Ieri Constituţia, azi reabilitarea, mâine oare ce? PSD+ALDE ne fac o ţară de jurişti

 

Obstinaţia coaliţiei PSD+ALDE din ianuarie încoace de a se lua la trântă cu legislaţia penală pentru a înlătura consecinţele campaniei anticorupţie faţă de diverşii politicieni, înalţi funcţionari publici şi "oameni de afaceri" parteneri, a făcut ca dreptul penal şi cel de procedură penală, dar şi dreptul constituţional, materii totuşi destul de specializate, să devine subiecte de comentat pentru oricine, mai ceva ca fotbalul sau ca tenisul.

Iar vedeta zilei de ieri a fost reabilitarea, pentru că la Ministerul Dezvoltării al faimoasei posesoare de pix, doamna Sevil Shhaideh, există un proiect de Cod Administrativ, care ar urma să abroge Legea nr. 90/2001 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului, deoarece prin prevederile sale Codul o va înlocui. Printre amintitele prevederi e şi faimosul articol 2, cel care împiedică persoanele care au suferit condamnări penale să devină membri ai Guvernului şi, deci, care i-a blocat lui Liviu Dragnea calea spre funcţia de prim-ministru. Acesta e înlocuit în proiectul de Cod Administrativ de un art. 17 care la litera c spune că interdicţia de a deveni membri ai Guvernului operează pentru cei care au suferit condamnări penale până la intervenţia reabilitării.

Aşa că reabilitarea a devenit vedeta dezbaterii publice de ieri (slavă cerului, că aşa a trecut mai neobservată gafa unui coleg, nu dau detalii). Totuşi, nu sunt foarte sigur că toată lumea pricepe ce e cu reabilitarea asta. Aşa că hai să vedem ce spune Codul penal, ăsta nou, din 2009 (dar şi în cel din 1968 reglementarea era cam aceeaşi):

"TITLUL IX Cauzele care înlătură consecințele condamnării -

Reabilitarea de drept 

   Art. 165. -   Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune.

 

Reabilitarea judecătorească 

   Art. 166. -   (1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanță, după împlinirea următoarelor termene: 

   a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani; 

   b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; 

   c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii; 

   d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate. 

   (2) Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanța, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu. 

Calculul termenului de reabilitare 

   Art. 167. -   (1) Termenele prevăzute în art. 165 și art. 166 se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. 

   (2) Pentru cei condamnați la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod. 

   (3) În caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată. 

   (4) În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge de la data împlinirii termenului de supraveghere. 

   (5) În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse. 

Condițiile reabilitării judecătorești 

   Art. 168. -   Cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții: 

   a) nu a săvârșit o altă infracțiune în intervalul de timp prevăzut în art. 166; 

   b) a achitat integral cheltuielile de judecată și și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri. 

Efectele reabilitării de drept sau judecătorești 

   Art. 169. -   (1) Reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare. 

   (2) Reabilitarea nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut. 

   (3) Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță. 

Reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească 

   Art. 170. -   (1) În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an, care se socotește de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă. 

   (2) Condițiile prevăzute în art. 168 trebuie să fie îndeplinite și pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere. 

   (3) Cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiții de formă poate fi reînnoită potrivit Codului de procedură penală. 

Anularea reabilitării 

   Art. 171. -   Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare."

 

Bun, deci art. 2 din Legea nr. 90/2001 interzice celor cu condamnări penale să facă parte din Guvern fără să pomenească nimic de efectul reabilitării, în timp ce art. 17 lit. c din propusul Cod Administrativ ia în considerare intervenţia realibitării drept cauză de încetare a interdicţiei. Înseamnă însă asta că reabilitarea nu ar opera şi acum? Discutabil. Momentan nu avem niciun politician care să fi fost reabilitat după ispăşirea condamnării şi care să fie în poziţia de a ridica o excepţie de neconstituţionalitate (termenele sunt destul de lungi, acoperirea prejudiciilor e o condiţie sine qua non, iar campania anticorupţie a început să producă rezultate doar în ultimii câţiva ani). Dar, dacă acest lucru s-ar întâmpla, chiar şi fără derapajele din ultimul timp ale Curţii Constituţionale, cărora le-am dedicat articolul precedent, mă tem că CCR ar interpreta legea în sensul că interdicţia de a fi membru al Guvernului operează pentru cei cu condamnări penale numai până la intervenţia reabilitării. În Constituţie scrie negru pe alb că nimeni nu e mai presus de lege, deci, per a contrario, nimeni nu e nici mai sub lege faţă de altul, mai ales că avem şi principiul egalităţii în faţa legii de asemenea exprimat explicit, aşadar dacă unui infractor obişnuit, ca efect al reabilitării, i se şterg faptele din cazierul judiciar şi se poate din nou angaja oriunde, potrivit desigur capacităţilor lui, atunci de ce ar sta lucrurile altfel, mai dur, în cazul unui politician?

Sunt convins că se vor găsi destui suficient de exasperaţi după aproape trei decenii de jaf continuu să dorească eliminarea instituţiei reabilitării, aşa cum nu sunt puţini cei care ar dori reintroducerea pedepsei cu moartea. Dar, oricât de furioşi am fi pe PSD, ALDE sau, în general, pe politicienii cu care ne-am pricopsit în anii '90 şi 2000, nu trebuie să uitam că, deşi corupţia creează cele mai importante prejudicii, grosul delincvenţei este dat de infractorii mărunţi, care de multe ori fac ceea ce fac din motive sociale: sărăcie, lipsa educaţiei şi, implicit, a alternativelor etc. Prin urmare, dincolo de funcţia punitivă, de pedepsire a celor care au încălcat legea, precum şi de apărare a societăţii în faţa fenomenului infracţional, sistemul penal trebuie să aibă şi o funcţie de recuperare, pe cât posibil, a acestor oameni şi de reintegrare a lor în societate. Iar instituţia reabilitării le oferă şansa ca, dacă nu mai comit alte fapte penale şi îşi câştigă cinstit pâinea suficient timp, consecinţele statutului de fost condamnat să fie înlăturate şi omul să fie reprimit ca membru valid al societăţii.

Sigur, putem discuta termenele de reabilitare, condiţiile, dacă să existe infracţiuni pentru care aceasta să nu poată interveni. De exemplu, eu nu m-aş grăbi să reabilitez, chiar şi după un mare număr de ani, criminali împotriva umanităţii, criminali şi violatori în serie, conducătorii unor reţele de crimă organizată de tip mafiot, de ce nu chiar şi anumite fapte de corupţie (la asta, de exemplu, chiar s-ar justifica un prag valoric, pentru că cineva care a prejudiciat statul cu sute de mii sau cu milioane de euro şi a adus un rău general societăţii este clar că nu a făcut-o pentru că era un caz social, iar faptele sale pot avea consecinţe multiple si decalate în timp- a se vedea cazul #Colectiv cu cei şaizeci şi patru de morţi ai săi şi celelalte zeci de răniţi, favorizat de un întreg sistem corupt care a împiedicat implementarea măsurilor de prevenţie impuse de lege). 

Hai însă să ne întoarcem la relaţia dintre interdicţia condamnatului penal de a deveni membru al Guvernului şi reabilitare. Cum spuneam, părerea mea este că proiectul de Cod Administrativ spune explicit ceea ce foarte probabil Curtea Constituţională ar fi considerat, deloc nejustificat, că operează implicit. De fapt, dincolo de aspectul strict juridic, aici discuţia are şi o foarte importantă latură morală. Bun, avem o interdicţie generală pentru condamnaţii penali de a deveni membri ai Guvernului şi să presupunem că avem doi ministeriabili, unul condamnat pentru vătămare corporală din culpă într-un accident de circulaţie, celălalt pentru corupţie, abuz în serviciu sau fraudă electorală. La un moment dat, amândoi se vor reabilita. Are vreo logică din acel moment să continuăm să-i interzicem celui cu accidentul de circulaţie, oricât de competent ar fi, să devină membru al Guvernului? Păi, nu prea. Oricum fapta lui nu a avut legătură cu funcţia politică sau administrativă deţinută la momentul în care a avut loc accidentul. Dar în ce-l priveşte pe cel cu condamnarea pentru corupţie, abuz în serviciu sau fraudă electorală? Cam da, el a comis fapta dintr-o poziţie de putere de care a abuzat şi odată condamnat definitiv, până la intervenţia reabilitării, probabil nu s-a mai aflat în poziţii care să-i permită recidiva, deci nu e prea indicat să-l punem din nou într-o poziţie de putere, pentru că există totuşi un risc. Doar că aici intervine şi discernământul partidului sau coaliţiei de guvernare care-l propune. Şi, mai ales, discernământul electoratului, care nu ar trebui să mai voteze candidaţi aflaţi în închisoare sau partide conduse de condamnaţi penal.

Cum spuneam, ieri au fost ceva discuţii pe tema asta, încurajate de mass media şi de diverşi comentatori din online. Iar pagina Corupţia Ucide a anunţat pentru duminică un marş din Piaţa Victoriei către sediul PSD pentru a protesta faţă de Codul Administrativ şi de art. 17 lit. c din acesta, cel cu reabilitarea. Doar că dezbaterea pe marginea acestui subiect e de-abia la început, iar înainte de a protesta cred că oamenii ar trebui să se informeze. Şi poate nu întâmplător a apărut aşa brusc acest subiect, al unui proiect care e în dezbatere publică pe site-ul Ministerului Dezvoltării încă din noiembrie 2016, exact când se ceruse demisia ministrului de interne Carmen Dan pentru comportamentul abuziv al Jandarmeriei faţă de protestari duminică, 9 iulie, când aceştia au fost forţaţi să se deplaseze pe trotuar şi doi dintre ei au fost ridicaţi cu duba şi duşi la secţia 1, apoi la secţia 4 poliţie, unde unul a fost amendat, dar celălat nu a primit nicio sancţiune. Şi poate, pentru duminica asta, ar fi fost mai logic un marş către sediul MAI. Că doar nu suntem peştişori aurii şi să ne luăm chiar după orice ne trece prin faţa ochilor.

#rezist #insist #gândesc

De la Curtea Constituţională la Curtea Prostituţională

Mâine, marţi, 11 iulie 2017, Curtea Constituţională a României (CCR) are pe ordinea de zi o excepţie de neconstituţionalitate la adresa art. 392 (fapte săvârşite în legătură cu un referendum) raportat la art. 386 (coruperea alegătorilor) Cod penal. Referendumul în discuţie este cel privind demiterea Preşedintelui din 2012, iar dintre cei şase petenţi, patru sunt persoane condamnate odată cu Liviu Dragnea. Acesta din urmă nu a fost condamnat cu această încadrare ci conform art. 13 din Legea nr. 78/2000 care precizează că "Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."

Ar fi însă greşit să credem că Preşedintele Camerei Deputaţilor şi al PSD nu are nicio miză în pronunţarea CCR din acest caz. Sunt posibile două variante care l-ar avantaja pe Liviu Dragnea: cea în care CCR, prin decizia pe care o va pronunţa, va face o trimitere la art. 13 din Legea nr. 78/2000, impunând fie o anumită interpretare a acestuia, fie, mai grav, dând indicaţii Parlamentului cum să modifice acel articol de lege, fie reinterpretând conţinutul articolelor 386 şi 392 din Codul penal în aşa fel încât să dispară natura penală a faptelor concrete ce au dus la condamnarea prepuşilor lui Liviu Dragnea. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci folosirea influenţei/autoriăţii de către Dragnea în timpul referendumului din 2012 nu ar mai putea fi considerată ca exercitată în vederea obţinerii de foloase necuvenite, deci faptele actualului preşedinte PSD nu ar mai fi încadrabile în definiţia infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000. Următorul pas ar fi pentru domnia sa atacarea hotărârii judecătoreşti de condamnare definitivă cu o cale extraordinară de atac, cum este revizuirea, şi casarea acesteia, cazierul domniei sale urmând a fi "spălat", iar calea spre funcţia de prim-ministru deschisă.

Cu actuala Curte Constituţională nu ar trebui să ne mirăm de un astfel de rezultat. Întotdeauna, departe de a fi ce ar fi trebuit să fie, adică o instanţă populată de magistraţi cu mare experienţă şi vechime, a căror singură prioritate să fie impunerea respectării Constituţiei, CCR a fost un fel de pension pentru bătrânii politruci. Dar de la venirea la preşedinţia acesteia a domnului Valer Dorneanu, PSD-ist din epoca lui Ion Iliescu şi fost titular al funcţiei parlamentare deţinute în prezent de Liviu Dragnea, şi de când acesta şi-a dat mâna cu fostul procuror de casă al Preşedintelui Traian Băsescu, Daniel Morar, Curtea Constituţională a început să încalce sistematic Constituţia şi chiar să uzurpe rolul Parlamentului de legislator pozitiv primar.

De altfel, aceasta a fost problema de drept constituţional pe care am ridicat-o la dezbaterea cu "profesioniştii" de luni, 3 iulie, a doua după cea cu societatea civilă de miercuri, 28 iunie, organizată de Ministrul Justiţiei în legătură cu problema pragului valoric pentru infracţiunea de abuz în serviciu (de altfel, din toată dezbaterea, am fost singurul care a ridicat problema aspectului de drept constituţional şi nu doar a celui de drept penal).

Astfel, în motivarea Deciziei nr. 392/06.06.2017, ca parte a unei consideraţii pe care nu se sprijinea verdictul la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bombonica Prodana, fosta soţie a preşedintelui PSD, CCR a pretins Parlamentului să legifereze un prag valoric dincolo de care fapta încadrabilă ca abuz în serviciu să dobândească caracterul penal. Din nou, discutăm de fapt de interesul lui Liviu Dragnea, care are în stare de judecată un al doilea dosar, de instigare la abuz în serviciu, în care prejudiciul este evaluat la 107.000 de lei (aşa că prin OUG 13 s-a încercat stabilirea unui astfel de prag valoric la 200.000 de lei). Teoretic, deciziile CCR, inclusiv motivările, au caracter obligatoriu, dar în dreptul anglo-saxon, de unde este împrumutat precedentul judiciar care operează în cazul deciziilor CCR, acest caracter revine doar verdictului şi consideraţiilor pe care se sprijină verdictul, nu şi consideraţiilor colaterale.

Mai mult decât atât, în acest caz se pune problema dacă CCR poate da instrucţiuni atât de specifice Parlamentului, dacă îi poate impune soluţii legislative. Da, nu există niciun dubiu că este în puterea Curţii Constituţionale să suspende aplicarea dispoziţiilor legale pe care le găseşte ca fiind neconstituţionale, precum şi că interpretările în cheie constituţională ale textelor de lege de către Curtea Constituţională sunt obligatorii. Dar în momentul în care Curtea Constituţională nu se limitează la a semnala existenţa unei lipse de constituţionalitate pe care Parlamentul are un anumit termen pentru a o repara, fiind însă la latitudinea Parlamentului să găsească soluţia care să rezolve deficienţa semnalată de CCR, ci se apucă efectiv să impună Parlamentului o anumită soluţie tehnică, atunci Curtea se erijează în legiuitor pozitiv primar. Ceea ce contravine flagrant Constituţiei.

Astfel, art. 61 alin. (1) din Constituţia României precizează în modul cel mai tranşant: "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării." Parlamentul poate să delege această autoritate Guvernului, abilitându-l să emită Ordonanţe şi Ordonanţe de Urgenţă, care ulterior însă trebuie şi ele confirmate prin lege adoptată de Parlament, dar calitatea sa de unic legiuitor pozitiv primar e atât de puternică încât chiar şi referendumul naţional convocat de Preşedintele României conform art. 90 din Constituţie are doar caracter consultativ. Tocmai prin prisma acestui caracter consultativ şi a faptului că Parlamentul este, în România, totuna cu puterea legislativă, a putut face acesta abstracţie de rezultatele referendumului din 2009 (în ciuda frustrării unora, care încă se manifestă şi azi), chiar dacă tot Constituţia prevede în art. 2 alin. (1) că: "Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum."

Deci, ceea nu pot cetăţenii cu drept de vot chemaţi la referendum, deşi titulari ai suveranităţii naţionale, poate Curtea Constituţională? Adică să ordone Parlamentului ce şi cum să legifereze; în cazul de faţă pragul valoric la abuzul în serviciu, lăsând doar cuantumul pragului la latitudinea Legislativului? Evident că nu. Este cât se poate de clar că ne aflăm în faţa unei uzurpări a Parlamentului de către un organism care nici măcar nu este desemnat prin alegeri libere, periodice şi corecte, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) din Constituţie.Cum însă îi controlăm pe controlori? Ce ne facem când exact titularii controlului de constituţionalitate încalcă flagrant Constituţia, bazându-se pe caracterul obligatoriu al deciziilor lor.

Ei bine, un prim răspuns este că orice recomandare a CCR care excede semnalării deficienţei de constituţionalitate sau interpretării din perspectivă consituţională a textului de lege aşa cum este el scris, ar trebui privită exact ca o recomandare şi exceptată de la caracterul obligatoriu al deciziei CCR. Curtea Constituţională nu are calitatea de legiuitor pozitiv, aşadar orice soluţii propuse Parlamentului ar trebui privite ca elemente de doctrină juridică şi tratate ca nişte propuneri neobligatorii. Iar pentru confirmarea acestei discerneri între elementele obligatorii şi recomandările neobligatorii din deciziile Curţii Constituţionale,  ar fi foarte indicat ca Preşedintele Klaus Ioahnnis să se adreseze Comisiei de la Veneţia (care, din păcate, nu poate fi sesizată de societatea civilă, ci numai de autorităţile statului).

De altfel, amplificarea în ultimul timp a manevrelor îndreptate împotriva campaniei anticorupţie avându-l ca principal instigator pe Liviu Dragnea, inclusiv prin utilizarea cozilor de topor de la Curtea Constituţională, a dus la o accentuare a protestelor din Piaţa Victoriei, care continuă neîntrerupt din 31 ianuarie. Duminică, 2 iulie, au mărşăluit pe ploaie până la sediul CCR din Palatul Parlamentului circa două mii de oameni, iar alte câteva sute au realizat un nou marş ieri, 9 iulie, până la sediul DNA. Cu o Jandarmerie vizibil mai ostilă, care s-a încăpăţânat să nu permită ocuparea unei benzi pe carosabil şi care, spre final, a şi "îndubat" două persoane: pe Cristian Mihai Dide şi pe un domn care filma ridicarea din stradă a primului (şi care a fost apoi eliberat nesancţionat, semn clar că singurul scop a fost împiedicarea filmării). Alte proteste au avut loc în cele două duminici şi la Sibiu şi în alte oraşe.

Şi, ce este mai ironic, deşi detestă marea majoritate a ocupanţilor scaunelor de deputat şi de senator, protestatarii sunt cei care, în acest moment, apără această instituţie fundamentală a democraţiei care este Parlamentul. Nu autoasumatul zgomotos tribun al supremaţiei parlamentare, actualul Preşedinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, care vituperează contra "Binomului", a justiţiei,  a ambasadelor şi a multinaţionalelor, dar care nu are dificultăţi cu uzurparea rolului Parlamentului de către o Curte Constituţională din ce în ce mai deraiată de la rolul său în organigrama statului, ci exact protestatarii sunt adevăraţii apărători ai rolului Parlamentului şi ai separaţiei puterilor în stat.