O mică poveste cu planete şi alte chestii cosmice

Pluto şi Charon, prima planetă binară explorată de umanitate, imagini furnizate de sonda New Horizons

            Hai să luăm o pauză de politică şi să discutăm de lucruri mai din altă lume, din alte lumi de fapt. Pentru că, fiind un dedicat iubitor de literatură, cinematografie şi grafică SF, dar şi de hard science, sunt convins că viitorul mai indepărtat al omenirii se află şi-n stele (şi nu, nu mă refer la abracadabrismul astrologic atât de drag tabloidelor, cititorilor din metrou şi multora la prima întâlnire). Mai ales că, pe acest plan, anul acesta s-au întâmplat două lucruri foarte importante. De unul, trecerea sondei New Horizons pe lângă Pluto şi, astfel, încheierea turului sistemului solar gândit la începutul anilor 1970, aşa cum era cunoscut el în acea vreme, s-a vorbit destul de mult în media. De celălalt, sosirea şi intrarea pe orbită în jurul marelui asteroid Ceres a sondei Dawn, s-a discutat mult mai puţin. Două corpuri cereşti foarte diferite între ele, dar care împărtăşesc o soartă asemănătoare, fiind branduite şi rebranduite de mai multe ori de-a lungul timpului.

            După ce prin 1772 s-a sugerat că în spaţiul larg dintre orbitele lui Marte şi Jupiter ar fi trebuit să mai existe o planetă, la 1 ianuarie 1801, astronomul Giuseppe Piazzi din Palermo a identificat ipoteticul astru, ca parte a unei căutări pe care o făceau astronomi din toată Europa. Nu trecuse mult din 1781, de când William Herschel descoperise planeta Uranus, ridicând astfel la şapte numărul planetelor din sistemul solar, după ce, încă din antichitate, fuseseră cunoscute doar cele cinci care se pot observa cu ochiul liber, plus, desigur, propria noastră planetă, Pământul.

            Noua planetă a primit numele de Ceres, după zeiţa romană a agriculturii şi recoltelor, şi a primit şi propriul semn astrologic, inspirat de cel folosit încă din vechime pentru planeta Venus. Atât doar că această carieră de planetă a fost de scurtă durată, pe măsură ce, în deceniile următoare, alte şi alte obiecte, unele cu dimensiuni nu mult mai mici decât cele ale lui Ceres, erau identificate în aceeaşi zonă a sistemului solar. Aceste descoperiri au început foarte curând; deja, în 1802, descoperitorul planetei Uranus, Herschel, anunţa existenţa obiectului de mari dimensiuni numit de el Pallas şi definea o nouă categorie de corpuri cereşti: asteroizii. Astăzi ştim că între Marte şi Jupiter nu orbitează în jurul Soarelui o singură planetă, ci un număr impresionant de obiecte formând Centura de Asteroizi; care probabil s-ar fi unificat într-o singură planetă stâncoasă, din cele de tipul Pământului, dacă nu le-ar fi împiedicat influenţa enormei gravitaţii a vecinului Jupiter. Şi mai ştim că Pallas este al treilea ca dimensiune dintre aceste corpuri.

            Prin urmare, pe la 1860 nimeni nu mai considera Ceres ca fiind o planetă, ci un asteroid, chiar dacă acest corp ceresc nu a fost detronat din a fi cel mai voluminos obiect din Centura de Asteroizi, mult mai mare decât majoritatea obiectelor cu care-şi împarte orbita. Iar sărmanul Giuseppe Piazzi, deşi un astronom meritoriu, nu a mai putut accede în galeria descoperitorilor de planete, precum Herschel sau Urbain Le Verrier, descoperitorul planetei Neptun, în 1846 (deşi adevăratul descoperitor a fost Galileo Galilei, care a observat planeta în 1612, dar a confundat-o cu o stea fixă). Şi lucrurile ar fi rămas probabil aşa, dacă nu intervenea în discuţie şi celălalt corp ceresc invocat mai la început, Pluto.

Ceres, imagine capturată de sonda spaţială Dawn

            Calculele nu se potriveau, existau anomalii în orbitele planetelor cunoscute şi spaţii în sistemul solar care-i făceau pe astronomi să presupună existenţa şi a altor planete, nedescoperite. Unele din aceste anomalii au fost explicate pe la începutul secolului XX, prin formularea teoriei relativităţii de către Albert Einstein. A dispărut astfel teoretizata planetă Vulcan, care ar fi trebuit să orbiteze între Mercur şi Soare şi care fusese propusă ca explicaţie pentru anomaliile aparente din mişcarea de revoluţie a primei planete a sistemului solar. De fapt, Vulcan a fost propulsată din realitate în ficţiune, în franciza Star Trek, în sistemul unei alte stele, unde a devenit planeta originară a vulcanienilor, prima civilizaţie extraterestră cu care umanitatea ar fi realizat contactul. Iar în locul ei au rămas cel mult la fel de teoreticii vulcanoizi, o posibilă centură de asteroizi, despre care unii astronomi presupun că s-ar putea afla în zona cea mai apropiată de Soare unde ar putea orbita ceva fără să fie absorbit de stea; dar, până acum, nu s-a descoperit nimic.

            Teoria relativităţii nu a explicat însă unele anomalii din observaţiile celei de-a opta planete, Neptun, astfel că, acum un secol şi mai puţin, exista ipoteza unei a noua planete, aflate undeva dincolo de orbita lui Neptun, dar nu foarte departe. Un astronom american faimos mai mult pentru observaţiile sale cu totul greşite privind „canalele” de pe Marte şi, de aici, convins că pe planeta vecină există o civilizaţie extraterestră, Percival Lowell, a înfiinţat chiar un observator astronomic dedicat căutării acestei a noua planete, planeta X, în Flagstaff, Arizona.

            Ei bine, iniţiativa lui Lowell a dat roade. În 1930, Clyde Tombaugh, un tânăr care lucra în cadrul acestui observator şi care până în acel moment nu-şi obţinuse diplomele de studii, identifica prin comparaţia a două fotografii ale unei anumite porţiuni a cerului un nou obiect, care se mişca asemenea unei planete, căruia i-a dat numele de Pluto, la sugestia Venetiei Burney, o englezoaică pe atunci în vârstă de unsprezece ani, decedată în 2009 la nouăzeci. Venetia Burney se gândea la personajul Disney Pluto, care în 1930 era încă o noutate. Clyde Tombaugh s-a gândit şi la Percival Lowell, care murise deja, în 1916, primele litere din Pluto reprezentând şi iniţialele acestuia, dar şi la zeul roman al morţii şi al infernului, corespondentul grecului Hades, ceea ce făcea acest nume perfect acceptabil pentru o a noua planetă din sistemul solar (toate celelalte având numele unor divinităţi romane).

            Iar lucrurile au rămas fixate aşa pentru următorii şaptezeci şi şase de ani. Câteva generaţii au crescut convinse că Pluto este o planetă, iar sistemul solar are nouă planete, cu toate că, apropo de Pluto, existau câteva ciudăţenii. Astfel, celelalte opt planete se învârt în jurul Soarelui pe orbite aproape circulare şi aliniate pe ceea ce se numeşte planul planetar. Nu şi Pluto, a cărui orbită este cu câteva grade oblică faţă de planul planetar şi, de asemenea, este mai eliptică decât cele ale celorlalte planete, astfel că în anumite puncte Pluto ajunge să fie mai aproape de Soare decât Neptun, iar în altele mai îndepărtat. Un gen de orbită observat de regulă în cazul asteroizilor şi cometelor, nu al planetelor. Astfel că, spre norocul său, Clyde Tombaugh s-a stins în 1997, cu câţiva ani înainte ca certitudinea caracterului de planetă al lui Pluto să înceteze să mai fie chiar atât de certă.

            Desigur că descoperirea lui Pluto i-a stimulat pe alţii să caute şi o a zecea planetă, iar pe măsură ce cunoştinţele despre sistemul solar, în avansul galopant al ştiinţei de-a lungul secolului XX, deveneau tot mai vaste, o astfel de posibilitate devenea şi ea tot mai probabilă. Cu toate acestea, a zecea planetă nu a fost găsită; au fost găsite în schimb multe alte corpuri, de genul asteroizilor sau cometelor, dar şi al sateliţilor naturali ai diferitelor planete, dintre care unii adevărate corpuri planetare, care ar fi fost consideraţi fără probleme ei înşişi planete, dacă ar fi orbitat în jurul Soarelui şi nu al uneia dintre planetele consacrate. Pe scurt, pe măsură ce mileniul II se apropia de sfârşit, sistemul solar devenea o structură tot mai complexă.

            Printre altele, începând din 1943, diferiţi astronomi au teoretizat existenţa dincolo de orbita planetei Neptun a unei adevărate centuri de rămăşiţe de la formarea sistemului solar, asemănătoare Centurii de Asteroizi dintre Marte şi Jupiter, dar constituită mai degrabă din comete şi alte obiecte geologic destul de diferite de asteroizii de genul lui Ceres. Centura respectivă, rarefiată pe o arie foarte întinsă între orbita lui Neptun, aflată la 30,1 unităţi astronomice (U.A.) de Soare, şi 50 de unităţi astronomice de astrul central al sistemului solar, a primit în cele din urmă numele de Centura Kuiper, după numele unuia dintre primii astronomi care i-au prezis existenţa. Ca să înţelegem distanţele implicate, o unitate astronomică (U.A.) este egală cu distanţa dintre Pământ şi Soare.

            O altă zonă şi mai vastă şi mai periferică a sistemului solar, a fost teoretizată începând cu anul 1950. Este vorba de Norul Oort, numit astfel după astronomul olandez Jan Oort, care a propus existenţa sa ca sursă a cometelor, o imensă sferă rarefiată formată din obiecte de diferite dimensiuni, orbitând în jurul Soarelui nu doar în preajma planului planetar, dar în toate direcţiile, situată undeva între 50.000 de U.A. (deci de cincizeci de mii de ori distanţa dintre Pământ şi Soare!) şi un an lumină, punctul cel mai îndepărtat în care atracţia gravitaţională a Soarelui are capacitatea de a influenţa obiecte de dimensiuni mai mari.

            Între cele două zone, pe o distanţă enormă, de patruzeci şi nouă de mii nouă sute cincizeci de ori distanţa dintre Pământ şi Soare, nu s-ar afla un gol, ci doar o porţiune mai rarefiată (comparativ cu cele două zone amintite, care oricum sunt destul de rarefiate), pe care unii o consideră ca partea exterioară a Centurii Kuiper, alţii ca pe partea interioară a Norului Oort, iar alţii o numesc pur şi simplu „discul împrăştiat” („the scattered disk”), în care se află corpuri dislocate într-un moment sau altul fie din Centura Kuiper, fie din Norul Oort (sau poate chiar aruncate dinspre interiorul sistemului solar ori capturate din exteriorul acestuia).

            Dincolo de teorii, descoperirea efectivă a unor corpuri aparţinând acestor zone a mai avut de aşteptat. Sigur, încă din antichitate erau cunoscute cometele, iar astronomia modernă le-a împărţit în două categorii: cometele periodice sau cu perioadă scurtă, gen faimoasa cometă Halley, care se apropie de Soare cu o frecvenţă de cel mult două sute de ani şi care sunt considerate ca provenind din „discul împrăştiat” şi din Centura Kuiper, şi cometele cu perioadă lungă, a căror apropiere de Soare se produce mai rar de o dată la două sute de ani. Acestea din urmă sunt considerate a fi obiecte din Norul Oort, dislocate de acolo în urma unor coliziuni între ele sau a turbulenţei gravitaţionale cauzate de apropierea de sistemul solar a unor alte stele, respectiv a unor planete solitare, ejectate în spaţiul interstelar în urma unor dezastre de dimensiuni, la propriu, cosmice.

            Un indiciu mai concret a fost dat de descoperirea, începând cu 1977, a unor planetoizi ale căror orbite se află între Jupiter şi Neptun, aşa-numiţii centauri; chiar dacă orbitele acestora nu sunt transneptuniene, caracteristicile şi, posibil, originea lor îi apropia de ceea ce ar fi trebuit să fie găsit în Centura Kuiper. Apoi, în 1992, a fost descoperit efectiv primul obiect din Centura Kuiper, dincolo de orbita lui Neptun: 1992QB1. Ulterior, Centura Kuiper a fost populată de tot mai multe obiecte de diferite dimensiuni, unele mai mici, altele mai mari, iar descoperirile continuă; numărul total al acestei populaţii este estimat undeva la circa o sută de mii. În anul 2003, o echipă de astronomi americani coordonată de profesorul Michael E. Brown, de la California Institute of Technology (Caltech) din Pasadena, descoperea un corp de dimensiuni destul de mari, Sedna, numit astfel după zeiţa inuită a mării, a cărui orbită, deosebit de excentrică, îl duce la 76 de U.A. la periheliu (punctul de maximă apropiere de Soare) şi 937 de U.A. la afeliu (punctul de maximă distanţare de Soare). O revoluţie a Sednei în jurul Soarelui, adică un an sednian, durează aşadar unsprezece mii patru sute de ani tereştri. Până acum, Sedna rămâne cel mai periferic corp cunoscut din sistemul solar şi unii îl consideră a fi primul obiect din Norul Oort identificat (desigur, din partea cea mai interioară a acestuia).

Sedna, văzută de telescopul spaţial Hubble

            În aceste condiţii, apăreau tot mai multe semne de întrebare despre a noua planetă, Pluto. Mai mică decât Luna, aceasta părea să aibă tot mai multe în comun cu corpurile nou descoperite în Centura Kuiper: orbita eliptică şi deviată de la planul planetar, structura geologică dedusă din analizele spectroscopice, caracterul de sistem binar, descoperit a fi destul de frecvent printre obiectele transneptuniene. Mai exact, Pluto şi cu cel mai mare satelit al său, Charon, formează un fel de planetă binară; Charon nu orbitează în jurul lui Pluto, ci amândouă orbitează unul în jurul celeilalte, mai exact în jurul unui centru gravitaţional aflat între ele, cam cum se întâmplă la cu totul altă scară în cazul multora dintre stelele binare. Pe deasupra, Pluto îşi împarte orbita cu obiecte care aparţin Centurii Kuiper. Singurul element care separa categoric Pluto de alte corpuri din Centura Kuiper erau, totuşi, dimensiunile superioare.

            Dar chiar şi acest lucru s-a schimbat în ianuarie 2005. Echipa aceluiaşi Michael E. Brown descoperea un obiect mai îndepărtat decât Pluto, dar de dimensiuni comparabile. Noul corp ceresc, după o perioadă în care a fost denumit colocvial Xena, după numele eroinei serialului TV popular în epocă, a primit numele definitiv de Eris, după zeiţa greacă a răzbunării, iar satelitul său a fost denumit Dysnomia, una dintre fiicele zeiţei. După primele estimări, Eris, care face o orbită în jurul Soarelui în cinci sute cincizeci şi opt de ani tereştri, ajungând la 97,65 de U.A. la afeliu şi 37,91 U.A. la periheliu, părea să fie un corp planetar de dimensiuni chiar mai mari decât Pluto. Astfel, Eris a fost considerată mai mulţi ani drept cel mai mare obiect din Centura Kuiper; evaluări mai recente au reîntronat Pluto pe acest loc, Eris fiind al doilea cel mai mare obiect cunoscut din respectiva zonă a sistemului solar. Aceste imprecizii sunt fireşti, dacă ţinem seama că lumina solară reflectată de aceste obiecte îndepărtate este greu de discernut faţă de fundalul luminos creat de milioanele de stele din galaxie şi de miliardele de galaxii din universul observabil.

            Oricum, descoperirea lui Eris a ridicat cu acuitate problema recunoaşterii celei de-a zecea planete din sistemul solar. Dar, exista o problemă. Chiar dacă Pluto şi Eris erau cele mai mari obiecte descoperite dincolo de orbita lui Neptun, fuseseră identificate şi alte corpuri aproape la fel de mari. Numărul acestora putea fi potenţial de ordinul zecilor sau sutelor. Ceea ce a transmis unde de panică în comunitatea astronomică, existând „riscul” ca de la nouă planete să se ajungă la un sistem solar cu sute de planete.

            Înainte de a fi tranşată această chestiune, un an mai târziu era făcut ultimul pas spre finalizarea unui plan conceput încă din anii 1970, de pe vremea când nimeni nu se îndoia că sistemul solar este format din nouă planete: un tur al tuturor planetelor exterioare Pământului. Sondele Voyager îndepliniseră grosul acestei misiuni, Neptun şi sateliţii săi fiind vizitaţi de Voyager 2 în 1989. Voyager 1 transmite acum de la aproape 133 de U.A. de Soare, depăşind de un an limita unde „vântul solar” cedează în faţa „vântului interstelar”, zonă în care se află acum Voyager 2 şi care pentru unii savanţi reprezintă marginea sistemului solar (deşi, cum am arătat, influenţa gravitaţională a Soarelui se întinde şi mai departe, până la un an lumină). Aşadar, după abandonarea cu câţiva ani înainte a misiunii Pluto Express, în ianuarie 2006 era lansată spre Pluto sonda New Horizons. Aproape zece ani urmau să treacă pentru un survol de câteva ore pe lângă acea lume îndepărtată şi sateliţii acesteia.

            La 24 august 2006, Uniunea Astronomică Internaţională (U.A.I.), cu sediul la Paris, tranşa finalmente dilema creată prin descoperirea lui Eris şi a celorlalte obiecte de mari dimensiuni de pe orbite transneptuniene. Spre deosebire de ceea ce se întâmplase cu Ceres în primele cinci-şase decenii de la descoperirea sa, nu prea se punea problema pentru Pluto, o lume mai mică decât Luna, dar dovedită a avea o atmosferă şi, cel puţin, o meteorologie, să fie retrogradat la statutul de asteroid sau cometă; cât priveşte categorii gen „planetoid”, „planetă minoră”, acestea au rămas întotdeauna foarte vag definite şi conţinând obiecte foarte diferite între ele. Prin urmare, U.A.I. crea o clasă nouă de corpuri cereşti: planetele pitice.

            Conform definiţiei adoptate de U.A.I., planetele pitice ar fi obiecte suficient de mari ca, asemenea planetelor, să ia sub influenţa propriului câmp gravitaţional forma sferică comună tuturor obiectelor astrale peste o anumită dimensiune- fenomen cunoscut sub denumirea de „echilibru hidrostatic”- dar care, spre deosebire de planete, nu au reuşit să-şi cureţe orbitele de alte obiecte. Definiţia noii categorii de corpuri cereşti nu făcea apel nici la excentricitatea orbitelor, nici la deviaţiile de la planul planetar, nici la eventuale trăsături geologice. Prin urmare, a rămas criticabilă şi criticată, şi nu numai de către locuitorii din statul natal al lui Clyde Tombaugh, Illinois, care nu s-au împăcat nici până în ziua de azi cu retrogradarea planetei Pluto.

           Realitatea este că acel criteriu privind curăţarea orbitei proprii a planetei de alte obiecte este foarte relativ. Aproape toate cele opt planete rămase după reclasificarea din 2006 au aşa-numiţi troieni- asteroizi blocaţi în punctele Lagrange (puncte de echilibru) create din interacţiunea între câmpurile lor gravitaţionale şi câmpul gravitaţional al Soarelui-, sau alţi asteroizi co-orbitali, ale căror revoluţii sunt corelate gravitaţional cu cele ale planetei (rezonanţă orbitală). De exemplu, Pământul are ca şi co-orbital principal, dar nu unic, asteroidul 3753 Cruithne, în rezonanţă de 1:1, cu un diametru de 5 kilometri şi comparat după descoperirea sa în 1983-1986 cu o a doua lună a Pământului. Şi pe lângă asteroizii troieni si co-orbitali, care se află totuşi în rezonanţă gravitaţională cu planetele, mai sunt mulţi alţi asteroizi şi multe comete ale căror orbite intersectează orbitele planetelor independent, uneori provocând coliziuni devastatoare, precum asteroidul Chicxulub, care a cauzat extincţia dinozaurilor, sau cometa Shoemaker-Levy 9, care a lovit planeta Jupiter în 1994.

            Aşadar, U.A.I. a decis revenirea la situaţia dinainte de 1930, când sistemul solar avea opt planete cunoscute: Mercur, Venus, Pământul, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun. Pluto era retrogradat în categoria nou creată a planetelor pitice, alături de Eris şi de alte două obiecte transneptuniene descoperite de aceeaşi echipă de astronomi: Haumea şi Makemake. Vestea proastă pentru Pluto reprezenta însă o veste bună pentru Ceres, care, după două sute cinci ani de la descoperirea sa şi aproximativ o sută cincizeci de ani de la retrogradarea sa de la statutul de planetă la cel de asteroid, era şi ea integrată grupului planetelor pitice. S-a ajuns astfel ca numărul planetelor pitice clasificate ca atare în anul 2006 să fie de cinci.

Eris şi Dysnomia, văzute de telescopul spaţial Hubble

            Asta, deocamdată, pentru că, în special în vasta zonă transneptuniană, există mai multe corpuri cereşti considerate candidaţi la statutul de planetă pitică; Sedna, de care aminteam mai devreme, este unul dintre aceştia. Sunt discuţii şi în jurul unora dintre corpurile din Centura de Asteroizi, precum Vesta, cel de-al doilea cel mai mare obiect de acolo, pe care echipa implicată în misiunea sondei spaţiale Dawn preferă să îl numească nu asteroid, ci „proto-planetă”, printr-o comparaţie cu miile de mici planete care s-au format în perioada de început a sistemului solar şi care, în timp, au fuzionat, dând naştere celor opt planete existente acum. Obiecte precum Vesta sau Sedna corespund, de fapt, definiţiei U.A.I. din 2006, având forma sferică dobândită prin echilibrul hidrostatic. Există însă o anumită ezitare a comunităţii ştiinţifice, parţial justificată de necesitatea unor cercetări suplimentare privind îndepărtatele obiecte transneptuniene, dar şi de imprecizia unei definiţii care a reprezentat răspunsul la o criză şi nicidecum o alegere bine fundamentată.

            În orice caz, anul acesta, două dintre cele cinci planete pitice clasificate ca atare au fost explorate de aproape cu ajutorul tehnologiei. Sonda Dawn, după ce în anii 2011-2012 a observat de pe diferite orbite planetoidul Vesta, în 2015 a intrat pe orbita şi a început cercetarea planetei pitice Ceres, fiind astfel prima misiune spaţială care a orbitat în jurul a două corpuri cereşti distincte. Este un proces care continuă de mai multe luni, motoarele ionice ale sondei permiţând repoziţionarea acesteia la diferite altitudini. O misiune care a fost amânată repetat şi apoi aproape abadonată de NASA, din lipsă de fonduri, dar care a fost totuşi lansată atunci când Orbital Sciences Corporation s-a oferit să construiască sonda pe cheltuiala proprie. Dar, din păcate, totuşi o misiune care a stârnit puţin interes public, atât Vesta, cât şi Ceres fiind genul de lumi pline de cratere de impact, atât de comune prin sistemul solar. Nici misterioasele pete albe care au putut fi observate pe Ceres, mai ales în interiorul craterului Occator, nu au stârnit prea mult fantezia oamenilor, alţii desigur decât specialiştii din domeniu şi câţiva tocilari curioşi precum subsemnatul.

            Cu totul altă poveste a fost însă survolul planetei pitice Pluto, de către sonda New Horizons, în cursul zilei de 14 iulie 2015. Imaginile obţinute au revelat o lume de gheaţă în culori diverse, de la întunecat la strălucitor, cu lanţuri muntoase, dealuri şi câmpii plane, cu porţiuni de teren vechi, plin de cratere de impact, şi porţiuni geologic tinere, practic lipsite de cratere, formate prin suprapunerea unor banchize noi peste terenul vechi, cu falii şi cu o atmosferă stratificată, strălucind albastru în lumina Soarelui. O lume la fel de fascinantă ca şi satelitul lui Neptun, Triton, cu gheizerele sale de gheaţă, sau ca sateliţii lui Saturn Titan, cu norii săi groşi, râurile, lacurile şi ploile de metan şi hidrocarburi, sau Enceladus, cu marea sa interioară din apă sărată, care mai izbucneşte la suprafaţă prin criovulcanism (vulcanism al gheţurilor, specific lumilor foarte reci), ori precum sateliţii lui Jupiter Europa, cea care ascunde sub o banchiză groasă o mare de apă lichidă şi, poate, viaţa, şi Io, singura lume în afară de Pământ pe care au fost observaţi vulcani clasici activi. Datele, care continuă să curgă şi să fie făcute publice de Jet Propulsion Laboratory şi de NASA, arată şi Charon, partenerul lui Pluto, drept o lume interesantă, cu falii tectonice, lucru rar la astrele mai mici decât Luna, dar foarte diferită de Pluto, până şi colorată altfel. Doar despre sateliţii mici ai lui Pluto, Hydra, Nyx, Styx şi Kerberos, cei mai mici descoperiţi când New Horizons era pe drum, am putea spune că sunt nişte banale bucăţi de gheaţă murdară, de formă neregulată; am putea spune, dar nu ar fi foarte corect, aceştia amintind de cometele pe care le-am observat sau chiar explorat în ultimii ani.

            Acum, în timp ce-şi deşartă spre Pământ tolba de înregistrări, New Horizons se îndreaptă spre o nouă ţintă, 2014MU69, un obiect din Centura Kuiper cu un diametru de 45 de kilometri, aşadar mult mai mic decât planetarul Pluto, pe lângă care ar trebui să realizeze un survol la 1 ianuarie 2019. Se speră că prin compararea corpurilor care compun sistemul plutonian cu acest obiect diferit, dar din aceeaşi regiune a sistemului solar, se vor şti mai multe despre ce gen de aştri populează Centura Kuiper. Din păcate, nu era posibilă redirecţionarea sondei New Horizons către Eris, Haumea sau Makemake.

Vesta, imagine furnizată de sonda spaţială Dawn

            Şi ajunşi în acest punct final, poate ar fi momentul să menţionez că mai există o convenţie stabilită de Uniunea Astronomică Internaţională. Aşa cum transpare de mai sus, obiectele nou descoperite pe orbite transneptuniene, în vasta periferie a sistemului solar, sunt indentificate printr-un cod. Cele mai importante, cele care ajung candidaţi pentru clasificarea lor ca planete pitice, primesc şi un nume, iar prin convenţia amintită s-a stabilit că acest nume trebuie să fie cel al unei divinităţi a Creaţiei, într-una din multele mitologii ale Pământului. Drept urmare, marginile sistemului solar au început să fie populate de zei din Insula Paştelui (Makemake), hawaieni (Haumea), inuiţi (Sedna), amerindieni (Quaoar), etrusci (Orcus), indieni (Varuna), greci (Eris) etc.

            Aşa că prin 2010 m-am gândit că nu ar strica ca unul din aceste corpuri cereşti să poarte numele unui zeu dac. Am trecut peste clasicul Zalmoxis, pentru că m-am gândit că acesta ar merita o planetă adevărată, eventual una din exoplanetele care acum sunt deja descoperite cu zecile orbitând în jurul altor stele decât Soarele. Aşa că m-am oprit la acel zeu al cerului, stăpân al tunetelor, asemănător cu Zeus, pe care-l aminteşte Herodot ca fiind divinitatea supremă a geţilor din vremea sa: Gebeleizis. Şi cum candidatul de planetă pitică 2007OR10 nu primise încă un nume, ci doar porecla provizorie de Snow White (Albă ca Zăpada)- la care s-a renunţat ulterior, când s-a dovedit a fi unul din cele mai roşii obiecte din Centura Kuiper-, m-am gândit să pornesc un demers ca acest planetoid, estimat de descoperitorii săi ca fiind cam de mărimea planetelor pitice Haumea şi Makemake (mai exact, după unele estimări, 2007OR10 are un diametru de 1280+/-210 kilometri, după altele un diametru de 1200+300/-200 kilometri), să poarte numele de Gebeleizis. Cu un afeliu situat la 100,66 U.A. şi un periheliu aflat la 33,033 U.A, acestui astru îi trebuie cinci sute patruzeci şi şase virgulă şase ani tereştri ca să parcurgă o orbită în jurul Soarelui.

            Aşa că, după ce i-am trimis un email profesorului Michael E. Brown, cel pe care l-am mai amintit în acest text, a cărui echipă era responsabilă şi de descoperirea lui 2007OR10, am iniţiat o petiţie online în limba engleză: http://www.petitieonline.net/petitie/06606049. În demersul meu mai ceream şi ca dacă 2007OR10 se va dovedi, ca şi alte obiecte transneptuniene, inclusiv Pluto, un sistem planetar binar, satelitul său principal să primească numele lui Bendis, zeiţa dacă şi tracă a lunii şi a pădurilor. Când s-au strâns o sută de semnături, am trimis petiţia şi semnăturile, prin poştă cu confirmare de primire, atât către Paris, către Uniunea Astronomică Internaţională, cât şi către Pasadena, către profesorul Michael E. Brown.

            Pentru moment 2007OR10 rămâne cel mai mare obiect din sistemul solar fără un nume. Profesorul Brown a indicat în 2011 că va propune un nume pentru această lume îndepărtată, dar nu a făcut-o deocamdată. Din 2017, conform regulilor U.A.I., nu numai descoperitorul, dar oricine va putea veni cu o propunere valabilă.

                                                                                                         

           

Breaking news

            Când printre picături am inceput să scriu un text pe care îl voi publica separat, am zis să profit de un moment de acalmie, mă rog câtă acalmie putea fi cu spiritele care se încing în şi în jurul Siriei şi cu migranţii care încearcă să profite de ultimele zile de vreme cât de cât mai bună pentru a-şi împlini visul german. Şi s-o mai rup puţin cu politica, să mai scriu şi despre altceva.

            Între timp, au explodat trei ştiri: punerea sub acuzare pentru crime împotriva umanităţii a principalilor responsabili pentru evenimentele sângeroase din 13-15 iunie 1990, în frunte cu preşedintele şi primul ministru de atunci, adică Ion Iliescu şi Petre Roman, noua cerere de începere a urmăririi penale şi de arestare a Elenei Udrea şi moartea poliţistului din escorta vicepremierului Gabriel Oprea, Cosmin Gigină. Iar azi a mai apărut o ştire, că în dosarul revoluţiei din decembrie 1989 procurorii ar fi dispus clasarea cauzei, pe motiv de prescripţie a răspunderii penale. Prin urmare, hai să le comentez rapid, ca apoi să mă duc în celălalt text, în sferele celeste.

            Ceea ce se întâmplă acum în dosarul marii mineriade trebuia să se întâmple demult. Dar niciodată nu e prea târziu atât timp cât făptuitorii sau măcar o parte dintre ei sunt încă în viaţă. Este de altfel continuarea logică a condamnării torţionarului Vişinescu şi a judecării încă în curs a altor torţionari din perioada stalinistă, precum Ion Ficior. Şi vorbim de fapt de aceeaşi etapă din istoria noastră, cea a comunismului, care începe cu crimele staliniste şi se termină cu mineriadele. Fără aceste procese şi, în mod special, fără procese ale celor mai recente episoade de terorism de stat, cele care ne-au traumatizat în trecutul recent, ne vom însănătoşi ca societate mult mai greu (iar carenţele cu care ne-am confruntat timp de un sfert de secol şi cu care încă ne confruntăm, comparativ cu alte societăţi europene care au trecut şi ele prin comunism, sunt rezultanta directă a modului criminal în care, în 1990, s-a impus şi s-a consolidat regimul FSN).

            Apropo, 13-15 iunie 1990 a fost un corolar al unei campanii de violenţe care ar trebui şi ele să facă obiectul cercetărilor pentru crime împotriva umanităţii. În aprilie 1995, pe când lucram în presa scrisă, am redactat o cronologie, pe baza unor extrase din ziare ale anului 1990, pe care cu diferite ajustări am reluat-o în cea de-a doua postare de pe acest blog (http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2014/12/putina-istorie.html), dedicată împlinirii a douăzeci şi cinci de ani de la declanşarea revoluţiei în decembrie 1989. Lucru practic uitat azi, din 25 aprilie şi în cursul lunii mai 1990, împotriva „golanilor” care încercau să iniţieze „zone libere de neocomunism”, după modelul Pieţei Universităţii, au avut loc atacuri repetate ale unor adevărate escadroane de bătăuşi la Iaşi, Ploieşti, Braşov, Galaţi, Brăila. Spontaneitatea acestor incidente este foarte discutabilă, având în vedere instigarea permanentă pe care o comitea Televiziunea Română, pe atunci încă un monopol în audio-vizual, şi presa aservită noii puteri, într-o epocă fără internet; de asemenea şi coordonarea sau cel puţin îndemnul efectuat de liderii locali ai FSN, sub privirile mai mult decât tolerante ale şefilor de la centru.

            Dar cele mai serioase fapte sunt cele de la mineriadele în mare măsură eclipsate din 28-29 ianuarie şi 18-19 februarie 1990, precum şi violenţele deosebit de grave, soldate inclusiv cu morţi, de la Târgu Mureş din 19-20 martie 1990. De altfel, Târgu Mureş rămâne în mare măsură un mister; este cert rolul îndoielnic jucat atât de UDMR, cât şi de Uniunea Culturală „Vatra Românească”, dar dincolo de asta speculaţiile privind adevărul din spatele conflictului interetnic variază de la încercarea unei oculte de un tip sau de altul de a declanşa o dezmembrare a României într-un mod similar cu ceea ce avea să se întâmple peste numai un an în Iugoslavia, la o manevră a vechii Securităţi pentru a-şi dovedi necesitatea şi pentru a grăbi constituirea SRI şi SIE. Oricum, lucrurile ar trebui investigate pentru identificarea instigatorilor şi beneficiarilor evenimentelor de atunci, nu doar a agresorilor lui Mihăilă Cofariu sau ai lui Sutto Andras.

            Cât priveşte celelalte evenimente amintite, 28-29 ianuarie a reprezentat primul moment când românii au fost întorşi împotriva românilor, iar FSN şi-a testat potenţialul de manipulare şi gradul de violenţă pe care-l poate declanşa, cu minerii individualizându-se ca cea mai disciplinată şi mai dură, dar în acelaşi timp şi cea mai naivă categorie aflată la dispoziţia noii puteri. De altfel, cu acest prilej, FSN a scos de la naftalină o tactică folosită şi de PCR în anii 1945-1946, în perioada preluării puterii. Iar 18-19 februarie a reprezentat o rafinare a planului de „luptă” contra opoziţiei şi o repetiţie generală pentru 13-15 iunie; ca şi atunci a existat o răzmeriţă printre manifestanţi, urmată de o campanie de reţineri abuzive, cu pensionari delatori şi cu bătăi la adresa celor reţinuţi, iar apoi nişte procese penale împotriva unora dintre arestaţi. Întrucât am fost implicat în aceste ultime evenimente mai mult decât mi-aş fi dorit şi am scris despre asta, puteţi citi mărturia mea la: http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/02/revolta-si-mineriada.html.

            În final, să nu uităm şi de Săpânţa, cea cu cimitirul vesel, comuna maramureşeană unde oamenii conduşi de primarul Toader Şteţca nu au mai aşteptat suita de legi ale proprietăţii începând cu Legea nr. 18/1991 şi povestea retrocedărilor care nu s-a încheiat nici până în ziua de azi, ci, în primăvara anului 1990, şi-au luat pământurile înapoi, aşa cum fuseseră ele înainte de colectivizare. Răspunsul regimului FSN a fost să intervină violent într-un fel de mini-mineriadă şi să instaleze o ocupaţie militară în genul celei practicate în anii 1950 în comunele de unde trebuiau stârpiţi partizanii anticomunişti. Sau în genul celei impuse de guvernul USL la Pungeşti în anul 2013, în perioada protestelor faţă de instalarea sondei pentru explorarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică.

            Ei bine, în tot acest ansamblu, clasarea dosarului revoluţiei de către procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată ca un deget bandajat. Fix pe acelaşi motiv, în chiar anul în care Băsescu condamna într-un show mediatic comunismul românesc, era închis dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990. Din fericire, au existat oameni care s-au opus pe căile legale şi în cele din urmă CEDO a dispus că faptele respective reprezintă crime împotriva umanităţii şi sunt, prin urmare, imprescriptibile. Or, dacă asta este adevărat în privinţa unor evenimente care, oficial, s-au soldat cu moartea a numai patru persoane (se estimează că cifra reală e de câteva zeci, mergând până spre o sută, dar asta e o altă discuţie), cu atât mai mult este valabil pentru o revoluţie cu peste o mie de victime decedate, din care majoritatea începând din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Cineva este responsabil pentru chemarea populaţiei civile exact în zonele unde se trăgea ca la război, pentru focurile trase frontal spre clădiri rezidenţiale şi pentru determinarea unităţilor militare să se împuşte între ele, fiecare fiind indusă în eroare că ceilalţi sunt „teroriştii”; şi se cam ştie cine este acel cineva.

            Că tot veni vorba, instituţia asta a prescripţiei răspunderii penale ar trebui regândită. Sensul ei este unul educativ, ideea fiind ca, dacă un infractor necondamnat nu mai comite alte delicte penale pe o anumită perioadă de timp, cu cât mai lungă cu cât fapta e mai gravă, atunci răspunderea acestuia faţă de respectiva faptă să se stingă. Dar, aşa cum în dreptul civil prescripţia extinctivă se întrerupe şi una nouă începe să curgă de la zero dacă se îndeplineşte un act de executare silită a obligaţiei restante, tot aşa prescripţia răspunderii penale ar trebui să se întrerupă cu fiecare nouă infracţiune comisă, fiind clar că funcţia ei educativă nu s-a realizat. Apoi, când avem de-a face cu fapte ale unor puternici ai zilei sau ale unor protejaţi ai regimului politic, în contexte nedemocratice, când nu funcţiona statul de drept şi cazurile nu puteau fi instrumentate din cauza blocajului politic, prescripţia răspunderii penale ar trebui să fie considerată suspendată până în momentul dispariţiei obiective a respectivului blocaj. Să nu uităm că Nicolschi si Drăghici, tartorii genocidului din anii 1950-1960, care erau încă în viaţă la începtul anilor 1990, infinit mai vinovaţi decât alde Vişinescu şi Ficior, au scăpat de judecată prin prescripţia răspunderii penale, deşi până-n 1989 urmărirea lor în instanţele româneşti fusese absolut imposibilă.

            Cam la fel şi cu liberările condiţionate; este absurd să le aplici politicienilor şi oamenilor de afaceri corupţi aceleaşi criterii de apreciere a gradului de îndreptare ca pentru infractorii violenţi. Nu te poţi aştepta de la un personaj cu profilul intelectual al lui Adrian Năstase să-şi dea capete în gură în penitenciar cu tot felul de tatuaţi ştirbi cu ceafa groasă. Înseamnă însă asta că s-a reeducat, că odată ieşit din închisoare nu va reveni în rândurile criminalităţii cu „gulere albe”? Evident că nu.

            Iar dacă tot am comentat câteva probleme de drept penal, ajungem la breaking news-ul despre Elena Udrea. Şi trecem de el cu graţie, în definitiv, trebuia ca mai devreme sau mai târziu să iasă la suprafaţă toată mizeria în care s-a bălăcit acest stâlp al regimului Băsescu, care doar în retorică a fost mai puţin corupt decât regimul Iliescu-Năstase. Aşa că, doamna Udrea, la mulţi cu executare şi mare ghinion pe ţara asta că aţi deţinut cândva atâta putere...

În acelaşi registru, nici arestarea lui Vlad Filat nu justifică prea multe comentarii, oricâtă isterie i-ar fi apucat pe unii prin mass-media românească. Vlad Filat, marele pro-european, poate chiar pro-român, care uite cum a căzut el acum victimă a „Ruso-Maidanului”... hai, s-o lăsăm, musiu Filat era pro-european când nu privatiza Aeroportul din Chişinău către ruşi şi când nu se linguşea pe lângă Patriarhul Alexei al Tuturor Rusiilor; cât despre românismul lui, acesta a fost pus pe hold în secunda în care în general se blochează la politicienii din Republica Moldova: atunci când văd şansa de a fi baroni locali nu pe câte un judeţ ca-n România, ci pe cinci judeţe ale Basarabiei, pentru ca astfel să devină oligarhi în cel mai pur stil post-sovietic.

Că foarte mulţi dintre politicienii români, indiferent de pe care mal al Prutului, pe lângă preocuparea lor cvasiexclusivă pentru îmbogăţirea proprie, tind să fie nişte parveniţi cu puţină şcoală făcută pe bune, dar cu ifose multe, a probat-o în mod tragic moartea poliţistului Cosmin Gigină. Obsesia vicepremierului Gabriel Oprea de a merge oriunde cu coloană oficială şi cu girofarele pornite, oricând vrea muşchiul său că doar e şi ministru de interne şi este în competenţa lui să decidă când miniştrii primesc astfel de însoţire, confirmă încă o dată ciocoismul şi lipsa de moralitate a acestui personaj. Probată de altfel şi de modul în care şi-a populat partidul cu traseişti, de maniera în care a transformat „interesul naţional” într-o vorbă goală ori de implicarea sa în acţiuni îndreptate împotriva populaţiei şi a societăţii civile, dar ce e mai trist e că unii văd în el un posibil prim ministru. O variantă la care s-au gândit până şi cei din opoziţia parlamentară, pentru perioada rămasă până la alegerile din noiembrie 2016, ceea ce mi se pare sub orice critică.

            Şi, ultima ştire, cu care a început săptămâna aceasta, congresul PSD, pe bune, chiar e ceva de comentat?... Bine, spre uimirea mea obişnuiţii studiorilor de televiziune găsesc cum să transforme acel vodevil ridicol în ceva analizabil la modul serios, dar premiul le revine lor pentru inventivitatea voluntară sau involuntară, în niciun caz PSD-ului. Care PSD a reuşit să condamne comunismul, dar să aibă alegeri interne cu un singur candidat şi majorităţi staliniste (cu siguranţă, şi stabilite pe căi staliniste), şi dispute penibile între preşedintele disident al organizaţiei de tineret, un păsăroi provenit din showbiz, care i-a reproşat lui Dragnea comunismul, dar ca s-o facă l-a citat pe ultimul comunist de şcoală veche adevărat din România, criminalul Ion Iliescu, şi portarul de la sediu, loial noii „conduceri de partid şi de stat”. Ce să mai zicem de apelul noului preşedinte, dar şi al preşedintelui de on(r)oare privind cooptarea în PSD a intelectualilor de stânga... ei, chiar aş vrea să văd cum se aliniază toţi universitarii şi licenţiaţii cu vederi ecologiste, neomarxiste sau anarhiste în frunte cu Rogozanu, Ernu, dar şi cu amicii mei Remus Cernea, Mihail Bumbeş şi Claudiu Crăciun şi se înscriu în PSD, unde să devină colegii mai finuţi ai unor personaje lombrosiene multimilionare în euro, îmbogăţite din capitalismul de cumetrie cel mai nemilos.

Unionismul şi pericolul Băsescu

Ieri, apropo de corijenţii din clasa politică românească, am auzit o ştire care mi-a îngheţat sângele în vene: Traian Băsescu, cu ocazia înscrierii sale în PMP, a anunţat că doreşte ca acest partid să-şi asume ca obiectiv primordial reunificarea României şi a Republicii Moldova. Ca unionist, o astfel de asumare de către un fost şef al statului român şi de către un partid parlamentar ar trebui să mă bucure... doar că Traian Băsescu este un foarte performant reprezentant tipic al clasei politice româneşti: o haimana toxică, vicleană până la Dumnezeu când vine vorba de satisfacerea intereselor sale personale, dar incoerentă şi ineptă în politica adevărată. În plus, un personaj care, chiar dacă şi unele lucruri bune s-au realizat sub auspiciile sale, sau sub aparenţa acestora, nu va ezita să încerce să le distrugă în clipa în care-i vor deveni mai puţin convenabile: de exemplu, justiţia pe care mulţi, cu naivitate, i-o atribuie lui Băsescu, şi pe care acesta acum o atacă mai virulent decât Antena 3, din secunda în care a fost luată la întrebări favorita sa, Elena Udrea, şi, mai nou, de când el însuşi este cercetat pentru unele fapte proprii.

Strict la subiect, hai să vedem ce a realizat concret, domnul Băsescu, pe când era preşedinte, în chestiunea relaţiei cu Republica Moldova, dincolo de gargara la care este, într-adevăr, foarte bun, dar care niciodată nu are cum să ţină loc de fapte. Păi, prin 2005-2006, domnia sa l-a cultivat pe preşedintele comunist, profund românofob şi cu totul filorus al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, în ideea că-l va atrage de partea ideii de integrare a Republicii Moldova într-o Uniune Europeană în care nici România nu intrase încă. Totul era, evident, un joc al lui Voronin de a evita o „revoluţie colorată”, în contextul în care în Ucraina tocmai avusese loc revoluţia portocalie. Cât a ţinut „love story”-ul dintre Băsescu şi Voronin, lucrătorilor de la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (actualmente Departamentul Politici pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni- DPRRP) le-a fost interzis să folosească în documentele de servici termenii de „Basarabia” şi „basarabean”, pentru că-l deranjau pe preşedintele de la Chişinău, amintindu-i că, în realitate, aşa-zisa lui ţară este de fapt o provincie a României istorice...

Evident că această „dragoste” nu aveam cum să ţină. România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, dar, pe măsură ce revoluţia portocalie din Ucraina s-a dovedit un eşec, iar pe fondul corupţiei şi al disensiunilor acerbe dintre preşedintele Iuşcenko şi primul ministru Iulia Timoşenko forţele pro-ruse din jurul lui Viktor Ianukovici au început să recâştige teren, şi Vladimir Voronin  cu al său Partidul Comuniştilor a demonstrat că, în realitate, a rămas acelaşi om din 2001, de la preluarea puterii, un agent al intereselor ruseşti şi un duşman al propriului neam românesc. Iar buna relaţie cu Traian Băsescu s-a transformat într-o duşmănie pe faţă.

Iar dacă în aceiaşi ani în care iluzia apropierii la nivel politic înalt şi al „convertirii” pro-ruşilor în pro-europeni a fost înlocuită de ostilitate nemascată şi de recrudescenţa agresivă a moldovenismului primitiv de sorginte sovietică, culminând cu publicarea unui ridicol dicţionar moldo-român, s-a realizat totuşi un spaţiu cultural comun, în care valorile din muzică, teatru şi cinematografie din ambele state româneşti au ajuns să fie cunoscute şi gustate pe ambele maluri ale Prutului, puterea politică de la Bucureşti nu a avut niciun merit în asta.

Când, înainte să fi existat Occupy, Indignados, Primăvara Arabă, Piaţa Taksim, Euro-Maidanul, Uniţi Salvăm, tinerii din Chişinău, organizaţi pentru prima dată în istoria lumii prin reţelele online de socializare- atunci a fost Twitter-, s-au revoltat la 7 şi 8 aprilie 2009 şi au dat regimului neocomunist lovitura care avea să conducă, câteva luni mai târziu, la pierderea puterii în favoarea partidelor declarat pro-europene, evident că Vladimir Voronin a acuzat România şi pe Traian Băsescu că ar fi instigat protestele. În fond, tinerii revoluţionari scandaseră în stradă pentru Unire, iar tricolorul fără stemă fusese arborat pe clădirea Parlamentului din Chişinău. Atât doar că nu a reuşit să aducă şi dovezi pentru că, sunt sigur in proporţie de 99%, aceste dovezi nu existau. Declanşarea unei revoluţii într-un alt stat este o operaţiune care depăşeşte cu mult capacităţile unei clase politice abulice, precum cea românească, tronând peste o administraţie ineficientă şi peste nişte servicii de informaţii care sunt calate mai mult pe business decât pe interesul naţional.

Cert este însă că, începând din anul 2009 şi până în prezent, la Chişinău s-au succedat guverne declarat pro-europene, având ca pivot central Partidul Liberal Democrat condus de Vlad Filat, în alianţă cu Partidul Democrat al lui Marian Lupu, desprins ca o disidenţă din Partidul Comuniştilor la momentul pierderii puterii, şi, cu mari tensiuni şi lungi intermitenţe, Partidul Liberal al lui Mihai Ghimpu şi al primarului Chişinăului, Dorin Chirtoacă. Chiar dacă în cadrul acestei puteri cu o istorie destul de tulburată dominanta a fost cea statalistă şi nu cea unionistă, au existat totuşi nişte oportunităţi reale, nu iluzorii ca pe vremea lui Voronin, de integrare economică, socială, culturală, politică, de infrastructură, aşadar de pregătire a viitoarei reunificări. Din acest interval, pretinsul mare unionist care este Traian Băsescu a controlat întreaga guvernare a României între 2009 şi 2012, el şi cu premierul Emil Boc formând un cuplu de tipul Dr. Evil şi Mini Me. Se puteau face aşadar foarte multe, iar Traian Băsescu avea puterea să le facă... doar că în final şi trăgând linie Traian Băsescu dezvoltase o relaţie personală cu Dorin Chirtoacă şi îşi fidelizase electoratul cu cetăţenie română de dincolo de Prut şi cam atât.

Practic, din toată preşedinţia lui, în afară de învârtit vorbe, un singur lucru concret putem spune că l-a reuşit Traian Băsescu din câte ar fi putut să realizeze pentru a pregăti reunificarea: a impulsionat acordarea cetăţeniei române care, dincolo de mizele economice pentru cetăţenii Republicii Moldova şi de cele electorale pentru politicienii din România, rămâne un factor pozitiv pentru stabilirea de punţi între cele două state româneşti.

Şi a mai avut o idee bună, aceea de a propune în Consiliul European ca Republica Moldova să fie „mutată” din Parteneriatul Estic în Balcanii de Vest. Nu de alta, dar era deja clar că după marea extindere din 2004 şi extinderea din 2007 cu două ţări încă nepregătite, dar necesare unei anumite viziuni despre Europa unită, România şi Bulgaria, Uniunea Europeană nu avea să se mai grăbească la cooptarea şi a altor state. De asemenea, era evidentă preferinţa pentru Balcanii de Vest, o enclavă extracomunitară în plin teritoriu al Uniunii, faţă de ţările ex-sovietice, altele decât cele baltice, deja integrate. Prin urmare, singurul stat care a mai fost uns membru cu drepturi depline al UE din 2007 încoace a fost Croaţia şi o încercare s-a făcut şi cu Macedonia, dar s-a opus Grecia.

Ideea lui Traian Băsescu de a asocia Republica Moldova cu Balcanii de Vest, având de partea sa ca argument legătura puternică istorică, lingvistică, etnică şi culturală dintre acest stat şi un membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, România, nu era una rea, dar nu s-a realizat. Poate au fost şi cauze obiective, neimputabile fostului preşedinte, dar dacă ne uităm la limbajul non-verbal foarte obedient pe care acesta îl afişează în toate pozele de pe la Consiliile Europene la care a participat, mă tem că s-a limitat la a-şi enunţa ideea, fără să se şi lupte pentru ea, ca să nu deranjeze.

Iar spre finalul administraţiei sale, a ieşit Traian Băsescu la rampă, „propunând” întregii clase politice să asume reunificarea cu Republica Moldova drept obiectiv de ţară, printr-un pact asemănător celui care, cu ani în urmă, a fost convenit la Snagov în chestiunea integrării României în NATO şi în Uniunea Europeană. Apoi a ieşit a doua oară la rampă ca să puncteze că politicienii nu au răspuns propunerii sale şi să şi-o retragă. Dacă prima declaraţie este principial corectă, atât doar că poate ar fi fost mai normal pentru Traian Băsescu, ca preşedinte la final de al doilea mandat, fără şanse de a mai putea candida, să lase o astfel de invitaţie în seama succesorului său, a doua declaraţie putea să lipsească cu desăvârşire. Practic ea a dat o lovitură unionismului, dând impresia că în ciuda tuturor declaraţiilor contrare, politicienii din România nu sunt favorabili unei uniri cu Republica Moldova.

Totuşi, mi s-ar putea spune că lipsa faptelor concrete sau greşelile din abordările trecute nu sunt chiar atât de grave încât să justifice sentimentul de care aminteam mai sus, de îngheţare a sângelui în vene, faţă de anunţul lui Băsescu că doreşte ca PMP să-şi fixeze ca obiectiv primordial unirea cu Republica Moldova. Şi poate că o asemenea crispare este o exagerare dacă o raportăm numai la acele lucruri, dar afirmaţiile lui Băsescu de când nu mai e preşedinte pe marginea acestui subiect îmi justifică reacţia din plin.

La ce mă refer? Păi, deja de câteva ori, Băsescu a ieşit în presă să susţină nu doar că Republica Moldova ar trebui să se unească cu România, dar şi că Republica Moldova ar trebui să „lase” Transnistria, care este o sursă de probleme si care, oricum, nu este un teritoriu istoric românesc. Adică, mai exact, cu România să se unească doar o Basarabie ciuntită, lipsită de trei din judeţele sale istorice, în nord şi în sud, care au fost făcute cadou de Stalin Ucrainei odată cu Bucovina de Nord şi cu Ţinutul Herţei.

Şi ce înseamnă această „lăsare”, „renunţare” la Transnistria? Păi, o primă observaţie ar fi că Băsescu nu clarifică problema frontierei ce ar urma să fie astfel recunoscută. Ceea ce noi  şi Occidentul numim Transnistria, se numeşte în plan local Nistrenia, şi include în realitate nu doar teritorii de peste Nistru, din cele în care în 1924 Stalin a organizat o republică autonomă moldovenească în cadrul Ucrainei, ci şi vechiul oraş românesc Tighina de pe malul basarabean al Nistrului, cu hinterlandul său, numit de separatişti, ca şi de sovietici înaintea lor, cu denumirea de Bender, purtată pe când era raia otomană. De altfel, la Tighina se află şi una din salba de cetăţi cu care Ştefan cel Mare a fortificat toate graniţele Moldovei medievale. Mai sunt şi alte porţiuni mai mici din malul vestic al Nistrului care sunt, în prezent, incluse prin linia de demarcaţie existentă în teritoriul controlat de separatişti.

Iar Chişinăul, la rândul său, şi-a menţinut autoritatea în paisprezece localităţi transnistrene propriu-zise grupate în raionul Dubăsari. Locuitorii unora dintre acestea, precum Cocieri sau Coşniţa, au luptat cu arma în mână în 1992 împotriva separatiştilor din Tiraspol, a cazacilor veniţi din zona Donului şi a Armatei a 14-a ruse, iar de atunci încoace, de peste două decenii, cei din raionul Dubăsari, în majoritate covârşitoare de etnie română, refuză toate ofertele şi rezistă tuturor presiunilor separatiştilor de a se alătura şi ei Nistreniei.

Aşadar, ce propune Băsescu Basarabiei? Ca, înainte de a se reuni cu România, Chişinăul să negocieze cu Tiraspolul ca să fixeze graniţa pe aliniamentul Nistrului, schimbând raionul Dubăsari contra Tighinei şi a celorlalte posesiuni basarabene ale separatiştilor? Dar ce şanse are o astfel de negociere, atât timp cât Tiraspolul face doar ce spune Moscova, iar Moscova este interesată să păstreze Transnistria în interiorul Republicii Moldova, ca pe un permanent factor de presiune şi de influenţă, motiv pentru care deşi o finanţează, nu a recunoscut-o oficial niciodată.

Sau, cumva, Băsescu propune ca Republica Moldova să recunoască pur şi simplu independenţa Republicii Moldoveneşti Nistrene, ca să dăm întregul titlu oficial al statului separatist, şi, implicit, drept graniţă linia de demarcaţie care a rezultat din războiul de pe Nistru din 1992? Dar asta nu ar mai însemna ca România să se reunifice cu ceea ce este istoriceşte pământ românesc, lucru de asemenea afirmat de fostul preşedinte, ci să aibă o graniţă doar parţial corespunzând Nistrului, cu Tighina şi alte şase comune de pe malul basarabean sub autoritatea Tiraspolului independent, şi cu raionul Dubăsari din Transnistria în componenţa sa.

Pe deasupra, este foarte discutabilă moralitatea unui astfel de curs al evenimentelor. Abandonarea pură şi simplă a Transnistriei ar face abstracţie de faptul că în teritoriul ocupat de separatişti trăiesc aproximativ o sută cincizeci de mii de români, cca 33% din totalul populaţiei, procent care îi face grupul etnic individual cel mai numeros. Mai grav, s-ar trece pur şi simplu peste faptul că o parte din aceşti români rezistă în mod paşnic separatiştilor şi îşi afirmă identitatea românească, prin activităţi culturale şi prin şcolile subordonate ministerului educaţiei din Chişinău înfiinţate între 1992 şi 1996: liceele „Lucian Blaga” din Tiraspol, „Alexandru cel Bun” din Tighina, „Mihai Eminescu” din oraşul Dubăsari, „Evrica” din Râbniţa şi „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol, gimnaziul cu internat pentru copii orfani din oraşul Tighina, precum şi gimanziile din Corjova şi Roghi. Acele şcoli nu ar putea funcţiona fără profesorii care duc un trai sub presiune sub administraţia separatistă şi fără părinţii care insistă să-şi ducă copiii la ele. Orice rezolvare se va găsi în final pentru Transnistria, eventual şi printr-o discuţie cu Ucraina, ea trebuie să includă şi o soluţie pentru locuitorii români.

Iar soluţiile într-adevăr cuprinzătoare nu se pun la punct pe genunchi, la repezeală, aşa cum pare să creadă Traian Băsescu. De altfel, pentru un fost preşedinte, el pare să aibă o surprinzător de slabă înţelegere a dreptului internaţional. Aşadar, Republica Moldova este un stat european suveran, independent, membru ONU, recunoscut de întreaga planetă în graniţele fostei RSS Moldoveneşti, aşa cum le-a stabilit Sovietul Suprem al URSS la 2 august 1940. În baza modului în care în 1991 comunitatea internaţională a înţeles să aplice Actul Final de la Helsinki din 1975 în cazul celor două entităţi în destrămare, URSS şi Iugoslavia, protecţia pe care acesta o oferă frontierelor europene a fost extinsă şi graniţelor interne ale celor două state, devenite graniţe ale unor noi state independente ca rezultat al dezagregării federaţiilor. Aşadar, hotarele Republicii Moldova nu pot fi modificate prin forţă, de către un alt stat, iar dacă asta se întâmplă, noua situaţie nu va fi recunoscută internaţional, exact ca în cazul anexării Crimeii. A acorda benevol independenţa Tiraspolului, înseamnă renunţarea la protecţia oferită de Actul Final de la Helsinki.

Apoi, cât de oportună politic ar fi o astfel de mişcare? La o privire superficială pare că Republica Moldova ar scăpa de cea mai mare problemă a sa şi că s-ar putea reuni foarte uşor cu România, adică exact ceea ce pretinde Băsescu. Dar dacă ne uităm mai în profunzime, vedem că asta ar stimula şi alte separatisme telecomandate de la Moscova, precum cel al ruşilor din oraşul Bălţi, unde recent a fost ales primar dubiosul personaj Renato Usatîi, probabil agent al serviciilor de informaţii ruse, cel al etnicilor bulgari din raionul Taraclia şi, mai ales, separatismul Unităţii Teritoriale Autonome Găgăuzia, care prin Constituţia din 1994 are dreptul să opteze pentru independenţa proprie în cazul în care Republica Moldova renunţă la statalitatea sa în favoarea unui alt stat (adică se uneşte cu România).

Dar problema cea mai gravă este alta. În fond, fără bani ruseşti, niciuna din acele eventuale entităţi separatiste mult mai mici decât Transnistria nu este viabilă. Nu, problema cea mai gravă este că la foarte scurt timp după acordarea independenţei, Transnistria s-ar „uni” cu Federaţia Rusă. De altfel, Tiraspolul a organizat şi nişte referendumuri în acest sens. Iar rezultatul ar fi transformarea Transnistriei într-o exclavă rusească de tipul Kaliningradului, fostul Konigsberg, anexat de URSS  împreună cu o mare parte a Prusiei Orientale în 1945. Numai că nu ar fi vorba de un act ilegal şi, implicit, nerecunoscut pe plan internaţional, cum este anexarea Crimeii, ci de un act legal, pe care restul lumii nu ar avea de ce să nu-l recunoască. În felul acesta România s-ar trezi vecină direct cu Rusia, teoretic pentru totdeauna. Iar Rusia a dovedit din plin de la Ivan cel Groaznic încoace că nu este vecinul pe care să ţi-l doreşti. Practic, Transnistria ca teritoriu rus ar fi un cui al lui Pepelea, un ghimpe înfipt deopotrivă în coasta României şi în cea a Ucrainei şi un cap de pod al Kremlinului spre Balcani.

Prin urmare, cam asta e cu ideea lui Băsescu. Se poate însă realiza unirea celor două state româneşti fără o renunţare la suveranitatea asupra Transnistriei? Ei bine, spre ruşinea fostului nostru preşedinte, răspunsul e că da, se poate, şi am să citez din doctrina Platformei Unioniste Acţiunea 2012, unde soluţia a fost formulată încă din primăvara anului 2013: „Acţiunea 2012, prin faptul ca promovează dezideratul Reunirii cât mai grabnice a celor două state româneşti, nu uită că Republica Moldova găzduieşte un conflict îngheţat, vechi de peste două decenii, dar nu consideră că această stare de fapt reprezintă un obstacol de netrecut în calea regăsirii unităţii naţionale româneşti.

Regimul separatist de la Tiraspol nu se bucură de niciun fel de recunoaştere internaţională, nici măcar din partea statului care îl protejează şi îi asigură existenţa. Actul Final de la Helsinki din 1975 a îngheţat frontierele în Europa, modificarea acestora nemaiputând fi posibilă decât pe cale negociată, iar acest tratat internaţional se aplică după destrămarea U.R.S.S. şi graniţelor interne ale fostului imperiu. Prin urmare, Acţiunea 2012 militează pentru Unirea celor două state româneşti în graniţele lor actuale, recunoscute internaţional.

Internalizarea conflictului transnistrean între frontierele statului român unificat nu reprezintă un fapt fără precedent. În Uniunea Europeană există exemplul Cipru, ţară care a fost acceptată în Uniune deşi găzduieşte încă din 1973 un conflict îngheţat, iar trupe ale unei ţări nemembră a Uniunii Europene sunt prezente pe teritoriul acesteia împotriva voinţei sale.

Prin urmare, ca şi în cazul Ciprului, Acţiunea 2012 este de acord că România va trebui să continue negocierile în vederea găsirii unei soluţii paşnice pentru rezolvarea conflictului existent.

De asemenea, până când rezolvarea disputei va fi identificată şi implementată, România va stabili o linie de demarcaţie atent securizată cu dotări de nivel european la limita de vest a zonei controlate de separatişti. Aici se vor afla atât punctele de trecere a frontierei Uniunii Europene, cât şi birourile serviciilor puse la dispoziţia locuitorilor din localităţile supuse autorităţilor din Tiraspol.

După Unire, Acţiunea 2012 consideră că România trebuie să recunoască calitatea de cetăţean român persoanelor care locuiau în raioanele de est ale Republicii Moldova înainte de proclamarea aşa-zisei „republici nistrene”, precum şi membrilor familiilor acestora.”

            Prin încercarea lui Traian Băsescu de a aşeza PMP în avangarda unionismului se creează însă o situaţie extrem de dezavantajoasă. Care a mai existat o dată, în anii 1990, când temele naţionale au fost confiscate de un partid care nu a făcut de fapt nimic pentru îndeplinirea lor, dar care le-a pus între paranteze pentru aproape două decenii prin retorica suburbană de sorginte securistică şi al cărui lider, ale cărui conferinţe de presă trebuia să le acopăr ca ziarist la mijlocul acelui prim deceniu de post-comunism, a murit chiar zilele trecute. Mă refer, desigur, la PRM şi la Corneliu Vadim Tudor.

            Este aşadar esenţial ca unionismul să devină port-drapelul unor partide noi, compuse din oameni noi. Proveniţi nu din clasa politică incompetentă a ultimului sfert de secol, ci din societatea civilă revigorată a ultimilor trei-patru ani. Şi care să vină cu mai puţine vorbe găunoase şi aşa-zise rezolvări superficiale, ci cu soluţii adevărate şi bine fundamentate.