Astăzi au loc alegeri cruciale în Olanda, în care dacă victoria va aparţine Partidului Libertăţii şi lui Gerd Wilders va deveni şi mai clar că lumea relativ paşnică şi comunicatoare de după sfârşitul Războiului Rece s-a terminat şi că ne îndreptăm cu paşi tot mai mari către echivalentul de secol XXI a ceea ce a fost în secolul XX primul război mondial. O victorie a Partidului Libertăţii, formaţiune de extremă dreapta, ar marca o nouă bornă kilometrică majoră în cursa spre un reviriment criptofascist pe care nu-l mai credeam posibil după experienţa nefastă a celui de-al doilea război mondial. Urmată de eventualitatea unui Nexit, eventuala preluare a guvernării olandeze de către acest partid care, până nu demult, nu avea şanse să depăşească o anumită nişă electorală cu porniri extremiste, ar sufla vânt în pupa Frontului Naţional şi Marinei LePen în Franţa şi ar pune sub semnul întrebării la şaizeci de ani de la semnarea Tratatului de la Roma însăşi existenţa unei Uniuni Europene care deja este în contracţie şi tinde să se reorganizeze în formule care să discrimineze între statele membre.
Prin media se vorbeşte de primul test al extremei drepte, dar nu este chiar aşa. Revirimentul criptofascist a început de fapt în anii 1999-2000, când în Rusia puterea a fost preluată de Vladimir Vladimirovici Putin, un veteran al KGB din perioada Războiului Rece, al cărui profil psihologic şi biografie aminteau destul de mult de cele ale lui Adolf Hitler (veteranul frustrat al imperiului care a pierdut războiul, aflat în negare vizavi de toate cauzele profunde ale înfrângerii şi punând totul pe seama unei trădări interne şi a unor maşinaţiuni externe, decis să restaureze imperiul şi să-l ducă la o putere pe care nu o avusese nici înainte de numita înfrângere, avid de putere şi dispus să calce pe cadavre în numele ţelurilor sale). Ulterior, ştim ce a făcut Putin. Cert este însă că şi cu ajutorul lui, financiar şi de război informaţional, a început actuala contagiune, mai întâi cu Ungaria lui Viktor Orban, autorul sintagmei "democraţie iliberală", apoi cu tot ceea ce ştim, inclusiv Brexitul, fenomenul D. J. Trump şi pericolul din alegerile de azi din Olanda. Oricum, interesantă simetria: acum exact o sută de ani Rusia aluneca spre primul regim totalitar din istorie, iar în 1920 în Ungaria venea la putere primul regim cu accente fascistoide, cel al amiralului Miklos Horthy (Italia şi introducerea cuvântului "fascist" în vocabularul internaţional aveau să se întâmple de-abia în 1922).
Totuşi, nu putem considera influenţa lui Putin drept factorul determinant a ceea ce se întâmplă acum. Este cert că nişte lucruri scârţâiau deja de multă vreme inclusiv în societăţi extrem de civilizate, cum este cea olandeză, că o parte importantă a populaţiei a fost tot mai frustrată de politicile autiste ale establishment-ului, fie că discutăm de guvernele regionale şi naţionale, fie că vorbim de structurile de putere de la Bruxelles. Este clar că globalizarea direcţionată exclusiv în favoarea business-ului, care a adus profituri enorme, dar şi pierderea de locuri de muncă are astăzi un preţ, care nu e mic. Nu a ajutat nici încurajarea migraţiei într-un ritm prea rapid pentru a permite integrarea socială şi culturală a noilor veniţi, de unde şi enclavizarea comunităţilor de imigranţi, proliferarea fenomenului infracţional şi a terorismului, la care s-a răspuns cu ascunderea rahatului sub preş în numele multiculturalismului şi al non-discriminării. De altfel, pentru viitor, poate ar trebui totuşi ca multiculturalismul care permite minorităţilor să se izoleze şi să aleagă selectiv ce vor şi ce nu vor să respecte din valorile societăţii care le-a acceptat şi majorităţii să înghită orice mizerie în numele toleranţei şi al "corectitudinii politice" să fie înlocuit cu un concept de interculturalism în care culturile diferite nu doar să fie tolerate, ci şi obligate să comunice reciproc şi să se respecte cu adevărat, iar valorile fundamentale precum egalitatea de gen, libertatea de exprimare sau laicismul statului să fie la fel de obligatorii pentru toţi.
Şi ajungem astfel la "contribuţia" din ultimele decenii a elitelor progresiste, fie ele intelighenţia de stânga sau neoliberalii de dreapta. Prin anii '90 s-a putut observa o intensificare a luptei împotriva fascismului, în lipsa fascismului care murise la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, mă rog cu o continuare fără relevanţă pentru posteritate în Peninsula Iberică până pe la mijlocul anilor '70 şi în nişte partide de nişă sau grupuri de teribilişti raşi în cap. Au început să abunde filmele, cărţile şi documentarele despre Holocaust şi nazişti, s-au creat cursuri liceale şi universitare dedicate exclusiv, s-a ajuns la culpabilizarea exagerată a unor naţiuni întregi pentru faptele unora dintre componenţii lor, majoritatea deja morţi la momentul anilor 1990, 2000, 2010, 2017... Pe alocuri s-a văzut şi multă ipocrizie, atunci când orice întrebare privind un nou abuz al Israelului asupra palestinienilor ori asupra altor vecini arabi (invazia Libanului din 2006) primea răspunsul standard "Holocaust" (de parcă exterminarea violentă a şase milioane de evrei în anii '40 ar fi un cec în alb pentru decenii de crime de război comise de nişte cetăţeni ai statului evreu asupra unora ai căror părinţi şi bunici nu au avut nicio treabă cu Holocaustul).
Ei bine, şi atâta au luptat intelighenţia progresistă şi mişcarea Antifa cu fascismul timp de aproape trei decenii, că au reuşit să-l reinventeze. Pentru că, din păcate, sunt lucruri care se văd cu ochiul liber. Cu toată pietatea faţă de victimele Holocaustului, trebuie să reamintim că în Holocaust nu au murit numai evrei, ci şi romi, membri ai minorităţilor sexuale, elitele popoarelor invadate de nazişti, rezistenţii şi indezirabilii politic de diverse naţii, inclusiv şi practic primii cronologic cei germani, până şi nazişti precum SA-iştii căzuţi în dizgraţie în 1934. De asemenea, se vede clar că prin permanenta invocare a Holocaustului se evită în mare parte discutarea cap coadă a unui secol care rămâne în istorie drept secolul ideii de aneantizare fizică a inamicului real sau presupus şi al crimelor în masă, care începe cu inventarea lagărelor de concentrare pentru civili de către britanici în războiul burilor şi cu genocidul armean şi se termină cu violenţele extreme din Rwanda, din fosta Iugoslavie şi din Cecenia.
Dezechilibrul cel mai evident apare când comparăm toată această, cuvântul poate sună dur şi nu are legătură cu memoria victimelor, ci cu conduita unor contemporani, dar se cam potriveşte, industrie a Holocaustului şi mult mai puţin semnificativa discutare a crimelor comunismului. Holocaustului i se atribuie de către istorici şase milioane de victime evreieşti, la care trebuie să adăugăm tot ca victime şi supravieţuitorii, căci nimeni nu poate ieşi neatins dintr-o astfel de morişcă a morţii; comunismul a ucis zeci sau sute de milioane de oameni începând din 1917, la care adăugăm supravieţuitorii cu sechelele lor, şi cotinuă să ucidă şi să mutileze în locuri precum Coreea de Nord ori China. Nici măcar argumentul că unii au ucis doar pentru că cineva era de o anumită etnie, în timp ce ceilalţi au exterminat persoane suspectate sau care chiar făcuseră acte de disidenţă politică nu stă în picioare, cele mai multe victime ale comunismului fiind condamnate la fel de otova pentru originea ori apartenenţa lor socială (şi nu au lipsit nici persecuţiile motivate etnic, precum deportarea unor popoare întregi în Siberia, inclusiv o prigoană antisemită declanşată de Stalin în 1952, sau exterminarea fizică a etnicilor vietnamezi din Gambodgia de către Khmerii Roşii în anii '75).
Nu, de fapt marea diferenţă este alta. Fascismul, nazismul şi celelalte doctrine înrudite sunt duşmanul ideologic perfect. Comunismul însă, cel puţin după standardele secolului XX, era o ideologie progresistă, la care au aderat mare parte din elitele intelectuale occidentale timp de decenii şi chiar şi acum ele practică idei mai mult sau mai puţin înrudite, precum neomarxismul sau revigoratul anarhism de stânga, colectivist. Iar în lupta cu conservatorismul, chiar şi progresismul de dreapta se simte mai confortabil să aducă mereu în atenţie fascismul ca pe un fel de extremă a conservatorismului, decât comunismul, un progresism care s-a dovedit profund criminal şi defect încă din proiect. Până şi crimele religioase din alte secole, cruciadele şi Inchiziţia la catolici, vânătorile de vrăjitoare la protestanţi, existenţa târzie a robilor mânăstireşti la ortodocşi (iar în Rusia şi a şerbilor), sunt mai des aduse în discuţie şi folosite ca argument al răului pe care l-ar alimenta religia decât comunismul, care, spre deosebire de crimele medievale, mai are victime şi torţionari în viaţă printre noi.
În cazul României ca şi al altor ţări foste comuniste, desigur, mai este un motiv. Pe lângă presiunea anumitor progresişti din Vest, avem şi permanenta sabotare a discutării până la capăt a subiectelor legate de comunism de către clasa politică, pentru că mai devreme sau mai târziu dezvăluirile ar ajunge la faptele dinainte de 1989 ale multora din actualii politicieni sau ale părinţilor şi bunicilor lor. E aici o simetrie cu fascismul spaniol, în cazul căruia destul de târziu a început investigarea crimelor din perioada războiului civil, la vreo trei decenii după moartea lui Francisco Franco, tocmai pentru că şi acolo rămăseseră în structurile de putere ale noii democraţii spaniole destui foşti nomenclaturişti franchişti.
Oricum, am observat că a început să se manifeste şi la noi o intelighenţie stângistă foarte interesată de denunţarea fascismului. Spre exemplu, este un istoric, William Totok, care studiază arhivele Securităţii din păstrarea CNSAS nu pentru a revela atrocităţile comunismului, ci pentru a găsi fascişti. A identificat astfel un scriitor şi muzician şvab, figură destul de cunoscută a vieţii culturale timişorene în anii comunismului, care, înainte de a deveni informator al Securităţii comuniste, fusese voluntar în SS şi făcuse parte din personalul celui mai celebru lagăr de concentrare din istorie, cel de la Auschwitz. De asemenea, domnul Totok i-a dedicat o carte scrisă în colaborare lui Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul Grupului Carpatin Făgărăşan, care a rezistat cu arma în mână în anii 1949-1956 pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, unul din cele mai semnificative din cele peste o mie de grupuri de partizani care au participat la rezistenţa armată anticomunistă din anii 1944-1962. În această carte, domnul Totok a argumentat asupra unui fapt pe care Gavrilă Ogoranu, care a reuşit să supravieţuiască comunismului, nu l-a ascuns niciodată: convingerile sale legionare.
Să nu fiu înţeles greşit, demersul istoric al domnului Totok este foarte în regulă. E bine să ne cunoaştem istoria aşa cum a fost, fără mituri false şi integrând şi partea de extremă dreapta a trecutului nostru, inclusiv implicarea unor cetăţeni români în crimele de război naziste. Am totuşi o obiecţie faţă de ideea pe care o susţin unii vizavi de evaluarea rezistenţei anticomuniste, cum că ar trebui să aruncăm la lada de gunoi a istoriei pe acei rezistenţi care au nutrit afiliaţii ideologice din zona far right, cum zic anglo-saxonii. Oare s-a epurat istoria Rezistenţei Franceze, sau, uite, ca să fim în ton cu ziua, a celei olandeze de componenţii săi comunişti (care la vremea aia erau eminamente stalinişti, adică adepţi ai unui regim la fel de criminal ca şi cel nazist) sau chiar din acea parte a extremei drepte locale interbelice care nu a colaborat cu naziştii, ci le-a rezistat? Evident că nu, ar fi rezultat o istorie ciuntită. Şi, aşa extremişti cum erau ei, respectivii au contribuit în acei ani la un fenomen istoric pozitiv. Adevărul acesta este perfect valabil şi pentru rezistenţa armată anticomunistă din România sau pentru alte manifestări ale rezistenţei din prima fază a comunismului românesc.
Tot în zona culturală, am remarcat că regizorul Radu Jude, care s-a specializat pe teme cultivate cu o oarecare predilecţie de corifeii "corectitudinii politice", are în lucru un film intitulat "Odesa", dedicat celei mai grave crime de război din întreaga istorie a românilor, când în urma unui atentat cu bombă la sediul comandamentului militar român din Odesa, în final de octombrie 1941, reuşit, s-a produs spontan un pogrom anti-evreiesc cu cinci mii de victime, cărora a doua zi li s-au adăugat alte nouăsprezece mii ca urmare a represaliilor ordonate de mareşalul Ion Antonescu, tot asupra populaţiei evreieşti din oraş. Nu ştiu dacă fimul va acoperi şi soarta evreilor odeseni şi din alte zone internaţi ulterior în lagărul românesc de la Bogdanovca, unde, până la Crăciunul aceluiaşi an, Einsatz Gruppen-urile lui Adolf Eichmann au mai executat alţi patruzeci şi cinci de mii. Dar, categoric, este un episod istoric pe care trebuie să ni-l asumăm, oricât nu ne-ar plăcea.
"Odesa" vine însă după "Aferim", un film dedicat unei alte teme despre care se ştie, dar se vorbeşte mai puţin decât ar merita, robia ţiganilor, o instituţie atestată prima dată în secolul al XIV-lea şi care încetează complet de-abia în 1856. Este simptomatic că nici măcar în seria filmelor cu haiduci pe scenariile lui Eugen Barbu, din anii comunismului, deşi există şi un personaj de etnie romă interpretat de actorul Jean Constantin, robii nu apar, deşi erau o realitate relativ comună în perioada domniei lui Vodă Caragea, când se întâmplă acţiunea acestor filme. "Aferim", film premiat, mi s-a părut bine făcut şi bine jucat, categoric şi-a justificat premiul mai mult decât "Poziţia copilului", dar totuşi m-a dezamăgit la final, pentru că a îngroşat inutil realitatea unei instituţii oricum reprobabile. Fără ca asta să reprezinte o justificare, robia din Ţările Române nu a fost identică cu sclavia din Sudul Statelor Unite ale Americii, de exemplu. Stăpânii de robi nu aveau dreptul să separe familiile şi nici să-şi ucidă sau să-şi mutileze sclavii. Uciderea unui rob era considerată crimă şi din arhivele perioadei fanariote şi din deceniile anterioare abolirii se cunosc cazuri chiar de boieri judecaţi pentru aşa ceva. Ei bine, în film, deşi în dialoguri se menţionează repetat pravila care interzice asasinarea sau mutilarea robului fugar, stăpânul boier, gelos pe legătura dintre soţia sa şi acel rob, îl castrează, fără ca asta să atragă vreo consecinţă.
Mai apropiate însă în timp şi cel puţin la fel de relevante pentru realitatea românească contemporană ca şi robia şi Holocaustul din Transnistria, sunt cele întâmplate în cei patruzeci şi cinci de ani de comunism. Şi pentru că am amintit mai devreme de rezistenţa armată anticomunistă, deşi acest fenomen, cunoscut la sfârşitul anilor '40 şi începutul anilor '50 şi în Polonia, ţările baltice, vestul Ucrainei, Basarabia şi Albania, a avut în România cea mai mare durată şi a cuprins, potrivit documentelor Securităţii, între o mie şi o mie trei sute de grupuri armate, susţinute de vaste reţele de sprijin în zona rurală, luptele soldându-se cu circa zece mii de morţi, până în prezent nu i-au fost dedicate decât trei filme. Primul, "Capcana", din 1974, face unele trimiteri la istoria Haiducilor Muscelului, grupul Arsenescu-Arnăuţoiu (1949-1958), de pe versantul sudic al Făgăraşilor, dar în acest film din perioada comunistă eroul este, evident, maiorul de securitate care anihilează formaţiunea de partizani, aceştia din urmă fiind descrişi ca un fel de elemente interlope declasate. Cel de-al doilea, care de data asta "ţine" cu partizanii, este "Undeva în Est", din 1991, inspirat de un roman al lui Augustin Buzura bazat pe povestea tragică a grupului Theodor Şuşman din Munţii Apuseni (încheiată cu asasinarea acreditată drept sinucidere, într-o şură, a liderului grupului, în 1952, şi cu arderea de vii, într-un grajd, în 1956, a celor doi fii mai mari ai acestuia), dar şi de povestea de dragoste dintre partizanii făgărăşeni Maria Plop şi Toma Arnăuţoiu (luată în derâdere în "Capcana"). De reţinut că în acest film rolul comandantului partizan Stelian este jucat de regretatul actor Călin Nemeş, care în timpul manifestaţiei de la Cluj din 21 decembrie 1989 şi-a dezgolit pieptul în faţa militarilor cerându-le să-l împuşte, ceea ce respectivii au şi făcut.
Pentru a avea premiera un nou film despre partizanii anticomunişti va fi însă nevoie de nu mai puţin de nouăsprezece ani, când, în 2010, apare "Portretul luptătorului la tinereţe", filmul de debut puternic influenţat de a doua parte a peliculei "Che" a regizorului Constantin Popescu. Este şi primul film care nu evocă, ci dramatizează fapte istorice reale, extrase din volumele de memorii "Brazii se frâng, dar nu se îndoaie" ale lui Ion Gavrilă Ogoranu, precum şi din dosarele de securitate ale Grupului Carpatin Făgărăşan. Povestea acestui grup este, fără îndoială, una demnă de un film, inclusiv supravieţuirea liderului grupului, ascuns timp de două decenii, fiind ultimul partizan încă necapturat la mijlocul anilor '70 (filmul se opreşte însă în 1956, când grupul este anihilat de Securitate). În plus, tocmai pentru că au existat supravieţuitori, este şi unul din formaţiunile de partizani cu cele mai puţine necunoscute. Partea mai nefericită este că cei mai importanţi membri ai grupului proveneau din Frăţia de Cruce de la Liceul Negru Vodă din Făgăraş, fuseseră aşadar membri ai organizaţiei de tineret a Mişcării Legionare, şi că, după 1989, Ion Gavrilă Ogoranu, care a decedat de-abia în 2003, s-a implicat în constituirea Partidului Totul Pentru Ţară, care a reluat identitatea avatarului din anii 1935-1938 al Mişcării Legionare şi care l-a transformat pe fostul partizan în figura sa simbol, încercând de altfel să-şi aroge moştenirea întregii rezistenţe armate. Cât de corectă este o astfel de pretenţie se vede şi din faptul că dintre toate grupurile de partizani amintite în legătură cu cele trei filme, doar acest grup a fost fondat de simpatizanţi legionari.
Când a fost lansat, "Portretul luptătorului la tinereţe" trebuia să fie primul film dintr-o trilogie, "Aproape linişte", continuările urmând să fie dedicate Haiducilor Muscelului, mişcare de rezistenţă formată în jurul unor ofiţeri din armata regală fără apartenenţă politică, epuraţi de noul regim comunist, cu concentrare pe fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu în a doua parte şi pe figura cunoscutei Elisabeta Rizea în a treia parte. Ei bine, au trecut şapte ani de atunci şi nu a mai apărut niciunul din celelalte două filme. Mi se pare relevant.
Aşa cum mi se pare relevant, dar şi periculos, faptul că faimoasa lege anti-legionară, Legea nr. 217/2015, revalorizează hotărârile judecătoreşti ale instanţelor din perioada stalinismului românesc (1946-1964), dispunând ca acestea să fie luate în considerare pentru calificarea unei personalităţi sau a alteia drept legionară, fascistă sau criminală de război, aşadar al cărei "cult" este interzis. E ca şi cum legislaţia Germaniei democratice a zilelor noastre ar lua în considerare sentinţele Tribunalului Poporului lui Roland Freisler, judecătorul de casă al lui Hitler. Părerea mea este că această lege aduce mai mult deservicii scopului său şi iniţiatorului, Institutul Elie Wiesel, şi că demersul de identificare a criminalilor de război ar trebui bazat pe dovezile concrete existente şi nu pe nişte hotărâri judecătoreşti date cu încălcarea sistematică a drepturilor omului şi, de foarte multe ori, la comandă politică.
Riscul cel mai mare la care mă refer în rândurile de mai sus, este să nu călcăm şi noi pe urmele Olandei sau Franţei. Nu aş vrea ca în 2020 o grupare gen Noua Dreaptă sau Partidul Totul Pentru Ţară să aibă şansele în alegeri pe care le are acum Partidul Libertăţii. Campania de anul trecut a Coaliţiei Pentru Familie, cu accente spre retorica folosită de populiştii de dreapta din alte zone ale Europei, arată că, în perspectivă, există o posibilitate ca populismul criptofascist să prindă şi la noi. Noi nu avem problema imigraţiei (deocamdată), dar avem problema prea demult nerezolvată a comunismului, al cărui moştenitor mai mult sau mai puţin direct este cel mai puternic partid actual, PSD-ul, şi contrarierea pe care tinde să o producă o retorică progresistă identică cu cea care, în Occident, a avut efectele care se văd acum.
Deocamdată însă, lucrurile merg foarte prost la vârf, unde politicienii noştri cu priorităţi penale par complet rupţi de complicata realitate europeană, de care depindem din plin şi noi, dar bine la nivelul societăţii, unde manifestările pro-justiţie şi pro-europene continuă. Prin acest ultim caracter, România face istorie, contrazicând ofensiva eurosceptică din restul Uniunii Europene. Protestele poate ar fi încetat, dacă nu ar apărea mai mereu câte o nouă provocare. Duminică, 12 martie, a fost vorba de liderul grupului senatorial PSD şi preşedinte al comisiei juridice din Camera superioară, Şerban Nicolae, care a introdus o serie de amendamente la proiectul de lege a graţierii, ce ar fi condus la graţierea tuturor faptelor de corupţie, fără recuperarea prejudiciilor. Două mii, două mii cinci sute de oameni au mărşăluit între Piaţa Victoriei şi Piaţa Constituţiei. Alte câteva sute au protestat la Cluj şi Sibiu, posibil şi în alte oraşe. Participanţii au avut în vedere şi scandalul legat de jaful pădurilor de la Vidraru şi votul negativ al coaliţiei majoritare faţă de OUG nr. 51/2016, care a avut ca efect scăderea cu 80% a tăierilor ilegale. Liviu Dragnea s-a delimitat de senatorul său, iar acesta a anunţat că-şi va retrage amendamentele. În zilele următoare, Ion Ţiriac s-a arătat drept un fanatic al drepturilor omului exercitate numai cu aprobare de la primar- bănuiesc că domnia sa are o astfel de aprobare şi ca să respire-, iar deputatul PSD de Argeş, revoluţionarul cu certificat şi condamnatul la închisoare cu suspendare pentru dare de mită Cătălin Rădulescu a cerut intervenţia tunurilor cu apă şi i-a ameninţat pe protestatari cu AKM-ul furat de domnia sa la revoluţie (ocazie cu care s-a autodenunţat din prostie fudulă). Diferite platforme iniţiate din oameni din Piaţă, gen 600.000+64 Pentru România, discută despre înfiinţarea de partide politice noi, dar aceasta pare o probabilitate destul de redusă (mai ales că şi Dacian Cioloş cu a sa Asociaţie România 100 are în vedere această opţiune ca una dintre ipotezele sale de lucru).
În concluzie, #rezist.
