Nişte lecturi inedite

Este o tradiţie a acestui blog, de când l-am pus pe picioare acum doi ani, ca la sfârşit de an, de preferinţă în Ajun de Crăciun sau către 31 decembrie, să se distanţeze puţin de problematica sa obişnuită, cea care ţine de politică, civism, drept şi alte domenii conexe, şi să existe un mic eseu dedicat unei cărţi. Astfel, în 2015 am scris despre o sinteză monumentală în limba engleză dedicată de un autor italian misteriosului sistem de semne în care unii văd o scriere, alţii doar o formă vagă de pre-scriere (iar alţii prilej de delir dacopat), identificat pe numeroase artefacte ale culturilor neolitice şi eneolitice din bazinul Dunării de Mijloc şi de Jos şi din regiunile adiacente (Old Europe a Marjiei Gimbutas): http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/12/o-investigatie-in-scrierea-danubiana.html. Iar în 2016 m-am orientat spre o lucrare de referinţă din istoriografia artei, o monografie privind un anumit curent de artă aristocratică care s-a manifestat în lumea geţilor de la cumpăna dintre cele două perioade ale epocii fierului:  http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2016/12/recomandare-de-mos-vasile.html.

Anul acesta am fost însă foarte tentat, chiar dacă încă de la precedentul articol din această categorie ştiam despre ce carte aş vrea să scriu, să amân şi să fac în schimb un bilanţ al evenimentelor petrecute pe frontul politic din iunie 2017, de când am făcut ultimele referiri pe blog la mişcările de protest, până la sfârşitul anului. Cum însă acest capitol de istorie este încă departe de a se fi încheiat şi un nou protest major este în pregătire pentru 20 ianuarie 2018, o să las acest bilanţ pentru perioada de după Anul Nou. Plus că deja suntem în perioada Centenarului şi lecturile pe care vreau să le aduc în discuţie în acest articol mi se par foarte potrivite cu momentul.

În primul rând, hai să încep cu cartea pe care o aveam în vedere încă de acum multe luni: "Mitologie română" de Romulus Vulcănescu (1912-1999), publicată la Editura Academiei R.S.R. în 1985. Nu ştiu să fi fost reeditată, aşa că cine nu o are deja, trebuie să o caute în anticariate, la buchinişti şi pe site-urile de ocazii. Cred că este evident că şi prin această recomandare mă aventurez pe terenul de bătălie dintre promotorii delirului dacopat şi naţionalist în stilul legionaro-ceauşist şi contestatorii lor dacofobi şi antinaţionalişti din zona "corectă politic". Dar ca şi cu precedentele cărţi, nu mă aventurez pe câmpul respectivei lupte sterile pentru a mă alătura vreuneia din tabere şi pentru a marca puncte ideologice, ci tocmai pentru a recomanda celor totuşi interesaţi de subiectele acestea o lucrare ştiinţifică pertinentă, lipsită şi de molestările de câmpii ale dacopaţilor, şi de demitizările duse până la mistificarea inversă a istoriei şi culturii tradiţionale performate de corifeii trendiflendismului pseudoştiinţific al marxismului cultural.

Fiind scrisă în perioada de apogeu a protocronismului şi autohtonismului promovate în cadrul comunismului naţional al lui Nicolae Ceauşescu, "Mitologie română" nu este, desigur, în afara oricărei critici legitime. Dar este evident că autorul a menţinut excesele tribut faţă de regim la un minimum care să facă lucrarea sa acceptabilă organelor de partid şi de stat. În schimb, Romulus Vulcănescu, care avea să devină membru al Academiei Române cu câţiva ani înaintea morţii, în 1993, a sintetizat în "Mitologie română" o muncă de o viaţă, începută prin anii '30, dar şi cercetările altora, rezultatul fiind un tom de 710 pagini care reuneşte mitologia românească într-un tot coerent. Elementele împrăştiate prin legende, basme, snoave, balade, doine, ghicitori, bocete, colinde, căluşari, obiceiuri de botez, nuntă sau priveghi, sărbători de sorginte creştină, păgână sau mixtă, artefacte, inclusiv trimiteri din cronici la tradiţii pierdute sau la forme mai vechi ale unor obiceiuri încă în fiinţă în ruralul românesc de secol XIX-XX ş.a.m.d., din diferitele zone geografice locuite de secole de români, sunt reunite pentru a arăta că ele fac parte dintr-o concepţie relativ unitară şi completă despre om, lume şi univers, care poate nu mai este actuală, dar poate constitui o bogată sursă de inspiraţie pentru cultura cultă din oraşe (deşi practici precum nedeea/târgul de fete de pe Muntele Găina sau incidente precum "destrigoirea" de la Marotinu de Jos, din judeţul Dolj, care a făcut furori internaţionale în anul 2002, indică persistenţa acestor credinţe în anumite zone rurale). Reînvierea obiceiului Dragobetelui ori transformarea Sânzienelor în Zi Internaţională a Iei în scop comercial, sau fructificarea mitului Soarelui îndrăgostit de Lună care încearcă mereu şi sisific să o ajungă din urmă în piesa "Luna preste vârfuri" a trupei de folk metal Bucovina, sunt doar câteva exemple.

Oricum, pentru cei care am învăţat în şcoală la limba şi literatura română că există patru mituri mari şi late- "Mioriţa", "Monastirea Argeşului", "Zburătorul" şi "Traian şi Dochia"- "Mitologie română" este o adevărată revelaţie. Un întreg univers se dezvăluie, un univers în care se îmbină elemente moştenite de la daci, romani, slavi, dar şi alte influenţe, în care creştinismul ortodox şi păgânismul se amestecă într-un creştinism popular în care diavolul e mai degrabă un bătrân morocănos şi ursuz decât răul pur, iar la Creaţie participă nu doar Dumnezeu şi adversarul (dar şi "fărtatul") său, ci şi ariciul. În care au existat şi vor exista mai multe umanităţi succesive, începând cu uriaşii şi căpcăunii, continuând cu noi şi terminând cu blajinii, care-şi aşteaptă vremea pe insule din lumea de dincolo, cea a zmeilor şi a altor creaturi fantastice, separată de lumea noastră prin Apa Sâmbetei. Iar excursia către antichitate din primele capitole ale cărţii nu este făcută pentru a declanşa nu ştiu ce fantezie protocronistă dacomană sau tracomană, ci pentru a identifica feluritele rădăcini ale spiritualităţii populare româneşti. Nu doar asemănările, dar şi diferenţele dintre credinţele ţăranilor noştri şi cele ale dacilor devin destul de clare prin comparaţia între constatările focloristului şi relatările autorilor antici, contemporani cu dacii.

De reţinut, deşi poate fi citită şi beletristic, ca o colecţie de legende, "Mitologie română" este o lucrare pur ştiinţifică. Romulus Vulcănescu nu a făcut o compilaţie creativă, punând de la el, aşa cum este cazul cu unele epopei de inspiraţie folclorică ca poemele lui Ossian (James Macpherson, 1760), "Kalevala" (Elias Lonnrot, 1835) ori "The Song of Haiawatha" (Henry Wadsworth Longfellow, 1855). Munca lui Romulus Vulcănescu se aseamănă cu cea a specialiştilor în mitologie clasică, care au luat la mână toate textele antichităţii greceşti, începând cu epopeile lui Homer şi cu "Teogonia" lui Hesiod, iar mai recent chiar şi cu textele linearului B micenian, reconstituind această mitologie fundamentală pentru civilizaţia occidentală ca pe un puzzle, până s-a ajuns la eşafodajul complet.

Să nu uităm că Romulus Vulcănescu a fost probabil cel mai articulat etnolog, antropolog cultural şi folclorist pe care l-a avut cultura română şi, lucru care se vede şi în "Mitologie română", un cercetător deschis studiului interdisciplinar- capitol la care comunitatea ştiinţifică românească tinde să aibă carenţe. Cum spuneam, şi-a început munca prin anii '30, dar mult timp a ascuns aspecte ale biografiei sale, cum ar fi doctoratul susţinut sub îndrumarea marelui nostru sociolog, Dimitrie Gusti, sau publicarea unor articole în anumite periodice interbelice. Toate acestea ar fi putut să-i atragă o condamnare politică în perioada stalinistă (într-o autobiografie de la serviciul de cadre, Romulus Vulcănescu vorbeşte chiar de "condamnare culturală" separat de cea politică).

Ne vom opri însă aici cu evocarea figurii sale şi cu prezentarea lucrării de final de carieră, adăugând doar că "Mitologie română" este una din acele câteva cărţi care ne pot spune multe despre sufletul românesc, în forma sa primară, ţărănească, dinainte de pervertirea produsă de totalitarismele secolului XX, de excesul ortodoxist al anilor '90 şi de păşunismul festivist practicat la evenimentele organizate de dragii noştri politicieni post-decembrişti. Cunoaşterea acestei spiritualităţi primare, din care cumva ne tragem seva toţi, cred că este fundamental necesară într-un an cum este Centenarul, fără a reduce semnificaţia acestuia la atât. Centenarul este în primul rând despre viitor, iar viitorul este despre modernitate şi despre afirmare ca naţiune occidentală avansată. Care are însă nişte rădăcini şi nu are voie să le uite, pentru că uitarea rădăcinilor înseamnă alienare, iar alienarea poate duce la crize de identitate, precum cea pe care o traversează acum Europa de Vest.

Cu recomandările următoare voi face un salt de la domeniul oarecum atemporal al folclorului şi al mitologiei populare către istoria modernă şi de la cartea tipărită la informaţia online. Este vorba de două site-uri lansate acum câteva zile de Asociaţia Predania, ca parte a "Proiect Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne", cu sprijinul financiar şi moral al Asociaţiei NeamUnit, membru al Alianţei Pentru Centenar. În luna iulie a anului care tocmai se încheie, s-au împlinit o sută de ani de la un episod foarte puţin cunoscut din istoria recentă a Balcanilor, a primului război mondial şi a românilor: prima declarare a unui stat independent al aromânilor din timpurile moderne, Republica Pindului. Am avut o postare pe Facebook despre acest episod puţin cunoscut al Centenarului, într-un moment în care cam tot ce scotea internetul la suprafaţă erau informaţii, şi acelea sărace, despre cea de-a doua tentativă a activiştilor naţionalişti aromâni de a constitui un stat propriu: Principatul Pindului din anii 1941-1943.

Iată însă că acum există un site care conţine importante informaţii brute despre evenimentele din vara anului 1917: telegrame diplomatice, memorialistică, fotografii, cântece patriotice. Este vorba de http://independenta-pindului.ro/. Iar pentru înţelegerea celor întâmplate în 1917, a fost lansat şi un al doilea site, dedicat luptelor de gherilă petrecute în Macedonia între anii 1903-1914, ce au opus comitagii bulgari şi armatolii aromâni antarţilor greci şi armatei regulate otomane, cu numeroase crime împotriva civililor: https://armatolii.org.ro/. Şi acest al doilea site conţine mai degrabă material brut, neprelucrat de istorici. Prin urmare, unele accente din textele puse pe cele două site-uri ar putea contraria, dar nu trebuie uitat că ele au fost scrise cu multă vreme în urmă de protagonişti care nu mai sunt azi în viaţă şi exprimă felul cum au gândit ei lucrurile atunci.

Mă opresc însă aici, mulţumindu-mă să semnalez cele două site-uri pasionaţilor de istorie şi nu numai. Pe lângă faptul că discutăm de episoade care nu apar de obicei nici măcar ca note de subsol în manualele de istorie din şcoli şi licee, problematica respectivă este, de fapt, mult mai semnificativă decât pare la prima vedere. România lui Cuza şi Carol I a investit mult în prezervarea şi cultivarea identităţii vlaho-româneşti la aromânii şi meglenoromânii din Balcani, dar în 1913 a eşuat în a împiedica partajarea teritoriilor locuite compact de aceştia şi de a garanta păstrarea drepturilor câştigate cu numai opt ani mai devreme, tot cu sprijinul Bucureştiului. Mulţi dintre protagoniştii evenimentelor din primele două decenii ale secolului XX au devenit, după primul război mondial, colonişti în Cadrilater, iar copiii şi nepoţii lor au aderat în număr mare la Mişcarea Legionară. "Super-românismul" pe care îl sesiza Petre Ţuţea la aceşti aromâni, în închisorile politice comuniste, devine mult mai uşor de înţeles dacă ne gândim la suferinţele îndurate de vlahii balcanici care-şi afirmau identitatea românească la începutul secolului trecut. Şi, paradoxal, tot astfel devine mai uşor de înţeles trecerea pe care a dobândit-o printre mulţi aromâni din România, conştienţi, ca şi cei din Balcani, de faptul că România i-a pus în plan secund în câteva momente cheie, "Fara Armânească", cu pretenţiile ei ca aromânii să dobândească recunoaştere de minoritate naţională.

În fine, poate aprofundând istoria românităţilor din Balcani, vom deveni mai conştienţi de ce ar fi timpul să nu-i mai abandonăm pe cei de aceeaşi limbă cu noi şi să acţionăm mai hotărât, în cel mai european spirit cu putinţă, ca ei să beneficieze, în ţările în care trăiesc, de drepturile civile, culturale, confesionale şi politice de care se bucură şi minorităţile naţionale din România şi ca identitatea lor să nu mai fie supusă presiunilor deznaţionalizante. Inclusiv în acea ţară în legătură cu care se pare că un fost preşedinte al României s-a înţeles, acum mai bine de douăzeci şi şapte de ani, cu un general de acolo, venit special la Bucureşti, că autorităţile noastre nu îşi vor relua interesul faţă de etnicii aromâni şi meglenoromâni.

Despre 22 decembrie 1989 şi rătăcirea unui destin naţional

Textul lui Moise Guran publicat pe blogul propriu acum două zile este mai potrivit pentru a fi citit azi: https://www.moise.ro/2017/12/20/dezintegrarea-uniunii-europene-inceput-azi/. De ce azi? Pentru că azi, 22 decembrie 2017, se împlinesc douăzeci şi opt de ani de când, odată cu elicopterul care decola de pe clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, împresurată de sute de mii de protestatari, azi sediu al Ministerului Afacerilor Interne, se ridica şi giulgiul comunismului care cuprinsese ţara timp de patruzeci şi cinci ani, ultimul şi cel mai grav avatar al dictaturii şi, implicit, al iliberalismului ce dominase viaţa poporului nostru timp de cincizeci şi doi de ani. Atunci, cu toate blocajele, crimele, poticnelile, şovăielile şi ticăloşiile ce au punctat următorii douăzeci şi opt de ani, România s-a reconectat la destinul istoric imprimat de generaţia extraordinară a revoluţiei din 1848, acela de asumare a valorilor civilizaţionale ale Occidentului- drepturile omului, democraţia, statul de drept, economia de piaţă- pe scurt acele valori cunoscute şi ca liberale, în sensul larg al cuvântului. Ba chiar, din impulsul primit în decembrie 1989, România a reuşit, repet, chiar şi târându-se, să ajungă mai departe decât au ajuns vreodată predecesorii, la alăturarea efectivă la Occident prin integrarea ca membru cu drepturi depline al NATO (în 2004) şi al Uniunii Europene (în 2007), precum şi prin formarea unei societăţi civile cu adevărat vibrante, din mişcările sociale ale anilor 2011-2015.

Doar că, la ora actuală, zona geografică de care aparţinem, Europa Centrală şi de Sud Est, suferă un nou val al schimbării, iar deschizătorii de drumuri sunt, exact ca şi în 1989, Ungaria şi Polonia. Numai că acum avem o schimbare în sens invers. Dacă în urmă cu douăzeci şi opt de ani naţiunile se ridicau pentru a pune punct socialismului totalitar marxist-leninist şi pentru a-şi asuma valorile liberale amintite mai sus, acum Ungaria şi Polonia conduc un marş invers. Europa Centrală se îndreaptă către un nou iliberalism, de extracţie putinist-erdoganistă, cu unele aparenţe democratice, dar ascunzând eliminarea statului de drept prin încălecarea puterii judecătoreşti de către cele două puteri politizate din stat, legislativul şi executivul, limitarea libertăţii presei, încorsetarea societăţii civile prin impunerea de mecanisme de control represive asupra ONG-urilor şi prin înăsprirea legislaţiei de ordine publică în sensul împiedicării protestelor, precum şi apelul la un discurs ultraconservator, cu nuanţe tot mai fascistoide.

Pentru România, această stare de fapt ar fi putut fi o şansă. Spre deosebire de Guran, eu sunt mai puţin rezervat la ideea unei Românii ca putere regională. Cu o guvernare inteligentă, ţara noastră ar fi putut deveni campionul valorilor democraţiei liberale şi statului de drept între vecini care derapează pe zi ce trece şi principalul aliat din această parte a continentului al unui Occident care, timp de decenii, a avut o certă preferinţă pentru ţările catolic-protestante din regiune, gen Polonia, Ungaria, Cehia etc., pe care le-a considerat mai apropiate sieşi ca model civilizaţional. Atât doar că, la alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, 61% dintre noi nu s-au prezentat. Mulţi au scuza că sunt la muncă în străinătate şi că nu au putut să voteze (prea puţine secţii, o lege a votului prin corespondenţă prea greoaie şi rigidă). Dar şi mai mulţi sunt cei care au considerat că nu au pe cine să voteze, deşi, pentru prima dată în mulţi ani, pe lângă partidele vechi şi corupte apărea pe buletinul de vot şi cel puţin un partid plecat de la firul ierbii, cu oameni necompromişi. Urmarea a fost că, după mobilizarea electoratelor captive, atât cât a mai rămas din ele, puterea a fost preluată în mod excesiv de eşalonul cel mai murdărit al clasei politice, plin de oameni terorizaţi de perspectiva închisorii şi, mai ales, a banilor furaţi care ar trebui restituiţi. Iar cel mai puternic om din România a devenit un condamnat penal definitiv. Consecinţa a fost frustrantul an 2017, în care, din egoismul acestor politicieni, România s-a rupt de idealurile lui decembrie 1989 şi s-a înscris hotărât pe calea iliberală deschisă de Ungaria şi Polonia. Şi, vorba lui Guran, numai protestele din stradă, cu o mobilizare care nu s-a mai văzut de la revoluţia din decembrie 1989, au împiedicat ca România să nu fie ea prima împotriva căreia se activează articolul 7 din Tratatul de la Lisabona, iar această îndoielnică onoare să-i revină Poloniei.

Oricum, trebuie să ne fie clar că de data asta, dacă lucrurile continuă aşa, nu vom mai avea nicio scuză. Deşi comunismul a găsit apel în zonele cele mai periferice şi declasate ale României profunde, s-a putut construi pe ele şi a ajuns să îmbrace aberante forme naţionale, iar după 1989 a continuat să persiste în mentalitatea multora, mereu am putut invoca că nu a fost alegerea noastră. Că ne-a fost impus după al doilea război mondial de un imperiu vecin care, după ce ne-a sfârtecat teritoriul, ne-a impus regimul politic şi ne-a mutilat societatea. Şi că aliaţii noştri istorici ne-au abandonat acestui imperiu vecin, care ne mai făcuse necazuri şi înainte. Dar, acum, influenţa Rusiei e mult mai insidioasă, iar ceea ce ni se întâmplă, ne facem noi cu mâna noastră. Când va veni ziua ca fiicele, fii, nepoatele şi nepoţii să mă întrebe "tată/bunicule, dar tu ce ai făcut atunci?", o să am ce să le spun. Că măcar am încercat. Dar voi, cei care nu ieşiţi la proteste, nu ieşiţi la vot, că sunteţi prea comozi, şi cei care vă lăsaţi, ba chiar cereţi să fiţi minţiţi şi credeţi toate balivernele unei propagande ipocrite, voi ce o să le răspundeţi urmaşilor voştri?

Cel de-al patrulea Rege al României

Istoria cunoaşte tot felul de momente, unele mai luminoase, altele mai întunecate, unele mai vesele, altele mai triste. De ieri trăim un moment istoric, deopotrivă trist şi întunecat. La vârsta de nouăzeci şi şase de ani, Majestatea Sa Regele Mihai I (1921-2017), şi-a încetat existenţa lumească şi a trecut pe de-a întregul în amintire.

 

Regele ne-a părăsit într-un moment în care poporul său începe aniversarea Centenarului Marii Uniri mai dezbinat ca niciodată după 1990. Suntem prinşi într-o încleştare tot mai dură între forţele prograde ale asumării valorilor democraţiei liberale şi statului de drept şi cele retrograde ale corupţiei, despotismului "baronial" şi iliberalismului marca Putin-Orban-Kaczinsky-Erdogan. O propagandă ieftină vorbeşte de un "stat paralel", dar de fapt avem două societăţi paralele, una a îmbuibaţilor din bani publici şi a oamenilor vulnerabili aserviţi într-o formă sau alta de aceştia şi una a oamenilor destupaţi la minte şi dinamici, care vor "o ţară ca afară".

Despre marele defunct s-au spus de-a lungul timpului multe, dar nimeni dotat cât de cât cu bunăcredinţă nu a putut să nege vreodată că Majestatea Sa a fost un promotor convins al valorilor democratice. Şi nici că de pe această poziţie s-a opus constant atât dictaturilor de dreapta sprijinite de puterile fasciste în anii '40, cât şi regimului comunist stalinist şi ceauşist ce a urmat instalării ocupaţiei sovietice. Tot în baza acestei opţiuni, Regele Mihai I şi-a adus contribuţia la primirea României în NATO şi în Uniunea Europeană. De asemenea, nu trebuie să uităm că cel de-al patrulea Rege al României a domnit prima dată, în anii 1927-1930, într-o Românie cu graniţe mult mai fireşti decât cea de acum. Şi că în a doua domnie (1940-1947) a contribuit la începutul refacerii unităţii naţionale pierdute la sfârşitul domniei tatălui său, reuşind revenirea Ardealului de Nord între hotarele Ţării (fără ca vreodată să-i uite pe românii pe care istoria vitregă i-a lăsat înstrăinaţi până în zilele noastre).

Dar despre istorie şi despre rolul efectiv jucat de marele Rege plecat ieri dintre noi vom avea tot timpul să discutăm în detaliu. Aşa cum vom avea destul timp să dezbatem asupra moştenirii politice ce rămâne în urma sa, dacă vreodată se va mai pune problema restaurării unei monarhii constituţionale în România sau nu, dacă dinastia inaugurată de Carol I (1866-1914) va mai avea un viitor, ce se va întâmpla cu proiectul de lege de instituţionalizare a Casei Regale a României ş.a.m.d.

Mi se pare însă foarte relevant în aceste clipe de tristeţe, dar şi de divizare şi ostilitate reciprocă în societatea românească, să revedem, să reascultăm sau să recitim discursul Majestăţii Sale din Parlamentul României, de la împlinirea vârstei de nouăzeci de ani, la 25 octombrie 2011. Acel discurs, magistral, cea mai bună alocuţiune politică auzită de la tribuna Parlamentului de la abolirea abuzivă a monarhiei la 30 decembrie 1947, conţine toate lucrurile la care trebuie să ne gândim şi toate soluţiile necesare pentru ca să devenim, în fine, o societate demnă şi sănătoasă din punct de vedere moral şi psihiatric:

"Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

 Sunt mai bine de șaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară națiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie și cu speranță invitația reprezentanților legitimi ai poporului. Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independența și libertățile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem și în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru. Ultimii douăzeci de ani au adus democrație, libertăți și un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, își împlinesc visele și încearcă să-și consolideze familia și viața, spre binele generațiilor viitoare.

România a evoluat mult în ultimele două decenii. Mersul României europene de astăzi are ca fundament existența Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană și NATO nu ar fi fost posibil fără acțiunea, întru libertate și democrație, a Legislativului românesc de după anul 1989. Dar politica este o sabie cu două tăișuri. Ea garantează democrația și libertățile, dacă este practicată în respectul legii și al instituțiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor Statului.

Multe domenii din viața românească, gospodărite competent și liber, au reușit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători și companiile mijlocii, tinerii și profesorii din universități, licee și școli, cei din agricultură. Încearcă să-și facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomații și funcționarii publici, deși sunt puternic încercați de lipsa banilor și descurajați instituțional. Își fac datoria față de țară instituții precum Academia Română și Banca Națională, deși vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit față de ierarhia valorilor din societatea românescă.

Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democrație, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă prin situații înjositoare. România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile și aeroporturile moderne sunt parte din forța noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este și va fi o piatră de temelie a societății. Regina și cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susține interesele fundamentale ale României, continuitatea și tradițiile țării noastre.

Nu m-aș putea adresa națiunii fără a vorbi despre Familia Regală și despre importanța ei în viața țării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie.

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil și generos. În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra ființei națiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet și definitiv de năravurile trecutului.

Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989. Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii și frații noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni și respectați. Am servit națiunea română de-a lungul unei vieți lungi și pline de evenimente, unele fericite și multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare națiunii române: Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democrația trebuie să îmbogățească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca și toate țările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectați și pricepuți. Nu trebuie niciodată uitați românii și pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărțirilor Europei în sfere de influență. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în țara noastră sau dacă vor să rămână separați. Europa de astăzi este un continent în care popoarele și pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut și continuă să fie valabil pentru toți românii. Ei sunt toți parte a națiunii noastre și așa vor rămâne totdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!"

U.S.R.: Istorie succintă a unui congres care demonstrează că politica "altfel" mai are de aşteptat

filă din procesul verbal al alegerilor de delegaţi de la Bucureşti din 15 octombrie a.c., anulate de CNArb

Am tot ezitat dacă să dau share la declaraţia de mai jos sau nu. În general cred că rufele murdare se spală în familie (și chiar am acționat efectiv împotriva unui membru în Biroul Național care se pricopsise cu o adevărată diaree mediatică contra USR) Dar, pe de altă parte, când avem în față un rahat, soluția nu este să-l ascundem sub preș.

Consecințele se pot citi în declaraţia de mai jos, difuzată ieri de deputatul U.S.R. Lavinia Cosma. Desfășurarea faptelor e însă următoarea:

1. Îngrijorat că în mai multe județe facțiunea "liberală" și-a asigurat toți delegații, Biroul Filialei Municipiului București (BM), dominat de nicușoriști, decide să schimbe sistemul de alegere a delegaților pentru Congres, mutându-l de la sectoare în Conferința Municipală (CM).

De fapt, cum sistemul de dinainte de Congresul de la Cluj din mai nu era contestat de nimeni, trebuiau să ceară doar ca votul de validare în CM să fie secret și nu deschis și să se mobilizeze la maxim în sectoare.

2. Biroul Național (dominat de "liberali") și alianța "liberali"-progresiști sesizează faptul și reacționează. Într-o primă fază, ei propun mai multe variante de compromis, unele nu chiar atât de incorecte, dar BM refuză cu încăpățânare. La rândul lui, BN emite decizii care contrazic BM.

3. Are loc CM din 15 octombrie. Cristian Ghinea propune varianta cea mai nedemocratică de vot (dar susținută anterior de nicușoriști)- ca delegații tuturor sectoarelor să voteze pentru toate sectoarele- și nimeni nu se prinde că-și creează premisele contestării la CNArb.

Ce ar fi trebuit să facă nicușoriștii: să respingă propunerea lui Ghinea și să se țină de ultima recomandare BM anterioară CM, care zicea că delegații la CM ai fiecărui sector să voteze numai delegații la congres ai propriului sector.

4. Previzibil, "liberalii" contestă la Comisia Națională de Arbitraj (CNArb) CM din 15 octombrie, iar CNArb, care e dominat tot de ei, anulează scrutinul. De asemenea, CNArb propune un sistem de vot, N/2, de natură să asigure în cazul a două liste concurente de candidați o reprezentare a amândurora, iar BN se grăbește să convoace un CM cu sistemul N/2 valabil numai pentru Filiala București.

5. În 23-25 octombrie are loc noul CM convocat de BN. Majoritatea delegaților nicușoriști boicotează, așa că pe 24 vin doar vreo 6 delegați și balotajele se rezolvă fără cvorum pe 25. Cristian Seidler își retrage candidatura în semn de protest. O serie de filiale și membri, în special Sectoarele 5 și 6, anunță boicotarea congresului și cer amânarea alegerii președintelui și reorganizarea alegerii delegaților la nivelul întregului partid. BN hotărăște că se poate ține Congresul Extraordinar și fără cvorum de prezență (sic!).

În acest moment, BM ar fi trebuit să iasă public să susțină boicotul și să ceară ceea ce cereau S5 și S6. Însă la BM, care, prin decizia de a alinia modul de alegere al delegaților Bucureștiului la practica celorlalte filiale județene, a stârnit toată cavalcada, e liniște.

6. Cu o seară înainte de Congres, Comisia Municipală de Arbitraj București (CMArb) anulează, la sesizarea lui Vlad Gheorghe, CM din 23-25 octombrie. Punând cap la cap deciziile CNArb și CMArb, Bucureștiul nu mai are delegați valabili la congres, ceea ce poate atrage nulitatea congresului dacă cei prezenți la Poiana Brașov ajung să voteze.

În ziua Congresului însă, Mihail Bumbar, vicepreședinte al Filialei București, participă la Congres, iar Roxana Wring, președintele Filialei București, declară în "Gândul" că e un congres cu nereguli, dar nu se poate spune că e aranjat (deși e la fel de aranjat ca alea de la PSD!). Seidler lansează platforma USR Autentic.

Ce ar fi trebuit să facă BM: să invoce cele două decizii arbitrale și să ceară amânarea și reorganizarea Congresului.

Astfel a devenit Dan Barna, exponent al platformei USR Liberal, președinte al USR. Cei care semnează declarația de mai jos, mulți fondatori ai USB/USR, se pare că vor continua să se opună. Cum și cu câtă determinare, rămâne de văzut. #mândrăcorabiamărețecârmaciul

Şi acum declaraţia: 

"Respectarea regulilor este un principiu fondator al USR și începe în interiorul USR. Dacă USR este corupt din interior, el nu își poate îndeplini misiunea publică de a curăța politica românească.

Este așadar de datoria noastra să semnalăm public faptul ca regulile au fost incalcate in mod repetat de catre Biroul Național al USR.

Alegerile de delegați din 15.10. 2017 de la București au fost statutare, dar rezultatul nu a convenit pentru ca 58 din cei 63 de delegați îl susțineau pe Cristian Seidler. Cu acest rezultat la București și cu susținerea din țară (96 de delegați au lipsit sau și-au anulat votul), Seidler ar fi câștigat președinția USR din primul tur - legal, legitim, curat.

Biroul Național a facut tot posibilul pentru a anula alegerile de la București și a organizat alegeri paralele, nestatutare, care au durat 3 zile de “organizat”. S-au făcut multiple abuzuri: votanții au fost desemnați de catre Biroul National, iar pe liste au fost trecute persoane care nu au candidat să fie delegați.
Comisia Municipală de Arbitraj a Municipiului București a constatat aceste nereguli și a declarat alegerile paralele din 23-25.10.2017 nestatutare. Ca atare, Congresul Extraordinar este nestatutar, deoarece a primit delegați aleși nestatutar.
Așa cum s-a vazut și la vot, rezultatul ar fi fost cu totul altul daca aceste incalcari ale statutului nu s-ar fi produs.
Prin urmare, solicitam presedintelui votat ieri la un Congres viciat – precum si celor care l-au impins in fata – sa ia act de situatia creata prin ilegalitatile pe care le-au girat sau chiar instrumentat. Cerem recunoasterea crizei de moralitate si legitimitate de la varful USR, remedierea de urgenta a problemelor si revenirea la principiul respectarii regulilor inclusiv si mai ales in interiorul partidului.
Lucian Stanciu-Viziteu- deputat si presedinte filiala Bacau
Mihai Botez-deputat
Lavinia Cosma-deputat
Cosette Chichirau-deputat
Cristi Ghica-senator
Ramona Dinu-senator
George Dirca-senator
Bogdan Rodeanu-deputat si presedinte filiala Galati
Andrei Plujar-presedinte filiala Caras-Severin
Nicusor Lina-presedinte filiala Teleorman
Catalin Stancu-presedinte filiala Braila
Ana Ciceala-Consilier municipal
Cami Mahalean-presedinte filiala Deva
Cristina Coroblea-Consilier local sector 5
Mihaita Sava-presedinte filiala Buzau
Gabriela Olar-presedinte USR Salaj
Andrei Postica - vicepresedinte Galati Lucian Chiriloi -membru BL Galati
Daniel Zinica -membru BL Galati
Petru Pletea-membru filiala Focsani
Mihaela Roman-membru filiala Buzau
Alin Arsu-consilier municipal
Radu Miruta-presedinte filiala Gorj
Bogdan-Florin Cristea - vicepreședinte filiala sector 2
Catalin Diaconu - membru USR Gorj
Stroie Marius - vicepresedinte USR Gorj
Stoian Laurentiu - membru BL USR Tg Jiu
Bliduti Marius - membru USR Gorj
Bogdan Gradinaru - USR Ilfov
Leonard Oprea - vicepresedinte USR Braila
Ionuț Voinea - vicepreședinte USR Caraș-Severin
Vlad Bucur - membru USR Sector 2
Cosmin Manole-consilier local"

Despre revizuirea potenţială a unor procese pierdute pe legea adunărilor publice

Este deja o chestiune de oarecare notorietate preocuparea pe care o am pentru Legea adunărilor publice, în prezent Legea nr. 60/1991. Şi a fost normal să dezvolt această preocupare dacă din 2012 încoace am tot acordat asistenţă juridică pro bono colegilor de proteste care au primit diferite amenzi şi avertismente în baza acestei legi, pe o regulă simplă: cum încep protestele să scadă în participare, cum încep să curgă procesele verbale şi sancţiunile contravenţionale. E drept că, de când s-a tot lăudat Alina Mungiu Pippidi pe la televiziuni despre cum a acordat România Curată asistenţă juridică gratuită în aceste cazuri, aştept nişte onorarii de la respectiva doamnă şi ONG-ul său, dar asta e o cu totul altă discuţie.

Mai mult, în anul 2016 mi-am dus această preocupare până la a elabora alături de activistul Alexandru Alexe şi de avocaţii Alina Turcu şi Adrian Rista un proiect de lege inspirat de legea echivalentă din Republica Moldova, mult mai democratică şi mai modernă decât Legea nr. 60/1991 cu care operăm în România, care a fost introdusă la Senat de deputatul Remus Cernea. Proiectul a apucat să primească avizul pozitiv cu observaţii al Consiliului Legislativ, apoi au avut loc alegerile parlamentare de la 11 decembrie, iar Remus Cernea nu a mai câştgat un nou mandat de deputat. Drept urmare, propunerea legislativă respectivă s-a clasat.

După alegeri, mai întâi Alexandru Alexe a început să insiste pe lângă parlamentari ai USR să promoveze din nou propunerea de lege a adunărilor publice, apel la care au răspuns pozitiv senatorii Florina Presadă şi Mihai Goţiu. Apoi, s-a implicat în acest demers şi Cristian Mihai Dide, unul din cei mai interesanţi activişti din valul 2017, care a reuşit să-l aducă la bord şi pe deputatul USR Adrian Claudiu Prisnel, fost candidat la primăria Craiovei în alegerile locale parţiale de la 11 iunie.

Până însă când proiectul Legea adunărilor 2.0 va fi relansat, trebuie să ne descurcăm cu Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice republicată. Despre meandrele acesteia şi eterna dezbatere din jurul articolului 3, cel care fixează excepţiile de la regula declarării prealabile a adunărilor publice, existent în forma actuală din anul 2003, am mai scris: http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/06/misterele-legii-adunarilor-de-protest.html. O perspectivă nouă asupra acestei legi aruncă însă răspunsul din imagine la interpelarea deputatului Prisnel, semnat de însuşi Ministrul Afacerilor Interne, Carmen Dan, cu atât mai suprinzător cu cât exprimă opinii în evidentă discordanţă cu cele ale subordonaţilor săi din Jandarmeria Română.

Astfel, putem citi în răspunsul semnat de doamna ministru că: "În considerarea dispoziţiilor art. 10 coroborate cu cele ale art. 11 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, precizăm faptul că, în cazul în care organizatorul adunării publice face dovada înregistrării declaraţiei scrise în termenul stabilit de cadrul normativ în vigoare, acesta poate organiza adunarea în cauză, cu respectarea art. 2 din acelaşi act normativ, chiar dacă nu a primit un răspuns scris de la primar." De fapt, în practică, în mod sistematic, lucrătorii Jandarmeriei Române au considerat adunarea publică declarată, dar asupra căreia nu s-au pronunţat comisia de avizare prevăzută de lege şi primarul, ca adunare publică nedeclarată şi au întocmit procese verbale pentru contravenţiile prevăzute de lit. a, c, d şi altele de la art. 26 din sus-numita lege. Iar în perioade mai vechi (2011-2013) s-a procedat chiar şi la ridicarea protestatarilor cu dubele şi conducerea lor administrativă la secţii de poliţie. Este un abuz care s-a tot repetat, de la manifestarea din 10 decembrie 2011, la care m-am mai referit în alte texte de pe blog, până în anul 2017 în care ne aflăm.

Cu relevanţă pentru veşnica dispută care apare în faţa instanţelor de judecată însărcinate cu soluţionarea plângerilor contravenţionale întemeiate pe art. 3 din Legea nr. 60/1991, reamintesc cel cu excepţiile de la obligaţia notificării, Ministerul Afacerilor Interne îl informează oficial pe deputatul Prisnel că: "Totodată menţionăm faptul că adunările publice pot fi desfăşurate vis-a-vis de o instituţie publică atâta timp cât nu intră sub incidenţa art. 5 din Legea nr. 60/1991, care stabileşte locurile în care sunt interzise organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice." Îi rog în această secundă pe toţi comandanţii Jandarmeriei Române şi pe toţi dialogatorii foşti negociatori să citească această frază. Şi să nu mai încerce să subordoneze Legea 60/1991 altor legi, astfel încât să afirme că art. 3 este inaplicabil şi pe trotuare şi pe carosabil, deoarece acestea sunt definite legal drept căi de comunicaţie publică.

În fine, pentru ca să nu uităm totuşi din ce guvern face parte doamna ministru şi cât de competentă e actuala putere, există în răspunsul la interpelarea deputatului Prisnel şi o perlă: "În ceea ce priveşte modul în care Jandarmeria Română delimitează spaţiile din exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de drept public sau privat, precizăm faptul că, în funcţie de (...) condiţiile care permit desfăşurarea adunărilor publice potrivit art. 3 din Legea nr. 60/1991, detaliile organizatorice pentru buna desfăşurare a activităţilor, şi delimitarea locului de desfăşurare sunt stabilite de comun acord în cadrul Comisiei de Avizare a Adunărilor Publice organizate la nivelul primăriilor." Cum spuneam şi mai devreme, art. 3 fixează excepţiile de la regula declarării prealabile a adunărilor publice. Faptul că nu se mai declară înainte înseamnă că adunarea respectivă nu mai este discutată în comisia de avizare. Confuzia Ministerului Afacerilor Interne cu privire la acest subiect arată însă încă o dată cum la 14 ani de la introducerea în lege a acestui text ca parte a modificărilor legislative care să facă din România un stat de drept şi o democraţie compatibilă cu Uniunea Europeană, autorităţile române încă încearcă să se comporte ca şi cum el nu ar exista.

În acest moment, sunt din nou în curs procese având ca obiect plângeri contravenţionale împotriva unor sancţiuni aplicate pe baza unor interpretări ale Legii 60/1991 contrare interpretărilor oficiale ale Ministerului de Interne comunicate deputatului Prisnel. Iar răspunsul din imagine ar trebui folosit în instanţă.

Alte multe procese similare au avut loc cu privire la evenimente din anii 2011-2016. Multe au fost câştigate de petenţi, dar altele au fost pierdute. Pentru acestea din urmă, poate ar trebui luată în calcul în acest moment introducerea căii de atac extraordinare a revizuirii, întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: "după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;". Sigur, e de discutat dacă răspunsul oficial din partea autorităţii ierarhic superioare celei care a întocmit procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi care a stat în proces la o interpelare a unui deputat constituie înscris reţinut de partea potrivnică, dar merită încercat.

În rest, am constatat cu regret că, în afară de implicarea lăudabilă a deputatului şi senatorilor pe care i-am menţionat mai sus, grupurile parlamentare ale USR au decis să nu includă Legea adunărilor publice pe ordinea lor de priorităţi. Asta deşi USR susţine, nu total nejustificat, că se trage din manifestările "toamnei româneşti" din 2013 şi că susţine cauza protestatarilor #Rezist, deşi, fără #Colectiv, acest partid nu ar fi existat în Parlament.

Comisia de la Veneția şi CCR, justiția şi legile electorale, pe masa Preşedintelui

21 de organizații civice și neguvernamentale solicită Președintelui României 1) sesizarea Comisiei de la Veneția pentru o opinie privind 3 decizii și hotărâri ale CCR, 2) înființarea de urgență a unei Comisii pentru redactarea unui Cod electoral și 3) acțiuni și exprimarea imediată a unei poziții categorice privind pericolul grav și iminent pe care inițiativele actualei majorități guvernamentale îl reprezintă la adresa independenței justiției și luptei anticorupție.

Mai jos aveți scrisoare integrală deja trimisă Președintelui, iar aici găsiți analiza integrală a problemelor puse în discuție: https://goo.gl/12kwBx 

________________________________________

În atenția domnului Klaus Werner Iohannis, Președinte al României

Către Administrația Prezidențială

Domnule Președinte,

Organizațiile neguvernamentale și grupurile civice Aradul Civic, CIVICA (Iași), Evoluție În Instituție (#Insist), Inițiativa Craiova, Inițiativa România, Initiativa Timisoara (federație a 10 ONG-uri din Timișoara: Activ Civic, ACUM, Ariergarda, Asociația ARAS – filiala Timișoara, Asociația Culturală Diogene, Asociația SPICC, LGBTeam, Organizația Studenților din Universitatea Timișoara (OSUT), Pieces of Heaven, Yacht Club Timișoara), Institutul pentru Politici Publice, Oradea Civică (membre ale rețelei civice naționale Contract România), organizația neguvernamentală Centrul pentru Inovare Publică și grupurile civice Corupția ucide, Geeks for Democracy și #REZISTENȚA vă solicită o audiență cu următoarea agendă:

1. Vulnerabilități privind credibilitatea și imparțialitatea Curții Constituționale a României apărute ca urmare a tendinței recente în jurisprudența CCR spre excese și spre suprapunerea atribuțiilor acesteia peste alte puteri din stat;

2. Neîndeplinirea promisiunilor partidelor politice și ignorarea completă a solicitărilor societății civile cu privire la o reformă reală a legislației electorale în sensul liberalizării competiției politice și transparentizării finanțării partidelor politice;

3. Pericolul grav și iminent în care se află independența justiției și lupta anticorupție ca urmare a unor recente inițiative legislative guvernamentale și parlamentare.

În legătură cu acestea, organizațiile semnatare doresc să inițieze un dialog cu dumneavoastră și să vă prezinte argumente pentru următoarele solicitări:

1. Sesizarea de către Președintele României a Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneția) pentru o opinie privind problemele de drept ridicate de:

a. Decizia nr. 396/06.06.2017, prin care CCR impune Parlamentului să legifereze un prag valoric pentru infracțiunea de abuz în serviciu,

b. Hotărârea CCR 1/22.06.2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente,

c. Decizia nr. 277/21.07.2017, care stabilește un drept exclusiv al CCR de a se pronunța direct asupra hotărârilor judecătorești supuse revizuirii în condițiile art. 509 pct. 11 din Codul de procedură civilă,

care, în opinia noastră, sunt fie nelegale și netemeinice sau chiar contravin textului constituțional, fie sunt rezultatul arogării de către CCR a calității de legiuitor pozitiv, prin subminarea atribuțiilor altor puteri din stat.

2. Înființarea la nivelul Președinției a unei Comisii pentru redactarea unui Cod electoral care să pornească un amplu proces de consultare publică cu partidele politice și societatea civilă pentru reforma legislației electorale pentru aplicarea unor vechi deziderate ale societății civile, cum ar fi:

a. Revenirea la două tururi de scrutin pentru alegerea primarilor;

b. Eliminarea pragului electoral la alegerile locale pentru o cât mai bună reprezentare a comunităților locale;

c. Scăderea numărului de semnături necesare partidelor și independenților care doresc să candideze (la orice tip de alegeri);

d. Introducerea votului electronic la distanță pentru toate tipurile de alegeri, începând cu alegerile pentru Parlamentul European din 2019;

e. Îmbunătățirea prevederilor legale privind votul prin corespondență, care s-a dovedit un eșec la alegerile parlamentare din 2016;

f. Schimbarea modalității de finanțare a partidelor și a campaniilor electorale, astfel încât contribuțiile financiare (cotizații și donații) să se facă exclusiv prin metode de plată electronică, iar intrările și ieșirile de bani din conturile partidelor sau conturile de campanie să se publice în timp real, atât în timpul, cât și în afara campaniilor electorale;

g. Legalizarea crowdfunding-ului pentru finanțarea campaniilor electorale.

3. Exprimarea unei poziții publice categorice și neechivoce privind pericolul grav la adresa independenței justiției și luptei anticorupție, precum și la poziția României în Uniunea Europeană, pe care îl reprezintă:

a. Proiectul de lege anunțat la 23 august 2017 de către Ministrul Justiției, care introduce mai multe modificări în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească și Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii;

b. Inițiativa legislativă parlamentară depusă de Președintele Senatului pentru modificarea Legii nr. 303 din 28 iunie 2004, republicată, care modifică procedura de numire a procurorilor generali, adjuncților acestora și procurorilor șefi de secții din PICCJ, DNA și DIICOT;

c. Alte propuneri legislative parlamentare de natură să împieteze asupra puterii judecătorești și asupra actului de justiție.

Independent de răspunsul dumneavoastră la această solicitare, organizațiile semnatare vor informa Comisia Europeană, partenerii din NATO și UE și Comisia de la Veneția cu privire la derapajele de la democrație și stat de drept ale unor instituții din România și, dacă asaltul împotriva justiției și statului de drept nu va înceta, vom ieși în stradă așa cum am făcut-o la începutul acestui an.

Suntem la un pas de dezastru democratic și instituțional prin acapararea și subordonarea de către o putere politică autoritară și profund nedemocratică a instituțiilor independente ale statului. Rezultatele pe termen lung vor fi periclitarea bunăstării și libertății fiecărui cetățean român, pentru că acestea sunt indisolubil legate de integritatea publică, domnia legii și democrație.

Încurajăm și alte organizații civice sau profesionale, dar și partidele politice democratice, să preia aceste solicitări și să se exprime public în sensul apărării statului de drept, independenței justiției și luptei împotriva corupției.

În așteptarea răspunsului dumneavoastră la solicitarea noastră de audiență, vă trimitem și în scris punctul nostru de vedere detaliat cu privire la subiectele amintite.

Cu stimă,

Aradul Civic, CIVICA (Iași), Evoluție în Instituție (#Insist), Inițiativa Craiova, Inițiativa România, Inițiativa Timișoara (federație a 10 ONG-uri din Timișoara: Activ Civic, ACUM, Ariergarda, Asociația ARAS – filiala Timișoara, Asociația Culturală Diogene, Asociația SPICC, LGBTeam, Organizația Studenților din Universitatea Timișoara (OSUT), Pieces of Heaven, Yacht Club Timișoara), Institutul pentru Politici Publice, Oradea Civică (membre ale rețelei civice naționale Contract România), organizația neguvernamentală Centrul pentru Inovare Publică și grupurile civice Corupția Ucide, Geeks for Democracy și #REZISTENȚA

25.09.2017

Despre misiunea Alianţei Pentru Centenar

Ieri, 20 august 2017, la Sala C.A. Rosetti a Palatului Parlamentului, Bucureşti, România, a avut loc conferinţa CENTENARUL UNIRII ŞI BASARABIA, care a reunit circa 100 de ONG-uri, federaţii de ONG-uri, platforme civice, sindicate, din România, din Republica Moldova şi din diaspora, care au decis, în prezenţa reprezentanţilor majorităţii partidelor politice parlamentare din România şi a reprezentanţilor mai multor partide politice unioniste din Republica Moldova, să constituie ALIANŢA PENTRU CENTENAR, o coaliţie dedicată desfăşurării de evenimente şi de acţiuni, culturale sau revendicative, de-a lungul anului 2018, în vederea formulării, promovării şi adoptării oficiale a reunificării celor două state româneşti drept proiect de ţară.

De asemenea, organizaţiile astfel reunite şi-au promis sprijin reciproc pentru realizarea proiectelor proprii, fie ele cu caracter unionist sau mai larg identitar cultural ori social.

Nu în ultimul rând, pe lângă Rezoluţia de constituire a Alianţei Pentru Centenar şi de proiectele concrete menţionate de la tribuna conferinţei sau în discuţiile pregătitoare ale acesteia, a fost adoptată o Declaraţie relativă la drepturile românilor din Ucraina, care cere încetarea de către autorităţile ucrainene a închiderilor de şcoli cu predare în limba română şi redeschiderea tuturor şcolilor de acest fel care au fost închise din 1991 până în prezent, încetarea în pratica statului ucrainean a falselor separări între români, moldoveni şi volohi şi recunoaşterea faptului că este vorba de o singură minoritate naţională, vorbitoare a unei singure limbi, limba română, şi adoptarea unei noi legi a limbilor regionale şi minoritare care să dea dreptul la folosirea limbii române în administraţie şi în justiţie în localităţile unde vorbitorii de limbă română, indiferent cum se autodenumesc, reprezintă cel puţin 20% din totalul populaţiei.

Cum spuneam mai devreme de proiecte concrete, cu titlu exemplificativ şi cu menţiunea că acţiunile şi evenimentele care vor fi efectiv organizate vor fi convenite de comun acord de organizaţiile participante şi contributoare la Alianţa Pentru Centenar, citez următoarele activităţi ce ar putea fi desfăşurare de-a lungul anului 2018:

1. Efectuarea de demersuri pentru adoptarea de către toate partidele parlamentare, sub auspiciile Academiei Române şi ale Preşedintelui României, a unui nou pact de tip Snagov, privind reunificarea celor două state româneşti.
2. Obţinerea modificării legislaţiei electorale astfel încât cetăţenii români din Republica Moldova să participe la alegerile din România în cadrul unei circumscripţii electorale separate de cea pentru diaspora, circumscripţia nr. 44.
3. Stabilirea de parteneriate media care să permită popularizarea proiectului de ţară, a iniţiativelor Alianţei Pentru Centenar şi a organizaţiilor componente.
4. Instrumentalizarea deputaţilor şi senatorilor din grupul Prietenii Unirii din cadrul Parlamentului României pentru promovarea de propuneri legislative care să rezolve chestiuni delicate, precum cea a dificultăţilor birocratice întâmpinate de cetăţenii Republicii Moldova şi ai Ucrainei care au dreptul să redobândească cetăţenia română sau de copiii acestora când ajung la vârsta majoratului.
5. Promovarea în cadrul unei eventuale reforme constituţionale sau ca iniţiativă cetăţenească a unui text care să declare dreptul la reunire al românilor, fie ca articol în cadrul Constituţiei, după modelul Constituţiei Republicii Federale Germania din 1949, fie ca parte a unui preambul la Constituţie.
6. Desfăşurarea de lobby pe lângă Guvernul României pentru reînfiinţarea unei structuri specializate, dedicate relaţiei cu Republica Moldova, cum a fost Oficiul pentru Gestionarea Relaţiilor cu Republica Moldova în perioada 2000-2004, sau chiar a unui Minister al Reunificării, după modelul din Republica Coreea.
7. Organizarea unui târg al proiectelor culturale unioniste şi identitare şi sprijinul pentru realizarea celor mai interesante dintre acestea.
8. Susţinerea de proiecte sociale faţă de persoane şi de familii defavorizate din Republica Moldova, mai ales orfani, veterani din războiul de pe Nistru etc.
9. Efectuarea de donaţii de carte.
10. Promovarea constituirii Fondului Moldova, prin care ajutorul financiar al României să fie direcţionat direct acolo unde este necesar, fără a mai alimenta corupţia din Republica Moldova.
11. Realizarea de broşuri şi materiale video adresate membrilor minorităţilor naţionale din Republica Moldova, despre realităţile României şi ale minorităţilor naţionale similare din România.

Reamintesc, enumerarea de mai sus este doar exemplificativă.

Mai departe, chiar dacă acest text va avea o lungime nepractică pentru anii în care trăim, în care oamenii îşi găsesc mai greu răbdarea necesară parcurgerii unor texte mai lungi, cred că e necesar să vedem cum de la 1848 încoace aspiraţia către unitate naţională s-a îmbinat cu dorinţa de modernizare şi de integrare în civilizaţia Occidentului şi de ce ideea unor universitari şi politicieni din zilele noastre de a separa aceste planuri este complet greşită.

(A) Anul 2018 este anul Centenarului Marii Uniri, desfăşurate pe parcursul anului astral 1918 în trei etape, prin Unirea Basarabiei cu România la 27 Martie/9 Aprilie, prin Unirea Bucovinei cu România la 28 Noiembrie şi prin Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România la 1 Decembrie. Realizarea deplinei unităţi naţionale în jurul statului constituit cu 59 de ani mai devreme prin unificarea celor două principate istorice, Moldova şi Ţara Românească (Mica Unire), şi devenit independent cu exact patru decenii mai înainte, reprezenta încununarea unor eforturi consecvente a mai multe generaţii, cu începere de la revoluţia din 1848, aşadar întinse pe şapte decade. Dar Marea Unire mai reprezenta şi împlinirea unui curs natural al istoriei, care-i apropiase tot mai mult în plan cultural, social, economic şi politic pe românii trăitori de-a lungul arcului carpatic, între Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, încă de la constituirea primelor formaţiuni statale medievale la cumpăna mileniilor I şi II, pe fondul originii autohtone comune şi a deplinei unităţi etno-lingvistice. Rod al revoluţiilor izbucnite în teritoriile dominate de imperiile în prăbuşire la sfârşitul primului război mondial, Marea Unire a fost deopotrivă încununarea binemeritată a marelui preţ de sânge plătit de ostaşii armatei regale române şi de voluntarii ardeleni, bănăţeni şi bucovineni în Munţii Carpaţi, la Turtucaia şi în celelalte bătălii ale anului 1916 şi pe câmpurile de luptă de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Caşin în 1917, şi a trebuit apărată împotriva agresiunii bolşevice în Basarabia în 1918, în Ungaria în 1919 şi în Siberia în 1918-1920.

(B) În cele şapte decenii de care aminteam anterior, dintre 1848 şi 1918, lupta pentru realizarea unităţii naţionale s-a îngemănat cu strădania modernizării societăţii româneşti, a integrării acesteia în Europa civilizată, de care secolele de dominaţie otomană şi mai ales perioada regimului fanariot (1711/1716-1821) o îndepărtaseră într-o anumită măsură. Atunci s-a constituit şi s-a împământenit aspiraţia pro-occidentală a inteligenţei româneşti, care astăzi se traduce în asumarea valorilor statului de drept şi ale democraţiei liberale şi în integrarea euro-atlantică a României. Marea Unire a însemnat şi succesul acestui demers, astfel că perioada interbelică, cea a României Mari, deşi de numai două decenii, cu toate neajunsurile ei, rămâne în amintire ca perioada în care toţi românii au cunoscut dezvoltarea cea mai fertilă din punct de vedere cultural şi o importantă înflorire economică.

(C) Evenimentele celui de-al doilea război mondial aveau însă să întoarcă roata istoriei pentru mai multe decenii, atât cu privire la întreruperea cursului european şi occidental al evoluţiei societăţii româneşti, cât şi cu referire la menţinerea deplinei unităţi naţionale. Seria de dictaturi deschisă în 1938, dar, mai ales, regimul totalitar comunist dintre 1945 şi 1989, ne-au readus sub zodia „hatârului şi a bacşişului”, care încă şi azi rivalizează cu realităţile epocii fanariote. Iar tragicul an 1940 a dus la pierderi de populaţii şi de teritorii, care, cu un nou imens preţ de sânge pe fronturile întinse din Caucaz în Europa Centrală, au putut fi doar parţial reparate. A rămas deschisă rana pregătită prin semnarea la 23 august 1939 a Pactului Ribbentrop-Molotov, produsă prin ultimatumurile din 26 şi 27 iunie şi evacuarea din 28 iunie 1940 şi permanentizată de marile puteri învingătoare prin Tratatul de pace de la Paris din 1947.

(D) Cursul firesc al istoriei nu poate fi însă deturnat pentru totdeauna, chiar şi prin voinţa celor mai puternici. Valul de revoluţii din 1989 a dus la destrămarea utopiei marxist-leniniste şi la prăbuşirea totalitarismului comunist în Europa, iar anul 1991 a asistat la implozia sub propria greutate a imperiului care s-a opus cel mai activ realizării dezideratelor românilor, atât cele cu privire la unitatea naţională, cât şi cele relative la integrarea în civilizaţia occidentală: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). În urma Uniunii Sovietice au rămas mai multe republici independente, cel puţin formal, între care şi un al doilea stat românesc, Republica Moldova, rupt de România ca rezultat al evenimentelor descrise mai devreme. Încă de la început s-a pus problema reunificării celor două state, dar aceasta nu s-a putut realiza atunci din cauza opunerii altor puteri străine şi a ezitărilor sau jocurilor duble ale unor responsabili din cele două capitale, Bucureşti şi Chişinău. Evenimente tragice precum mineriadele din 1990-1991, în România, sau războiul de pe Nistru din 1992, în Republica Moldova, au accentuat forţele inerţiale care au împiedicat de atunci şi până acum refacerea unităţii naţionale.

(E) Totuşi, chiar dacă, după o experienţă totalitară mult mai dură decât în orice altă ţară europeană, societatea românească s-a pus mai greu în mişcare ulterior căderii regimurilor comuniste, acest lucru s-a întâmplat, iar progresele nu pot fi negate. În 1995, prin Pactul de la Snagov, sub auspiciile Academiei Române, toate forţele politice parlamentare conveneau reluarea cursului occidental al devenirii civilizaţionale şi istorice româneşti ca proiect de ţară. Prin urmare, în anul 2004 România reuşea să devină membru cu drepturi depline al NATO, iar la 1 Ianuarie 2007 membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, legată de asemenea prin parteneriate strategice cu Statele Unite ale Americii, Franţa, Polonia etc. De asemenea, evenimentele ultimilor 5-6 ani arată o societate civilă tot mai activă şi mai implicată, care a reuşit de mai multe ori să se impună în faţa clasei politice. Chiar dacă mai persistă şi fenomene negative precum o anumită extindere a corupţiei, care la rândul său obligă la păstrarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV) şi care face din integrarea în spaţiul Schengen încă un deziderat, ca şi menţinerea vizelor pentru Statele Unite, putem spune nu numai că proiectul de ţară afirmat în 1995 s-a împlinit, dar şi că, în fine, România pare să depăşească zona formelor fără fond, pe care acum puţin mai mult de un secol le sesiza şi le reclama Titu Maiorescu, şi că a atins un standard de stat de drept şi de democraţie care nu a existat nici în perioada interbelică.

(F) Din păcate, mult mai puţin notabile au fost progresele dincolo de Prut. După îngheţarea conflictului de pe Nistru şi menţinerea în zonă a unei forţe de ocupaţie şi după pierderea speranţei unei reunificări rapide cu România, dar şi sub influenţa unei mass media străine, cu nostalgii pentru imperiul sovietic de-abia prăbuşit şi pentru cel ţarist destrămat acum un secol, a urmat o perioadă de regres. Constituţia adoptată în 1994 a făcut o anumită întoarcere spre moldovenismul primitiv de sorginte sovietică, iar între 2001 şi 2009 regimul preşedintelui Vladimir Voronin şi al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova a acţionat deschis împotriva asumării identităţii româneşti şi a apropierii de România. După ce guvernările pro-europene ce s-au succedat din 2009 până în prezent au eşuat în corupţie generalizată şi oligarhizare de factură post-sovietică, pe fondul unui enorm absenteism, alegerile prezindenţiale din anul 2016 au fost câştigate de un candidat cu un discurs antiromânesc chiar mai acerb decât cel al fostului preşedinte Voronin şi chiar mai aservit unor interese străine decât acesta, şi anume Igor Dodon, liderul Partidului Socialiştilor din Republica Moldova. Cu toate acestea, Republica Moldova a reuşit în decembrie 2013 să semneze Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, iar mişcări sociale repetate ne arată că generaţia luptei de eliberare naţională de la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90 are tot mai mulţi continuatori. Mişcările unioniste ale tinerilor basarabeni au fost tot mai ample, începând cu 1995 şi cotinuând cu 2002 şi, mai ales, cu revolutia Twitter din aprilie 2009. Ulterior acesteia, din 2011, o tot mai activă mişcare unionistă de tineret s-a făcut simţită prin Platforma Unionistă Acţiunea 2012, prin Tinerii Moldovei şi apoi prin mişcarea ODIP. Dacă, după declanşarea războiului din Ucraina în anul 2014 şi după alegerea ca preşedinte a lui Igor Dodon, integrarea separată a Republicii Moldova în Uniunea Europeană devine un obiectiv tot mai nerealist, reunificarea cu România păstrează valenţele unui autentic proiect de ţară pe ambele maluri ale Prutului.

(G) Constatăm totuşi existenţa şi la Bucureşti şi la Chişinău a unor categorii de formatori de opinie şi de discipoli ai acestora care separă în mod artificial cursul occidental al devenirii istorice româneşti, asumat încă de la revoluţia din 1848, aşa cum arătam mai devreme, şi avatarul său actual, integrarea europeană şi euro-atlantică, de problematica unităţii naţionale, de asemenea asumată programatic la aceeaşi revoluţie din 1848. Respectivii consideră că ar fi nerealist sau desuet să mai discutăm în termenii unei noi Mari Uniri şi că viitorul românilor nu este într-un stat comun, ci ca două state separate într-o Uniune Europeană comună. Într-un fel, discutăm de formele fără fond ale lui Titu Maiorescu, într-o variantă contemporană, adică de calchierea fără discernământ a unor idei din gândirea politică occidentală, care pun ideea naţională în plan secund sau chiar o dezaprobă (prin asociere cu acel naţionalism excesiv şi exclusivist care a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial), dar fără adaptarea necesară la specificul românesc. Ori formele extreme de naţionalism nu au reprezentat niciodată în spaţiul românesc altceva decât opţiuni minoritare, fără apel la publicul larg. Procentajul maxim obţinut vreodată de un partid de această factură în alegerile parlamentare a fost de 15% în anul 1937, an în care mişcările naţionaliste extremiste de pe continentul european cunoşteau apogeul istoric. Excesele naţionaliste ale unor regimuri de dictatură, cel din anii 1940-1944 sau cel din cea de-a doua etapă a comunismului românesc (1965-1989), nu au împiedicat prăbuşirea acestor regimuri în faţa acţiunii unor opozanţi (îń 1944) sau revoluţionari (în 1989), care la rândul lor nutreau puternice simţăminte patriotice. În realitate, obiectivul unităţii naţionale s-a împletit permanent în aceşti 170 de ani cu dezideratul liberalizării, al democratizării, al construirii statului de drept şi al occidentalizării culturale a societăţii româneşti. De la generaţia paşoptiştilor la generaţia care a realizat revoluţia din 1989 şi manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii din 1990 nu a existat de fapt o separaţie între idealul modernist pro-occidental şi democratic şi idealul unionist. Iar în zilele noastre, tinerii unionişti sunt în primele rânduri ale mişcărilor sociale anticorupţie, pentru stat de drept, democraţie sau mediu sănătos, atât la dreapta, cât şi la stânga Prutului.

Prin urmare, este absurd să discutăm de Centenar fără să facem nicio referire la restabilirea unităţii naţionale, să ne limităm la o propunere de proiect de ţară construită doar pe o agendă internă sau pe ceea ce practic ar putea fi descris ca un program de guvernare. CENTENARUL 2018 TREBUIE SĂ FIE MOMENTUL ÎN CARE ROMÂNII, DIRECT, DAR ŞI PRIN REPREZENTANŢII LOR DIN CLASA POLITICĂ ŞI DIN SOCIETATEA CIVILĂ, DIN AMBELE STATE ROMÂNEŞTI ŞI DIN DIASPORA, TREBUIE SĂ-ŞI ASUME PE DE-A ÎNTREGUL PROIECTUL ISTORIC DE ŢARĂ, IDEEA DE LA 1848 ÎN FORMELE PREZENTULUI, ŞI ANUME EDIFICAREA UNUI STAT UNIFICAT, MODERN, CU UN REGIM DE DEMOCRAŢIE LIBERALĂ ŞI CU RESPECTAREA TUTUROR STANDARDELOR STATULUI DE DREPT, MEMBRU ACTIV ŞI VALOROS AL UNIUNII EUROPENE ŞI AL NATO. Iar următorul pas major către recâştigarea proiectului istoric de ţară este REUNIFICAREA REPUBLICII MOLDOVA CU ROMÂNIA.

USR - La loc comanda şi multe necunoscute în viitor

La miezul nopţii s-a încheiat primul referendum electronic intern din Uniunea Salvaţi România, consultare a tuturor membrilor care a avut loc între 7 şi 13 august 2017, din iniţiativa Filialei USR Suceava, care a strâns mai mult de cele două sute de semnături necesare, după ce posibilitatea fusese introdusă prin Statutul adoptat la Congresul de la Cluj Napoca din mai. Iar asta în sine este o premieră în istoria politicii româneşti. Astfel de elemente de democraţie participativă ar putea face diferenţa dintre partidele vechi, îmbătrânite în relele post-comunismului, şi partidele noi, care să ducă România în secolul XXI.

De asemenea, încă o dată, avem de-a face cu o răsturnare de situaţie. După ce, aşa cum am scris în trecut, la 31 mai, în condiţii nu tocmai statutare, Biroul Naţional (BN) a hotărât cu o majoritate de un vot că USR se va poziţiona ca partid împotriva modificării articolului 48 din Constituţia României din iniţiativa Coaliţiei Pentru Familie (CPF), iar preşedintele recent reales Nicuşor Dan a demisionat din funcţie şi din partid, iar la 17 iunie a urmat un Comitet Politic Naţional care a invalidat decizia BN, acum referendumul intern face la loc comanda. Potrivit referendumului intern, aproximativ 53% dintre USR-işti au decis că USR trebuie să se poziţioneze şi au respins punctul de vedere al lui Nicuşor Dan (că partidul nu trebuie să se poziţioneze în niciun fel, iar chestiunea să rămână la latitudinea conştiinţei fiecăruia). Iar o majoritate care se suprapune parţial pe aceşti 53% a hotărât la o a doua întrebare că poziţionarea USR trebuie să fie împotriva modificării Constituţiei.

Fără a avea pretenţiile de olimpic la matematică ale lui Nicuşor Dan sau pe cele de statistician ale lui Ion Voinea, membrul BN care a coordonat tehnic întreaga operaţiune, am comparat şi eu cifrele şi concluzia mea ar fi că tema rămâne una divizivă şi că USR rămâne un partid foarte divers. Astfel, aşa cum s-a anunţat şi oficial, dintre cei 1.829 de membri USR care există în baza de date a partidului, au votat 1.453, aşadar 79,44%. Asta înseamnă că 20,56%, majoritatea lor cel puţin, sunt membri care au devenit inactivi (altfel nu se poate explica cum nu au găsit câteva minute în care să voteze în decursul unei săptămâni, prin câteva click-uri de pe smartphone-ul, laptopul sau desktopul propriu). Iar abţinerea acestor membri are diferite cauze, dar am o puternică senzaţie în glandă că cele mai multe căderi în lehamite le-a provocat agresivitatea campaniei interne ce a precedat referendumul, toată telenovela gesturilor melodramatice şi a vituperărilor reciproce, inclusiv monopolizarea întregii dezbateri interne din ultimele luni de un singur subiect, care în spaţiul public nu este foarte actual în acest moment.

 

Aşadar, procentele de care spuneam mai devreme, 53% versus 47% (rotunjit), îi priveşte pe acei USR-işti care au răspuns la prima întrebare a referendumului intern: dacă USR trebuie să se poziţioneze sau nu faţă de modificarea art. 48 din Constituţie şi faţă de CPF. Aici cifrele sunt următoarele: 766 au votat pentru poziţionare (punctul de vedere al USR Liberal, platforma care îi alătură pe "tehnocraţi" şi pe progresiştii de dreapta sau de stânga, în jurul lui Cristian Ghinea, Cătălin Drulă, Tudor Benga etc.), iar 682 s-au pronunţat împotriva poziţionării (adică punctul de vedere al lui Nicuşor Dan şi al apropiaţilor acestuia, cei care au iniţiat scrisoarea USR Moderat). Avem astfel un total de 1.448 de voturi,  prin urmare 5 membri USR şi-au anulat voturile sau s-au încurcat în soft şi nu au mai contat la scorul final. Lucrurile devin însă şi mai interesante dacă ne uităm şi pe cifrele de la a doua întrebare: dacă, în cazul poziţionării, USR ar trebui să se pronunţe impotriva sau pentru modificarea art. 48 din Constituţie şi a CPF. Aici avem 864 care cred că USR trebuie să se opună CPF şi iniţiativei acesteia şi 184 care consideră că USR ar trebui să susţină iniţiativa de modificare a Constituţiei. În total, aşadar, 1048 de membri USR, ceea ce înseamnă că 400 din cei care au răspuns la prima întrebare au ales să se abţină la a doua întrebare.

Aşadar USR se va poziţiona şi se va poziţiona pe un curs de coliziune cu CPF. Unii au susţinut în timpul campaniei pentru referendumul intern că asta înseamnă doar că USR se va poziţiona declarativ, dar că toţi membrii USR, inclusiv parlamentarii, vor avea dreptul în continuare să procedeze conform conştiinţei proprii. Aşa cum am spus-o şi în dezbaterea internă, asta e o idee de noaptea minţii. Dacă un partid se poziţionează, dar până şi unii din proprii săi aleşi continuă să susţină contrariul, poziţionarea acelui partid nu mai face doi bani. Practic, aici era o mică şmecherie, pentru că votul din Camera Deputaţilor, unde au existat dintre parlamentarii USR câteva voturi pentru modificarea Constituţiei şi câteva abţineri, era deja depăşit, iar la Senat exista un angajament al întregului grup USR de a vota împotriva modificării Constituţiei. Deci era uşor să susţii că se respectă votul de conştiinţă, când ştiai că acesta concordă cu poziţionarea partidului.

 

Ce ne facem însă că, tot din iniţiativa unor parlamentari USR, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională o modificare a Regulamentului Senatului care a inversat ordinea Camerelor sesizate în cazul legilor constituţionale. Astfel, este posibil ca întreaga procedură să trebuie să fie refăcută, cu Senatul ca primă Cameră sesizată (unii speră chiar cu strângerea din nou a semnăturilor de către CPF, dar după părerea mea invalidarea a 3 milioane de semnături nu din vina cetăţenilor, ci pentru că Senatul a făcut o încurcătură tehnică, ar fi un dezastru democratic). În această situaţie, BN al USR chiar va trebui să gestioneze situaţia în care, deşi partidul s-a poziţionat oficial, o parte din aleşii săi din noua Cameră a doua sesizată vor acţiona diferit de această poziţionare.

Apoi, rămân în urma campaniei interne mari fisuri între membri. După ce pentru alegerea BN la congresul din mai s-au formulat mai multe manifeste, avem acum în partid două platforme oarecum ideologice: USR Liberal şi USR Popular. De USR Liberal am zis mai devreme. Adaug doar că este un fel de monstruoasă coaliţie care alătură de la libertarieni sadea la neomarxişti în toată puterea cuvântului. I-a unit dorinţa de a ridica steagul împotriva CPF sau dezacordul faţă de punctele de vedere şi acţiunile lui Nicuşor Dan, suspiciunea faţă de Matei Păun, simpatia faţă de Dacian Cioloş şi de Vlad Voiculescu etc. Dar, mai departe, rămâne de văzut. Vor pune oare neomarxiştii umărul la construirea unui partid liberal, un fel de PNL versiunea beta, aşa cum a declarat deja că doreşte Cristian Ghinea? Se vor împăca libertarienii cu adeziunea în 2019 a USR la Alianţa Liberalilor şi Democraţilor Europeni (ALDE), care este de fapt un partid european de centru? Cert este că, la nivelul grupurilor de comunicare, se menţin demarcaţii ale facţiunilor USR Liberal.

Pe de altă parte, avem, aşa cum spuneam, USR Popular (numit uneori şi Creştin Democrat). Cel mai cunoscut lider din această facţiune ar fi Clotilde Armand. Dar şi aici sunt unii care sunt pro Nicuşor Dan şi alţii care sunt împotriva lui, unii mai apropiaţi de o democraţie creştină modernă, gen CDU/CSU din Germania, alţii care merg mai degrabă spre o linie conservatoare dură gen PIS-ul polonez sau FIDESZ-ul unguresc. Şi, din păcate, mai sunt şi unii care sunt pur şi simplu grobieni şi au tot avut darul de a provoca micii Stalini sufleteşti din tabăra progresistă să facă scandal şi liste negre, să ceară excluderi ş.a.m.d. Plus că cei din USR Popular vor ca în 2019 USR să se alăture Partidului Popular European (PPE), când alegerile europarlamentare, mai ales dacă USR va avea rezultate, vor impune efectuarea acestei opţiuni.

În fine, mai e o masă de membri USR care încă nu s-a alăturat niciunei platforme ideologice. Fiecare din motivele lui; în cazul meu, pentru că, după ce până la criza din 2008-2010 am mâncat neoliberalism pe pâine, criza mi-a arătat limitele ideologiei pe care o susţineam, punctul în care aceasta eşuează. Iar cu marxismul mă lămurisem în primii cincisprezece ani de viaţă. Aşa că eu cred că viitorul nu stă în raportarea mecanicistă la doctrinele politice ale secolelor XIX şi XX, fiecare cu defecte de acum cunoscute, ci în conceperea de noi doctrine, adaptate la timpurile pe care le trăim. Ideologiile trebuie să se adapteze vieţii, nu viaţa ideologiilor. Şi mai cred că, pentru a avea un viitor, USR are nevoie de o doctrină unificatoare, cu caracter de numitor comun al ideilor membrilor săi, nu de platforme divizive. Este motivul pentru care am participat şi susţin iniţiativa USR Viu, pornită de Vlad Alexandrescu şi care ar trebui confirmată de congresul extraordinar din toamnă.

 

Dacă nu vom avea acest numitor comun, următoarele ciocniri ideologice ne vor face praf din interior, până să ne distrugă PSD, mass media ostilă, aşa-zişii "prieteni" din anumite zone ale societăţii civile şi "influencerii" de meserie. Pentru că, şi aici Nicuşor Dan se înşeală, problema definirii constituţionale a căsătoriei şi familiei nu este singura tema puternic divizivă; astfel, la anul este Centenarul Marii Uniri, urmează centenarul Trianon în 2020. Tema naţională va apărea pe agendă şi este previzibil că mulţi din cei care au cerut poziţionarea faţă de CPF vor pretinde libertatea de conştiinţă, iar mulţi din cei care s-au opus poziţionării faţă de CPF vor dori ca USR să se poziţioneze pe chestiunea naţională, cu aceleaşi argumente de ambele părţi, dar inversate, un fel de imagine în oglindă a conflictului de acum. Şi acesta e doar un exemplu. Doctrina numitor comun ar avea darul de a oferi reperele necesare si de a evita escaladarea din nou a conflictului intern.

Bun, cele de mai sus au sens dacă USR va continua să existe (sau cel puţin să existe în forma de acum). Privită din altă perspectivă, la vârf şi lăsând masa celor 1453 de USR-işti activi deoparte, tot ceea ce s-a întâmplat în USR din februarie şi până acum a fost lupta pentru putere între gruparea lui Nicuşor Dan şi cea a "tehnocraţilor". Cum prima a reuşit să convingă doar 47% din partid, s-ar putea spune că a pierdut cel puţin runda asta. Pe de altă parte, BN-ul dominat de "tehnocraţi" a reînceput tatonările cu Plaftorma România 100 (RO100) a lui Dacian Cioloş, Dragoş Pâslaru, Vlad Voiculescu etc. Deocamdată se vorbeşte de colaborări, dar de aici la transformarea USR în vehicolul partinic parlamentar al RO100 şi la comasarea celor două structuri e doar un pas. Ba chiar s-a aprobat un al doilea referendum intern privind apropierea de RO100 pentru luna octombrie. Iar, pe de altă parte, lupta internă din ultimele şase luni, sincronizată cu şi alimentând atacurile tot mai numeroase şi mai dure din exterior, situează în acest moment USR undeva, să fim realişti, sub pragul electoral de 5%.

În concluzie, poate acum ar fi momentul pentru Nicuşor Dan să-şi reconsidere strategia. Fondatorul USR a anunţat vag că ramâne în politică, după ce a tot repetat de-a lungul verii că în cazul poziţionării în oricare direcţie a USR faţă de modificarea articolului 48 din Constituţie, demisia lui rămâne definitivă. Dar poate ar fi timpul să facă rabat de la legendara lui încăpăţânare şi să nu comită şi a patra eroare majoră de când a trecut din politica civică în cea electorală. Prima a fost când, în 2016, a dat atitudinea dură antisistem a USB pe una mai moale, doar anti-PSD şi dispusă la o colaborare cu PNL sub flamura unui eventual al doilea guvern Cioloş, context în care s-a îndepărtat de o parte din oamenii din societatea civilă cu care avusese acţiuni comune în trecut, percepuţi de unii din colaboratorii săi ca fiind cam prea "revoluţionari", şi i-a invitat în USR pe "tehnocraţii" care, cu toate calităţile lor profesionale, reprezentau oameni cu cariere construite cu sprijinul sistemului şi mai degrabă dispuşi să facă politică în termenii acestuia. A doua greşeală a fost în februarie 2017, când în locul unei negocieri oneste cu Dacian Cioloş- dacă USR tot clamase asocierea cu el înainte de alegerile de la 11 decembrie-, care ar fi dus sau nu la un rezultat, Nicuşor Dan, după cum a mărturisit chiar el, a tras destul de direct şi de rapid o concluzie negativă. A treia greşeală a fost însăşi demisia din 31 mai, când avea la dispoziţie mijloace statutare de a pune în discuţie decizia de poziţionare a BN (putea să convoace el, ca preşedinte al partidului, Comitetul Politic Naţional sau referendumul intern) şi ar fi rămas parte a procesului decizional de la vârful USR, cu posibilitatea conducerii altfel a campaniei pentru referendumul intern (şi foarte probabil cu un rezultat invers celui de acum). Procedând cum a procedat, Nicuşor Dan a dat apă la moară celor, deloc puţini, care l-au acuzat de şantaj emoţional asupra membrilor USR.

 

Ei bine, persistenţa în demisie ar fi acea a patra eroare majoră, chiar fatală, iar cariera lui politică s-ar încheia înainte de a începe. Deşi USR are şanse mari să se destrame sau să plonjeze şi mai mult sub pragul electoral fără fondatorul său, istoria arată că liderii politici, chiar adulaţi de electorat la un moment dat, în momentul în care-şi părăsesc partidele, ajung ca nici ei, nici noile lor formaţiuni politice să nu mai conteze cine ştie ce. Pot depune mărturie în această privinţă Petre Roman, Radu Câmpeanu, Theodor Stolojan, Mircea Geoană, Călin Popescu Tăriceanu, Traian Băsescu etc. Singura, dar singura excepţie notabilă a fost Ion Iliescu şi FDSN-ul din 1992 (ori USR de acum nu e FSN din 1989-1992). Dacă Nicuşor Dan revine în USR, chiar dacă este foarte probabil, după tot vodevilul, să nu recâştige preşedinţia USR la congresul extraordinar, ar putea să-i adune în jurul său pentru început pe cei 47% dintre membrii care i-au susţinut la referendumul intern punctul de vedere, iar la congresul ordinar din 2019 să revină formal pe o poziţie fruntaşă în partid. În schimb, este iluzoriu să creadă că toţi cei 47% l-ar urma într-o nouă formaţiune politică, plecată iar de la zero, neparlamentară sau cu unii din parlamentarii USR. Foarte mulţi dintre cei care au votat nepoziţionarea, unii tocmai în ideea întoarcerii lui Nicuşor Dan, în loc de a veni într-un nou partid probabil s-ar scârbi de tot şi ar renunţa la politică, iar eventualii parlamentari ar fi priviţi de electoratul USR, care e de o anumită factură, drept traseişti demni de dispreţ.