marți, 29 martie 2016

Încă o şansă istorică care promite să fie ratată

Aşa cum am tot dezvoltat în alte postări, efervescenţa civică a ultimilor patru ani a deschis şansa unei ample înnoiri a unei vieţi politice anchilozate de monopolul instituit de o clică transpartinică cu rădăcini în aparatul de partid şi de stat din perioada comunistă totalitară, consolidată prin şmecherie şi legi abuzive de-a lungul celor douăzeci şi şase de ani de democraţie şleampătă ce au urmat. Cu siguranţă, societatea civilă a marcat ample schimbări în aceşti ani marcaţi de mişcări sociale, iar după protestele #Colectiv din noiembrie 2015, pentru prima dată în mediul anti-sistem, deschiderea spre asumarea electorală a politicii a depăşit "talibanismul" civic.

Dar dacă sloganul pur anti-sistem #aceeaşimizerie a devenit din minoritar în 2012, majoritar în 2013 şi cvasiunanim în 2015, dacă legea partidelor a fost schimbată, fiind eliminate unele din principalele bariere în calea afirmării de oameni noi grupaţi în forţe noi, şi dacă la nivel popular a început să se treacă vizibil de la dezinteresul total ori votul prin inerţie pentru "răul cel mai mic", către dorinţa de a vota pozitiv partide noi cu oameni noi, acestea sunt doar precondiţiile realizării schimbării. De altfel, la un anumit nivel, s-a văzut asta, chiar dacă au fost nişte păcăleli, în votul pentru PPDD în 2012 şi în votul pentru Mircea Diaconu în 2014.

Pentru ca şansa istorică, contextul, să fie şi fructificat, e nevoie să se coaguleze cu adevărat şi acele forţe politice noi. Însă în acest final de martie 2016, lucrurile nu arată prea optimist. În primul rând, există sabotajul procedural: s-a păstrat monopolul Tribunalului Bucureşti pentru înregistrarea noilor partide, din toată ţara, care nu e chiar mică, ceea ce înseamnă că termenele din legea partidelor sunt privite ca orientative, iar cererile se soluţionează cu enorme întârzieri, blocând deja intrarea unora din partidele noi în alegerile locale.

Pe de altă parte, nu toate taberele care şi-au asumat cel puţin o retorică, dacă nu chiar o agendă anti-sistem, au aceeaşi definiţie a ceea ce înseamnă anti-sistemul. De exemplu, pentru unii, pentru chiar aderenţii săi în primul rând, M10 este un partid anti-sistem. Pentru mulţi alţii, M10 este doar o scorneală neoliberală cu rădăcini în PDL-ul de pe vremea lui Băsescu. Apoi, nu lipsesc între iniţiativele noi cele cu accente extremiste, care cu siguranţă nu reprezintă o alternativă, precum cele cu elemente de tip criptolegionar ori cele grupând nostalgici ai comunismului lui Ceauşescu. Başca aberaţiile din categoria "Partidul Noii Ordini Mondiale a Stăpânului Alfa şi Omega".

Avem şi o problemă a dezechilibrului ideologic. Dacă zona de centru dreapta şi dreapta s-a umplut de partide noi, zona de centru stânga şi stânga, cu excepţia acelor găşculiţe de nostalgici ai comunismului naţionalist de care ziceam mai devreme ori a unor făcături plecate din sistem precum Partidul Social Românesc al lui Mircea Geoană,  continuă să viseze cai verzi pe pereţi, să comenteze doct diferiţi autori de stânga din Occident şi să spere la noi mari valuri de protest începând cu anul 2017, care eventual să aibă un caracter "mai social". După victoria Syriza în alegerile din Grecia a existat o oarecare efervescenţă stângistă, iar în timpul protestelor #Colectiv a fost publicat un manifest al intelectualilor de stânga, dar ambele au rămas iniţiative sterile, fără nicio continuare.

În fine, a proliferat moda cu partidele locale. E şi elementul noutăţii aici, până în 2015 astfel de partide nefiind posibile, dar există şi o componentă de lipsă de viziune. Diverşi oameni, unii chiar cu un anumit palmares civic şi prestigiu, precum Nicuşor Dan, preşedintele fondator al Uniunii Salvaţi Bucureştiul, nu şi-au pus problema ce se va întâmpla a doua zi după alegeri, cum se vor putea opune din calitatea lor de aleşi locali reprezentând partide locale sabotajului care cu siguranţă va exista din partea autorităţilor centrale conduse de oamenii vechilor partide mari, cum îşi vor putea aduce doleanţele în Parlament, în lipsa unor deputaţi şi senatori ai propriilor partide etc.

Cum tentativa Iniţiativei România, platformă civico-politică născută după protestele #Colectiv, de a realiza o alianţă a partidelor noi pentru alegerile locale la Bucureşti, a eşuat, nu mă aştept ca la 5 iunie să se întâmple mari minuni. Deja candidaţii "anti-sistem" Ciprian Ciucu şi Nicuşor Dan concurează ca la fotbal, în loc să pună tirul pe Gabriela Vrânceanu Firea Pandele ori pe Ludovic Orban. Meciul de fapt nu e între ei, dar, na, de unde nu e (inteligenţă politică), nici Dumnezeu nu cere... Prin urmare, nu cred că vom vedea mai mult decât nişte consilieri locali, generali şi de sector, ai partidelor noi prin Bucureşti, iar la nivel naţional poate câteva primării.

Aşadar, lucru pe care l-am crezut întotdeauna, dar acum cu atât mai mult, adevărata miză este la toamnă, la alegerile parlamentare. Ştiu, mulţi vor zice că e mult mai greu decât la locale şi chiar aşa şi e. Dar dacă suntem cu adevărat anti-sistem, dacă chiar vrem să demolăm ceea ce există acum şi să construim ceva nou, trebuie să ne asumăm ca obiective atingerea pragului electoral la alegerile din noiembrie 2016 şi eventuala victorie la parlamentarele din 2020. Pentru aceasta este nevoie de o mare coaliţie naţională a tuturor partidelor anti-sistem, de dreapta, centru sau stânga, locale sau naţionale, cu excepţia celor extremiste.

Iar negocierea ar trebui să înceapă acum, deşi, realist vorbind şi uitându-ne cam cine defilează în spaţiul anti-sistem în prezent, nu văd posibil ca vreo discuţie serioasă să aibă loc înainte de 5 iunie, ziua alegerilor locale, de fapt nu înainte de finalul lunii iunie. Apoi vor urma cele două luni moarte, de vacanţă. Şi în septembrie, oricât s-ar demara atunci discuţii, va fi deja cam îngrăşatul porcului în ajun. Sincer, îmi doresc să mă înşel, dar mă tem că nu, şi în loc de a da acum o breşă în sistem, vom amâna acest moment pentru încă patru ani, timp în care România va fi şi mai furată. Prin urmare, cei care se consideră avangarda schimbării în România ar face bine să se uite de pe acum în oglindă şi să se scuipe între ochi.

vineri, 11 martie 2016

Curtea Constituţională şi #aceeaşimizerie

S-a tot spus dintr-o anumită zonă a presei şi a societăţii civile că nimeni nu are dreptul să comenteze deciziile Curţii Constituţionale a României, că aceasta este un fel de Dumnezeu al democraţiei, cu atribute însă autocratice (pentru că democraţia înseamnă în primul rând asta: libertatea de a trece orice prin filtrul propriu şi de a-ţi exprima concluziile în mod deschis). Este de o ironie desăvârşită faptul că acum, când CCR a emis o decizie care pune sub semnul întrebării o bună parte din munca justiţiei din ultimii ani, exact din acele zone vin cele mai multe critici. Brusc, CCR nu mai este Dumnezeu, ci o instanţă care poate greşi. Mai mult, brusc se observă faptul că judecătorii acesteia sunt numiţi în urma unor calcule strict politice, iar în baza de selecţie pot intra şi oameni care au doar o minimă pregătire juridică, dacă ei convin diferiţilor "baroni" de partid care fac de fapt jocurile pe Dealul Uranus şi pe Dealul Cotrocenilor.

Desigur, pe vremea când CCR bloca "lovitura de stat" a USL din vara anului 2012, pentru concetăţenii de care vorbesc, Curtea era Dumnezeu. Acum, când loveşte în rolul Serviciului Român de Informaţii (SRI) de furnizor al serviciilor de interceptare pentru Departamentul Naţional Anticorupţie (DNA), Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism (DIICOT) şi pentru parchetele din structura Parchetului General, Curtea nu mai este Dumnezeu, ba chiar încep să-i crească corniţe. Şi, şoc total, vedem cum controversata decizie s-a bucurat de largul suport al judecătorilor promovaţi în CCR de către Partidul Social Democrat (PSD), precum Valer Dornean şi Mona Pivniceru, cot la cot cu colegii lor proveniţi din cercurile vechiului Partid Liberal Democrat (PDL) şi dintre oamenii fostului preşedinte "justiţiar" Traian Băsescu, precum Daniel Morar, fostul şef al DNA, şi însuşi preşedintele Curţii, Augustin Zegrean, bătrânul consilier juridic din Bistriţa, om de casă al lui Ioan Oltean, fost mare lider PDL şi actual mare suspect în dosare de corupţie.

Dacă e să luăm decizia în sine, la nivel teoretic ea nu este total ilogică şi are şi plusuri şi minusuri. Într-adevăr, formularea respectivă din Codul de procedură penală era vagă, ori atribuţiile de urmărire penală nu pot fi atribuite vag, oricui. Faptul că SRI tindea să se comporte ca un organ de urmărire penală, în tradiţia vechii Securităţi comuniste, în loc de a asigura doar suportul tehnic pentru organele cu atribuţii de urmărire penală, este adevărat şi, mai devreme sau mai târziu, era nevoie de clarificare. Pe de altă parte însă, nici opinia separată a doi judecători care constată că excepţia de neconstituţionalitate de la care a plecat toată povestea nu era admisibilă, pentru că în acel dosar interceptările fuseseră făcute în baza vechiului Cod de procedură penală şi nu a celui nou, este corectă. De asemenea, dacă până acum în cazul unor interceptări abuzive am fi ştiut împotriva cui să ne îndreptăm, de acum încolo treaba asta va deveni mult mai difuză, cu fiecare parchet şi cu poliţia judiciară având propriile aparaturi şi personalul specializat, dar şi cu SRI continuând să facă interceptări sub pretextul siguranţei naţionale. Practic, dacă, de exemplu, detalii din viaţa intimă a unuia sau altuia vor ajunge în spaţiul public, va fi destul de greu de aflat care din multele organe de stat a efectuat interceptările şi de unde a apărut "scurgerea". Pe scurt, ne vom alege cu o inflaţie de servicii de informaţii cum era pe vremea lui Adrian Năstase.

Şi nu pot să nu sesizez ironia situaţiei făcând paralela cu 2012. Atunci, cum ziceam, cei mai acerbi critici ai deciziei de azi au aplaudat, deşi şi atunci era vorba de o situaţie ambiguă din punct de vedere democratic. Da, legea referendumului cerea un cvorum minim de participare de 50% dintre electorii aflaţi în evidenţe, iar acesta nu a fost atins. Sigur, nu cunoaştem câţi morţi se mai aflau atunci în evidenţe, ştiut fiind că niciun partid din cele mari nu s-a străduit prea mult să actualizeze listele, pentru a avea o marjă de fraudă electorală. Şi, la fel de evident, ceea ce dorea Antena 3, ca din calcul să fie scoşi cei 3-4 milioane de cetăţeni români cu drept de vot care trăiesc în străinătate, ar fi fost un abuz incalificabil. Dar, pe de altă parte, 7 milioane de cetăţeni au votat pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, cu 2 milioane mai mult decât cei 5 milioane care l-au votat pentru al doilea mandat în 2009. Iar grosul absenteismului nu a fost cauzat de boicotul proclamat de preşedintele suspendat, ci de scârba a milioane de români faţă de ambele tabere politice parlamentare. Nu spun lucrurile astea ca să repun în discuţie ceea ce s-a întâmplat atunci, pentru că, chiar dacă am votat pentru demitere, până în final a fost un caz de tot răul spre bine; nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost România cu Crin Antonescu preşedinte şi Victor Ponta un prim ministru atotputernic, cu 70% din Parlament la cheremul lui.

Trecând însă de partea teoretică, decizia CCR din aceste zile scoate încă o dată în faţă complicitatea care există de fapt la nivelul mafiei transpartinice pe care încă din 2012 o parte a demonstranţilor o calificau cu sintagma #aceeaşimizerie, devenită tot mai generalizată de-a lungul valurilor de proteste din anii 2013-2015. Un PSD a cărui "baronime" este tot mai lovită de justiţie şi-a dat mâna cu un Traian Băsescu care a fost "justiţiar" doar atât timp cât era vorba de adversari politici şi nu de apropiaţii săi, precum şi cu acoliţii acestuia. Şi poate, o dată pentru totdeauna, vom înţelege că CCR nu este Dumnezeul democraţiei şi că atât timp cât acolo nu sunt numiţi doar judecători cu mulţi ani de experienţă ca judecători, printr-un mecanism cât mai transparent şi mai puţin politizat, astfel de decizii controversate şi controversabile vor mai exista.

Şi că tot i-am invocat pe aplaudacii CCR din 2012 transformaţi în contestatarii CCR din 2016, nu pot să nu-mi aduc aminte de o recentă discuţie în contradictoriu cu domnişorul Edmond Niculuşcă, preşedintele Asociaţiei Române pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate (ARCEN), una din tinerele speranţe ale ONG-ismului cultural din România şi unul dintre protagoniştii faimoaselor "consultări" de la Cotroceni din timpul protestelor #Colectiv. În contextul unei dezbateri despre protestele din 1990 comparate cu protestele din ultimii ani, domnişoria sa a insistat că 2012 nu poate fi sub nicio formă asociat protestelor din 2013-2015, refuzând orice argument contrar bazat pe fapte concrete, dar fără să şi vină şi cu ceva mai de substanţă decât afirmaţia "eu nu consider că..." După care, culmea ridicolului, a deplâns lipsa de solidaritate a celor mulţi care i-au reproşat prezenţa la Cotroceni, unde nu îl mandatase nimeni. Asta la câteva minute după ce domnişoria sa demonstrase o crasă lipsă de solidaritate cu cei care, încă din 2012, s-au revoltat nu doar contra guvernării de atunci, ci a întregii clase politice. Poate acum, când vede faţa hâdă a idolilor săi, Edmond Niculuşcă şi ceilalţi ca el îşi vor mai revizui niţel presupunerile şi bias-ul politic...

joi, 3 martie 2016

Momentul de decenţă

Ieri după-amiază poporul român a primit o veste foarte tristă. Chiar şi acei români care nu-şi dau seama şi nu apreciază, cum se spune popular "punând botul" fie la calomniile înşirate timp de multe decenii de vechea Securitate comunistă şi de emanaţiile acesteia, "de stânga" sau "de dreapta", fie la tot felul de teorii despre desuetudinea monarhiei constituţionale, care teorii sunt ele însele pe cale să devină desuete în faţa crizei tot mai ample a civilizaţiei europene, şi-au pierdut din spaţiul public ultima figură cu adevărat istorică, ultima punte umană cu o perioadă în care ţara era totuşi mai normală la cap şi, mai ales, chiar dacă şi atunci existau corupţie şi abuzuri, moralitatea parcă se bucura de mai multe preţuire, iar elitele aveau o altă calitate. Regele Mihai I este încă în viaţă, dar la cei aproape nouăzeci şi cinci de ani ai săi şi cu diagnosticele severe care i-au fost puse, şansele de a mai reveni în viaţa publică sunt egale cu zero.

Finalul, mai brusc sau mai lent, este firesc pentru orice viaţă de om. Iar la aproape nouăzeci şi cinci de ani, nu se poate spune că un om nu şi-a trăit viaţa. La ceasul bilanţului, despre ultimul rege al României se vor putea spune multe lucruri bune, dar cu siguranţă istoria va consemna şi gesturi sau alegeri mai puţin inspirate. Nimeni nu este infailibil, asta e clar. Un lucru este însă cert despre Mihai al României: este un om decent, poate uneori prea decent şi nu o dată asta a fost speculat în defavoarea lui. Decenţa l-a oprit la 30 decembrie 1947 să refuze abdicarea şi să arunce ţara într-un război civil, al cărui rezultat final în condiţiile ocupaţiei sovietice era previzibil (aşa cum zecile de mii de români care în acei ani au pus mâna pe arme pentru a rezista nu au avut nici cea mai mică şansă). Tot decenţa l-a oprit de la a îndemna acel milion aflat pe străzile Bucureştilor de Paştile anului 1992 să se revolte, ceea ce în condiţiile mentalului colectiv de atunci, când mulţi încă priveau mineriada din iunie 1990 ca pe o acţiune legitimă, ar fi condus la un alt război civil. Şi cred că tot decenţa regelui a contat mult în îndemnul adresat în mai 2014 monarhiştilor de a-şi tempera manifestările publice.

Din păcate, destinul nu prea i-a recompensat regelui decenţa, ci i-a întors multă tristeţe. Ar fi putut fi cea mai lungă domnie din istoria românilor, a fost cel mai lung exil al unui conducător român. S-a străduit permanent şi a reuşit să fixeze în peisajul public românesc un reper moral cu totul absent din actuala clasă politică, dar din păcate şi din elitele culturale, aşa cum sunt ele în acest moment, dar i s-a răspuns cu mizerii. Hăituirea pe şoselele patriei sau pe aeroportul Otopeni de către ciracii regimului criminalului Ion Iliescu, minciunile reluate mereu, pe principiul leninist "calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne", aprecierile de istoric de crâşmă ale gherţoiului prezidenţial Traian Băsescu, sunt doar câteva exemple.

Nici momentul actual nu este mai bun. Tragedia #Colectiv şi incapacitatea statului de a determina de ce se îmbolnăvesc şi mor bebeluşii arată că suntem încă o societate bolnavă, în disperată nevoie de o nouă revoluţie, o revoluţie mai mult a decenţei şi competenţei, decât a baricadelor. Aşa că, măcar acum, când ultimul rege al României este pe cale să treacă pe de-a întregul în istorie, aş dori să văd că suntem în stare să înţelegem exemplul său şi să fim decenţi. O decenţă care a cam lipsit în ultimele luni chiar şi unor înfocaţi monarhişti, dar de care avem nevoie chiar mai mult decât de mâncarea cu care să ne umplem stomacul. Hai că se poate, dacă a putut regele, putem şi noi...