joi, 5 august 2021

Dacii şi romanii - războiul uitat de acum 2050 de ani

Columna lui Traian - Wikipedia

Luptători daci, Columna lui Traian

           Cu toţii am învăţat la şcoală sau, cel puţin, am auzit în mitologia naţională românească despre cum poporul român s-a născut din amestecul dacilor cu romanii, după ce aceştia din urmă, conduşi de destoinicul împărat Traian, i-au învins pe primii după o serie de războaie sângeroase, al căror erou a fost marele rege Decebal. Istoria războaielor daco-romane din anii 85-89, respectiv 101-106 (tradiţional în acest interval vorbidu-se de două războaie separate, însă cu menţiunea că tratatul de pace din anul 102 a fost mai degrabă un armistiţiu), are toate caracteristicile epice şi posteritatea perfectă în scrierile istoriografilor antici şi medievali pentru a se constitui într-un mit al etnogenezei. De-a lungul timpului, în funcţie şi de interesele politice ale momentului, accentul a căzut când pe romani, când pe daci, şi unii şi ceilalţi idealizaţi peste măsură.

            Faţă de realitatea istorică, acest mit al etnogenezei româneşti este însă varianta mult simplificată. Deşi cucerirea Daciei, al cărei teritoriu corespunde în linii mari cu teritoriul pe care s-a stabilizat etnosul românesc, a jucat un rol important în formarea poporului român, în realitate vorbim de un proces care a cuprins întregul bazin al Dunării de Jos, atât la nord, cât şi la sud de marele fluviu, care a durat vreo şase sute de ani, de la expansiunea Imperiului Roman până pe malul sudic al Dunării inferioare până la prăbuşirea aceleiaşi graniţe a Imperiului Roman de Răsărit, încă latinofon la acel moment, şi care a inclus nu doar pe daci şi pe acei colonişti de diferite origini pe care îi numim generic romani, ci şi diferite alte grupuri etnice prezente sau ajunse în zonă şi înainte şi după cucerirea romană.

            Oricum, au existat momente în istoria recentă de adevărat delir etno-naţionalist avându-i ca protagonişti pe daci şi pe romani. Un astfel de moment s-a consumat în anul 1980, când dictatorul Nicolae Ceauşescu, a cărui propagandă îi înlocuise deja drept predecesori veneraţi pe revoluţionarii socialişti şi pe cominternişti cu voievozii Evului Mediu, a decis să sărbătorească împlinirea a exact două mii cincizeci de ani de la crearea „primului stat dac centralizat şi independent al lui Burebista”. Momentului i-au fost dedicate o carte publicată în 1978, diferite restaurări, unele de o calitate îndoielnică, motiv pentru care sunt în curs de refacere astăzi, în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, o serie de spectacole omagiale, precum şi una din acele supraproducţii cinematografice istorice realizate cu ajutorul armatei, filmul „Burebista”[1].

            Este evident însă că nu a existat un „stat dac centralizat şi independent”, adică un soi de Republica Socialistă România a antichităţii cu un conducător, Burebista, prototip al „cârmaciului” „Epocii de Aur” comuniste. Care, eventual, ca în filmul pe care-l aminteam, să fi abolit sclavia cu mai bine de o mie de ani înainte ca cineva, oricine, doar să se întrebe cu privire la legitimitatea acestei instituţii. Ceea ce Burebista a creat- nu singur, ci împreună cu marele preot Deceneu- a fost mai degrabă un imperiu barbar, compus din triburi şi uniuni de triburi ce se autoguvernau, nu foarte diferit de alte creaţii similare ale antichităţii europene, precum uniunile conduse de un Vercingetorix, de un Arminius sau de un Attila, având în plus faţă de acestea un anumit accent instituţional şi juridic preluat de la regatele elenistice ale Orientului Apropiat (inclusiv titlul de „rege al regilor”, de provenienţă persană ahemenidă şi perpetuat de regii elenistici, cu care Burebista este menţionat în decretul dedicat lui Acornion de la Dionysopolis/Balcic[2]).

Mai trebuie spus că, pentru a putea plasa fastuoasa aniversare în anul 1980, regimul Ceauşescu a decis arbitrar că domnia lui Burebista a început în anul 70 î.Ch. În felul ăsta, printr-o mişcare rapidă de condei, au fost pur şi simplu şterşi primii doisprezece ani din domnia de treizeci şi opt de ani a regelui dac (sau poate chiar mai mulţi). Asta deşi Iordanes, în „Gothica”, ne dă indicii temeinice că în anul 82 î.Ch. Burebista îi succedase deja tatălui său la conducerea unuia din regatele dacice despre care vom vorbi mai jos[3] (cu privire la tatăl lui Burebista, de asemenea rege, care a domnit în capitala iniţială Argedava, existând o succintă menţiune în decretul de la Dionysopolis, citat mai sus[4]).

Întâmplarea face însă ca anul acesta, 2021, şi anul viitor, 2022, chiar să se împlinească exact două mii cincizeci de ani de la o serie de evenimente care au marcat o etapă importantă a coliziunii dintre civilizaţiile dacă şi romană şi ale căror consecinţe pe termen lung au reverberat şi în viitoarea cucerire a Daciei de către Traian şi în formarea poporului şi a limbii române. Şi care, de altfel, au şi ele doza lor de dramatism, deloc de neglijat. Vorbim de fapt de ceea ce, când punem faptele cap la cap, constituie un prim război daco-roman (care, ca şi conflagraţiile din vremea lui Decebal, nu i-a avut drept protagonişti doar pe daci şi pe romani, ci şi pe aliaţii unora sau celorlalţi).

*

* *

 ULTIMA ORA/ Reincep războaiele daco-romane

"Daci" şi "romani" moderni, scenă de reenacment

            Desigur, mai întâi trebuie să privim contextul în care s-au produs evenimentele din anii 29-28 î.Ch. şi istoria care a dus către această încleştare, iar pentru a face asta ne vom întoarce puţin către epoca lui Burebista, încheiată cu numai cincisprezece mai devreme. Astfel că mulţi dintre protagoniştii evenimentelor au fost, cel mai probabil, veterani ai campaniilor de cucerire ale lui Burebista, de partea dacică, şi foşti combatanţi ai războaielor civile de la finalul Republicii, de partea romană.

            Este adevărat că, dacă alte regate sau imperii similare ale barbarilor s-au dizolvat  la moartea fondatorului lor, regatul întemeiat de Burebista a continuat, într-o formă diminuată teritorial, timp de aproape două secole, până la cucerirea romană căreia îi va opune rezistenţa sa eroică regele Decebal. Probabil la asta a contribuit faptul că primii succesori ai lui Burebista erau mari preoţi, lideri spirituali ai unui ordin religios, ktistaii[5], foarte similar druizilor de la celţi, ba chiar primul, Deceneu, era venerat, potrivit lui Strabon, ca un zeu sau profet, formând de fapt un adevărat duumvirat cu regele fondator[6]. Aceşti lideri spirituali, pe lângă calitatea lor de regi ai regatului nuclear al fostului imperiu al lui Burebista, aveau foarte probabil o autoritate mistică asupra tuturor geto-dacilor sau, cel puţin, a majorităţii triburilor.

            Un alt motiv potenţial al perpetuării moştenirii politice a lui Burebista a fost că aceasta nu a venit pe un teren gol. Chiar dacă menţiunile scrise despre istoria politică a dacilor şi geţilor în perioadele anterioare sunt sporadice şi fragmentare, uneori extrem de vagi (cum e menţionarea regelui Rubobostes, care a domnit probabil în Podişul Transilvaniei, despre care ni se transmite că sub domnia lui „puterea dacilor a crescut”[7]), arheologia şi ştiinţele sale conexe ne oferă suficiente indicii privind faptul că procesul de unificare a celor cincisprezece triburi amintite de Claudiu Ptolemeu în „Geografia” sa ca populând Dacia de la nord de Dunăre, din care treisprezece dacice şi două celtice, la care se mai pot adăuga un număr de triburi dacice, sarmatice şi germanice atestate de alte surse[8], începuse deja în jurul anului 200 î.Ch.

Astfel, pe lângă alte mutaţii specifice secolului al II-lea î.Ch., cum ar fi proliferarea aşezărilor de tip dava, caracteristice fazei clasice a civilizaţiei dacice, o analiză a emisiunilor monetare ale dacilor nord-dunăreni a arătat că, în jurul anului 150 î.Ch., numărul de centre care emiteau monedă de argint copiată după drahmele macedonene, în forme stilizate, scăzuse undeva la patru, semn al unor concentrări de putere politică[9]. Dacă corelăm cu informaţia lui Strabon privind fragmentarea regiunii nord-dunărene a imperiului lui Burebista, la moartea acestuia, în patru, iar în următorii cincisprezece ani în cinci regate distincte, putem conchide că e vorba cam de aceleaşi entităţi şi inainte, şi după domnia marelui rege (deşi tot Strabon ne asigură de volatilitatea acestor construcţii politice[10]).

Dacii şi romanii s-au întâlnit prima dată pe un câmp de bătălie în anii 106-105 î.Ch., în Macedonia, unde, coalizaţi cu celţii scordisci şi cu bastarnii germanici, atacaseră relativ recenta provincie romană (143 î.Ch.). Următoarele confruntări, ale geţilor sud-dunăreni şi din Bugeacul de azi cu romanii, au avut loc în contextul războaielor dintre Republica Romană şi Mithridates al VI-lea Eupator, supranumit şi cel Mare, regele Pontului, cunoscute şi ca războaiele mithridatice[11].

Lider al rezistenţei lumii elenistice în faţa expansiunii romane, Mithridates era de fapt de origine persană, fiind urmaşul direct al satrapului din satrapia Imperiului Ahemenid care avea să devină regatul Pontului, teritoriu întins de-a lungul coastei Mării Negre, din Georgia până în nordul Turciei. Strămoşul lui Mithridates reuşise să-şi păstreze satrapia şi sub autoritatea lui Alexandru cel Mare, iar în urma destrămării Imperiului Macedonean devenise suveranul unui regat independent. Mithridates cel Mare, intrat în istorie şi pentru ceea ce s-a numit, după numele său, mithridatizare (inocularea unor doze mici din diversele otrăvuri cunoscute pentru a dezvolta o toleranţă care să permită supravieţuirea în cazul tentativelor de omor prin otrăvire),  a constituit în jurul Mării Negre o largă coaliţie antiromană, iar începutul domniei lui Burebista coincide cu finalul primului conflict din seria războaielor mithridatice[12].

În anii 72-71 î.Ch., pe fondul unui al treilea război mithridatic, două armate romane mărşăluiau prin Balcani. Prin teritoriile tracilor a avansat armata lui Marcus Terentius Licinius Varro Lucullus, care a înfrânt acele triburi aliate cu Mithridates, dintre care unii, precum bessii, opuneau de multă vreme Romei o rezistenţă îndârjită. Gardieni ai vechiului sanctuar al zeului celest Zbelthurdos, bessii exercitaseră chiar o hegemonie asupra tracilor sudici după prăbuşirea regatului celtic de la Tyllis (212 î.Ch.), iar capitala lor, Bessapara, devenise unul din oraşele importante ale Traciei. Lucullus Varro nu se va opri însă după această victorie, ci avea să treacă prin coloniile greceşti de la Marea Neagră, pe care le obliga să recunoască autoritatea Romei, continuând apoi de-a lungul coastei către Regatul Bosporului (Crimeea de azi), unde Mithridates întronase pe unul din fiii săi, precum şi către însuşi Regatul Pontului[13].

Împotriva dardanilor, important trib illir de la vest de râul Struma (trac după unii autori, dar mai sigur illir), a acţionat o a doua armată romană, cea condusă de Caius Scribonius Curio. Aceasta şi-a continuat avansul prin teritoriul illiric până la Dunăre, însă nu a mai traversat fluviul, ne spune istoricul antic Florus, din cauza desimii şi întunecimii codrilor care se vedeau pe celălalt mal. Într-adevăr, romanii nu erau neapărat încântaţi să lupte în medii împădurite, în care le putea fi mai greu să-şi desfăşoare formaţiunile ordonate în care stătea de fapt cheia succesului lor militar. Dar în şi mai mare măsură evitau stepa, care, chiar dacă deschisă, era mult mai greu de controlat, mai ales în faţa triburilor mobile şi rapide de călăreţi; ori în marşul său spre Regatul Pontului Lucullus Varro s-a avântat exact în regiunile de stepă din nordul Mării Negre. Cel mai probabil, Curio şi-a oprit avansul la Dunăre pentru că triburile de dincolo de fluviu stătuseră departe de conflictul cu Mithridates, dar şi, foarte probabil, pentru că ceva important se petrecea pe malul celălalt, pentru că exista acolo o putere care nu existase anterior şi care era mai bine să nu fie provocată. La acel moment, acţiunea de unificare şi de consolidare militară a lui Burebista era deja în curs.

Prima acţiune militară majoră în care majoritatea istoricilor, inclusiv marele clasic al studiilor despre civilizaţia romană Theodor Mommsen, intuieşte implicarea lui Burebista, are loc după alţi zece ani, când Mithridates fusese în fine anihilat de romani (63 î.Ch.), dar coloniile greceşti din nord-vestul Mării Negre îşi puneau problema emancipării de sub dominaţia Romei. Pentru a putea însă înfrunta marea putere a antichităţii, liderii răscoalei coloniilor greceşti apelaseră la aliaţi tradiţionali din nordul Dunării, iar momentul ales a fost o inspecţie a proconsulului Macedoniei, Caius Antonius Hybrida, în iarna anului 61 î.Ch. O armată geto-bastarnă năvăleşte în susţinerea revoltei grecilor, Hybrida se angajează în bătălie cu această armată nu departe de Histria, dar este înfrânt dezastruos, el însuşi ucis, soldaţii masacraţi şi stindardele romane capturate de daci[14]. Izvoarele existente despre aceste evenimente nu-l numesc direct pe Burebista, dar în anii imediat următori se poate observa că acţiunea unificatoare a regelui din Argedava se face simţită tot mai clar şi la sud de Dunăre.

Însă un prim război daco-roman în toată puterea cuvântului se prefigurează de-abia după ce, în anul 48 î.Ch., regele Burebista, prin ambasadorul său, grecul Acornion, se implică în războiul civil ce-i opune pe cei doi membri supravieţuitori ai primului triumvirat care guvernase timp de mai mulţi ani Republica Romană. Acornion îi oferă aşadar lui Cnaeus Pompeius, cuceritorul Pontului şi al Orientului Apropiat, sprijinul militar al armatei de două sute de mii de oameni de care dispunea Burebista împotriva lui Caius Iulius Caesar, cuceritorul Galliei, pentru ca în schimb un Pompei devenit lider incontestabil al Republicii Romane să garanteze graniţele şi independenţa regatului lui Burebista (adică practic oprirea oricărei expansiuni romane în Balcani, căci de pe la anul 55 î.Ch. tot ce nu fusese anexat de romani în această regiune intrase sub autoritarea „regelui regilor din Tracia”, inclusiv populaţii şi teritorii care anterior consimţiseră de voie sau impus un statut clientelar faţă de Roma). Potrivit decretului din Dionysopolis, amintit anterior, Pompei a acceptat oferta şi acordul de alianţă mediat de Acornion a fost perfectat[15].

Din păcate, ulterior acestui moment, Pompei s-a lăsat convins să-şi angajeze trupele într-o confruntare directă cu armata lui Caesar în bătălia de la Pharsalos, inainte ca Burebista să aibă timp să-şi adune şi să-şi trimită spre sud armata, şi a fost învins decisiv. Părăsit de grosul militarilor supravieţuitori, grăbiţi să accepte amnistia oferită de Caesar,  Pompei s-a refugiat în Egipt, creând astfel fără voia lui premisele întâlnirii istorice dintre Caesar şi Cleopatra. Prin urmare, alianţa dintre Burebista şi Pompei nu s-a mai fructificat, dar a spulberat orice şansă de pace durabilă dintre o Romă guvernată de Caesar şi imperiul barbar al lui Burebista.

De fapt, învingător deplin în războiul civil, Caesar se întorcea la Roma în calitate de conducător absolut în anul 46 î.Ch. şi începea imediat pregătirile pentru războiul dacic, concentrând tot mai multe trupe şi resurse în Illyricum[16]. Foarte probabil, dacii lui Burebista îşi făceau şi ei propriile pregătiri, despre care nu ştim foarte multe; oricum potrivit lui Strabon şi Jordanes, regatul lui Burebista constituia deja o formidabilă maşină de război.

Marea confruntare dintre titani nu era însă destinată să aibă loc. La 15 martie 44 î.Ch., după ignorarea tuturor semnelor prevestitoare, Caesar era atacat în incinta curiei de un grup masiv de senatori, condus de Cassius şi de propriul său fiu adoptiv, Marcus Iunius Brutus, şi asasinat cu patruzeci de lovituri de pumnal. Conspiratorii nu reuşeau însă şi lovitura de stat; în faţa furiei plebei, Caesar fiind foarte popular printre oamenii de rând, fiind obligaţi să fugă din Roma şi să-şi încropească o armată care, în anul următor, avea să fie zdrobită de Marcus Antonius, comandantul militar favorit al lui Caesar şi unul din succesorii săi politici.

La numai câteva luni, probabil şi ca efect al faptului că invazia lui Caesar urma să nu mai aibă loc, Burebista era şi el asasinat, de o „răscoală” spune Strabon, dar mai probabil tot de o conspiraţie din interiorul cercului puterii, după aproximativ treizeci şi opt de ani de domnie absolut excepţională. Spre deosebire de cazul rivalului său roman, la Burebista nu ştim cu certitudine numele şi motivele asasinilor.[17]

*

* *

 akg-images -

  Războinici germanici, Columna lui Traian

            În acest punct, istoricii au manifestat o tendinţă de a sări direct la războaiele dintre Traian şi Decebal, de a vedea în ele confruntarea amânată dintre Caesar şi Burebista. Cei care am făcut şcoală în anii ’80 ne amintim cum ne explicau manualele de istorie că, pe fondul dezvoltării petrecute în aproape două secole, chiar dacă Dacia lui Decebal era mai mică decât cea a lui Burebista şi Roma lui Traian mai întinsă şi mai puternică decât cea a lui Caesar, confruntarea dintre cele două civilizaţii va fi fost la fel de intensă şi de amplă cum ar fi fost dacă lupta s-ar fi dus între armatele celor doi mari cuceritori.

Realitatea, şi tocmai de aceea acest articol se referă la un „război uitat”, este că prima confruntare militară majoră dintre civilizaţiile dacică şi romană a fost amânată pentru mult mai puţin timp. Războiul daco-roman evitat în anul 44 î.Ch. în urma asasinării celor doi conducători rivali, Caesar şi Burebista, se declanşează cincisprezece ani mai târziu, în anul 29 î.Ch. Nu va fi un război al titanilor, dar va fi totuşi o conflagraţie majoră prin desfăşurare şi prin consecinţe.

De partea romană, principalii protagonişti ai evenimentelor sunt nepotul, moştenitorul şi continuatorul lui Caesar, primul împărat, Octavianus Augustus, împreună cu doi dintre generalii săi: Marcus Licinius Crassus, supranumit uneori cel Tânăr, nepotul bogatului Marcus Licinius Crassus, represor al răscoalei sclavilor conduşi de Spartacus şi cel de-al treilea membru al primului triumvirat, alături de Caesar şi de Pompei, precum şi Cnaeus Cornelius Lentulus Augur (cca 54 î.Ch.-25 d.Ch.).

De partea dacică, istoria consemnează numele mai multor regi urmaşi ai lui Burebista, doi nord-dunăreni, care sunt şi cei mai puternici, Cotiso şi Dicomes, precum şi trei sud-dunăreni, Roles (sau Rholes), Dapyx şi Zyraxes. De asemenea, un rol important în conflict îl joacă bastarnii, neamul germanic stabilit pe Prut, care din inamic al dacilor in vremea regelui Oroles[18], prin secolul al II-lea î.Ch., devenise un aliat constant (şi foarte probabil chiar cooptat ca parte a imperiului lui Burebista). În conflictul din anii 29-28 î.Ch. aceştia sunt conduşi de regele Deldo sau Deldon[19].

*

* *

relief carving of naval battle of Actium, 31 BC, where Octavian defeated Marc Antony & Cleopatra's vessels. | Battle of actium, Carving, Statue

Basorelief reprezentând o scenă din bătălia de la Actium (31 î.Ch.)

Cotiso şi Dicomes se fac însă remarcaţi în anii premergători conflictului de acum exact două mii cincizeci de ani. Astfel, Cotiso este unul dintre domnitorii celor patru, apoi cinci regate în care, în primii cincisprezece ani după moartea lui Burebista, s-a împărţit domeniul nord-dunărean al acestuia. Locul cetăţii de scaun a lui Cotiso pare să fi fost în Banatul de mai târziu. Oricum, el controla partea de sud-vest a Daciei, ceea ce făcea regatul său aproape vecin cu posesiunile romane din Illyricum.

Istoria romană l-a consemnat pe Cotiso ca fiind un rege puternic, suficient de important ca Roma să antameze negocieri cu acesta în vederea unei alianţe. Potrivit anumitor surse, suspectate însă de unii istorici că ar reprezenta propaganda ostilă a taberei lui Marc Antoniu, s-ar fi negociat inclusiv o căsătorie între regele dac şi Iulia, fiica lui Octavianus Augustus (care va deveni în anii următori faimoasă pentru indiscreţiile ei de copil de bani gata şi care va fi exilată de tatăl său din această pricină, fără a mai fi vreodată iertată; pare-se că în legătură cu aceste indiscreţii este şi motivul obscur al exilării la Tomis a marelui poet latin Ovidius Publius Naso), ca şi între viitorul împărat roman şi fiica regelui dac[20] (însă puţin probabil, având în vedere legătura puternică dintre Octavianus Augustus şi nu mai puţin redutabila sa soţie, Livia Drusilla).

Oricum, inainte ca toate aceste fapte ale Iuliei să se petreacă, negocierile dintre Cotiso şi Octavianus Augustus intră în impas şi căsătoria proiectată nu se mai realizează. Posibil să fi contat şi diferenţa de vârstă, dar şi eventuala existenţă şi a unor alte soţii ale lui Cotiso (potrivit istoricilor antici, poligamia nu era străină aristocraţilor traci).

Chiar şi în eventualitatea ca subiectul căsătoriei să fi fost inventat de Marc Antoniu şi de propagandiştii săi, măcar şi ca o compensare a acuzelor ce-i erau aduse acestuia pentru relaţia cu Cleopatra, este cert că Octavianus Augustus şi Cotiso au purtat negocieri, posibil chiar să se fi întâlnit direct la un moment dat în Illyricum[21], şi că aceste negocieri au intrat în impas când viitorul împărat al Romei a găsit cererile interlocutorului său dac drept inacceptabile.

La rândul său, Marc Antoniu ar fi căutat şi el alianţa acestui rege dac, ale cărui forţe stârneau la Roma aceleaşi temeri pe care le stârniseră nu demult raidurile războinicilor lui Burebista în Macedonia şi Illyricum. Pare-se cu ceva mai mult succes; probabil că fostul general al lui Caesar, spre deosebire de nepotul lui Caesar, nu găsise inacceptabile cererile lui Cotiso. Cum insă Marc Antoniu pierde noul război civil,  Roma rămâne sub controlul lui Octavianus Augustus, iar Cotiso devine un duşman agresiv, atacând teritoriile romane în fiecare iarnă în care Dunărea îngheţa şi se transforma într-un pod natural.[22]

Alături de Cotiso, Dicomes a fost unul dintre cei mai importanţi regi care domneau în Dacia la cincisprezece ani de la moartea lui Burebista. De fapt, Dicomes, în care unii istorici văd un frate sau, oricum, o rudă apropiată a lui Burebista, este menţionat pentru prima dată de izvoarele antice la treisprezece ani de la moartea marelui rege unificator, în legătură cu un eveniment crucial pentru istoria universală: bătălia de la Actium[23].

Aşa cum am precizat când am amintit de asasinarea lui Caesar la Idele lui Marte, 15 martie 44 î.Ch., atentatul reuşise, dar nu şi lovitura de stat plănuită de conspiratorii conduşi de Cassius şi de Brutus. În vidul de putere se vor impune moştenitorii politici ai lui Caesar, în primul rând generalul său favorit, Marc Antoniu, şi tânărul, dar vicleanul şi extrem de inteligentul său nepot, Octavianus, care într-o zi va fi supranumit Augustus. Aceştia vor constitui un al doilea triumvirat, împreună cu un alt bogătaş al Romei, Lepidus.

Noul triumvirat a urmat un destin curios de asemănător primului triumvirat, cel dintre Caesar, Pompei şi Crassus, bunicul generalului din războiul de acum două mii cincizeci de ani. Mai întâi moare triumvirul putred de bogat, Crassus, respectiv Lepidus, iar apoi între triumvirii rămaşi se declanşează războiul civil. În cazul celui de-al doilea triumvirat, declanşarea războiului civil este catalizată şi de relaţia dintre Marc Antoniu şi fosta amantă a comandantului său defunct, Cleopatra, regina Egiptului.

Marc Antoniu are doi copii cu Cleopatra, care însă îl menţine în postura de moştenitor al său pe Cezarion, fiul conceput cu Caesar (care, prin această filiaţie, spera ea că va putea într-o zi revendica şi controlul Romei şi al provinciilor acesteia). Mai mult decât atât, Marc Antoniu ajunge să fie influenţat de Cleopatra mult mai mult decât fusese vreodată Caesar, până în punctul în care transferă cu de la el putere Egiptului o serie de teritorii romane din Orientul Mijlociu şi Asia Mică; chiar dacă transferul nu se consumă efectiv, este un gest pe care Roma nu-l poate tolera şi care-i oferă lui Octavianus ocazia perfectă de a-şi elimina fostul partener şi de a acapara puterea absolută.[24]

Confruntarea decisivă dintre foştii triumviri are loc din nou în Balcani. În 48 Î.Ch., Caesar şi Pompei se luptaseră la Pharsalos, în Macedonia. Pompei avea la acel moment o alianţă cu Burebista, dar se angajase în bătălie înainte de sosirea dacilor şi suferise o înfrângere dezastruoasă. În 31 î.Ch., la Actium, în Grecia, se întâlnesc forţele lui Octavianus şi cele ale lui Marc Antoniu şi ale Cleopatrei. Actium este pe malul mării, astfel că bătălia are loc şi pe mare, şi pe uscat. Duplicând alianţa dintre Burebista şi Pompei, Marc Antoniu are o alianţă cu Dicomes, regele geto-dacilor dintre Carpaţi şi Nistru, adică din Moldova de mai târziu, posibil şi Muntenia răsăriteană. Motivaţia regelui dac este probabil aceeaşi cu cea a predecesorului său: dintre cei doi competitori la putere politică în Roma, unul este mai dispus să garanteze independenţa şi integritatea teritorială a spaţiului dacic, în timp ce celălalt este mai ambiţios şi mai dedicat unei politici de cucerire.

Evenimentele comportă însă şi diferenţe. Spre deosebire de Pharsalos, armata dacă are timp să ajungă şi participă efectiv la bătălia de la Actium. Nu este însă vorba de o armată de două sute de mii de oameni, după cum estimează Strabon numărul ostaşilor de care dispunea  la nevoie Burebista, ci de un număr de patruzeci de mii de războinici daci[25]. Este totuşi un număr mare, iar regatul lui Dicomes era doar o fracţie din imperiul barbar al lui Burebista.

Aceştia luptă pe uscat, însă soarta bătăliei de la Actium va fi decisă pe mare. În plină luptă, într-un moment în care nu exista un învingător clar, corabia pe care se afla Cleopatra şi corăbiile din escorta acesteia îndeplinesc o manevră care le face să pară că părăsesc locul bătăliei. Panicat de aparenta retragere a Cleopatrei, Marc Antoniu îşi abandonează propria corabie şi armata şi fuge până la corabia reginei Egiptului. În rândurile trupelor sale se instalează degringolada, de care profită Octavianus pentru a obţine o victorie totală.[26] Fără a fi învinşi decisiv, deşi au suferit pierderi importante şi numeroşii prizonieri au fost apoi puşi să lupte în arenele de gladiatori, dacii lui Dicomes, menţionaţi de izvoarele antice drept unii dintre puţinii aliaţi care nu l-au abandonat pe Marc Antoniu în faţa înfrângerii iminente, se întorc acasă[27].

Cine erau aşadar Cotiso şi Dicomes? Aşa cum am mai menţionat, regatele lor corespund unora din cele patru centre de putere, care băteau monedă proprie, existente în Dacia înainte de unificarea lui Burebista. De asemenea, regatele lor sunt două dintre cele patru, apoi cinci state în care, potrivit lui Strabon, se fragmentează Dacia după moartea „regelui regilor din Tracia”. Prin urmare, cel mai probabil, cele patru entităţi, cele două de dinainte şi cele două de după domnia lui Burebista erau, de fapt, unele şi aceleaşi.

Cum, aşa cum am arătat, unificarea lui Burebista nu a însemnat crearea unui stat centralizat, după cum băteau câmpii istoricii de casă ai lui Ceauşescu, triburile şi uniunile de triburi şi-au păstrat structura şi căpeteniile tradiţionale. Prin urmare, Cotiso şi Dicomes erau, cel mai probabil, exponenţi ai familiilor regale din regiunile lor. De asemenea, sunt mari şanse ca cei doi să fi domnit ca suverani regionali şi sub autoritatea lui Burebista, ba poate chiar să fi făcut parte din conjuraţia împotriva acestuia în anul 44 î.Ch. Nu putem decât specula în lipsa unor informaţii concrete.

Ceea ce este însă clar e că, după victoria de la Actium, Octavianus, în curs de a deveni şi Augustus, îi urmărea pe Marc Antoniu şi pe Cleopatra în Egipt, care, după sinuciderea celor doi şi după uciderea lui Cezarion din ordinul rudei sale, devenea provincie romană. Întors la Roma, Octavianus întemeia o monarhie printr-un cumul de funcţii republicane, investite însă pe viaţă şi nu cu mandat limitat în timp, cum fuseseră până atunci, precum şi ereditar. Republica Romană făcea astfel loc Imperiului Roman, aflat în prima sa formă, cea a principatului (de la titlul de Princeps Consuli, primul dintre consulii care exercitau şefia statului, din care în Evul Mediu a fost derivat cuvântul „principe, prinţ” şi care, în acea epocă, era mai important decât termenul de imperator -„împărat”-, adică comandant suprem al armatei).

*

* *

marea enciclopedie a geto dacilor: CINE A INLATURAT SCENA MORTII LUI DECEBAI DE PE COLUMNA LUI TRAIAN

Capete de daci ca trofee de război, Columna lui Traian

Nu cunoaştem toate elementele care au dus la declanşarea războiului daco-roman în anul 29 î.Ch., dar cert este că, atunci când izbucnesc revolte ale unor triburi de traci sudici- serdii din zona Sofiei de azi (Serdica din antichitate) în primul rând- împotriva hegemoniei romane, reinstituită în zonă după disoluţia imperiului lui Burebista, dacii trec Dunărea în sprijinul răsculaţilor. Cotiso intervine direct de partea serdilor, în timp ce coaliţia daco-bastarnă comandată de Dicomes şi de Deldon atacă o serie de triburi de traci sudici ai căror conducători adoptaseră o politică proromană, precum corallii și dantheletii[28].

Intervenţia celor trei regi, dispunând de armate redutabile moştenite de la maşina de război a lui Burebista, pe care niciunul nu ezitase să le folosească deja în raidurile peste Dunăre sau la Actium, ameninţă cu eliminarea din nou a influenţei romane din spaţiul tracic, ceea ce determină Roma să reacţioneze de la cel mai înalt nivel, chiar dacă romanii nu fuseseră în mod direct atacaţi decât în zona în care acţiona Cotiso. Octavianus Augustus personal se instalează cu toată curtea sa la Corint, în Grecia, pentru ca de acolo să coordoneze războiul împotriva dacilor şi a bastarnilor. De asemenea, el ordonă deplasarea unor trupe numeroase în Balcani. Comanda efectivă a campaniei este încredinţată lui Marcus Licinius Crassus cel Tânăr, cum spuneam, nepotul lui Crassus represorul răscoalei sclavilor şi triumvirul, care la momentul respectiv îndeplineşte funcţia de proconsul al Macedoniei.

Ar fi poate de amintit aici că acest Crassus cel Tânăr fusese, la începutul războiului civil, de partea lui Marc Antoniu, ulterior trecând în tabăra lui Octavianus Augustus. Aşadar, am putea conchide că Crassus, Cotiso şi Dicomes fuseseră cu câţiva ani mai devreme, pentru câtva timp, aliaţi, poate chiar se şi intersectaseră în această calitate.

Legiunile lui Crassus se ciocnesc mai întâi cu serdii şi cu dacii lui Cotiso, precum şi cu aliaţii acestora, celţii scordisci. Romanii obţin victoria, dar Cotiso nu este complet neutralizat, deoarece Crassus  nu poate porni spre Banat, spre cetatea de scaun a lui Cotiso, ci trebuie să continue avansul pe la sud de Dunăre, pentru a-i înfrunta pe dacii lui Dicomes şi pe bastarnii lui Deldon, precum şi diferitele triburi geto-moesice şi tracice sud-dunărene care li s-au alăturat acestora.

Prin urmare, Octavianus Augustus trimite împotriva lui Cotiso o altă armată, comandată de Cnaeus Cornelius Lentulus Augur, care, potrivit relatării antice, nu i-a învins, adică nu i-a cucerit, ci doar i-a împrăştiat pe daci[29]. În urma luptelor cu trupele lui Lentulus, care par să se fi purtat tot la sud de Dunăre, Cotiso dispare din analele istorice, ceea ce-i face pe unii istorici moderni să presupună că e foarte probabil ca el să fi fost ucis în bătălie.

Între timp, campania comandată de Crassus este punctată de numeroase acte de cruzime din partea romanilor: tăierea în bucăţi ai apărătorilor moesi ai unei cetăţi, tăierea mâinilor altor prizonieri de război, masacrarea tuturor celor aflaţi într-o tabără civilă a bastarnilor etc. Deşi în general armatele romane comiteau cu minimă ezitare ceea ce azi am considera fără echivoc crime de război, a existat un anumit exces sadic la Crassus, comparativ cu alţi generali din epoca primului împărat al Romei.

Pe de altă parte, în timp ce se luptă cu o alianţă compusă din daco-geto-moesi nord şi sud-dunăreni, bastarni şi triburi trace răsculate, romanii fac şi ei joncţiunea cu alte triburi cu atitudini proromane. Intră in scenă regele Roles, un rege al geţilor din sudul Dobrogei de mai târziu (adică în linii mari din acea parte a Dobrogei care azi aparţine de Bulgaria, poate chiar mai către Munţii Balcani). Există presupuneri că acesta avea capitala la Sacidava[30][31]. Asemenea lui Cotiso, Dicomes şi a celorlalţi regi daci şi geţi ai momentului, Roles fusese supus regelui Burebista şi luptase probabil în armatele acestuia.

Contrar însă tuturor celorlalţi regi daco-geţi participanţi la războiul daco-roman ale căror nume şi ale căror fapte au fost consemnate de istoricii antici, Roles sare în sprijinul romanilor împotriva tracilor răsculaţi şi a armatei expediţionare a lui Dicomes şi a aliaţilor săi bastarni. Mai mult, după onorurile care i se vor acorda de către Roma, Roles pare să fi avut un rol esenţial în luptele din anul 29 î.Ch., în ofensiva din mai multe direcţii asupra lui Dicomes şi a lui Deldon şi în înfrângerea acestora. În orice caz, după retragerea aliaţilor daco-bastarni peste Dunăre, Roles este invitat la curtea de campanie din Corint a împăratului Octavianus Augustus, declarat „prieten al poporului roman” şi recompensat cu bani şi bunuri de lux[32].

Se reuşeşte astfel cuprinderea ca într-un cleşte, din mai multe părţi, a forţelor conduse de Dicomes şi de Deldon, care sunt înfrânte. Cel din urmă, este atras într-o capcană de Crassus, sub pretextul unor negocieri şi a unui ospăţ care să le celebreze succesul, şi ucis chiar de acesta. Ca urmare, bastarnii rămaşi fără rege şi regele dac din zona Moldovei, poate şi a Munteniei răsăritene, se retrag peste Dunăre, în teritoriile lor[33].

[34]

*

* *

 Mai poate fi Cetatea Capidava înscrisă în Patrimoniul UNESCO? - focuspress.ro

Cetatea Capidava

Când războiul intră în cel de-al doilea an, 28 î.Ch., generalul roman decide să nu-l urmărească imediat pe regele dacilor din Moldova, ci continuă campania împotriva triburilor sud-dunărene răsculate sau inamice Romei, pacificând prin forţă întreg teritoriul de la sud de Dunăre, mai ales că au loc şi noi atacuri ale bastarnilor[35].

Ralierea lui Roles la tabăra romană şi atacul fratricid al acestuia împotriva lui Dicomes nu fusese însă privit cu ochi buni de căpeteniile celorlalte uniuni de triburi ale dacilor şi geţilor. Astfel că, în anul 28 î.Ch., regatul lui Roles este atacat de vecinul său de la nord, Dapyx, regele geţilor din partea centrală a Dobrogei (adică grosso modo judeţul Constanţa din zilele noastre). Un alt veteran al epocii lui Burebista, în războiul din anii 29-28 î.Ch., Dapyx este un aliat al lui Dicomes şi al bastarnilor şi din această postură îl atacă pe vecinul său Roles, aliatul romanilor[36].

Atacul respectiv se va dovedi a fi însă unul neinspirat, pentru că-l va pune pe regele Dapyx şi mica sa armată în situaţia de a se confrunta în anul 28 î.Ch. cu trupele regulate romane comandate de generalul Crassus, venite în sprijinul lui Roles, dar aflate oricum în marş spre teritoriul controlat de Dicomes în nordul Dunării, pentru o expediţie de represalii. Prin urmare, retragerea lui Dapyx nu-i determină pe romani să nu îşi continue înaintarea asupra regatului său şi, mai grav, regele get se află practic singur în faţa acestui inamic care-i depăşea cu mult resursele.

 Avansând împotriva lui Dapyx, Crassus îl salvează pe Roles, dar ceea ce se întâmplă mai departe cu acesta şi cu regatul său nu mai este consemnat de istorie. Fără doar şi poate, în acelaşi an, odată cu constituirea sub egida Romei a celui de-al doilea regat odris, numit uneori  şi regatul sapean sau nipsean, Roles a devenit unul dintre vasalii noului rege al Traciei.

Deşi Dapyx nu se bucură de celebritatea lui Decebal, evenimentele care vor urma vor semăna dramatic de mult cu cele care se vor derula în Dacia în primii ani ai secolului al II-lea d.Ch. Mai întâi, Dapyx încearcă să oprească înaintarea inamicului printr-un atac supriză. Cavaleria sa atacă avangarda coloanei lui Crassus, dar suprinsă şi de restul acesteia, se retrage în dezordine. Dintr-o eroare tactică, bazată pe o interpretare greşită a zgomotelor bătăliei, Dapyx îşi trimite şi pedestrimea pentru a întări atacul cavaleriei. Cum însă aceasta se retrăgea de fapt în mod dezorganizat, când cele două trupe se întâlnesc se produce o busculadă in care pedestraşii sunt călcaţi în copitele cailor de cavalerişti. Este o lovitură teribilă pentru armata şi aşa restrânsă a regelui Dapyx[37].

Acestuia nu-i mai rămâne decât să se baricadeze în cetatea sa de scaun, nenumită de izvoarele antice, în timp ce o bună parte a populaţiei, împreună cu toate proviziile, cu bunurile personale şi cu turmele de vite, oi şi capre şi cu alte animale domestice (porci, câini, păsări), se retrage într-o mare peşteră labirintică, numită Keiris[38].

Istoricii moderni au încercat să identifice în teren cele două locuri şi cele mai probabile teorii la care au ajuns sunt următoarele: cetatea de scaun a lui Dapix ar putea fi Capidava, o aşezare importantă din perioada romană, cu un castru situat pe o înălţime aflată pe malul  dobrogean al Dunării, în jurul căruia, în timp, a crescut un adevărat oraş. Capidava are însă un nume evident dacic, astfel că, chiar dacă cele mai vechi vestigii descoperite până în prezent sunt romane, este destul de sigur că localitatea exista şi înainte de deplina înstăpânire a Imperiului Roman în regiune. De asemenea, avantajele strategice ale dealului pe care a fost ridicat castrul roman fuseseră cu siguranţă observate şi de nativii geţi, aşadar e foarte probabil ca, înaintea castrului, acolo să fi fost construită o davă[39]. De altfel, nu era ceva neobişnuit pentru romani să aleagă ca loc al unor castre militare exact amplasamentele unor foste fortăreţe ale căpeteniilor locale cucerite. Era şi o anumită simbolistică politică în asta şi avea peste ani să se întâmple inclusiv la Sarmizegetusa.

În ce priveşte peştera Keiris, căutarea este una complicată, subsolul calcaros al Dobrogei, de podiş şi străvechi peisaj montan erodat, fiind brăzdat de numeroase cavităţi, unele mai mici, altele mai mari. Până acum, cel mai bun candidat este peştera Limanu, din vecinătatea comunei Limanu, de care aparţine şi Vama Veche, care este labirintică, are numeroase galerii şi se întinde pe zeci de kilometri, pare-se chiar până dincolo de graniţa româno-bulgară. În această peşteră s-au găsit inclusiv nişte presupuse altare getice, lucru care s-ar potrivi cu statutul de peşteră sacră pe care se pare că-l avea pentru refugiaţii din anul 28 î.Ch. De-a lungul secolelor, galeriile cele mai accesibile ale peşterii Limanu au tot fost folosite, ceea ce a dus la pierderea multor eventuale dovezi care să confirme că aici fusese locul de refugiu al geţilor lui Dapyx[40].

În orice caz, generalul Crassus s-a îndreptat mai întâi împotriva davei lui Dapyx, pe care a supus-o asediului, în condiţiile în care regele get a refuzat să se predea. Într-o noapte, asediatorii s-au trezit apelaţi în limba greacă de cineva aflat pe zidurile cetăţii, care s-a oferit să le deschidă porţile în schimbul supravieţuirii sale. Părerile istoricilor sunt împărţite dacă trădătorul era un get, un grec sau un mixhellenes, adică fiu al unui negustor grec şi al unei localnice barbare, categorie care juca un rol de intermediere între comercianţii greci şi autohtoni.

Cert este că trădătorul sau trădătorii s-au ţinut de cuvânt, deschizând porţile noaptea şi permiţând năvala romanilor în cetate. Pus în faţa înfrângerii totale şi a perspectivei capturării sale de către romani, asemenea marelui rege Decebal aproape un secol şi jumătate mai târziu, regele Dapyx se sinucide. În cazul lui însă nu cu pumnalul dacic curb, ci prin ingestia unei doze de otravă.

Este capturat în schimb fratele său, al cărui nume nu este consemnat de istorie, dar despre care ştim că va fi în cele din urmă eliberat de Crassus şi uns rege în locul lui Dapyx, dar de data asta ca şi client (vasal) al Romei şi al regelui odris[41].

Decis să zdrobească orice focar de rezistenţă înainte de a-şi continua campania spre nord, Crassus se îndreaptă şi împotriva refugiaţilor din peştera Keiris. Hotărăşte să-i asedieze şi pe aceştia şi, considerând că o luptă în galerii ar fi prea periculoasă pentru legionarii şi auxiliarii de sub comanda sa, dar poate şi din cruzimea pe care o mai arătase şi în alte împrejurări, ordonă zidirea intrărilor în peşteră. Cu o oarecare exagerare, unii autori moderni care au prelucrat literar istoria geţilor lui Dapyx au susţinut că refugiaţii din peştera Keiris ar fi fost lăsaţi să moară de foame şi de sete în întuneric. Relatările istorice indică un deznodământ diferit, şi anume că atunci când geţii zidiţi au anunţat că doresc să se predea, zidurile au fost dărâmate şi oamenii lăsaţi să iasă[42]. Este însă evident că zilele şi nopţile petrecute într-o peşteră ale cărei ieşiri fuseseră blocate cu ziduri, cu resurse alimentare din ce în ce mai puţine şi cu toate efectele psihologice ale claustrării îndelungate, pe deasupra şi într-un loc lipsit de lumină naturală, vor fi fost extrem de dramatice.

Şi el fost supus al lui Burebista, regele Zyraxes îşi avea regatul în partea de nord a Dobrogei, în linii mari în ceea ce numim azi judeţul Tulcea. Nu ştim mai nimic despre acţiunile sale dinainte de momentul în care armata lui Crassus avansează împotriva sa. Însă faptul că Crassus îl tratează ca pe un duşman, ar putea să indice că Zyraxes se coalizase anterior cu Dicomes şi cu bastarnii, deşi nu putem exclude nici ipoteza atacului neprovocat, eventual menit preluării controlului asupra întregului teritoriu de pe malul drept al Dunării de Jos. Ori poate că, aşa cum vor indica descoperirile făcute de romani în cetatea de scaun a lui Zyraxes, acest regat avea nişte adversităţi mai vechi cu Roma.

În orice caz, imediat după ce încheie şi asediul peşterii Keiris, Crassus porneşte spre nord, trecând din regatul lui Dapyx în regatul lui Zyraxes. Acesta din urmă decide să nu-i înfrunte pe romani de unul singur şi trece Dunărea, pentru a căuta sprijin; dar şi, foarte probabil, pentru a se salva. Înainte de a pleca organizează însă garnizoana care să apere capitala Genucla, aflată pe o insulă pe Dunăre, cel mai sigur în zona Deltei.

Şi, într-adevăr, deşi asediată concomitent pe apă şi pe uscat, Genucla rezistă, încercând să întârzie avansul romanilor suficient timp cât să permită declanşarea unei contraofensive de la nord de Dunăre, cu concursul lui Dicomes şi poate şi al altor regi de acolo. Această ripostă însă nu se mai materializează, iar în cele din urmă Genucla cade. În interiorul cetăţii, soldaţii lui Crassus descoperă stindardele şi celelalte trofee capturate de daci şi de bastarni cu ocazia înfrângerii lui Caius Antonius Hybrida, proconsulul Macedoniei, în iarna anului 61 î.Ch.[43] Pentru romani, acesta este un moment cu o simbolistică aparte, de spălare a ruşinii înfrângerii.

De asemenea, momentul recuperării trofeelor luate de daci în urma victoriei asupra romanilor din anul 61 î.Ch. este identic cu un episod figurat pe Columna lui Traian ca petrecut în timpul campaniei din anii 101-102 d.Ch. Dintr-o altă davă dacică, de data aceasta din Munţii Orăştiei, din inima politică şi spirituală a Daciei, legionarii şi auxiliarii lui Traian recuperează, după cucerirea cetăţii, stindardele şi celelalte trofee capturate de daci în anul 87, cu ocazia înfrângerii dezastruoase administrate de Decebal armatei imperiale conduse de prefectul pretoriului împăratului Domiţian, Cornelius Fuscus.

Revenind însă la acest prim război daco-roman, războiul uitat de acum exact două mii cincizeci de ani, spre finalul celor doi ani de lupte Crassus trece Dunărea şi îşi desfăşoară campania de represalii împotriva lui Dicomes, la a cărui curte se afla foarte probabil în acel moment şi Zyraxes. După revenirea romanilor la sud de Dunăre, Zyraxes nu se mai poate însă întoarce în regatul său dobrogean. Pentru el nu mai există loc în noua ordine impusă de învingători.

*

* *

5.Pestera Limanu, galeria 10, altarul B. - Editia de Dimineata

 Peştera Limanu, presupusă Keiris, galeria 10, prezumtivul altar getic B

            Întors la sud de Dunăre, Marcus Licinius Crassus cel Tânăr va mai rămâne o vreme în fostul teatru de război, pentru a organiza regiunea conform instrucţiunilor primite de la împăratul Octavianus Augustus, care este artizanul extinderii Imperiului Roman sau cel puţin al sferei de influenţă a acestuia până la Dunăre, pe tot cursul mijlociu şi inferior al acesteia, aşa cum unchiul său, Caesar, fusese realizatorul expansiunii romane până la Rin.

Trei structuri prin care Roma îşi exercită autoritatea sunt astfel create în anul 28 î.Ch. Teritoriul locuit de moesi, un neam vorbind aceeaşi limbă şi având aceeaşi cultură cu dacii şi cu geţii, împreună cu ariile altor triburi din vestul Traciei, este organizat sub forma comandamentului militar moesic; este o formulă de tranziţie către transformarea în provincie romană, pe care Octavianus Augustus o va experimenta şi în Germania dintre Rin şi Elba până la marea victorie a germanicilor în bătălia de la Pădurea Teutoburgică.

Restul Traciei dintre Marea Egee şi Dunăre este pus sub autoritatea regilor odrisi, descendenţi sau, cel puţin, moştenitori politici ai dinastiei unificatoare a Traciei din secolele V-IV Î.Ch. (care între anii 431 şi 405 î.Ch. îi cuprinsese sub autoritatea sa şi pe geţii de la sud de Dunăre). Se întemeiază astfel ceea ce istoricii numesc cel de-al doilea regat odris, cu menţiunea însă că acesta nu mai este independent, ci client (protectorat, vasal, satelit) al Romei. Uneori, acest regat este numit şi sapean sau nipsean, de la numele unui alt trib trac asociat odrisilor în exercitarea hegemoniei.

În fine, coloniile greceşti din nord-vestul Mării Negre, de la Apollonia Pontică, de la poalele Munţilor Balcani, la Olbia, de la gurile Bugului, sunt anexate Imperiului Roman şi organizate sub forma prefecturii orae maritimae, aflată sub autoritatea guvernatorului (proconsulului) Macedoniei. Prezenţa militară romană până la Dunăre devine astfel permanentă.

Revenind la Dicomes, nu ştim nimic de soarta lui după anul 28 î.Ch. Şansele ca el să fi supravieţuit sunt mai mari decât în cazul lui Cotiso, dar se pare că în restul domniei sale nu a mai făcut nimic care, dintr-un punct de vedere roman sau grecesc, să merite remarcat şi consemnat. În secolul următor nu mai găsim referiri nici la regatul său, probabil ca rezultat al acţiunilor Romei şi Sarmizegetusei.

Marcus Licinius Crassus cel Tânăr revine la Roma în iulie 27 î.Ch. Iniţial, dornic ca meritele sale să fie cele puse în valoare şi probabil prudent în a nu-şi crea noi rivali, Octavianus Augustus îi refuzase celebrarea triumfului după tipicul roman. În cele din urmă, plecând de altfel într-o vizită a provinciilor din vestul Imperiului ca să nu fie nevoit să facă figuraţie la sărbătorirea subordonatului său, împăratul îi permite generalului să-şi facă intrarea triumfală în Roma, ca şi invingător al Traciei şi al geţilor. Este momentul culminant al carierei politice şi militare a lui Crassus, a cărui viaţă ulterioară se va consuma în anonimat.

De o carieră îndelungată va avea parte Lentulus, învingătorul lui Cotiso, care va ajunge chiar şi consul în anul 14 d.Ch. Cea mai puternică amprentă in istorie o va lăsa însă, prin inovaţiile sale instituţionale, ca şi prin lunga şi plina sa domnie, Octavianus Augustus, întâiul împărat roman.

*

* *

 Marcus Licinius Crassus (consul 30 BC)

 Marcus Licinius Crassus cel Tânăr, consul în 30 î.Ch.,

proconsul  al Macedoniei în 29-27 î.Ch.,

cuceritor al Traciei şi al geţilor

Sarmizegetusa, noua capitală a Daciei ctitorită de Deceneu şi de Burebista, este marea absentă din acest prim război daco-roman din anii 29-28 î.Ch. La acel moment, în capitala Daciei, asupra celui mai important şi mai puternic dintre cele cinci regate nord-dunărene desprinse din imperiul lui Burebista şi cel care era recunoscut ca principalul succesor juridic al acestuia, fie domnea încă Deceneu, fie succesorul său de asemenea mare preot, Comosicus. Oricare ar fi fost, respectivul ori a acţionat prea discret ca sursele străine să ia act de rolul său, ori s-a ţinut pur şi simplu departe, pentru că nu a considerat oportună intervenţia în Tracia şi intrarea în coliziune cu Imperiul Roman şi/sau pentru că relaţia sa cu regii Cotiso şi Dicomes era mult prea rece.

În definitiv, acei primi ani de după asasinarea lui Burebista reprezentau şi momentul de vârf al disoluţiei unităţii dacice. Înfrângerea din războiul din 29-28 î.Ch. şi pierderea completă a controlului teritoriilor sud-dunărene a reprezentat probabil un prim catalizator al refacerii parţiale a acesteia până în epoca regelui Decebal. Deşi cu siguranţă au existat şi după aceea diferiţi regi regionali, aceştia nu se mai dovedesc suficient de importanţi ca să rămână în analele greco-romane, care până la epoca lui Traian îi mai înregistrează numai pe domnitorii din Sarmizegetusa.

Status quo-ul stabilit în anul 28 î.Ch. se va menţine timp de şaptezeci şi patru de ani, până când, în anul 46 d.Ch., cu exact şaizeci de ani înainte de căderea Sarmizegetusei şi de cucerirea romană a Daciei, regatul Traciei este anexat de către împăratul Claudiu şi împărţit între două provincii: Tracia şi Moesia (cea din urmă creată în anul 15 pe baza comandamentului militar moesic şi extinsă în anul 46 până la Marea Neagră). Iar dacă Dacia de la nord de Dunăre va fi abadonată după o sută şaizeci şi cinci de ani de ocupaţie, în anul 271, cu două scurte reveniri ale Imperiului pe malul nordic al Dunării, între domnia lui Constantin cel Mare şi atacul hunilor din  anii 375-376, respectiv în secolul al VI-lea, în timpul domniei lui Iustinian, Dobrogea şi celelalte regiuni de pe malul drept al Dunării de Jos se vor afla în mod neîntrerupt sub autoritate romană până în anul 602, când graniţa instituită după războiul daco-roman din anii 29-28 î.Ch. se va prăbuşi în fine sub loviturile avarilor şi slavilor.

Odată cu intrarea în componenţa Imperiului Roman a tuturor teritoriilor şi populaţiilor dintre Dunăre şi Marea Egee, începe şi procesul de romanizare în teritoriile de la nord de linia Jirecek[44] (care delimitează în Imperiul Roman regiunile de influenţă culturală şi lingvistică latină de cele de influenţă culturală şi lingvistică greacă), care se va continua prin etnogeneza românească. Care, reamintim, s-a derulat pe ambele maluri ale Dunării de Jos şi nu doar la nord de aceasta. Şi care nu ar fi avut loc dacă acum exact două mii cincizeci de ani romanii nu ar fi obţinut asupra dacilor şi a aliaţilor acestora o victorie eclipsată de evenimentele din primii ani ai secolului al II-lea, dar cu nimic mai puţin crucială.


[7] Trogus Pompeius – Iustinus, Prolegomena, 32

[14] http://cclbsebes.ro/docs/Sebus_3_2011/08_ROta.pdf                                       

[34][34]

Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)