află fabrica Pionierul şi Clubul Colectiv. Iar marţi, 3 noiembrie, 30 de mii de oameni furioşi au pornit în marş de la Piaţa Universităţii către sediile Guvernului, Ministerului de Interne, Primăriei Sectorului 4 Bucureşti şi, la urmă, până la locul dezastrului, cerând demisii. Unii au ajuns şi la Patriarhie. Cincisprezece kilometri. Alte mii de oameni au ieşit în oraşele din ţară, inclusiv în unele unde aproape niciodată nu au avut loc proteste, şi în diaspora, ajungându-se în total undeva la cincizeci de mii şi, de data asta, fără să fie vorba prin provincie de organizaţii de partid, ca în 2012.

Miercuri, 4 noiembrie, dimineaţa, Victor Ponta a depus mandatul guvernului. A înţeles că are de-a face cu cea mai amplă mişcare socială încă de la finalul anilor '90, că, dacă mai stă, întinde coarda prea mult şi aceasta va plezni. Mai puţin capabil să înţeleagă situaţia, primarul Piedone demisionează după ce preşedintele PSD, Liviu Dragnea, întreabă retoric "Oare de câţi lideri europeni este nevoie să demisioneze, ca să demisioneze şi primarul Piedone?"

Seara, însă, în Piaţa Universităţii sunt 35 de mii de demonstranţi indignaţi. Cu cei din ţară, din Republica Moldova şi din diaspora numărul creşte la cel puţin 60 de mii. Căderea guvernului nu mulţumeşte. Oamenii vor altă clasă politică, sunt scârbiţi şi dezamăgiţi de toate partidele. Mass media cu simpatii mai deschise sau mai camuflate PNL-iste încearcă să acrediteze ideea că ţinta protestelor ar fi alegerile anticipate. Dar oamenii nu vor asta, nu vor rotaţia cadrelor între aceleaşi nume care fac eşicherul politic românesc de un sfert de secol. Vor şanse reale pentru partidele noi, iar până la alegerile la termen, încă un an, un guvern tehnocrat depolitizat.

Joi, 5 noiembrie, şi vineri, 6 noiembrie, sunt două zile mai ciudate. Se încearcă infiltrări, unele grupuri de aşa-zişi ultraşi provoacă mici dezordini. Asociaţia 21 Decembrie, cu ajutorul Naşul TV, instalează vineri o scenă, dar aceasta este prost primită de public. Suspiciunile cauzate de aspectul profesionist al scenei sunt dublate de reacţiile de respingere provocate de câteva vorbe neinspirate rostite de pe aceasta. După ce turbulenţii de care aminteam smulg şi fură cablurile, scena trebuie demontată. În spatele acestor fapte se află, se pare, aceleaşi personaje cu contacte lucrative în UNPR, care au stat şi în spatele violenţelor din 15-16 şi 19 ianuarie 2012.

Pe de altă parte, preşedintele Klaus Iohannis încearcă să se urce pe val. Anunţă că, în cadrul consultărilor pentru desemnarea unui nou prim ministru, nu va chema doar partidele parlamentare, cum cere Constituţia, ci şi societatea civilă organizată şi reprezentanţi ai Pieţei Universităţii. O adresă de email este pusă la dispoziţie pentru solicitări. Pe măsură însă ce trece timpul, se vede că este vorba de o manevră murdară, Piaţa Universităţii neavând cum să aleagă reprezentanţi în timp atât de scurt, provincia şi diaspora fiind complet ignorate, iar cei convocaţi fiind de fapt selectaţi de aparatul Preşedinţiei. Mai mulţi dintre invitaţi, indiferent dacă iniţial doriseră să meargă sau nu, refuză. În cele din urmă, la Palatul Cotroceni ajung câteva dintre ONG-urile abonate la astfel de întâlniri şi doar doi activişti cu un background urcând până la protestele din 2013. Unul dintre ei cel mai probabil din naivitate, celălalt... nu comentez pentru moment. Ulterior, preşedintele anunţă ceea ce trebuia să anunţe de la bun început, fără teatrul aşa-ziselor consultări: că va veni în Piaţa Universităţii să vorbească direct cu demonstranţii.

Prin mesajul Regelui Mihai I către demonstranţi şi prin prezenţa Principesei Moştenitoare Margareta la Clubul Colectiv, Casa Regală a României procedează mult mai corect.

Sâmbătă, 7 noiembrie, în timp ce câteva mii de protestatari blochează din nou Piaţa Universităţii, consfătuirea unui mic grup de activişti se tranformă ad hoc în primul forum perfect liber, fără balcoane sau scene unde numai unii au acces, ca în 1990, şi fără decizii comunicate pur şi simplu printr-o pagină de Facebook ori întâlniri la care nu pot asista mai mult de câteva zeci de oameni (numite plenare, apoi forumuri), ca în 2013. Este un moment istoric ratat cu brio de majoritatea televiziunilor, dar filmat în mare parte de Sergiu Brega (Curaj TV), filmare pe care o adaug mai jos. Forumul este repetat tot pe carosabil, în mijlocul Pieţei, duminică, 8 noiembrie. În aceeaşi seară, Klaus Iohannis debarcă, scurt, în Piaţa Universităţii, unde i se transmite că oamenii nu vor alegeri anticipate, că doresc un guvern tehnocrat şi eliminarea barierelor din legea electorală pentru partidele plecate acum de la firul ierbii, pe baza noilor iniţiative, multe ale unora dintre participanţii la proteste.

Începând de luni, 9 noiembrie, în Piaţa Universităţii mai vin câteva sute de oameni şi nu se mai blochează carosabilul. Mişcarea de protest se apropie de sfârşit. Deocamdată. Marţi, 10 noiembrie, preşedintele îl desemnează ca prim ministru pe Dacian Cioloş, neafiliat politic, fost ministru al agriculturii şi fost comisar european pentru agricultură, nici el lipsit de semne de întrebare, care promite să formeze primul guvern pur tehnocrat de la restabilirea unui regim democratic în urma revoluţiei anticomuniste din 1989-1990. Niciun partid nu se mai află, formal, la putere.