luni, 11 februarie 2019

Programul Rabla pentru Electrocasnice – Peripeţii de consumator

            Lansat în luna decembrie, programul Rabla pentru Electrocasnice a motivat câteva sute de mii de familii sau persoane din România să cumpere maşini de spălat, frigidere şi aparate de aer condiţionat noi, primind ca stimulent de la stat, din Fondul pentru Mediu administrat, desigur, de Administraţia Fondului pentru Mediu (AFM), vouchere valorice de 200, 300 sau 400 de lei. Obligaţia corelativă era predarea aparatului electrocasnic vechi în vederea reciclării. În caz contrar, aplicantul ar fi urmat să plătească şi suma corespunzătoare voucherului.
            Pe lângă obiectivul declarat oficial, de înlăturare din funcţiune a electrocasnicelor vechi, mari consumatoare de energie şi poluante, aşadar de protecţie a mediului ambiant, programul Rabla pentru Electrocasnice 2018, neîndoielnic, a reprezentat şi o mană cerească pentru o serie întreagă de comercianţi validaţi de AFM, dar şi pentru firmele de curierat contractate pentru livrarea, respectiv ridicarea electrocasnicelor noi şi vechi.
            Articolul de faţă nu este însă o analiză a programului Rabla pentru Electrocasnice 2018, a cât de inspirat sau de eficient a fost acesta, dacă el a fost gândit să servească şi anumitor comercianţi sau nu, ori dacă a avut vreun scop electoral, cu şase luni înainte de alegerile europarlamentare din 26 mai 2019. Ce vă prezint aici e un studiu de caz, al soţiei mele şi al meu, care ne arată cât de aproape suntem încă, la aproape trei decenii de la abolirea formală a regimului comunist, de mentalităţile de tristă amintire ale comerţului socialist etatist.
            Astfel, luând act de ştirile privind lansarea programului Rabla pentru Electrocasnice, i-am propus soţiei să cumpărăm o nouă maşină de spălat, în locul Zanussi-ului de care mă serveam încă din anul 1995. Ca să fiu sincer, eu eram destul de mulţumit de acest aparat care necesitase o singură reparaţie în douăzeci şi patru de ani de utilizare, care era foarte uşor de programat şi care era suficient de puţin zgomotos ca să poţi să-l laşi mergând în timpul nopţii fără să-ţi tulbure somnul. Dar, mai ales după naşterea copilului, crescuseră presiunile conjugale întemeiate pe ideea că moştenitoarea are nevoie de maximum de curăţenie în orice şi că vechea maşină de spălat nu ar mai performa ca în tinereţea ei.
            Aşadar, soţia a aplicat la programul Rabla pentru Electrocasnice şi a obţinut în format electronic un voucher în valoare de 300 de lei, pentru achiziţia unei maşini de spălat categoria energetică A+++. Iar sâmbătă, 22 decembrie 2018, am depus către eMag (S.C. Dante Internaţional S.A.) comanda nr. #73534684 pentru o maşină de spălat Slim Whirlpool FreshCare. Comanda a fost confirmată prin email primit de la adresa comenzi@emag.ro, în seara respectivă, la orele 19.32. Plata a fost efectuată prin card bancar şi confirmată prin email de la adresa no-reply-t@emag.ro la orele 11.30, în data de 24 decembrie 2018. La scurt timp, am fost sunaţi de la eMag pentru a introduce în legătură cu această comandă datele personale ale soţiei, pentru că iniţial folosisem contul meu de eMag, deoarece soţia nu avea vreunul.
După acest moment au trecut săptămâni fără să mai auzim nimic de comanda noastră. Am avut în schimb o altă experienţă neplăcută, când o altă comandă la eMag plasată fix în aceeaşi perioadă, pentru o cameră foto digitală furnizată de Flanco, a întârziat din cauza manierei indolente în care a fost tratată, până în punctul în care urma să ajungă după botezul fiicei noastre din 6 ianuarie 2019, evenimentul pentru care făceam de fapt acea achiziţie. Astfel că am anulat respectiva comandă şi m-am dus la un magazin fizic din centrul Capitalei (F64) de unde am achiziţionat o altă cameră. Culmea şi dovadă a lipsurilor grave de comunicare dintre societăţile comerciale cu rol în acest articol şi dintre departamentele respectivelor societăţi, un curier de la SameDay Courier (S.C. Delivery Solutions S.A.) s-a prezentat luni, 7 ianuarie 2019, ca să-mi predea camera digitală pentru care comanda fusese deja anulată. Nu am avut altceva de făcut decât să refuz livrarea.
Totuşi, trecând timpul fără nicio veste, pe la mijlocul lunii ianuarie am contactat call center-ul eMag, de unde am aflat că maşina de spălat a fost predată SameDay Courier încă din 6 ianuarie 2019, AWB 2EMGCR2856427002, aşadar cu alte cuvinte stătea în depozitul acestui serviciu de curierat de vreo 3 săptămâni. Am telefonat imediat la SameDay Courier, unde vreo două din numerele de telefon indicate pe website s-au dovedit nefuncţionale, mai exact robotul telefonic spunea o poezie publicitară apoi tot robotul telefonic te anunţa că niciun operator nu e disponibil şi erai deconectat direct.
În cele din urmă, folosind un al treilea număr de telefon, cel pentru comenzi noi, am reuşit să discutăm cu o doamnă care nu ne-a spus nimic concret, doar că maşina de spălat este într-adevăr în posesia curierului şi că ne va fi livrată. Cu această ocazie am solicitat să fim anunţaţi nu doar în dimineaţa livrării, ci cu o zi înainte, având în vedere că, potrivit regulilor programului Rabla pentru Electrocasnice, trebuie să predăm maşina de spălat veche, ceea ce  înseamnă să o debranşăm în prealabil. Or, cum nici soţia, nici subsemnatul nu suntem instalatori, aveam nevoie să ştim cât de cât din timp pentru a chema un specialist.
Am mai aşteptat astfel până marţi  şi miercuri, 22 şi 23 ianuarie 2019, fără să se mai întâmple nimic. Prin urmare, am contactat din nou call center-ul SameDay Courier, care ne-a îndrumat spre call center-ul eMag şi tot aşa, am ajuns să facem un întreg ping pong între cele două call center-uri, SameDay Courier şi eMag. Iar istoria achiziţiei noastre a intrat pe făgaşul următoarelor meandre:
1. Mai întâi, SameDay Courier nu ne-ar fi putut livra maşina de spălat deoarece eMag a predat-o fără contractele care trebuie semnate în cadrul programului Rabla pentru Electrocasnice. Trebuia să contactăm eMag, ca să cerem acordul lor pentru o livrare parţială, dar în viziunea SameDay Courier această livrare parţială ar fi însemnat doar să se aducă maşina de spălat nouă, fără a fi ridicată cea veche. Evident, am obiectat faţă de un astfel de mecanism, pentru că obligaţia noastră, conform regulamentului programului Rabla pentru Electrocasnice, era să predăm maşina de spălat veche curierilor care livrau maşina de spălat nouă; cunoscând destul de bine birocraţia statului român, dacă am fi acceptat aşa ceva, riscam ca AFM să considere că am încălcat regulamentul.
2. Discutând cu eMag, doamna de la call center a sugerat că ar fi culpa AFM că acel contract nu ar fi fost primit nici până acum, dar că se poate face o livrare parţială; spre deosebire însă de accepţiunea SameDay Courier, aceasta ar fi însemnat nu doar predarea maşinii de spălat noi, ci şi ridicarea celei vechi, urmând ca doar contractul să fie semnat ulterior.
3. În discuţia purtată la 23 ianuarie 2019, angajata eMag ne-a adus la cunoştinţă că în acea zi, după orele 12 (nu mai reţin ora exactă), colegul său care răspunde de relaţia cu curierii a transmis SameDay Courier un email autorizând livrarea parţială (aşadar la fix o lună de zile după ce soţia mea a formulat comanda şi a fost efectuată plata!).
4. Următorul telefon a fost din nou cu call center-ul SameDay Courier, unde ne-a răspuns o doamnă Elena, foarte deranjată că îndrăznim să fim indignaţi de felul în care suntem trataţi de nişte companii care altfel promit seriozitate şi celeritate clienţilor, şi care ne-a informat că nu poate verifica dacă s-a primit emailul de la eMag şi nici când se va face efectiv livrarea. Am insistat din nou cu faptul că anunţarea noastră chiar în dimineaţa livrării ar fi tardivă, deoarece avem nevoie să ştim măcar cu o zi înainte, pentru a avea timp să chemăm un instalator şi ca acesta să debranşeze vechea maşină de spălat (pe care, de altfel, încă o foloseam chiar în acele zile).
5. Soţia a fost apoi sunată de doamna Elena de la SameDay Courier, care a asigurat-o că fără umbră de îndoială livrarea se va face chiar de aniversarea Micii Uniri, la 24 Ianuarie 2019.
Prin urmare, soţia s-a oprit din a spăla mai mult de un rând de rufe ale copilului nostru, un sugar de aproape 3 luni, şi am chemat un instalator care, în cursul serii, a debranşat vechea maşină de spălat şi a făcut o listă de piese pe care să le achiziţioneze pe cheltuiala noastră pentru branşarea noii maşini, care, aşa cum am zis, urma să sosească.
Ei bine, ajungem aşa în ziua de 24 ianuarie 2019, pe la orele 12.30, când observând că nu am primit niciun telefon sau SMS din partea lucrătorilor SameDay Courier cu privire la livrarea maşinii de spălat, am sunat din nou la call center, fiind întâmpinaţi de aceeaşi doamnă Elena, cu aceeaşi uşoară insolenţă ("a, sunteţi cel cu maşina de spălat"), care ne-a asigurat că precis se va face livrarea şi că aceste livrări se fac până la orele 14. Ne-am abţinut să-i mai atragem atenţia că, dacă livrările se fac până la orele 14, a rămas mai puţin de o oră şi jumătate, iar curierii din teren tot nu au dat niciun semn.
Drept urmare, am mai aşteptat ce am mai aşteptat şi pe la orele 20, fiind clar că nu se va mai face nicio livrare în ziua respectivă, fiind la fel de clar că aşteptăm cu maşina veche de spălat debranşată, cu rufe nespălate şi cu apa rece oprită la bucătărie deja de 24 de ore şi fiind şi mai clar că a trecut mai mult de o lună de când am făcut comanda şi, mai ales, plata preţului pentru un bun care nu ne-a fost încă livrat şi pentru servicii de curierat care nu ne-au fost prestate, am trimis un email de sesizare către eMag, SameDay Courier, AFM şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorului (ANPC), rezumând cele descrise mai sus şi solicitând rezolvarea întregii situaţii a doua zi.
A fost o nouă ocazie să constat cât de inutilă a devenit ANPC, o autoritate care cândva putea fi sesizată prin email sau telefonic şi care răspundea destul de prompt, dar căreia acum nu i te poţi adresa decât printr-un soft disponibil pe site-ul instituţiei, care îţi pretinde să te rezumi la o faptă simplă comisă de un singur agent economic (de exemplu, în cazul de faţă, era imposibil de reclamat prin acel formular online atât eMag cât şi SameDay Courier şi întregul concurs de abateri), dar care neapărat trebuie susţinută de acte scanate şi încărcate ca ataşamente la formular (care în materie de cumpărături online este foarte probabil să nu existe) şi însoţită de proba că ai sesizat în scris agentul economic şi acesta a răspuns tot în scris (deşi de decenii în România funcţionează şi call center-uri).
Cum ziceam, mailul meu a fost transmis şi către ANPC, la singura adresă de email care apărea pe site, cu explicaţia de ce nu am apelat la formularul online, pentru ca să primesc un singur răspuns, că adresa de email nu e pentru sesizări şi să folosesc formularul online. L-am folosit. Ca să depun o sesizare pentru procedura prealabilă în contenciosul administrativ, urmând ca, dacă problemele cu eMag şi SameDay Courier persistă, să chem în judecată ANPC pentru obligaţia de a face, adică pentru a-i determina pe cei de acolo să-şi îndeplinească prerogativele pentru care sunt plătiţi din bani publici, care nu sunt băutul cafeluţelor în pauze şi chinuitul oamenilor cu formulare online limitative.
A doua zi, era vineri, fără să mai aştept toate răspunsurile la emailul meu din seara dinainte, am sunat din nou la SameDay Courier, unde am vorbit cu o doamnă Sorina, care ne-a informat că livrarea maşinii de spălat nu s-a mai efectuat deoarece la scanarea produsului înainte de livrare s-a constatat că acesta este lovit şi îndoit pe o parte. Acest lucru s-a întâmplat înainte sau după transferul din 6 ianuarie dintre eMag şi SameDay Courier, prea puţin relevant pentru noi. Ne-a mai întrebat dacă am fi dispuşi să primim produsul în starea respectivă; evident că nu, aşa că a rămas ca SameDay să facă retur către eMag. Potrivit doamnei Sorina de la SameDay, noi ar fi trebuit să reînnoim comanda la eMag, dar în acest moment eram deja suficient de nemulţumit ca să fiu destul de decis să fac reînnoirea sub forma unei cereri de chemare în judecată pentru obligaţia de a face (adică de a onora comanda achitată integral deja de o lună) şi pentru daune morale şi materiale.
L-am anunţat prin urmare pe instalator că, în loc să vină ca să branşeze noua maşină de spălat, îl aştept ca să pună branşamentele noi (na, după douăzeci şi patru de ani de uzură decisesem că e cazul să le schimbăm) şi să ataşeze la ele tot maşina de spălat veche, până când se va rezolva cu cea nouă.
Şi ajungem astfel în săptămâna care tocmai se încheie. Luni, 28 ianuarie, aveam un termen de înfăţişare la Tribunalul Bucureşti şi eram destul de chitit să depun şi cererea de chemare în judecată împotriva eMag, dar lipsa de timp, alinierea de stele, pronia cerească au făcut ca să nu am când să scriu acţiunea, aşa că am decis să mai aştept o zi, două. Timp în care valurile pe care am tot încercat să le fac cu telefoanele şi emailurile mele au început să dea roade.
Mai întâi, am fost sunat de eMag, care m-a informat că s-a făcut returul maşinii de spălat deteriorate de la SameDay Courier, că momentan nu există în stoc nicio maşină de spălat identică, dar că mi s-ar putea oferi un tip foarte asemănător, aceeaşi marcă, aceeaşi categorie energetică, fără costuri suplimentare, dar cu cuva de opt kilograme şi nu de şase kilograme cum fusese modelul cumpărat de noi. Cu toate rezervele soţiei legate de eventualul consum suplimentar de apă corespunzătoare cuvei mai mari, am confirmat totuşi, pentru că nu ne doream să mai aşteptăm încă alte cinci săptămâni ca să se rezolve o achiziţie care trebuia finalizată în câteva zile.
Apoi, am fost apelat şi de un domn de la AFM, care-mi citise emailurile şi pe care a trebuit să-l pun la curent cu ultimele avataruri ale acestei poveşti. Cu această ocazie am aflat că, de fapt, nu ar fi existat nicio problemă cu contractul şi declaraţia care trebuiau semnate, acestea putând fi listate de comerciantul validat din aplicaţia programului Rabla pentru Electrocasnice, astfel ca odată cu produsul să fie aduse şi documentele respective. Cumva această informaţie, că respectivele înscrisuri există în aplicaţie, sunt personalizate pentru fiecare caz şi trebuie doar listate, nu ajunsese şi la cunoştinţa angajaţilor eMag, care continuau să aştepte un transfer separat al actelor. Drept concluzie, domnul de la AFM mi-a promis că va pune şi instituţia domniei sale presiune asupra eMag pentru rezolvarea situaţiei.
A urmat în fine livrarea noii maşini de spălat, desigur nu modelul cumpărat iniţial, ci cel cu cuva de opt kilograme, marţi, 29 ianuarie 2019, la exact cinci săptămâni de când dădusem noi comanda. Cei doi tineri care au venit, angajaţi ai SameDay Courier, au refuzat însă să ridice maşina de spălat veche (pentru care instalatorul mai trecuse o dată ca să o debranşeze a doua oară), pretinzând că va veni o altă echipă după ea. I-am convins doar, contra unui bacşiş de 10 lei, să mute maşina de spălat veche de la locul ei în bucătărie mai aproape de uşa de intrare în apartament, pe hol.
Imediat după plecarea curierilor, am sunat la eMag, să întreb când vine cealaltă echipă care să ridice vechea maşină de spălat. Doar că, surpriză, nu exista nicio altă echipă, potrivit eMag fix curierii care îmi livraseră noua maşină de spălat ar fi trebuit să plece cu cea veche. Evident, au urmat şi alte convorbiri telefonice, atât cu reprezentanţi ai eMag, cât şi cu domnul de la AFM, în cele din urmă responsabil cu problema noastră, din partea eMag, ajungând să fie o doamnă Alexandra.
Lucrurile au fost la un pas să se complice şi mai rău, când un domn, tânăr după voce, angajat al eMag, m-a îndrumat către o firmă de recuperare şi reciclare deşeuri, care aceea ar fi urmat să-mi ridice vechiul Zanussi. Când însă am vorbit cu respectivii, care contrar avertismentului că vor răspunde greu la telefon au răspuns imediat, ceva nu s-a legat. Domnul respectiv zicea ceva de un voucher buyback sau pe acolo, pe care ar fi urmat să-l primim la predarea maşinii de spălat vechi, sau, mai exact, să nu-l primim pentru că 22 decembrie 2018, data achiziţiei noastre, era în afara campaniilor derulate de societatea domniei sale în parteneriat cu eMag. Din acestea una se încheiase în 15 decembrie, iar cealaltă începuse în 12 ianuarie. Prin urmare, urmând firul logic, am putut stabili că fusesem îndrumaţi complet greşit către o altă campanie fără legătură şi că, dacă am fi predat Zanussi-ul acestei companii, am fi încălcat regulamentul campaniei Rabla pentru Electrocasnice şi am fi fost buni de plată 300 de lei, adică valoarea voucherului eliberat nouă.
Nu a fost însă singurul sfat dăunător pe care l-am primit de la call center-ul eMag. Miercuri, 30 ianuarie, mi s-a comunicat că sub nicio formă SameDay Courier nu consimte să ridice vechea maşină de spălat şi că, în aceste condiţii, nu avem decât să facem ce dorim cu ea. A trebuit să-i explic domnişoarei care ne oferea cu generozitate să rămânem mândrii proprietari a două maşini de spălat că asta ar fi o încălcare directă a regulamentului campaniei Rabla pentru Electrocasnice, cu consecinţa obligării noastre la plata valorii voucherului. De asemenea, i-am mai explicat că singura cale de a evita atragerea răspunderii noastre este să chemăm în judecată eMag pentru a obliga prin instanţă la îndeplinirea obligaţiei de a ridica vechea maşină de spălat, obligaţie asumată în momentul în care ne-a vândut noua maşină de spălat în calitate de comerciant validat pentru programul Rabla pentru Electrocasnice. Şi am mai adăugat că, dacă vom ajunge acolo, evident că vom pretinde şi daune morale, măcar să ştim o socoteală.
Toate aceste discuţii, ca şi cele cu reprezentantul AFM, care s-a străduit să se pună la curent cu ce se mai întâmplă, au produs în cele din urmă rezultate în sensul că joi, 31 ianuarie 2019, alţi doi prepuşi ai SameDay Courier au venit şi au ridicat vechiul Zanussi, Dumnezeul reciclării să-l odihnească, deoarece bun a fost. Nu au venit însă şi cu actele, reamintesc, contract şi declaraţie. Acelea care ar fi simplu de listat din aplicaţia creată de AFM pentru programul Rabla pentru Electrocasnice, fapt care rămâne un mister pentru salariaţii eMag. Deci, chiar dacă am închis azi, 1 februarie, dosarul de reclamaţie de la AFM, acest ultim aspect rămâne deocamdată în suspensie. Dar, sincer, nu prea mă mai interesează, este problema eMag dacă, în lipsa celor două documente semnate olograf de soţie, nu va putea încasa cei 300 de lei de la Fondul pentru Mediu.
Sincer, chiar nu-mi vine să lăcrimez pentru un colos al comerţului online românesc, care este direct responsabil dacă nu şi-a antrenat angajaţii cu privire la modul de implementare al unui program guvernamental pentru care a cerut şi a obţinut calitatea de comerciant validat şi care se încăpăţânează să lucreze cu firme de curierat a căror unică calitate pare să fie ieftinăciunea (cum arătam mai sus, am avut nu una, ci două experienţe nefericite cu duetul eMag – SameDay Courier). În schimb, nu pot să nu mă gândesc că vor fi fost mulţi alţii care vor fi trecut prin ce am trecut noi, fără să aibă neapărat studiile de drept şi atenţia la detaliul relevant juridic pe care le are subsemnatul prin natura profesiei. Cărora le-a venit mult mai greu să răzbească spre o rezolvare cât de cât acceptabilă, care nu au ştiut ce ace de cojoc legale au la îndemână şi care poate s-au lăsat îndrumaţi greşit şi apoi au suportat consecinţele. Sper ca acest articol să-i ajute să iasă la liman sau să obţină în instanţă satisfacţia pentru care sunt îndreptăţiţi. Şi, cine ştie, poate că şi entităţi gen eMag şi SameDay Courier se vor simţi stimulate să-şi facă un audit intern şi să-şi revizuiască procedurile şi modul de funcţionare. Iar ANPC poate că va redeveni o instituţie care chiar să apere interesele consumatorilor din ţara asta, în locul unei structuri birocratice, tocătoare de bani publici şi greu abordabilă şi şi mai greu urnibilă.

sâmbătă, 1 decembrie 2018

Câteva gânduri la ceas de Centenar

Stema României Întregite, 1921-1947
 
Momentul de azi, 1 Decembrie 2018, coincide cu punctul culminant al Centenarului Marii Uniri, care a început de fapt în anul 2016, când s-au împlinit 100 de ani de la intrarea României în primul război mondial de partea Antantei, cu obiectivul precis şi istoric al eliberării, după un mileniu, a vechilor ţări româneşti ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului, precum şi a provinciei Bucovinei, smulsă din trupul Moldovei în anul 1775, şi al integrării acestor teritorii şi a populaţiei lor majoritar româneşti în Regatul României. Debuta astfel ceea ce în interbelic în special era denumit Războiul de Reîntregire, de la sfârşitul căruia vom aniversa 100 de ani anul viitor; adică de la victoria finală a armatei regale române asupra armatei roşii maghiare şi a Republicii Sovietice Ungare şi de la capitularea Budapestei la 3-4 august 1919.
 
Stema Valahiei
 
Marea Unire a cuprins de fapt trei momente esenţiale: (1) votarea în Sfatul Ţării de la Chişinău la 27 Martie/9 aprilie 1918 a Unirii Basarabiei cu România, un eveniment la care nu se gândea nimeni la intrarea României în război, dar pe care l-a făcut posibil revoluţia rusă din anul 1917; (2) declararea de către Congresul General al Bucovinei a Unirii acesteia cu România la 28 Noiembrie 1918; (3) în fine, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la care 1.228 de delegaţi ai tuturor localităţilor româneşti din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Sătmar, ai facultăţilor şi şcolilor, ai organizaţiilor de femei şi militarilor români din fosta armată imperială austro-ungară, ai celor două culte româneşti, Biserica Ortodoxă şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), în cadrul unei întruniri la care au venit peste 100.000 de oameni, la 1 Decembrie 1918, au proclamat şi ei Unirea cu România, alături de o serie întreagă de obiective democratice pentru viitoarea Românie Întregită. În lunile următoare, în cadrul unor adunări subsecvente, diferitele minorităţi naţionale, inclusiv secuii şi maghiarii, şi-au exprimat cu mai multă sau mai puţină convingere adeziunea la Actul Unirii.
 

Steagul Moldovei

De reţinut că, deoarece actul de autodeterminare al Transilvaniei, Banatului şi celorlalte provincii de la vest de Carpaţi era şi cel mai delicat, drepturile istorice româneşti fiind mai controversate decât în cazul Bucovinei şi Basarabiei, care aparţinuseră Moldovei până în 1775, respectiv 1812, armata română a rămas la vechea graniţă cu Austro-Ungaria pe toată durata acestor evenimente, tocmai pentru a nu se putea susţine că exprimarea voinţei populare ar fi fost viciată. Aşa că mulţi dintre participanţii la Marea Adunare Naţională şi-au asumat reale riscuri mergând la Alba Iulia; existau formaţiuni paramilitare ungureşti ostile Unirii, iar mare parte din Banat, inclusiv Timişoara, fusese ocupată de armata regulată sârbă.

Stema Transilvaniei

Ar fi greşit să ne imaginăm că, deşi punct culminant al acestor evenimente epocale, Marea Adunare de la Alba Iulia a reprezentat şi deznodământul. În 1919, în timp ce restul lumii îşi aducea soldaţii acasă, România a mai avut de înfruntat un conflict armat, cel de care aminteam mai devreme. Concomitent, Marea Unire era pusă pe masa verde a Conferinţei de Pace de la Paris, cel mai greu de trasat fiind noile hotare de nord şi de vest ale României Întregite. Negocieri furibunde, cu răsturnări de situaţie, în care din fericire România a beneficiat de o garnitură de oameni politici net superiori celor care vor trebui azi să asigure prima preşedinţie românească a Uniunii Europene, au condus în cele din urmă la semnarea Tratatului de la Trianon, la 4 iunie 1920.

Stema Banatului

Privit de istoriografia şi clasa politică ungară drept momentul apocalipsei naţionale, când Ungaria a pierdut jumătate din teritoriul său istoric şi milioane de maghiari au devenit din membri ai majorităţii dominante, minoritari în alte state naţionale, pentru care regimul FIDESZ/Viktor Orban pregăteşte un centenar ambiţios, Trianonul nu a fost de fapt decât o victorie parţială a românilor. Da, Unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută, dar prin trasarea graniţelor nu toate comunităţile care-şi exprimaseră voinţa de autodeterminare în sensul Unirii cu România au fost lăsate între graniţele Regatului României. Aşa am ajuns să vorbim astăzi de Banatul de Vest (Sârbesc), de Maramureşul de Nord (numit uneori şi istoric) şi de Crişana de Vest, precum şi de minorităţile naţionale româneşti din aceste regiuni, care au nevoie de sprijinul României pentru a rezista presiunilor asimilaţioniste din Serbia, Ungaria şi Ucraina. De fapt, graniţa din Banat a primit configuraţia actuală de-abia în 1924, când a avut loc un schimb de teritorii între România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (viitoarea Iugoslavie).

Stema Olteniei

Marea Unire nu a fost însă doar despre populaţii şi teritorii. Ea a dat startul unor transformări profunde, precum reforma agrară din 1919-1921, care a rezolvat, până la venirea comunismului, problema ţărănimii şi a proprietăţii asupra pământului (să nu uităm că în 1907 România Mică cunoscuse o răscoală ţărănească de tip medieval, probabil ultima din istoria Europei), introducerea în 1919 a votului universal pentru toţi bărbaţii cu vârsta de peste 21 de ani (drept acordat şi femeilor în 1938), adoptarea unei noi Constituţii în 1923, una dintre cele mai democratice şi mai moderne constituţii europene din acea epocă. Avântul cultural al celor două decenii care despart cele două războaie mondiale, avânt ce nu a fost încă egalat în următoarele opt decenii, este fără îndoială rezultatul cumulării energiilor diferitelor regiuni care au compus România Întregită şi al întâlnirii între elementele de specific diferit ale acestora. De altfel, marile personalităţi culturale (literare, artistice, muzicale, ştiinţifice, filosofice) şi politice ale perioadei interbelice proveneau din toate colţurile României dintre Nistru şi Tisa şi chiar şi de mai departe, dintre românii din Balcani.

Blazonul Crişanei

În realitate, Marea Unire îndeplinea ultimul obiectiv al unui proiect de ţară care fusese lansat cu exact şapte decenii mai devreme, în timpul revoluţiei din 1848, când România exista doar ca vis al unor tineri entuziaşti, plecaţi la studii în străinătate şi contaminaţi aici cu diferite idei liberale, proveniţi din două principate subdezvoltate de la periferia Europei, sau, potrivit Europei, de la marginea Imperiului Otoman, în cadrul căruia acestea aveau doar statutul unor provincii autoguvernate privilegiate. Nu mai trecem în revistă toate etapele, dar este clar că acest proiect de ţară, cu toate miticismele româneşti sancţionate cu umor de Caragiale şi cu năduf de Eminescu, dar de ambii la fel de dur, a fost urmărit cu o tenacitate care atunci poate nu părea suficientă, dar azi pare ceva de care politicienii zilei sunt complet incapabili.

Stema Maramureşului

Şi apropo de naţionalismul păşunist şi eurosceptic asumat de unii în ziua de azi, inclusiv dintre liderii actualei coaliţii de guvernământ, proiectul de ţară care a dus la formarea României întregite nu era doar naţional, dar şi modern şi european. Construcţia de căi ferate, mult mai eficientă decât cea de autostrăzi în zilele noastre (chiar dacă şi atunci au existat scandaluri de corupţie), transformarea aproape peste noapte a unor târguri balcanice în oraşe occidentale, mai ales a Bucureştiului în Micul Paris, înlocuirea pravilelor medievale cu Codul Civil al lui Napoleon, formarea la fel de rapidă a unei armate naţionale capabile să câştige războaiele din 1877-1878 şi 1913 şi apoi să lupte cu eroism în Marele Război, încurajarea industrializării şi asumării valorilor occidentale, racordarea diplomatică şi dinastică a României la Europa etc. au fost de asemenea părţi componente ale proiectului de ţară care a dus la Marea Unire şi apoi la avântul economic şi cultural interbelic. România ar fi fost departe, dacă nu interveneau dictaturile, mai ales cea comunistă, rapturile teritoriale şi al doilea război mondial, precum şi orbirea, corupţia, ipocrizia şi meschinăria politicii româneşti din post-comunism. Iar noile proiecte de ţară, începând cu pactul de la Snagov din 1995 pentru integrarea în NATO (realizată în 2004) şi în Uniunea Europeană (îndeplinită la 1 Ianuarie 2007) nu sunt şi nu trebuie să fie altceva decât reveniri în formele actuale la acel proiect de ţară şi la cursul istoric imprimat de revoluţia din 1848 şi de Marea Unire din 1918.

Stema Bucovinei
 
Stema Basarabiei (perioada ţaristă)
 
Stema Dobrogei

 

 


miercuri, 28 noiembrie 2018

Centenarul Unirii Bucovinei cu România

Versoul unei fotografii prelevate la Cernăuţi înainte de Marea Unire

Miercuri, 28 noiembrie 2018, se împlinesc exact o sută de ani de la momentul în care Congresul General al Bucovinei a votat Unirea cu România a acestei străvechi provincii voievodale. Locuită în antichitate de dacii liberi din neamul costobocilor, pe teritoriul Bucovinei au avut loc descălecaturile întemeietorilor Moldovei, Dragoş Vodă şi Bogdan I, şi se află atât faimoasele biserici şi mânăstiri înscrise în Patrimoniul Universal UNESCO, cât şi primele capitale ale Moldovei istorice, Baia şi Suceava.

Unirea Bucovinei cu România, statul succesor al Principatului Moldovei, constituit prin unificarea acestuia cu celălalt principat românesc, cel al Valahiei, în 1859 (Mica Unire), repara nedreptatea istorică din anul 1775, când, sub pretextul creării unui coridor între Galiţia (sud-estul Poloniei, azi vestul Ucrainei) şi Transilvania, Ţara Fagilor (căci asta înseamnă de fapt Bucovina) era ruptă din trupul Moldovei şi anexată Imperiului Habsburgic, cu complicitatea Imperiului Otoman. De asemenea, această Unire a fost şi cea de-a doua etapă a Marii Uniri, după ce, la 27 Martie/9 aprilie 1918, o altă parte a Moldovei istorice, Basarabia, se alăturase şi ea tânărului stat român prin votul democratic majoritar al Sfatului Ţării.

La puţină vreme, stră-străbunicul meu Gheorghe Nichifor, Nichiforiuc în actele austriece, născut la Rădăuţi, stabilit la Cernăuţi şi căsătorit cu Eufrosina, pe numele de fată Muscaliuc, nativă din Roşa, localitate suburbană, azi cartier al Cernăuţiului, veteran din primul război mondial din armata austro-ungară şi tatăl a doi băieţi şi o fată, scăpa de sufixul „iuc” ataşat de Habsburgi numelui său de familie românesc, pentru sine şi pentru întreaga sa familie.

În anii ocupaţiei, pentru că, spre deosebire de români, rutenii nu aveau un stat naţional la care să se raporteze, elementul ucrainean fusese încurajat în Bucovina, iar în acte multe nume de familie româneşti fuseseră ucrainizate. În primii ani ai secolului XX, când li se născuseră băieţii, tocmai pentru a-şi afirma identitatea românească, Eufrosina şi Gheorghe Nichifor le aleseseră numele conform unui curent de rezistenţă apărut în secolul al XIX-lea în Transilvania şi Banat, ca reacţie la politica autorităţilor regatului ungar de a traduce numele româneşti, prin folosirea de nume romane, lipsite de echivalent în limba maghiară. Astfel, unul din fraţi a fost botezat Modest, iar celălalt, străbunicul meu, Valerian.

Centenarul Marii Uniri nu este însă doar un prilej de evocare istorică şi de sărbătoare. Primul moment al acestuia, aniversarea Unirii Basarabiei, ne-a reamintit că unitatea românilor şi celorlalţi locuitori de pe cele două maluri ale Prutului a durat numai două decenii. Mai mult decât o sărbătoare, a fost un moment de conştientizare a faptului că azi există două state româneşti, dintre care doar unul, România, este stabil şi integrat în Uniunea Europeană, în timp ce celălalt, Republica Moldova, este încă victima tectonicii geopolitice. Că este parte a misiunii noastre istorice să ajutăm şi cealaltă Românie să revină la cursul istoric de la care a fost smulsă brutal în anul 1940.

 Universitatea din Cernăuţi, fost Palat MItropolitan, şi locul unde s-a votat Unirea Bucovinei cu România

Unirea Bucovinei este şi ea un moment dulce-amar. Odată cu Basarabia, din trupul României era ruptă şi partea de miazănoapte a Bucovinei, împreună cu capitala provincială Cernăuţi, unul din cele mai prestigioase centre universitare ale României interbelice, care rivaliza cu Bucureştiul, Iaşiul şi Clujul. Potrivit ciracilor lui Stalin, Bucovina de Nord era dorită ca o compensare pentru perioada de „ocupaţie” a României în Basarabia.

În anul 1940 circulau deja zvonuri că sovieticii, care căzuseră la înţelegere cu Hitler, vor ridica pretenţii faţă de Basarabia. Anunţul că sub ocupaţia URSS va intra şi Bucovina de Nord, inclusiv Cernăuţiul, a căzut ca un trăznet, mai ales pentru locuitorii acestei regiuni. Modest Nichifor, concentrat în acel moment în armata regală română, a practic dezertat pentru scurt timp pentru a-şi avertiza familia şi pentru a îi îndemna să se urce în trenurile cu refugiaţi care plecau din gara Cernăuţi. A mai comis încă o infracţiune, lăsându-i fratelui său pistolul său, să-l aibă pentru orice eventualitate.

Era 28 iunie 1940. Fuga lui Valerian Nichifor împreună cu soţia, fiica (bunica mea), fiul de nici doi ani şi nepoata de soră a început după ce Gheorghe Nichifor a venit negru de supărare şi anunţând că a văzut prima coloană a Armatei Roşii intrată în oraş. Pe străzi, evreii, persecutaţi deja de regimul de dictatură personală a regelui Carol al II-lea, manifestau bucuroşi cu steaguri roşii. Unul, care îl cunoştea pe topograful şi cadastristul Valerian Nichifor, i-a strigat: „Noi ne-am purtat cu demnitate steaua, acum să vedem cum o să vă purtaţi voi crucea!”

Gara din Cernăuţi

Străbunicii, bunica şi străunchiul meu au reuşit să prindă ultimul tren care pleca din gara Cernăuţi. Pistolul unchiului Modest s-a dovedit util, fără a trage vreun glonţ, pentru a obţine o pâine într-o gară dinainte de noua graniţă, de la o precupeaţă care se dăduse deja cu noua stăpânire şi nu mai vindea nimic refugiaţilor. Eufrosina şi Gheorghe Nichifor nu au reuşit să mai prindă ultimul tren. La întoarcere spre casa lor din Roşa, au asistat cum sovieticii au instalat în centrul oraşului un portret enorm al lui Stalin, dar şi cum o furtună de vară izbucnită din senin în acea după-amiază a trântit la pământ şi a făcut ţăndări portretul.

Timp de aproape un an stră-străbunicii mei au trăit sub ocupaţie. Au asistat la descinderile nocturne ale maşinilor Volga negre ale NKVD, care luau oameni spre destinaţii necunoscute de unde nu se mai întorcea nimeni. Au aflat probabil despre masacrul de la Fântâna Albă de la 1 aprilie 1941, când între 3000 şi 5000 de români bucovineni, păcăliţi cu zvonuri lansate de NKVD că graniţa va fi deschisă oricui va dori să plece în România, au fost mitraliaţi la un fals punct de trecere a frontierei şi înhumaţi în gropi comune în pădure.

În cele din urmă, bazându-se pe faptul că ştia limba germană (de fapt, mai mult idiş, care era mai degrabă vorbit pe străzile din Cernăuţi decât germana Hoch Deutsch), Gheorghe Nichifor s-a prezentat în faţa comisiei care se ocupa de repatrierea etnicilor germani (mai exact de trimiterea lor în cel de-al treilea Reich, unde erau colonizaţi în Polonia), susţinând că şi el este etnic german. Comisia avea trei membri: un ofiţer german, unul sovietic şi un colaboraţionist local, al cărui rol era de a confirma că petenţii sunt, într-adevăr, etnici germani. Acesta din urmă era un evreu pe care Gheorghe Nichifor îl cunoştea, fiind unul dintre clienţii debitului de tutun pe care îl gestiona cu sprijinul statului român, în calitatea sa de veteran de război. Aşa că omul a confirmat minciuna stră-străbunicului meu, care astfel a ajuns în Polonia împreună cu soţia, de unde s-au urcat spre primul tren către Bucureşti, unde se stabilise restul familiei, cu ajutorul rudelor soţiei lui Valerian Nichifor, Elena, născută în Bucureşti în 1907 şi care a avut grijă şi de mine timp de cincisprezece ani.

Până în 1942 întreaga familie revenise la Cernăuţi. Începuseră de bine, de rău să-şi refacă viaţa, când în primăvara anului 1944 au trebuit să plece din nou. De data asta, evacuările au fost organizate. Valerian Nichifor şi familia lui au privit pentru ultima oară spre frumosul oraş de pe Ceremuş la 1 aprilie 1944.

Eufrosina Nichifor (născută Muscaliuc), poză dinainte de Marea Unire


Astăzi, sudul Bucovinei, care corespunde în mare judeţului Suceava, este o parte integrantă a României, în timp ce nordul Bucovinei, împreună cu ţinutul Herţei (un mic teritoriu care a aparţinut mereu Moldovei şi apoi României, ocupat de sovietici ca urmare a creionului gros cu care a fost trasată pe hartă noua graniţă), precum şi cu fostul judeţ Hotin din nordul Basarabiei formează regiunea Cernăuţi a Ucrainei.

Câteva sute de mii de locuitori de aici sunt români, parte a minorităţii de o jumătate de milion, a doua ca număr din Ucraina, din care marea marjoritate populează teritoriile istorice româneşti din regiunile Cernăuţi, Odesa (care include două foste judeţe din sudul Basarabiei) şi Transcarpatia (de care aparţin o serie de localităţi maramureşene care au avut delegaţi care au votat Unirea la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, dar care prin Tratatul de la Trianon din 1920 au fost adjudecate Cehoslovaciei, iar apoi anexate de URSS în mai 1945).

La ora la care noi celebrăm Centenarul Marii Uniri, această minoritate istorică românească trece prin momente grele, prea puţin sesizate în spaţiul public românesc. Imediat după victoria Euro-Maidanului, în 2014, Rada Centrală din Kiev a abrogat legea recent intrată în vigoare a limbilor regionale şi minoritare, în virtutea căreia fusese recunoscut statutul de limbă regională, cu folosire în administraţia locală şi justiţie, pentru limba română în cele trei regiuni amintite. O altă lege, adoptată în prag de Centenar, în anul 2017, a decis eliminarea treptată a limbilor minoritare din sistemul de învăţământ, termenul actual fiind anul 2022 (asta după ce zeci de şcoli cu predare în limba română, care funcţionaseră inclusiv în perioada sovietică, au fost închise sub diverse pretexte după obţinerea independenţei Ucrainei în anul 1991).