Prin februarie 2012, în contextul lucrurilor care se petreceau atunci în Piaţa Universităţii, l-am întâlnit pentru prima dată pe locotenent colonelul de jandarmi Neagu. Domnia sa mi-a explicat atunci că Jandarmeria Română este o "forţă de represiune". Sintagma aceasta m-a şocat puţin, prea amintea de nişte realităţi cu ceva mai mult de două decenii mai vechi, aşa că am polemizat puţin cu domnul colonel, încercând să-l determin să facem diferenţa între "represiune" şi "coerciţie, menţinere a ordinii publice etc."
Se pare însă că cel care avea dreptate în democraţia "originală" românească era domnul Neagu şi nu subsemnatul, cu toate studiile mele juridice care, vrând nevrând, creează o anumită sensibilitate faţă de astfel de nuanţe. Iar o anumită atitudine de crack down, ca să folosesc un barbarism anglicist care exprimă foarte plastic ideea, s-a tot simţit de vreo lună încoace, cam de pe când vicepremierul şi ministrul de interne Gabriel Oprea a devenit şi prim ministru interimar. Şi care persistă şi de când Victor Ponta şi-a reluat exerciţiul funcţiei de şef al Guvernului.
Astfel, amenzi s-au tot dat la diversele proteste din ultimii trei ani, mai ales la cele care s-au folosit de beneficiul articolului 3 din Legea 60/1991 a adunărilor publice, cel cu excepţiile de la condiţia notificării prealabile, sau care, fiind spontane, nu s-au putut circumscrie dispoziţiilor acestei legi vechi, desuete şi restrictive. Dar la manifestaţiile legate de despăduriri din 16 mai şi 7 iunie anul curent s-a forţat o anumită limită, amenzile aplicate fiind determinate excesiv, prin trecere directă către cuantumurile maxime, indiferent de antecedentele contravenienţilor şi prin cumularea chiar şi forţată a unor contravenţii diferite.
Este clar că nu mai avem de-a face cu o aplicare strictă, fie şi mecanică a legii, ci cu o anumită voinţă politică de a intimida oamenii care vin la proteste, astfel încât să nu mai apară vârfuri precum cele din ianuarie 2012, "toamna românească" dintre 1 septembrie şi 21 decembrie 2013, din noiembrie 2014 sau de la marele marş contra despăduririlor din 9 mai 2015. Ei bine, iată că nu scapă de acest "zel" nici măcar o cauză asupra căreia există aproape un consens naţional, cu care marea majoritate a populaţiei, cvasi-integralitatea clasei politice (cel puţin la nivel declarativ) şi înşişi lucrătorii Jandarmeriei Române sunt de acord: refacerea unităţii naţionale prin reunirea Republicii Moldova şi a României.
Aşadar, aşa cum se poate vedea din fotografia de mai sus, subsemnatul, în calitate de organizator al manifestării care a încheiat ieri la Bucureşti Marşul lui Ştefan cel Mare, pornit cu o săptămână înainte din Chişinău, din cadrul celei de-a patra Mari Adunări Naţionale a românilor basarabeni, am fost amendat cu 10.000 de lei pentru că nu s-a respectat locul de începere a adunării publice, astfel cum era el stabilit prin protocolul încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti şi cu celelalte autorităţi publice reprezentate în cadrul comisiei de ordine publică care funcţionează în cadrul acesteia.
Nu mai revin asupra detaliilor tehnice, întrucât am dedicat o postare anterioară Legii nr. 60/1991 republicată şi diferitelor aspecte tehnice care ţin de declararea/notificarea întrunirilor publice (adică ceea ce în mod greşit se desemnează în mass media prin termenul de "autorizare"). Mă voi limita aici pur şi simplu la a comenta povestea acestei amenzi.
Aşadar, întrucât între momentul notificării iniţiale şi momentul discuţiei din cadrul comisiei de ordine publică am primit semnale că oamenii preferă ca loc de adunare, înaintea plecării în marş, platoul din faţa Teatrului Naţional Bucureşti, la negocierea din comisie, în special cu reprezentantul Jandarmeriei, am încercat să obţin această zonă. Ca o paranteză, eu m-am ocupat de partea aceasta legală, dar când Platforma Unionistă Acţiunea 2012 organizează amplele sale marşuri unioniste, există o echipă întreagă, tineri care fac de fapt mult mai mult decât mine şi în faţa cărora trebuie să-mi dau jos pălăria. Revenind, nu a fost cu putinţă să obţin acel loc, pe motiv că după protestele din ianuarie 2012 primarul general, el însuşi Sorin Oprescu, ar fi dat o decizie că sub nicio formă nu se vor aproba adunări publice în cele două puncte cela mai "fierbinţi" ale Pieţei Universităţii: platoul din faţa Teatrului Naţional Bucureşti şi zona Fântânii de lângă clădirile Universităţii Bucureşti şi a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu".
Cum alternativa era să se refuze încheierea protocolului, caz în care ar fi trebuit să chem PMB în contencios administrativ, făra şanse de a obţine o hotărâre judecătorească executorie până la data marşului, 12 iulie 2015, a trebuit să merg pe soluţia compromisului şi să închei protocolul cu zonă de adunare şi pornire în marş platoul statuilor de la Piaţa Universităţii. Numai că această zonă nu are valoarea simbolică pe care evenimentele de acum un sfert de secol, când România a scuturat lanţurile totalitarismului, au conferit-o celorlalte două arii amintite mai sus. Aşa că în duminica cu pricina, lumea a început să se adune spontan pe platoul din faţa Teatrului Naţional Bucureşti.
Eu am aflat ceea ce se întâmpla când eram în drum spre Piaţa Universităţii şi nu aveam cum să determin o mulţime entuziastă să se mute 200 de metri mai încolo pentru că aşa îmi cereau şefii dispozitivului de jandarmi. De altfel, cum atmosfera era paşnică şi oamenii cooperau foarte bine cu jandarmii care s-au mutat ei, făcându-şi datoria fără probleme, nici nu am ţinut să le stric oamenilor bucuria şi energia, să ruinez momentul sosirii pelerinilor basarabeni aflaţi în marş de o săptămână, insistând cu nişte detalii birocratice care, de altfel, s-au dovedit fără noimă, pentru că nimic negativ nu s-a întâmplat şi lucrurile au decurs foarte frumos.
Aşadar, le-am spus jandarmilor că asta e, pot să mă amendeze pe mine ca să se acopere din punct de vedere administrativ şi am continuat să cooperez cu ei ca lucrurile să meargă bine. Au sosit tinerii participanţi la Marşul lui Ştefan cel Mare, s-au ţinut discursuri, s-a pornit în marş, la Parlament basarabenii şi-au adresat mesajul deputaţilor ieşiţi să întâmpine coloana, între care Ecaterina Andronescu, Titus Corlăţean, Daniel Gheorghe şi Eugen Tomac, iar la Preşedinţie, nu fără nişte mărunte tensiuni cu o Jandarmerie cuprinsă de exces de zel care dorea să facă controlul corporal în plină stradă, basarabenii au intrat şi au avut o întrevedere cu mai mulţi consilieri ai preşedintelui Klaus Iohannis.
Când totul era pe sfârşite, am fost abordat şi am primit "cadoul" din fotografie. Cum am spus mai sus, le-am sugerat chiar eu asta jandarmilor la schimb cu a nu începe să încerce să forţeze lumea să se mute de la TNB la statui, aşa că nu am fost deloc surprins. Până la un punct chiar înţeleg, din perspectiva lor de slujbaşi militarizaţi ai statului care ar putea risca probleme disciplinare în cazul în care vreunul dintre şefii lor sau cineva din Guvern ar putea avea impresia că nu au aplicat strict legea.
Ce nu mai înţeleg şi asociez categoric cu tendinţa represivă de care discutam la începutul acestui text, este cuantumul amenzii. Contravenţia pentru care am fost sancţionat, art. 26 alin. (1) lit. b din Legea nr. 60/1991 republicată privind adunările publice, se penalizează potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol cu o amendă în cuantum de la 1.000 la 10.000 de lei. Este aşadar evident că mi s-a aplicat direct amenda maximă. De ce?
Organizez adunări publice declarate (aşa-zis "autorizate") încă din aprilie 2012 şi niciodată, dar niciodată nu m-am făcut vinovat de "nerespectarea orelor de desfăşurare, traseelor de deplasare sau locului şi perimetrului destinat adunării publice", cu această primă şi unică excepţie. Aşadar, nu am antecedente, am fost, ca să zic aşa, la prima abatere. Mai mult, "nerespectarea perimetrului destinat" a însemnat doar o diferenţă de aproximativ 200 de metri, într-o altă zonă a aceluiaşi spaţiu urban. Relocarea spontană a locului de adunare nu a produs întreruperi în circulaţie, ocupări ale carosabilului- până în momentul în care a început marşul şi s-a intrat pe carosabil cu sprijinul Jandarmeriei şi Poliţiei Rutiere-, acte de dezordine ale unor participanţi sau vreo problemă pentru jandarmii din dispozitiv. Odată început marşul, protocolul semnat cu Primăria Municipiului Bucureşti a fost respectat în litera şi în spiritul său.
Îmi este aşadar foarte clar, nu atât prin faptul că am fost sancţionat, cât prin cuantumul amenzii impuse, că se doreşte intimidarea mea şi a colaboratorilor mei, ca şi a celorlalţi oameni implicaţi în societatea civilă mai mult sau mai puţin organizată. Dacă ăsta este resortul intim al acelor oameni "de sus", de la care au venit ordinele pe care le aplică jandarmii, atunci mă văd obligat să-i anunţ că şi-au greşit adresa. Nu au murit peste o mie de oameni acum douăzeci şi cinci de ani ca să mă las eu şi ceilalţi ca mine sau mai buni decât mine atât de uşor trimişi acasă cu coada între picioare şi pumnul în gură. Veţi mai auzi de noi. Cât despre acest proces verbal de constatare a contravenţiei, ca şi despre alte procese verbale similare, haideţi să vedem ce vor spune şi instanţele de judecată, eventual Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Şi aşa sunteţi campioni în a pune România în situaţia de a pierde acolo procese peste procese.
P.S.- Azi se împlinesc exact douăzeci şi cinci de ani de la Marşul Alb din 13 iulie 1990, când multe zeci de mii au mărşăluit pe străzile Bucureştiului pentru a cere eliberarea sutelor de oameni reţinuţi în timpul represiunilor sălbatice din 13-15 iunie 1990.
luni, 13 iulie 2015
vineri, 10 iulie 2015
Comparaţie între două revoluţii: Grecia versus Islanda
Având
în vedere că ne aflăm în plin Marş al lui Ştefan cel Mare, pornit de la a patra
Mare Adunare Naţională de la Chişinău, de duminica trecută, din 5 iulie 2015,
şi care-şi va atinge apogeul în acest week-end, cu Podul de Oameni de la
Ungheni de mâine şi cu marele marş unionist de la Bucureşti, duminică, sincer
nu aş fi dorit să adaug aici vreo postare cu orice alt subiect. De luni încolo
da, dar nu la începutul acestui week-end care, sunt convins, va rămâne în
cărţile de istorie ca o succesiune de evenimente mult mai importantă decât
tribulaţiile cabotine ale syriziştilor
greci.
Numai
că din slăbiciune omenească nu pot să asist la finalul caragialesc al scandalului
creat de nişte şmecheraşi care, dacă nu ar fi fost din portul din Pireu, s-ar
fi integrat perfect în peisajul şmenului dâmboviţean, şi să nu zic chiar nimic.
Cu atât mai mult cu cât pe Facebook-ul ultimelor zile am văzut destul de mult entuziasm
naiv faţă de ceea ce era, în mod evident, un amestec dizgraţios de demagogie şi
foarte mult tupeu. Supărarea unora pe politicile de multe ori imbecile şi
inutil dureroase ale Fondului Monetar Internaţional sau ale Comisiei Europene,
dar şi pe propria noastră clasă politică suferind cam de aceleaşi defecte ca şi
cea elenă- corupţie, evazionism, neseriozitate, incompetenţă-, i-a determinat
să ia în braţe Syriza şi pe liderul acesteia, Alexis Tsipras, fără să se uite
puţin ce fac şi ce vor de fapt aceştia. Pentru că, vedeţi oameni buni, faptul
că cineva e rău, nu-l face pe adversarul respectivului neapărat bun.
Aşadar,
Syriza a câştigat alegerile în Grecia promiţând că va pune capăt definitiv
austerităţii, că va reda ţării demnitatea şi suveranitatea, că va apăra
democraţia împotriva „terorismului” financiar reprezentat de Troika- Fondul
Monetar Internaţional, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană. Mulţi nu
au sesizat atunci, ca dovadă însăşi câştigarea alegerilor şi toate ropotele de
aplauze din partea întregii stângi radicale europene, dar în cazul Greciei între
aceste obiective exista o contradicţie ireconciliabilă. Pentru că dacă Grecia
doreşte să nu mai existe ingerinţe ale Troikăi, atunci ea trebuie să-şi
echilibreze bugetul, adică să-şi rezume cheltuielile la nivelul permis de ceea
ce economia greacă poate produce, eventual cu o nouă filosofie fiscală şi sigur
cu o mai bună încasare a impozitelor şi taxelor.
Da, este clar
pentru întreg universul că economia greacă nu produce îndeajuns ca să menţină
un aparat de stat hipertrofiat, un nivel al pensiilor mai ridicat decât în ţara
cu economia cea mai solidă de pe întreg continentul- Germania-, precum şi
pachete sociale foarte generoase, de tipul celui de-al 14-lea salariu. Toate
acestea existau înainte de luarea primelor măsuri de austeritate în 2010 şi în
mare măsură încă există (ca o paranteză, cei cinci ani de austeritate de care
se plâng atât de tare grecii nici nu s-au comparat cu ceea ce au avut de
suportat alte ţări, în primul rând România). Mai mult, deşi Grecia are în
prezent unul din cele mai ridicate nivele ale şomajului din Europa, undeva la
25-28%, încă se găsesc locuri de muncă pentru albanezi, bulgari, români şi
cetăţeni ai Republicii Moldova, semn clar că toată austeritatea încă nu i-a
lovit la buzunar suficient pe greci, ca să accepte să lucreze pe banii pe care sunt
dispuşi să-i primească ceilalţi balcanici, cei pe care istoria recentă i-a
răsfăţat mult mai puţin.
Or, dacă vrei să
menţii nivelul de trai, ba chiar să-l ridici, aşa cum a promis Syriza, ai
nevoie de bani. Bani pe care dacă economia ta nu-i produce, trebuie să-i
împrumuţi. Şi, din momentul în care împrumuţi, atunci trebuie să accepţi faptul
că vor exista nişte condiţii, nimeni nu te împrumută pentru ochii tăi frumoşi
sau pentru strămoşii tăi extraordinari. Sigur, e bine să negociezi aceste
condiţii, spre a le face cât mai suportabile şi a te asigura că vei avea
creştere economică, ca în timp să-ti reduci dependenţa, şi nu continuă
contracţie (cam cum se întâmplă de regulă cu reţetele impuse debitorilor de
Fondul Monetar Internaţional).
Iar dacă vrei
independenţă financiară acum, fără să mai aştepţi, strângi cureaua la maximum,
îţi asumi riscul unei austerităţi autoasumate şi nu impuse de creditori, şi
trăieşti numai cu ce creşte prin grădina ta, sperând că peste un număr de ani
te vei fi consolidat, vei fi crescut şi vei avea iarăşi standardul dinainte.
Cam cum a făcut Ceauşescu când a dorit să-şi reducă dependenţa şi faţă de
CAER-ul socialist, şi faţă de FMI şi Occident în general, şi s-a decis să
plătească datoria externă a României integral; dar, evident, fără prostiile
lui, adică de a te lansa concomitent în proiecte faraonice şi a plăti în dezavantaj
datorii pe termen lung, a căror scadenţa ar fi fost peste ani şi ani.
Numai că strategia
Syriza, ridicată în slăvi de toţi cei care chiar au crezut că fostul ministru
Varufakis e vreun geniu al economiei şi că acele sloganuri, înşiruiri de vorbe
goale despre democraţie, popor, Europa şi bla bla bla, puse de el în blogul
personal, reprezintă nişte pertinente analize economice, a fost efectiv una de
bişniţar din talcioc. Prin tupeu, guvernul de coaliţie al Syriza şi al Grecilor
Independenţi a sperat că va determina Troika să finanţeze Grecia, inclusiv
revenirea la standardul dinainte de 2010, fără să pună niciun fel de condiţii.
Pentru a da
greutate acestei „revoluţii”, mizând pe panica geopolitică, Alexis Tsipras a
ameninţat cu Grexitul, care ar fi zdruncinat moneda euro, s-a gudurat intensiv
pe lângă Vova Putin, noul Hitler din cartier, ba chiar a supus pachetul de
măsuri solicitate de creditori unui referendum, duminica trecută, care din nou
a stârnit mare entuziasm feisbucist, căci iată, poporul a fost întrebat. Ceea
ce diverşii entuziaşti nu au sesizat a fost că, peste toată retorica despre cum
au salvat grecii democraţia întregii Europe, ceea ce votanţii #oxi doresc nu
este nimic altceva decât ca toată Zona Euro, eventual toată Uniunea Europeană,
care nu produce bani la baie, ci îi colectează tot ca taxe şi impozite de la
diverşii cetăţeni europeni, să finanţeze toate excesele Greciei, pe termen nedefinit
şi fără să mai comenteze. Evident, în viziunea egoistă a Atenei nu ar fi fost
nevoie ca şi toţi europenii ăia chemaţi să finanţeze Grecia să-şi dea acordul
pentru asta, eventual în propriile referendumuri...
Şi astfel ajungem
la ziua de azi. Când Alexis Tsipras, acest Tsufandakis în care unii s-au grăbit
să vadă un nou Che Guevara, a trebuit să constate că, dincolo de bravada
propagandistică, Rusia e prea afectată de sancţiunile economice ca să-şi
permită să verse bani în sacul fără fund care e Grecia şi că, exceptându-i pe
verzi şi alţi radicali de stânga, nimeni prin Uniunea Europeană nu îi prea
apreciază văicăreala, demagogia şi pretenţiile exagerate. Şi cum toată politica
Syriza a fost să se angajeze în acel joc stupid al adolescenţilor americani în
care două maşini se reped una spre cealaltă, iar primul care răsuceşte volanul
e cel care pierde, Alexis Tsipras a fost acesta. Astăzi Atena a transmis
oficial liderilor UE, înaintea summit-ului de duminică, lista de măsuri pe care
e dipusă să le introducă pentru a obţine noul credit şi, ce să vezi, sunt toate
măsurile respinse de greci prin referendumul de acum cinci zile.
Evident, cum nu
doresc să asist la destrămarea Uniunii Europene şi a NATO, care, cu toate
defectele lor, sunt principalul motiv pentru care România nu este astăzi în
situaţia Ucrainei, mă bucur sincer că Grexitul a fost evitat. Pe de altă parte,
însă, sper că momentul actual este şi începutul sfârşitului pentru
discriminarea pozitivă grosieră a Greciei în raport cu celelalte ţări din
Balcani, inclusiv România. Am dezvoltat într-o altă postare acest subiect, aşa
că nu revin. Şi în general sper ca din aceste crize, precum cea grecească, să
rezulte o Uniune Europeană mai echilibrată, în care unii să nu mai fie mai egali
decât ceilalţi.
În orice caz, „revoluţia”
Syriza intră clar în istorie la capitolul „aşa nu”. Numai proştii sau
nesimţiţii îşi pot imagina că se poate, aşa cum zice o vorbă românească pe care,
din cauza conţinutului licenţios, o voi reproduce eufemistic, „şi cu ştecherul
în priză, şi cu sufletul în rai”. Din tot ceea ce clamau ei că doreau, syriziştii trebuiau să aleagă ori austeritatea
autoasumată, dar câştigarea treptată a independenţei financiare, ori menţinerea
cel puţin a nivelului de trai actual, dar cu o negociere competentă a
condiţiilor de împrumut şi fără proclamaţii demagogice şi referendumuri făcute
în bătaie de joc.
Iar la capitolul „aşa
da”, chiar şi fără să fiu 100% de acord cu ea, trebuie să încadrez revoluţia
islandeză din anii trecuţi. Islandezii au refuzat acea austeritate care i-ar fi
îngropat economic, dar nici nu au pretins finanţare externă „fără număr”, aşa
cum au făcut grecii. De fapt, nu au pretins finanţare externă deloc.
Mai mult, printre
primele lucruri a fost arestarea şi trimiterea în judecată a bancherilor care,
prin speculaţiile financiare egoiste şi imprudente, au pus economia ţării în
dificultate. Iar băncile respective, care riscau falimentul, au fost
naţionalizate, în locul vărsării unor fonduri de bailout care, în alte părţi,
inclusiv în SUA, unde a început criza la finele anului 2007, au fost folosite
pentru plata unor prime aceloraşi manageri care băgaseră instituţiile
financiare în colaps. Prin comparaţie, în Grecia, chiar şi după venirea Syriza
la putere, nu s-a făcut niciun demers în sensul introducerii unei anticorupţii
eficiente.
Islandezii au
experimentat şi o nouă modalitate de redactare a Constituţiei, cu implicarea
cetăţenilor şi nu doar a parlamentarilor. Chiar dacă acel proces până într-un
final a eşuat, el reprezintă un experiment interesant, demn de studiat pentru
viitor.
În sfârşit, în
loc de a şantaja un continent întreg pentru a obţine bani, aşa cum au încercat
Alexis Tsipras şi cu miniştrii săi, Islanda a decis să-şi retragă cererea de
adeziune la Uniunea Europeană. Departe de mine să fiu un eurosceptic, aşa cum
am precizat mai sus, dar din poziţia Islandei, le pot înţelege opţiunea. Chiar dacă
sper că este doar o amânare şi reticenţa lor este faţă de actuala Uniune
Europeană, birocratizată şi plină de inechităţi, şi nu faţă de o eventuală
Uniune Europeană echilibrată şi fair play a viitorului. Dar, iată un lucru
care-i separă clar pe islandezi de greci: retrăgându-şi cererea de adeziune,
islandezii au renunţat şi la fondurile de preaderare şi de aderare, asumându-şi
astfel o autentică independenţă.
sâmbătă, 4 iulie 2015
Despre unionism în preziua celei de-a patra Mari Adunări Naţionale de la Chişinău
Trăim, pare-se, o vară densă în evenimente istorice.
Dintre toate, pentru mine cea mai mare rezonanţă o are cea de-a patra Mare
Adunare Naţională care începe mâine, 5 iulie 2015, de la orele 14, în Piaţa
Marii Adunări Naţionale din centrul celui de-al doilea mare oraş românesc,
Municipiul Chişinău. Nu neg importanţa referendumului din Grecia, nici pe cea a
legalizării generale a căsătoriei gay în Statele Unite. Însă pentru noi, pentru
români, ambele sunt de importanţă secundară, respectiv terţiară, faţă de ceea
ce se va întâmpla mâine dincolo de Prut, când se va cere cu subiect şi predicat
Unirea Republicii Moldova cu România.
Rapid, o
trecere în revistă, pentru a se înţelege importanţa momentului: la 27 august
1989, urmând un model consacrat în alte părţi ale spaţiului românesc în anii
1821, 1848 şi 1918, avea loc la Chişinău prima Mare Adunare Naţională, care
forţa autorităţile încă sovietice să adopte ca limbă oficială a Republicii
Sovietice Socialiste Moldoveneşti limba
română (şi nu vreo iluzorie „limbă moldovenească”) scrisă cu grafie latină.
Cu ocazia împlinirii a exact un an de la
declanşarea revoluţiei în România, la 16 decembrie 1990, era convocată cea de-a
doua Mare Adunare Naţională, la care se cerea obţinerea independenţei
Republicii Moldova, ca prim pas către reunificarea românească. Iar la 27 august
1991, cea de-a treia Mare Adunare Naţională declara efectiv independenţa celui de-al
doilea stat românesc şi desprinderea sa de URSS.
Independenţa
obţinută prin cele trei Mari Adunări Naţionale, care au dat şi numele spaţiului
în care s-au desfăşurat, Piaţa Marii Adunări Naţionale, nu era însă gândită
pentru perpetuitate, ci doar ca o etapă intermediară şi necesară înainte de
reunificarea cu România, după modelul recentei reunificări germane. Contextul
geopolitic nu a fost însă cel potrivit, Federaţia Rusă s-a opus din răsputeri,
declanşând în anul 1992 războiul de pe Nistru, iar puterile occidentale au
preferat să menajeze relaţia cu Moscova decât să dea curs reparaţiei istorice
faţă de români. Ulterior, pe fondul deziluziei, a existat un reviriment al
forţelor politice de sorginte sovietică, care au dus la un anumit regres de pe
calea pe care această România de Est care este Republica Moldova pornise atât
de impetuos din martie 1989 şi până-n august 1991.
Cursul firesc al istoriei poate fi
însă cel mult întârziat, ceea ce este natural să se întâmple se va întâmpla mai
devreme sau mai târziu. În aprilie 2009, la două decenii după debutul mişcării
de emancipare naţională, o nouă revoluţie a unei noi generaţii declanşa
procesul prin care forţele post-sovietice aveau să piardă puterea. Mai
important decât atât, evenimentele din aprilie 2009 de la Chişinău redeschideau
lupta pentru refacerea unităţii naţionale româneşti. Născută în aprilie 2011,
Platforma Civică, apoi Unionistă Acţiunea 2012 devenea catalizatorul şi
unificatorul mişcării unioniste de pe ambele maluri ale Prutului şi reuşea,
prin acţiunile sale, să repună Unirea pe agenda publică din ambele state.
Constituit la 16 mai 2015, în cadrul marelui marş unionist cu 25.000 de
participanţi de la Chişinău, Blocul Unităţii Naţionale (BUN), o largă coaliţie
a societăţii civile din Republica Moldova, organizează acum cea de-a patra Mare
Adunare Naţională, care va completa ceea ce au realizat primele trei Mari
Adunări Naţionale.
Prin urmare, în acest context şi în
ajunul unor evenimente istorice esenţiale, cred că este foarte potrivit să
discutăm despre unionism, despre motivele pentru care eu unul, de exemplu,
susţin cu tărie această idee. Sper că cele de mai jos îi vor pune pe gânduri şi
pe cei care sunt mai neîncrezători.
Primul
set de argumente este cel de ordin sentimental. Nu voi insista foarte mult
asupra lui. Pur şi simplu, mă simt la fel de în ţara mea şi de o parte şi de
cealaltă a Prutului, nu văd de ce ar trebui să existe două state româneşti,
când nici cultura, nici limba, nici mentalităţile şi nici istoria nu le
despart. Nu am de ce să accept ca pe un dat de neschimbat voinţa celor mai siniştri
criminali de război, Hitler şi Stalin, sau concesia liderilor unor naţiuni
extenuate de anii de război mondial, precum Churchill, Roosevelt şi Truman.
Sigur,
mi s-ar putea răspunde că nu este acesta singurul caz, că uite în ciuda
comunităţii de limbă şi cultură ţări ca Germania şi Austria duc o existenţă
separată. Se uită însă că Austria are o tradiţie statală foarte veche, că de
fapt a fost hegemonul lumii germane timp de secole, până când, pe la 1859, a
fost înlăturată de la aspiraţia de unificator al Germaniei de către Prusia lui
Bismarck, ceea ce nu se poate spune despre Moldova de Est. Şi se mai uită că şi
după aceea austriecii au continuat să se considere germani şi că după primul
război mondial şi-au dorit unificarea cu Germania, fiind împiedicaţi numai de
voinţa puterilor învingătoare în primul război mondial. În 1938 Anschluss-ul a
fost primit cu entuziasm de majoritatea austriecilor, iar dacă Hitler nu ar fi
declanşat şi pierdut un nou război mondial Austria ar fi fost şi astăzi o parte
a Germaniei. De fapt, cazul Germaniei şi al Austriei trebuie să fie un
avertisment pentru toţi naţionaliştii extremişti, pentru toţi şovinii care vor
să-i dea afară din ţară ba pe unguri, ba pe ruşi, sau care ar vrea să dispară
cumva romii, este exemplul perfect despre cum poate să distrugă naţionalismul
prost înţeles o construcţie naţională.
De fapt,
dacă ne uităm înapoi în istorie, nu putem decât constata că românii au evoluat
treptat către reunirea într-un singur stat. Desigur, nu trebuie să privim
această tendinţă in termenii pompieristici ai paşoptiştilor sau ai
istoriografiei naţional-comuniste din perioada Ceauşescu, dar negarea ei de
către anumiţi „demitizatori” constituie în sine o mistificare a istoriei la fel
de gravă.
Chiar dacă ne cunoaştem istoria timpurie
destul de fragmentar, este clar că românii, singuri sau împreună cu alte
grupuri etnice- slavi, bulgari turcomani- s-au organizat în diferite formaţiuni
statale prin secolele VIII-IX. Prefer să le spun statale si nu formaţiuni
prestatale sau, şi mai vag, politice, aşa cum fac de multe ori istoricii
români, pentru că, indiferent de controversele asupra definirii noţiunii de
stat, ele prezentau cele trei caracteristici fundamentale ale oricărui stat, de
la oraşele-state sumeriene la republicile şi monarhiile din zilele noastre:
teritoriu, populaţie şi o structură organizaţională distinctă in raport cu
societatea. Sunt de acord, din acest punct de vedere, cu şcoala de istorie
anglo-saxonă.
Multe dintre aceste entităţi statale
au fost înglobate ulterior în regatele sau imperiile multietnice ce au dominat
regiunea, unele s-au constituit chiar în cadrul unor astfel de structuri
(Imperiul Bizantin, Imperiul Mongol), dar prin secolul al XIV-lea cele care nu
au fost cucerite sau care s-au eliberat s-au unificat, dând naştere unor
structuri mai ample şi mai durabile: Ţara Românească (Valahia), Ţara Moldovei
şi Podunavia (Dobrogea). Dacă ultima a avut o existenţă scurtă, fiind ocupată
temporar de otomani în 1389, alipită imediat după aceea Ţării Româneşti, pentru
a fi cucerită de Imperiul Otoman în 1420 pentru următorii patru sute cincizeci
şi opt de ani, Valahia şi Moldova au reuşit să reziste, chiar dacă la un moment
dat şi-au pierdut independenţa.
Mai mult, oricât încearcă unii să nege
acest lucru, conştiinţa comunităţii a existat şi s-a dezvoltat de-a lungul
timpului. O regăsim în instituţiile identice ale celor două voievodate, în
dreptul cutumiar comun, în corespondenţa externă a unor lideri de talia lui
Ştefan cel Mare, în scrierile umaniştilor, cronicarilor şi iluminiştilor din
secolele XVI-XVIII. Desigur că domnitorii cu veleităţi de unificatori precum
Petru Rareş, Mihai Viteazul, Vasile Lupu sau până şi unii principi de etnie
maghiară ai Transilvaniei, ori cei care au încercat să-şi asigure dinastia în
ambele state, ca Movileştii, au acţionat în primul rând în baza unor ambiţii
personale, dar făcând asta ei au configurat un proiect pe termen lung, acela al
refacerii regatului antic al Daciei, proiect care nu a lăsat indiferente nici
marile cancelarii otomane, austriece sau ruseşti.
Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat în
secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, aşa cum remarca şi Florin
Constantiniu în „Istoria sinceră a poporului român”, lucrare de referinţă a
demitizării rezonabile, nu a fost doar un accident, un proces istoric de scurtă
durată motivat de un naţionalism ficţional. Mica şi Marea Unire trebuiau să se
întâmple şi au avut loc când contextul internaţional a permis-o. De altfel,
pentru Basarabia apartenenţa la statul român a durat doar douăzeci şi doi de
ani, o perioadă fantastic de scurtă la scara istoriei- în fond, douăzeci şi
cinci de ani au trecut deja de la căderea comunismului şi mulţi care am apucat
acel regim suntem încă tineri- şi, cu toate astea, putem constata, din
pasiunile pe care raportarea la acea perioadă le stârnesc deopotrivă adepţilor
şi adversarilor Unirii, ce piatră de hotar istorică au reprezentat cele două
decenii şi un pic.
Nu voi comenta pretenţiile
„moldoveniste” la o limbă şi o etnie distinctă. Ele sunt pur şi simplu
caraghioase. Nu există nici măcar un dialect de care „moldoveniştii” să se
poată prevala, aşa cum o fac „macedoniştii” din Skopje când afirmă că ei nu
sunt bulgari. Graiul vorbit în Maramureş este mai excentric decât orice se
vorbeşte în oricare parte a Moldovei istorice sau de către etnicii români de
dincolo de Nistru. Mai sunt cei care afirmă că moldovenii de peste Prut sunt un
soi de hibrizi ruso-români, care nu sunt nici una, nici alta, dar, dincolo de
caraghioslâcul respectivei afirmaţii într-un stat unde etnicii ruşi reprezintă
consistent sub 10% din totalul populaţiei, haideţi să fim serioşi: toţi românii
sunt nişte corcituri la câte neamuri s-au perindat prin părţile noastre de-a
lungul istoriei şi preistoriei; limba şi cultura sunt cele care contează, nu
rasa. Iar faptul că basarabenii introduc în cultura română o anumită influenţă
rusă nu trebuie să ne deranjeze, dimpotrivă. Rusia poate să nu ne placă din
punct de vedere politic, dar cultura rusă e una dintre marile culturi ale
lumii, iar civilizaţia noastra nu are decât de câştigat printr-o astfel de
influenţă, aşa cum a câştigat când transilvănenii şi bănăţenii au adus
influenţa germană.
Într-o încercare de a-i imita pe
austrieci, al căror stat este o ultimă rămăşiţă a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune
Germană, nu o dată stataliştii de la Chişinău afirmă că Republica Moldova ar
continua tradiţia statală moldovenească. Nimic mai greşit. Ţara Moldovei s-a
unificat cu Ţara Românească constituind România. Aşadar România continuă
statalitatea Moldovei medievale şi toate fostele capitale ale acesteia- Baia,
Suceava, Iaşi- sunt în România. Mai mult, din punct de vedere juridic tot
România este succesoarea acelei Republici Democratice Moldoveneşti constituită
pe teritoriul Basarabiei în zilele revoluţiei din 1917-1918. De fapt, Republica
Moldova îşi află rădăcinile într-o creaţie stalinistă menită să pregătească
expansiunea sovietică peste Nistru- Republica Autonomă Sovietică Socialistă
Moldovenească constituită în 1924 în Transnistria-, pe care românii basarabeni
au reuşit să şi-o aproprieze, de bine de rău, în 1989-1991, la destrămarea
URSS.
Nu pot încheia partea istorică fără să
mă refer la o altă afirmaţie care mai apare prin mediile europene, când
discutăm de identităţi şi construcţii naţionale: ideea că o nouă conştiinţă
identitară, distinctă, ar putea fi consolidată în câteva decenii, pe un
criteriu finalmente strict geografic şi sub presiunea unui ocupant. Am întâlnit
această supoziţie în cazul macedonenilor bulgarofoni, dar şi cu referire la moldovenii
de peste Prut. Este o idee care are directă legătură cu opinia potrivit căreia
naţiunile sunt oricum nişte ficţiuni de secol XIX, fără bază reală. Însă, dacă
pornim de la prima doctrină naţională certă din istorie, de care putem lua act
deschizând o carte care se află aproape în orice casă, Biblia, şi ajungând până
la mişcările separatiste ale catalanilor şi bascilor din Spania sau ale
italienilor din Corsica, putem vedea că lucrurile nu stau deloc aşa. Naţiunile
moderne, indiferent dacă se definesc pe criteriu etnic, religios, civic sau
mixt, au rădăcini adânci şi sunt rezultatul unor procese culturale, politice şi
sociale care se întind pe sute de ani. Statul naţional este un progres, nu o
fundătură a istoriei, iar cei retrograzi sunt acei europenişti care ar dori să
dea timpul înapoi către imperiile multinaţionale, transformând Uniunea
Europeană dintr-o Europă a naţiunilor într-o Europă a regiunilor. Cât de falsă
este această idee în cazul moldovenilor transpruteni se vede de altfel din
permanenta dezbatere identitară de la Chişinău, în care unii, nu neapărat
unionişti, îşi asumă identitatea românească, iar alţii nu fac altceva decât să
manifeste un sindrom Stockholm vizavi de fostul ocupant.
Nu putem discuta însă tema Unirii
numai în termenii sentimentelor şi ai istoriei. Trăim o epocă pragmatică şi
materialistă, în care întrebarea „ce ne iese?” reprezintă un leitmotiv general.
Unii, egoişti şi înguşti la minte fie vorba între noi, se gândesc că Moldova de
Est este săracă, că nu are resurse, că prin Unire doar s-ar importa nişte
probleme sociale şi economice într-o Românie deja săracă. Respectivii nu văd în
precedentul german un exemplu pozitiv, ci unul negativ, căci „uite cât i-a
costat pe vest-germani unificarea”. Ei nu-şi pun întrebarea dacă Germania ar
mai fi fost cea mai mare putere economică şi politică a Uniunii Europene fără
reunificare. Eu sunt gata să pariez că nu.
În primul rând, România nu este o ţară
săracă, ci este o ţară furată. Dacă de mâine clasa politică ar înceta furtul
generalizat, ţara noastră nu ar mai avea nevoie nici de FMI şi nici de atâtea
politici de austeritate. Iar dacă Republica Moldova este şi mai săracă, este
pentru că nu are acces la resursele României. Altfel, decalajul dintre România
şi Republica Moldova este departe de a fi atât de mare cât a fost în 1990 cel
dintre Germania de Vest, o economie capitalistă de top, şi Germania de Est, o
economie socialistă falimentară. La ora actuală avem acelaşi sistem social şi
economic, costurile integrării ar fi mult mai mici iar diferenţele ar dispărea
mult mai repede.
Cum spuneam, România nu este o ţară
săracă, are poate chiar prea multe resurse care fac viaţa relativ uşoară, şi asta
explică de ce românii nu şi-au dezvoltat niciodată disciplina specifică
germanilor, scandinavilor sau japonezilor. Moldova de Est la rândul său are un
potenţial agricol deosebit, era alături de Georgia furnizorul de fructe şi
produse viticole al imensei Uniuni Sovietice. De asemenea, există acolo cariere
pentru o foarte bună piatră de construcţii. Dacă aceste resurse s-ar adăuga
celor ale actualei Românii, puterea economică cumulată a ţării reunificate ar
creşte considerabil şi toţi locuitorii, indiferent de pe care parte a Prutului,
ar putea beneficia de rezultat.
Mai mult, reunificarea ar permite
refacerea legăturilor economice tradiţionale dintre cele două maluri ale
Prutului, ceea ce ar conduce deopotrivă la progresul teritoriului actual al
Republicii Moldova, dar şi al celor mai sărace judeţe din România. Dinamismul
urban al alăturării Chişinăului, Bălţilor şi Cahulului la oraşe ca Iaşi, Bacău
şi Galaţi ar permite ca în Moldova istorică să se duplice ceea ce se întâmplă
în Transilvania şi Banat, cu salba lor de oraşe dezvoltate, sau în sudul
dominat de Bucureşti, Ploieşti, Constanţa şi Craiova.
Dar mai important de mii de ori decât
resursele este factorul uman. România nu duce lipsă de talente şi de creiere,
chiar dacă, deocamdată, pe acelaşi fond al incapacităţii clasei politice şi al
indolenţei birocraţilor, de foarte multe ori le exportă, în loc să le
folosească aici. Niciodată însă nu este destul când vine vorba de oameni şi
haideţi să ne uităm puţin câte valori se afirmă sau ne vin de peste Prut, în
cultură, dar şi în economie. Ce-ar fi dacă şi această bogăţie umană s-ar
cumula? Am văzut ce s-a întâmplat şi după Mica Unire, când valorile Moldovei de
Vest şi ale Valahiei s-au regăsit în acelaşi cadru, şi mai ales după Marea
Unire, care a condus direct la formarea generaţiei de aur a culturii române cu
oameni din toate provinciile istorice, precum şi la anii economici de vârf
1934-1939. Să nu ne imaginăm cumva că România de atunci era mai bogată sau mai
dezvoltată decât cea de acum, era o Românie mult mai rurală, cu un procent de
analfabetism ridicat. Nu prosperitatea economică şi înflorirea culturală au
condus la unificare, ci unificarea la prosperitate economică şi înflorire
culturală.
Sunt desigur şi cei care susţin că e
mai uşor să atingi prosperitatea economică când ai de administrat un teritoriu mai mic. Cel mai des e citat
exemplul Sloveniei, o poveste de succes, fără îndoială, dar în contextul şi în
condiţiile Uniunii Europene. Ar fi însă greşit să luăm Uniunea Europeană ca pe
o realitate garantată. Sunt departe de a fi eurosceptic, dimpotrivă, dar hai să
o recunoaştem: coeziunea Uniunii Europene nu este încă perfectă şi nu se poate
şti în ce măsură va rezista diferitelor crize (cum este, de exemplu, chiar zilele
acestea, criza grecească). Acestea tind mai degrabă să scoată la suprafaţă
discrepanţele dintre membri şi diversele egoisme naţionale. Sunt convins că
dacă mâine Uniunea Europeană s-ar dizolva, mai devreme sau mai târziu fostele
republici iugoslave ar începe să se gândească la refacerea federaţiei, oricât
de mult sânge a curs între ele.
Prin urmare, noi trebuie să fim
pregătiţi pentru orice ipoteză, or în condiţiile specifice zonei noastre
unitatea este de preferat egoismului regional. Efectele negative ale
centralismului pot fi uşor înlăturate printr-o autonomie locală reală; este
drept că până acum în România aceasta a beneficiat baronilor locali şi nu
populaţiei, dar până în final aceasta este o etapă care începe deja să fie
depăşită, pe măsură ce baronii locali înfundă puşcăriile.
De altfel, cel mai bun contraexemplu
la cazul Sloveniei este chiar Republica Moldova, unde teritoriul mai mic nu a
adus prosperitate, ba chiar a întârziat dezvoltarea economică. În schimb, reunirea
cu România ar accelera aceste procese în regiunea dintre Prut şi Nistru.
Trecând de argumentele de ordin
economic şi social, ajungem la capitolul securitate. Providenţa sau hazardul au
făcut ca românii să locuiască un teritoriu variat, frumos şi destul de bogat,
dar în acelaşi timp situat într-o zonă periculoasă a continentului. Cea mai
mare parte a istoriei noastre am fost prinşi între vecini puternici şi
expansionişti, venind din trei direcţii, care nu o dată şi-au purtat războaiele
pe pământul nostru. Cât timp am fost divizaţi, am fost victime sigure.
Părea că această stare de lucruri a
încetat odată cu prăbuşirea comunismului. Prin România cel puţin, ne-am
imaginat că putem ignora liniştiţi ştirile externe în favoarea cancanurilor şi
că singurele războaie pe care soldaţii noştri mai trebuie să le poarte sunt
cele din locuri foarte îndepărtate, unde pur şi simplu sprijinim nişte mari
puteri de la care sperăm să obţinem diverse lucruri. Numai că evenimentele
ultimului an, evenimente ce sunt încă în curs, ne-au dovedit că lucrurile nu
stau nici pe departe aşa, că un imperiu care se destramă, înainte de a-şi da
obştescul sfârşit, mai poate trăi revirimente şi mai poate deveni periculos.
Criza ucraineană confirmă ceea ce eu
am presupus tot timpul: că cei care cred că Rusia şi-a schimbat nu doar părul,
ci şi năravul, că nu mai doreşte decât afirmare economică şi a renunţat la obiectivul
geopolitic vechi de trei secole de a ieşi la Marea Adriatică şi de a „elibera”
Constantinopolul, pur şi simplu se îmbată cu apă rece. Tare aş fi vrut să mă
înşel, ca Moscova să aibă înţelepciunea Berlinului sau a Londrei şi să renunţe
la imperialismul de şcoală veche în favoarea unui loc economic fruntaş, pentru
care are tot potenţialul necesar, dar anexarea Crimeei şi rebeliunea în curs a
coloanei a V-a ruse în regiunile estice ale Ucrainei, după cele întâmplate în
1999-2000 în Cecenia şi în 2008 în Georgia,
demonstrează că am avut dreptate.
Apoi, trebuie să fim atenţi şi la
Ucraina însăşi, o ţară cu patruzeci şi cinci de milioane de locuitori şi multe
frustrări istorice, în care prezenţa ameninţătoare a ultranaţionaliştilor şi
neonaziştilor nu poate fi ignorată. Desigur că vreau Ucraina în Uniunea
Europeană şi îmi doresc o bună vecinătate cu Kievul, dar starea de fapt de
acolo recomandă prudenţă.
Poetul moldovean Vasile Alecsandri a
scris în celebra sa „Hora Unirii” că „Unde-i unul nu-i putere, / Unde-s doi
puterea creşte”. Separat, şi România, şi Republica Moldova se pot apăra mai
greu decât o pot face împreună. Şi nu ar trebui să repetăm greşeala României
interbelice şi să contăm prea mult pe sistemul de alianţe şi pe garanţiile de
securitate externe. La momentul 1940, şi Mica Antantă, şi Antanta Balcanică, şi
garanţiile anglo-franceze nu au mai valorat nimic. Aşa cum acum garanţiile de
securitate anglo-americane oferite Ucrainei în 1994 nu au valorat nimic când al
treilea garant, Rusia, a fost cel care a agresat respectiva ţară. Teoretic,
NATO ne oferă o protecţie mult mai solidă decât sistemul de alianţe din
perioada interbelică. Practic, vom vedea când se va pune în mod concret
problema, ceea ce sper sincer să nu fie vreodată cazul.
Şi mai este o problemă cu umbrela
NATO. Ea nu protejează Republica Moldova, stat care sub presiunea Rusiei s-a
declarat neutru prin propria sa Constituţie. Sunt astfel trei milioane de
români care nu beneficiază de această protecţie, iar eu unul nu mă simt bine cu
asta.
Mai este un aspect asupra căruia nu
este bine să fim naivi. Coloana a V-a finanţată şi coordonată de la Kremlin şi
care face atât de mult rău Ucrainei există şi în Republica Moldova. I-am văzut
în acţiune, ştiu cât de violenţi şi de plini de ură viscerală sunt, am
constatat cum un enunţ de genul „ouă
aveţi, minte nu” îi poate opri din escaladarea agresiunii doar preţ de
câteva minute. Nu este nicio diferenţă între aceşti indivizi şi derbedeii din
trupele SA ale lui Hitler. Ei bine, este în dezinteresul total al românilor de
pe ambele maluri ale Prutului ca dezordinea din Harkov, Lugansk, Doneţk să se
extindă până pe teritoriul Basarabiei. Pentru unii pentru că ar însemna haos la
ei acasă, pentru ceilalţi pentru că ar fi iar văzuţi ca ataşaţi unei zone de instabilitate
şi sancţionaţi economic, aşa cum s-a mai întâmplat în timpul războaielor
iugoslave. Or, într-o Românie reunificată, aceste grupuri de fapt puţin
numeroase, dar organizate paramilitar şi finanţate cu generozitate din banii
plătiţi de Europa pe gazul rusesc, ar putea fi mult mai uşor ţinute sub
control.
De altfel, noi, românii, ar fi trebuit
să fim lămuriţi cu privire la „noua” Rusie încă demult, din zilele războiului
de pe Nistru, în care aşa-zişii „voluntari” ruşi şi Armata a 14-a rusă au jucat
rolul primordial. Aşa cum am fost printre primele popoare confruntate cu
„deliciile” revoluţiei bolşevice în 1918, tot la noi Rusia a menţinut prin acea
aşa-zisă Republică Moldovenească Nistreană ultimul colţ viu al Uniunii
Sovietice. Mă rog, viu în felul în care erau zombie-i din filmul „Noaptea
morţilor vii”.
În timp Transnistria s-a transformat
într-un focar de infecţie, un regim de dictatură ce nu-şi mai are locul în
Europa mileniului III şi care a devenit placa turnantă a traficului de arme, de
droguri şi de persoane. Prima afectată este, evident, Republica Moldova, dar şi
România se află foarte aproape. Însă, în anii ’90, când România era foarte slabă, ea
a fost exclusă de Rusia din formulele de negociere dintre Chişinău şi Tiraspol.
Iar Chişinăul a fost întotdeauna chiar mai slab decât Bucureştiul. Hai să facem
aşadar un exerciţiu de imaginaţie: ce ar fi dacă locul Republicii Moldova în
formatul de negociere ar fi luat de o Românie reunificată?
Să nu fiu înţeles greşit, cred că
nimeni în toate minţile lui, şi din păcare nu pot să-l includ în categoria asta
pe Putin, îşi mai doreşte un nou război la Nistru. Dar alta ar fi capacitatea
României reunite de a securiza linia de demarcaţie şi de a supraveghea cine şi
ce trece pe acolo, de a negocia cu separatiştii şi de a determina respectarea
drepturilor celor circa o sută şaptezeci de mii de etnici români trăitori în
localităţile controlate de separatişti (34% din totalul populaţiei zonei, adică
cel mai numeros grup etnic luat individual). Iar apoi, în timp, probabil
împreună cu Ucraina, o Românie unită ar putea găsi soluţia ideală pentru
regiunile de dincolo de Nistru şi pentru diferitele segmente de populaţie ale
acestora.
Aşa cum am spus de fiecare dată când
am fost întrebat de ce susţin ideea Unirii dintre România şi Republica Moldova,
motivele sunt multe, multe sunt pragmatice, iar discuţia ar fi foarte lungă. Am
încercat să le sintetizez aici şi sper că am şi reuşit. Însă dacă aş începe să
rescriu acest text de la zero, probabil că aş mai găsi vreo câteva.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)