Pentru
că azi e din nou 23 august, mi se pare că următorul text pe care
l-am scris acum vreo şapte ani rămâne destul de potrivit, ba chiar
mai potrivit în contextul internaţional actual, asemănător celui
de la finalul anilor 1930:
„Duminică, 27
decembrie 2009, undeva în
Rahova, ne-am adunat un grup de prieteni la un pahar de vorbă, asa
cum se întâmplă în general de Sărbători. Fiind la foarte puţină
vreme după alegerile prezidenţiale, evident că discuţia a
alunecat foarte uşor către politică (...). Unul dintre cei mai
buni prieteni ai mei, prezent la discuţie, un tip cu o inteligenţă
remarcabilă, a reluat o teză cu o răspândire destul de largă, pe
care nu a iniţiat-o el, dar al cărei adept este; anume că lovitura
de stat de la 23 august 1944 şi întoarcerea armelor care i-a urmat
au reprezentat un act de absolută imoralitate din partea românilor,
popor de trădători care şi-au abandonat şi apoi lovit aliatul,
fără a câştiga nici respectul celor din tabăra adversă şi
pierzând şi orice simpatie din partea Germaniei, care a devenit în
anii noştri cel mai fervent oponent al integrării României în
Uniunea Europeană. Ideea în sine nu era nouă pentru mine, dar de
data aceasta m-a lovit ceva ce nu realizasem până acum.
Sunt un patriot, dar
asta nu mă împiedică să văd că există şi nişte probleme cu
poporul meu, că există în societatea românească o anumită dacă
nu criză, cel puţin confuzie morală dăunătoare. De multe ori, ca
şi mulţi alţii, m-am întrebat de unde vine aceasta. Nu am aderat
însă la ideea atât de răspândită în cercurile educate a
imoralităţii genetice a românilor ca şi cauză a tarelor care
marchează societatea noastră, pentru simplul motiv că nu mi s-a
părut vreodată că românii ar fi mai imorali, nici mai morali, dar
în orice caz nu mai imorali decât alţii. Iar contactul destul de
strâns cu străini m-a convins de chestia asta; (...). Cât priveşte
genul de poveşti cu furturi mărunte, fraude şi curve, implicând
românii în străinătate sau în ţară, anecdote care au făcut şi
mai fac uneori deliciul presei, să nu uităm că românii vin după
ani şi ani de opresiune şi privaţiuni, la fel de devastatoare ca
un război mondial, iar un război mondial i-a făcut în anii
post-belici până şi pe nemţii la care noi ne-am obişnuit să ne
uităm ca la un reper de civilizaţie să fure, să escrocheze şi să
se prostitueze...
Altceva însă în
toată argumentaţia prietenului meu despre 23 august este de
consemnat. Cum am spus, teza poate fi rezumată astfel: românii au
trădat, iar germanii, în mod legitim, s-au supărat pe ei. Mai
mult, asta dovedeşte ca românii sunt un popor fără coloană
vertebrală.
Ca să analizăm
această teză, trebuie să ne referim la istorie. Aliatul
tradiţional al României, încă de la Unirea Principatelor, era
Franţa. România nu s-a dezis niciodată de această alianţă,
chiar şi între 1883 şi 1914 când, formal, a făcut parte din
blocul advers (adversitatea României era însă numai faţă de
Rusia, iar când între Franţa şi Puterile Centrale a început
războiul, România s-a retras din alianţa cu Puterile Centrale).
Aşa cum se ştie, în ciuda strigătelor de ajutor din Estul
Europei, Franţa a gestionat foarte prost relaţia cu Germania lui
Hitler şi începutul celui de-al doilea război mondial. România,
deşi izolată în Est şi înconjurată de duşmani (URSS, Ungaria,
Bulgaria), nu s-a dezis de parteneriatul istoric cu Franţa până la
capitularea acesteia în iunie 1940. Aşadar, România nu şi-a
trădat aliatul istoric, ba, de fapt, a şi fost pedepsită pentru
asta. Nu numai că Hitler a patronat Pactul Ribbentrop-Molotov, dar
prin Arbitrajul de la Viena a făcut cadou ungurilor Ardealul de Nord
şi a promovat şi revendicările bulgarilor (iar România, ca să
evite un nou „arbitraj" italo-german, a semnat Tratatul de la
Craiova din 7 septembrie 1940 cu Bulgaria). Aşadar, România nu şi-a
trădat nicio secundă aliatul principal şi cel mai vechi, cu toate
că asta a costat-o o mare parte a populaţiei şi teritorii
importante, pe care poate le-ar fi salvat, măcar în parte, dacă
făcea vira către Germania lui Hitler în 1938 sau 1939.
Marea alianţă cu
Hitler a fost, de fapt, doar o alăturare de circumstanţă, un mit
fals, ca şi acel „am cedat teritoriile fără luptă", o altă
pretinsă dovadă a lipsei de caracter a poporului român (care „fără
luptă”, că şi în Est, ca şi în Vest, pentru eliberarea
fraţilor ajunşi sub ocupaţie şi pentru recâştigarea acestor
teritorii au murit sute de mii de soldaţi români?! Retragerile din
1940 au reprezentat doar o amânare a luptei, rezistenţa armată
imediată în condiţiile unei izolări mult mai mari decât a
Finlandei, care în iarna 1939-1940 primea totuşi ajutoare britanice prin
Marea Nordului, ar fi însemnat sinuciderea statului român şi
împărţirea ţării între ruşii care probabil ar fi anexat
întreaga Moldovă până la Carpaţi şi germanii interesaţi de
câmpurile petroliere din sud). Culmea este că Antonescu chiar a
încercat să aibă o alianţă ca la carte cu Hitler, ca şi
garanţie că, după război, Germania nu ne va lua cumva Basarabia
şi Transnistria, iar Hitler a fost cel care nu a vrut niciodată să
semneze un tratat de alianţă cu România, tocmai ca să nu fie
obligat peste voinţa lui să respecte vreuna din promisiunile făcute
principalului său aliat de pe Frontul de Est.
Aşadar, a fost 23
august un act de trădare? Sunt convins că Hitler şi mai toţi
germanii trăitori în acel moment aşa au văzut lucrurile. Dar
chiar este o trădare să nu te sinucizi de dragul unui „aliat”
care ţi-a smuls teritorii în favoarea unora care nici măcar nu
l-au servit după aceea în măsura în care ai făcut-o tu
(efectivele maghiare implicate în războiul din Est au fost
proporţional mult mai mici decât cele furnizate de România, iar
Bulgaria nici măcar nu a declarat război Uniunii Sovietice) şi
care a refuzat constant să semneze un tratat de alianţă cu tine,
ca să nu fie obligat să-şi ţină cuvântul dat? N-aş prea
zice...
OK, mi s-ar putea
spune că, cel puţin, chiar dacă rupi alianţa, aşa nescrisă cum
era ea, nu schimbi imediat şi tabăra, aruncându-te cu toată
ferocitatea asupra fostului aliat. Poate că aşa e, dar la 23 august
lucrurile nici nu s-au întâmplat în felul ăsta; cei care au
atacat primii, încă dinaintea zorilor zilei de 24 august, au fost
germanii, cărora noul guvern român le oferise şansa retragerii
netulburate. Hitler, în tentativa lui de a repeta istoria cu
evadarea lui Mussolini şi invazia Italiei defectoare în 1943, a
declanşat războiul cu România, nu România a fost cea care,
neprovocată, a întors armele. Foarte probabil că Bucureştiul miza
pe această reacţie ca să poată începe lupta de eliberare a
Ardealului de Nord, singura şansă de fapt de a recupera acest
teritoriu care, dacă mai devreme sau mai târziu România nu s-ar fi
raliat Naţiunilor Unite, ar fi fost lăsat de sovietici Ungariei (în
fond, percepută în epocă drept un element mult mai bun pentru
cauza comunismului decât România, fie şi numai din cauza
revoluţiei lui Bela Kuhn), asa cum Cadrilaterul, cedat la presiunea
lui Hitler, a fost lăsat de Stalin Bulgariei, sora mai mică slavă
şi gazda unei mişcări comuniste mult mai viguroase decât România.
Dar, chiar dacă politicienii români ar fi pariat pe reacţia
agresivă şi previzibilă a dictatorului german, din punct de vedere
moral faptul rămâne: germanii au tras primul foc de armă în
direcţia soldaţilor români şi nu invers.
Acum, hai să lăsăm
istoria şi aşa excesiv de comentată în ultimii ani a celui de-al
doilea război mondial şi să ne ducem către istoria recentă, când
România aspira la integrarea euro-atlantică, iar Germania arăta o
îngrozitoare rezervă. Unii, nu puţini, văd în atitudinea
Germaniei dovada resentimentelor rămase după 23 august 1944. Mă
rog, eu am scepticismele mele în
această privinţă, iar impresia mea despre politica germană
contemporană este că ea este poate mai pragmatică decât s-ar cere.
În fond, invazia Germaniei de către ruşi la finele războiului a
fost un episod oribil, presărat cu adevărate pogromuri şi violuri
în masă, cu deportări de ani de zile în lagărele de muncă
forţată din Siberia şi din alte zone ale URSS, iar odată războiul
încheiat a urmat unul dintre cele mai brutale şi mai totale
episoade de epurare etnică din istorie, când milioane şi milioane
de germani trăitori în regiunea sudetă din Boemia şi în zonele
Germaniei anexate de URSS sau transferate Poloniei, ca şi
compensaţie pentru teritoriile pierdute de aceasta în Est, au fost
expulzaţi fără menajamente dincolo de linia Oder-Neisse. Cu toate
acestea, vedem azi un parteneriat ruso-german în privinţa
Proiectului North Stream care sfidează toate apelurile făcute de
ţările baltice partenerului din Uniunea Europeana, Germania, de a
nu face jocul celui de-al treilea Reich rusesc al lui Putin şi îl
mai vedem şi pe fostul cancelar federal Gerhard Schroeder, al cărui
tată a murit luptând cu ruşii, fiind salariatul acestora pe bani
mulţi, în cadrul aceluiaşi proiect.
Bun, dar hai să
presupunem că, chiar dacă politicienii germani ai zilelor noastre
nu au greţuri morale să se dea în bărci cu urmaşii călăilor
propriului popor, ei au o problema etică cu românii,
trădătorii care s-au întors împotriva lor în 1944, ba eventual şi
în 1916. Faptul că germanii ar putea gândi aşa înseamnă automat
şi necesar că ei au dreptate şi că noi suntem un popor nedemn? Ei
bine, acesta este punctul la care doream să ajung! Pentru prietenul
meu şi ceilalti adepti ai ideii de 23 august ca trădare al cărei
preţ îl plătim acum, eventuala poziţie revanşardă a Germaniei
este perfect legitimă, foarte corectă, nespus de morală, iar noi
suntem trădătorii cei lipsiţi de coloană vertebrală... în ciuda
tuturor argumentelor de mai sus. Şi asta numai pentru că Germania
este mai puternică şi poate să-i facă României lucruri pe care
România nu poate să le facă Germaniei, ca, de exemplu, să-i
întârzie intrarea în Uniunea Europeana.
Însă muşchii mai
mulţi nu fac niciodată atitudinea posesorului lor mai morală decât
a celui fără muşchi. Eticul ţine de ideal şi atât musculosul,
cât şi slăbănogul pot fi deopotrivă morali sau imorali, în
funcţie de ceea ce gândesc şi de ceea ce fac. Puterea nu are ce
căuta în discuţiile despre moralitate. Este un lucru care pare să
scape multor români. Dacă, spre exemplu, germanii ar avea un
resentiment pentru 23 august, adevăratul scurt circuit logic şi
defect etic ar fi la ei, nu la noi. După ce a făcut Hitler României
în 1940, românii trebuiau să fie tâmpiţi să meargă alături de
Reichul german până la distrugerea finală.
De fapt, acest mod de
gândire dovedeşte că, dacă există o problemă etică cu românii,
aceasta ţine de pervertirea- poate un cuvânt prea tare, prefer să
spun sucirea- moralităţii, de aprecierea ei în funcţie de gradul
de putere de care dispune cel analizat. Mult clamata şi reala criză
morală din societatea românească nu ţine, de fapt, de lipsa
moralităţii- cei mai mulţi români sunt morali, nu ar fura şi nu
ar da la cap nici unei muşte- ci de interpretarea inegală a
acesteia în funcţie de criterii care nu au nici în clin, nici în
mânecă cu eticul. Românii au o moralitate sucită, în care
acţiunile celui slab sunt judecate cu asprime, dar faţă de actele
celui mai puternic există o toleranţă prost plasată şi prost
înţeleasă, care un pic cam prea des se reflectă şi în votul
democratic. Pentru că una este să spui „nu e corect, dar e mai
puternic decât mine" şi cu totul altceva să consideri că
„dacă e mai tare decât mine şi n-am cum să ripostez, e corect
ce face".