luni, 10 iunie 2019

Venezuela dintre Prut şi Nistru



Marea Adunare Centenara, 25 martie 2018


Ca unul care urmăresc încă din era sovietică ceea ce se întâmplă dincolo de Prut, aş avea următoarele observaţii vizavi de situaţia de la Chişinău, care califică Republica Moldova (RM) drept o micro-Venezuelă, cu două tabere neomogene şi instabile, care fiecare pretinde că reprezintă puterea legitimă în stat:
1.       Veselia afişată pe la redacţiile şi sediile de partide parlamentare din România privind victoria în alegerile parlamentare din toamna trecută a pro-europenilor au fost deplasate, aşa cum am şi atras atenţia într-o postare de atunci. Partidul Democrat din Moldova (PDM), controlat de oligarhul suprem Vladimir (Vlad) Plahotniuc, un fel de Liviu Dragnea local, care dacă va pierde puterea se va duce direct în închisoare, şi Alianţa ACUM, un fel de USR-PLUS basarabean, nu pot face 1+1=2. Atât Partidul Demnitate şi Adevăr (PDA) al lui Andrei Năstase, cât şi Partidul Acţiune şi Solidaritate (PAS), al Maiei Sandu, s-au născut direct din sau pe fundalul amplelor proteste anti-Plahotniuc din 2015-2016; ceea ce le uneşte chiar mai mult decât orientarea pro-europeană este dorinţa de a elibera statul capturat de Plaha, cum i se mai zice uneori în stil rusesc oligarhului suprem.
2.       De fapt, alegerile parlamentare din toamna anului 2018 au marcat un avans al partidelor pro-ruse, mai ales al Partidului Socialiştilor din Republica Moldova (PSRM), al preşedintelui Igor Dodon. Nu atât de mare pe cât sperau ele, dar suficient cât să oblige cele două grupări pretins pro-europene (discutabil în cazul PDM), dar ostile reciproc la modul maximal, să aibă nevoie de o înţelegere cu PSRM pentru a putea forma guvernul.
3.       Ambele tabere pro-europene au jucat în trecut rolul de idioţi utili ai lui Igor Dodon. Pe de o parte, prin 2016, Andrei Năstase a urcat pe scena din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău (PMAN) alături de Dodon, fraternizând în numele luptei comune împotriva oligarhului suprem. Momentul a provocat retragerea în semn de protest a unioniştilor din tabăra de corturi a PDA (pe atunci încă Platforma şi nu Partidul). Lupta nu era însă comună, aşa că după ce a capitalizat nişte voturi cu ajutorul pro-europenilor din Piaţă, Dodon a obţinut sprijinul tacit al lui Plahotniuc împotriva Maiei Sandu în primele alegeri prezidenţiale directe de după regimul Voronin, pe care, cu toată misoginia din spaţiile ex-sovietice, nu ar fi învins-o fără sprijinul aparatului de stat controlat de oligarh.
4.       Este aşadar Dodon cel mai inteligent politician de la Chişinău? Nici pe departe, el este doar o fantoşă a Moscovei, faţă de care are o atitudine de slugă preaplecată. Aşa că, în timp ce politicienii basarabeni pro-europeni suferă de proverbiala miopie şi gândire îngustă a politicienilor români în general, Dodon răspunde unei telecomenzi ţinută la Kremlin în mâini experte.
5.       Premierul Pavel Filip, omul lui Plahotniuc, susţine că mai întâi negocierea s-a purtat între PDM şi PSRM- în fond mai firesc, în ecologia politică de la Chişinău am putea compara cele două partide cu PSD şi PNL-, dar s-a blocat din cauza condiţiilor inacceptabile puse de Dodon: federalizarea Republicii Moldova. Nu ştiu dacă e adevărat, dar e plauzibil, având în vedere că URSS şi apoi Rusia au promovat acest obiectiv încă de la primele amorsări separatiste din anii 1989-1990. Să însemne asta că Alianţa ACUM a consimţit la cerinţele lui Dodon, deşi este mai autentic pro-europeană decât PDM, un partid apărut totuşi după evenimentele din aprilie 2009 ca o aşchie a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), al fostului preşedinte Vladimir Voronin, exact ca şi PSRM, care e tot o aşchie a PCRM? Ar fi foarte grav, mai ales că premierul noului guvern, Maia Sandu, s-a declarat nu doar pro-europeană, dar şi deschisă opţiunii unioniste, dacă şi când aceasta va fi pusă în discuţie la modul serios.
6.       Oricum, această alăturare guvernamentală cu caracteristicile evidente ale unui anus contra naturii, care eclipsează de departe nefirescul „monstruoasei coaliţii” din 1866 împotriva lui Alexandru Ioan Cuza, pare să aibă girul Uniunii Europene, care a recunoscut guvernul Maiei Sandu, SUA  şi pe al Rusiei, desigur fiecare din motivele sale diferite de ale celorlalţi. Dacă şi Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei, cunoscută pe scurt drept Comisia de la Veneţia şi ades invocată şi la noi în ultimii 2 ani, va indica că deciziile Curţii Constituţionale a Republicii Moldova privind dizolvarea Parlamentului, suspendarea a ţşpea oară a preşedintelui Dodon şi organizarea de alegeri parlamentare anticipate la 6 septembrie sunt greşite şi că pot fi trecute cu vederea de jucătorii politici (ceea ce ar fi o premieră absolută pentru un organism care în permanenţă a protejat Curţile şi Consiliile Constituţionale), atunci va fi clar că marile puteri au ajuns la o înţelegere privind viitorul Republicii Moldova.
7.       Şi, în condiţiile în care, deşi România este a şaptea ţară din Uniunea Europeană (a şasea după Brexit) ca pondere demografică şi geografică, este destul de evident că interesele externe ale României nu au decât o mică reflectare în politica externă a Uniunii, nu este de aşteptat ca eventualul compromis al marilor puteri să fie prea favorabil Republicii Moldova. Nu că ar fi un lucru rău ca Maia Sandu să fie prim-ministru (ca ministru al educaţiei a fost unul din cei mai merituoşi miniştri de la Chişinău), ci pentru că foarte probabil marile puteri au ajuns la concluzia că Republica Moldova va rămâne pentru următoarele decenii în zona gri, tampon, dintre Occident şi Rusia, cu ambele părţi menţinând o anumită influenţă la Chişinău.
8.       Ceea ce nu e bine, pentru că genul ăsta de aranjamente generează în zonele tampon sărăcie, înapoiere, corupţie şi riscuri crescute de fiecare dată când între marile puteri apar tensiuni. Ţările Române au mai jucat rolul acesta de tampon între Imperiile Otoman, Habsburgic şi Rus şi este suficient să ne uităm în jur să observăm că unele decalaje acumulate atunci nu s-au recuperat nici până în ziua de azi.
9.       Rămânerea Republicii Moldova în zona gri dintre blocurile geopolitice nu e de bun augur nici pentru România. În sens cultural-istoric, ţara numită România nu se rezumă strict la oamenii şi teritoriul dintre graniţele statului România, iar Republica Moldova este şi ea parte a aceluiaşi continuum. 4 milioane de locuitori ai acesteia, din care 3 milioane de români, riscă să rămână în afara prosperităţii, modernităţii şi democraţiei avansate pe care le propagă Uniunea Europeană, prinşi în capcana geopolitică a unui imperiu vetust şi în lentă disoluţie, dar încă capabil de revirimente temporare şi încă periculos. Iar pentru cei mai precupaţi să nu pară naţionalişti şi, prin urmare, mai puţin empatici cu soarta conaţionalilor de dincolo de Prut, trebuie adăugat că o Republică Moldova ajunsă pe mâini greşite poate (re)deveni un factor de instabilitate în plus faţă de focarele de război din Georgia şi din Ucraina, de natură să afecteze fluxul de investiţii în întreaga regiune a Mării Negre. Într-un scenariu şi mai nefericit, o Republică Moldova complet aservită Kremlinului ar putea deveni o bază de operaţiuni împotriva României, aşa cum în anii 1924-1940 a fost antecesoarea sa juridică, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM).
10.   Devine astfel imperios necesar ca, mai ales după ce alegerile parlamentare din România vor produce o altă majoritate decât cea actuală, compromisă de peste 2 ani de atacuri la adresa statului de drept şi a democraţiei, Bucureştiul să-şi definească nişte obiective şi o strategie coerentă pentru Republica Moldova. Nu toate politicile de până acum au fost greşite, dar o bună parte din situaţia aproape fără ieşire în care se află basarabenii este consecinţa inconsecvenţelor, ezitărilor, superficialităţii, meschinăriei, ipocriziei, complicităţilor oneroase şi chiar naivităţii cu care politicienii şi diplomaţii de la Bucureşti au tratat cu Chişinăul. Iar dacă România susţine integrarea europeană a Republicii Moldova, aşa cum rezultă din declaraţiile reprezentanţilor tuturor partidelor, atunci ambasadorul UE la Chişinău ar trebui să fie român, reprezentantul UE în formatele de negociere a conflictului de pe Nistru ar trebui să fie tot român, românii ar trebui să fie primii prezenţi la Chişinău pentru a sprijini la implementarea instituţiilor şi regulilor clubului european şi primii gata să se lupte la Bruxelles şi la Strasbourg ca progresele Republicii Moldova să fie luate în seamă, iar Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi Securitate Comună al UE ar trebui să sune obligatoriu şi la Bucureşti înainte de a propune ceva sau a se referi la subiectul Republica Moldova.
11.   În fine, întorcându-ne la basarabenii înşişi, mulţi au ajuns mai devreme sau mai târziu la concluzia corectă, şi au votat declaraţiile de unire din localităţile sau raioanele lor sau au putut fi văzuţi la Marea Adunare Centenară de la 25 martie 2018 ori la Ziua Limbii Române. Mai sunt totuşi încă mulţi care trebuie să realizeze că decizia unor foşti nomenclaturişti sovietici de a opri mişcarea de emancipare naţională odată cu declararea independenţei a fost strict în beneficiul păstrării statutului lor de feudali peste câteva judeţe. Că în 30 de ani de aşa-zisă independenţă şi neutralitate, dar cu o armată de ocupaţie pe Nistru care nu a plecat niciun moment, oamenii obişnuiţi nu au primit şi nu au ce să primească decât supremaţia oligarhilor şi aroganţa imperiului, noi şi noi furturi ale miliardului şi multe alte umilinţe. În schimb, dacă în 1991 sau după aprilie 2009 s-ar fi mers până la capăt, altfel ar fi stat acum lucrurile. Şi nici acum nu e prea târziu...