marți, 29 noiembrie 2016

După un an

Acum un an scriam: "Măcar nu se mai chinuie. Mai ales, un om sofisticat nu se mai dizolvă în faţa unei boli crude care nu i-a iertat nici măcar creierul. Aş putea să spun multe despre viaţa ei, despre potenţialul ei, despre artă şi politică, despre curaj şi ezitări, dar aş prefera să-i dau ei cuvântul. Pentru ultima dată. Timp să povestesc eu despre ea, de acum încolo, va fi destul, dar vor fi amintirile mele şi nu gândurile ei."- http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/11/nu-exista-titlu.html  În acea seară, Cristina Beche, mama mea, tocmai se stinsese din viaţă, pentru totdeauna.

Atunci i-am dat ei, pentru ultima dată, cuvântul, inserând în textul meu o poezie scrisă de ea în tinereţe şi care ştiu că era favorita ei, din puţinele texte în care şi-a fructificat talentul literar, atât cât era el. Acum, aşa cum am promis în seara morţii ei, a venit momentul să fac ceea ce anticipam în paragraful citat: un necrolog corespunzător, punctând momentele mai importante din cei şaizeci şi doi ani petrecuţi în această lume.

În vara anului 1952, în vacanţă la Borsec, se întâlneau două destine deja destul de serios încercate. S-a păstrat până azi bibeloul suvenir urât cumpărat în acea vară. Ea, Rodica Eugenia Nichifor (1929-2009) era o tânără de două ori refugiată din Cernăuţi la Bucureşti (la 28 iunie 1940 şi la 1 aprilie 1944), care renunţase la planurile sale de a studia medicina pentru a se angaja şi a-şi ajuta familia compusă din mama casnică, tatăl profund deprimat după pierderea nu numai a oraşului natal, dar şi a puţinei sale averi, şi fratele cu zece ani mai mic, care trebuia ajutat să-şi facă pornirea în viaţă. El, Gabriel Becke (1927-1991), bucureştean din ceea ce numim azi Centrul Vechi, trecuse deja împreună cu sora sa prin Gulag-ul sovietic, între 11 ianuarie 1945 şi 19 decembrie 1949, pentru unica vină la vârsta de 17 ani de a fi fost etnic german (şvab), iar tatăl său tocmai fusese eliberat după doi ani de închisoare, concurs de împrejurări care îi aruncase deja în aer planurile de a urma o facultate de chimie. S-au întâlnit aşadar două griji şi, cumva, dragostea a fost fulgerătoare. La întoarcerea din vacanţă familiile au fost anunţate direct de planurile maritale ale celor doi tineri. A urmat căsătoria şi la 29 iulie 1953 s-a născut unicul copil al cuplului, Cristina, botezată romano-catolic ca să nu rişte Gabriel, pe atunci catolic practicant înainte de Conciliul Vatican II, excomunicarea.

O săptămână mai târziu, bunicul bucovinean, deprimat şi grav bolnav de plămâni, se stingea. Dar, dincolo de acest trist eveniment, de privaţiunile înfruntate de familie, de viaţa pe azi demolata stradă Pittiş, pe atunci un fief plin de sărăcie al ţiganilor lăutari, Cristina nu a avut o copilărie nefericită. Chiar dacă prima ei amintire, prin 1956-1958, a fost un tanc sovietic pe stradă, care i s-a părut enorm, nesfârşit, faţă de fiinţa ei mică şi chiar dacă prima poezie scrisă vreodată, prin clasa I sau a II-a, a fost închinată "partidului".
Destul de timpuriu, Cristina a vădit talent la desen şi preocupare pentru artă, fapt întărit şi de vacanţele petrecute cu părinţii pe la mânăstirile din ţinutul Neamţului, dar şi de perioada în care aceştia au lucrat la construcţia portului Mangalia, perioadă în care numeroase din vestigiile anticului Callatis au ieşit la iveală. A lăsat în urmă câteva lucrări interesante, desene şi picturi în special, dar a ajuns la concluzia că nu ar fi destul de talentată ca să urmeze altceva decât istoria artei. A încercat de mai multe ori, fără succes. De ultima tentativă, de speranţa de la examen şi de deziluzia vederii rezultatelor îmi aduc şi eu aminte. De asemenea, devora cărţile, iubea SF-ul, cumpăra cu regularitate "Secolul XX", pe scurt a fost una din persoanele care, în copilăria mea, m-au făcut să mă întreb de ce se consideră că intelectualii ar fi numai cei cu studii superioare terminate.
Tot dragostea de artă a apropiat-o de Sandu Surcel, coleg de şcoală ce avea să devină sculptor. Cei doi s-au îndrăgostit, cum se întâmplă uşor la vârsta asta. Niciunul nu împlinise încă douăzeci şi unu de ani când s-au căsătorit, în martie 1974. Rezultatul nu a întârziat să apară, la 2 decembrie născându-se prin cezariană persoana subsemnatului. Probabil acesta a fost singurul rezultat pe care niciunul nu l-a regretat al căsniciei ce nu a fost destinată să reziste; cu timpul, relaţia a devenit tot mai toxică, la începutul anului 1983 a intervenit separaţia în fapt, iar peste câteva luni a fost pronunţat divorţul. Cristina a avut apoi şi alte relaţii, cea mai notabilă fiind cea cu chipeşul ofiţer de aviaţie militară Florin (de la care avea să audă pentru prima dată o relatare a masacrului de la Otopeni din dimineaţa de 23 decembrie 1989), dar nu s-a mai recăsătorit.
A fost, de asemenea, o persoană cu atitudine. La o întâlnire a artiştilor cu ataşatul cultural sovietic (cultural, dar purtând uniforma Armatei Roşii), la care fusese invitat şi tata, iar ea participa ca soţie a lui, a refuzat să dea mâna cu respectivul, numindu-l textual ocupant şi precizându-i că are rădăcini în Bucovina de Nord. Pe la începutul anilor '80, când s-a pus problema demolării Casei Melik, de pe strada Spătarului nr. 22, cea mai veche încă în picioare din Bucureşti, unde funcţionează Muzeul Theodor Pallady, atât ea, cât şi Sandu au semnat, alături de alţii, o petiţie care, lucru rar pentru acele vremuri, a reuşit salvarea monumentului. Iar după divorţ, după ce a contractat un apartament într-un bloc nou construit pe bulevardul Iuliu Maniu (apartament vândut în 1995) şi a fost aleasă preşedinte al asociaţiei de proprietari, a refuzat categoric toate tentativele Securităţii de a o recruta ca informator, preferând să renunţe la orice funcţie în amintita asociaţie.

Viaţa Cristinei Beche avea însă să ia o turnură nouă odată cu evenimentele din Decembrie 1989. La 21 Decembrie a plecat de la serviciul pe care-l avea încă de la prima tinereţe- de proiectant la IPROCHIM (devenit o perioadă de timp IITPIC)-, pe Calea Plevnei, către Piaţa Universităţii, ignorându-l pe securistul care făcea liste la ieşirea din instituţie. Nu a reuşit însă să ajungă până la manifestanţi de cordoanele de miliţieni care anunţau deja că se va deschide focul. A plecat din  nou în 22 Decembrie şi tot ignorându-l pe securistul de la poartă. În ianuarie 1990 s-a înscris în Asociaţia pentru Limba şi Cultura Română în Bucovina şi în Mişcarea Ecologistă din România. După 23 ianuarie, când FSN şi-a anunţat transformarea în partid politic şi participarea la alegeri, s-a alăturat manifestaţiilor Opoziţiei şi, mai ales, a luat parte la manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii (22 aprilie-13 iunie 1990).

Intrarea însă efectivă în politică s-a produs în iulie 1990, când Cristina împlinea treizeci şi şapte de ani şi când din PNL s-a desprins grupul PNL-AT, cu Dinu Patriciu, Călin Popescu-Tăriceanu, Horia Rusu, Rene Radu Policrat, Ludovic Orban, Radu Boroianu, Sorin Pantiş, Dan Trepcea, Andrei Chiliman, Viorel Cataramă etc. Erau oameni cam de aceeaşi vârstă, unii mai tineri, care, cei care au trăit, erau încă departe de a se fi metamorfozat în personajele pe care le cunoaştem azi. La oferta lui Dinu Patriciu, mama şi-a abandonat serviciul pe care-l avusese timp de aproape două decenii şi s-a dedicat 100% construcţiei noului partid şi politicii.

A rămas în politică timp de zece ani, PNL-AT devenind PL '93, apoi fuzionând cu PNL. A lucrat din greu pentru toate aceste entităţi, dar, pe măsură ce jivinele de care ne dorim azi să scăpăm au înlăturat treptat idealiştii, şi Cristina Beche şi-a găsit tot mai greu locul. În cazul ei, călăul a fost Mona Muscă, cea care era ţinută de toată presa, până a apărut de la CNSAS dosarul ei de colaborator al Securităţii, drept un reper de moralitate (sic!). A făcut o ultimă încercare, la îndemnul meu, la Uniunea Forţelor de Dreapta, episodicul partid condus de Varujan Vosganian; care, după ce o primise elogios, a înlăturat-o de la conducerea organizaţiei locale într-o şedinţă-spectacol, înscenare, la care am asistat, pentru a-i face loc Monicăi Tatoiu.

Pe lângă funcţiile de partid, Cristina Beche a ocupat o singură funcţie publică aleasă, între 1992 şi 2000, aceea de consilier local la Sectorul 6, în timpul primarilor Nicolae Vrăbiescu şi Ion Dinuţă. S-a străduit să facă treabă bună şi nu a luat mită, încheind mandatele fără să se fi îmbogăţit şi fără să fi intrat în afaceri. Apoi, pentru o scurtă perioadă, a condus Centrul pentru copii cu nevoi speciale nr. 8 din Ghencea, asta până când a devenit una dintre victimele spectacolelor de prost gust pe care viitorul primar al Sectorului 4, Alexandru Popescu Piedone, pe atunci şef al corpului de control al primarului PSD-ist al Sectorului 6, Dan Darabonţ, le realiza pentru Prima TV.
Nu am vorbit aproape niciodată despre această parte a vieţii mamei mele, pe când încă trăia. Potrivit educaţiei primite, inclusiv de la ea, am fost obsedat să mă descurc singur şi să fac cât mai puţin apel la cunoştinţele ei. Ca exemplu, la un moment dat, când eram prin anul II de facultate, a aflat Valeriu Stoica că-i sunt student şi că nu mă cheamă ca pe mama. Prin urmare, a întrebat-o care dintre studenţi e fiul ei, ca să-i pună notă bună. Replica mamei a fost: "I-ai dat deja notă bună şi, oricum, nu ar fi vrut să-i pun pilă, că pila mea ar fi fost să-l freci."

Revenind la istoria vieţii mamei mele, ea a continuat să lucreze cu copiii asistaţi de către Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6 până la ieşirea la pensie. Chiar şi acum mă mai întâlnesc uneori cu băieţii pe care îi avea în grijă într-un apartament social din Militari, care au perceput-o ca pe un fel de mătuşă grijulie şi care au venit inclusiv la înmormântarea ei. Ce a reuşit cu aceşti copii va fi probabil o moştenire mai durabilă decât ceea ce a reuşit în politică.
 
Retragerea din politică nu a însemnat însă şi dispariţia oricărei preocupări faţă de viaţa publică şi bunul mers al ţării şi societăţii. Atât cât i-a permis o sănătate marcată de dureri reumatice, a luat parte la o parte din evenimentele ultimilor ani, cum au fost, de exemplu, marşurile pentru Roşia Montană. Ultimul astfel de eveniment la care a luat parte a fost marşul unionist din 12 octombrie 2014.

De asemenea, îi plăcea muzica rock, jazz, blues şi în ultimii zece ani ai vieţii a fost la majoritatea concertelor importante. Singura dată când s-a întâlnit cu actuala mea prietenă a fost în ianuarie 2011, pe un viscol cumplit, când la ieşirea de la concertul Tarjei Turunen de la Sala Palatului am invitat-o şi am condus-o acasă cu taxiul nostru pe cea pe care aveam s-o reîntâlnesc, mult mai temeinic, după alţi vreo cinci ani. Cel mai mult a emoţionat-o concertul Eric Clapton, la care i-am făcut cadou biletul, de la care s-a întors plângând pentru tinereţea în care ar fi trebuit să se bucure de astfel de lucruri şi nu a fost posibil din cauza dictaturii şi a izolării ţării. Iar ultimul la care a fost spectator a fost The Wall din 2013.
 
Tot în aceşti ani, au început să apară şi problemele de sănătate. Prin 2003, o criză dureroasă în abdomen a condus la descoperirea unor transformări în nodulii tiroidieni pe care îi avea din tinereţe. Scintigrama a indicat un posibil cancer. Atunci a acţionat rapid, s-a operat, făcând o rezecţie completa de tiroidă, iar analiza anatomo-patologică a arătat că nu era cancer, dar nu mai avea mult şi s-a operat la ţanc. Nu la fel s-a întâmplat însă în 2014-2015, când au apărut degetele hipocratice. Nu s-a dus la doctor cu toate insistenţele mele, nu s-a lăsat de fumat decât, tot de gura mea, prin februarie 2015 şi după o criză bizară diagnosticată la spital drept şoc anafilactic la o alergie la furazolidon. Ceva mai târziu a apărut o afazie, moment în care am dus-o cu forţa la doctor, pentru a descoperi o tumoră canceroasă care prinsese deja o treime din plămânul drept iar apoi, în spital, o metastază cerebrală însoţită de un edem afectând toată emisfera cerebrală stângă. Curând şi-a pierdut uzul vorbirii şi a început (am aflat de la ea ulterior) să halucineze, devenind şi tot mai greu deplasabilă. Cu radioterapia făcută timp de două săptămâni, cu navetă zilnică la şi de la Spitalul Colţea, am reuşit să-i recuperez mintea pentru vreo trei luni, timp pe care l-a petrecut la pat şi îngrijită de mine ca un copil mic. Apoi, tumora cerebrală a recidivat şi, în câteva săptămâni intra în comă, murind în seara de 29 noiembrie 2015 la vârsta de exact şaizeci şi doi de ani şi patru luni.
În urma ei au rămas multe amintiri, o orhidee primită cadou la ieşirea la pensie, pe care încă o îngrijesc, şi nişte animale, căci mereu a iubit animalele. Mai exact, pisicuţa birmaneză pe care şi-a făcut-o singură cadou de Crăciunul anului 1999 şi care zilele acestea împlineşte şaptesprezece ani, vârstă venerabilă pentru specia ei, precum şi căţelul pe care l-a luat iniţial ca să facă terapie cu copiii la muncă, pe care l-a îngrijit de o exemă cu mâna ei şi care, conform prorocirii mele, a aterizat în cele din urmă acasă.


luni, 14 noiembrie 2016

#Dodon

Sunt gata să pariez că o întreagă liotă de analişti, ziarişti, politologi care în loc să se uite în jurul lor învaţă despre realităţile de la Carpaţi, Dunăre şi Bâc din studiile unor ameţiţi cu ifose de mari experţi din Vestul care nu a înţeles niciodată Estul, foşti consilieri prezidenţiali cu duhoare de Securitate etc. vor blama încă o dată activismul unionist al ultimilor şapte ani pentru victoria în alegerile prezidenţiale din Republica Moldova a lui Igor Dodon, liderul Partidului Socialiştilor şi slugă preaplecată a celui de-al treilea Reich al Rusiei. Acuzaţii din astea s-au mai făcut şi nu cred că mirosul destul de evident de fraudă de la alegerile de ieri le va stopa. Suspecta terminare a buletinelor de vot cu ore înainte de ceasul închiderii urnelor în secţiile din afara fostei republici sovietice, unde s-a votat masiv cu Maia Sandu, ca şi existenţa de buletine de vot "fără număr" în secţiile de pe malul Nistrului, unde au fost aduşi organizat să voteze numeroşi locuitori ai entităţii separatiste, spun multe.

Ei bine, tuturor celor menţionaţi mai sus le răspund că nu unionismul este de blamat pentru ascensiunea lui Dodon, ci "am(ân)ătorismul" clasei politice, elitei universitare şi oamenilor de media de dincoace de Prut. În 1990-1992, când unionismul era în plin avânt în fosta republică sovietică, guvernarea FSN făcea din România ultima ţară care semna un tratat cu un URSS în plină destrămare. Să ne mirăm că agrarienii veniţi la putere la Chişinău în 1994 au adoptat o Constituţie care reitera tezele staliniste ale "limbii moldoveneşti" şi "poporului moldovenesc" şi înlocuiau imnul de stat "Deşteaptă-te române" cu un cântec la fel de patriotic, dar convenabil mai puţin explicit pe planul identitar, "Limba noastră"? Iar, apoi, pe măsură ce ne-am întărit economic, politicienii noştri în loc să facă investiţii strategice şi să contracareze predominanţa presei în limbă rusă în spaţiul basarabean, au investit în relaţia cu tot felul de politicieni dubioşi de la Chişinău, de tipul lui Iurie Roşca. Prin urmare, să considerăm că fenomenul Vladimir Voronin-PCRM şi regimul de tristă amintire dintre 2001 şi 2009, ajuns şi menţinut la putere cu sprijinul nemijlocit al lui Iurie Roşca şi al PPCD, este independent de strategia când complet greşită, când pur şi simplu absentă a Bucureştiului? Ca să nu mai discutăm de irosirea ultimilor şapte ani, cu toate că în cea mai mare parte a lor am beneficiat la Cotroceni de un preşedinte plin de gargară unionistă, când chemării la ReUnire a tinerilor basarabeni ieşiţi în stradă în aprilie 2009 li s-a răspuns consecvent, pompos şi inutil cu "România susţine parcursul european al Republicii Moldova"...

Nu, nu actualul val unionist, care a debutat în 2009 cu revoluţia Twitter şi a continuat prin mişcări de genul Platformei Unioniste Acţiunea 2012, Tinerii Moldovei, ODIP etc., este de învinovăţit pentru victoria lui Igor Dodon. Nu tinerii care protestează acum în stradă la Chişinău sau la Bucureşti. Mai ales când acuzaţia vine de la unii care au tot menţinut pe linia de plutire guvernele unor oligarhi precum Vlad Filat, în acest moment condamnat definitiv la 9 ani de închisoare cu executare pentru corupţie, sau Vlad Plahotniuc, pretinsul pro-european care, după ce a umflat, prin guvernul său, ajutorul financiar oferit de guvernul României, s-a asigurat prin toate mijloacele la dispoziţia lui că Maia Sandu va pierde alegerile în favoarea lui Igor Dodon.

Ceea ce încerc să spun este că acea parte de răspundere care nu ţine nici de manevrele agresive ale agenturilor ruseşti, între care, din păcate, se numără şi Mitropolia Moldovei de la Chişinău, nici de încăpăţânarea unui electorat îmbătrânit şi sărăcit, care în România îi are drept echivalent pe cei cu "era mai bine pe vremea lui Ceauşescu", nu revine unioniştilor, ci politicienilor şi, în general, rostogolitorilor basmului cu "parcursul european". Care acum vor acuza mişcarea unionistă pentru a justifica dezastrul pe care ei l-au creat într-un sfert de secol de defetism, nepăsare şi slugărnicie.

Iar soluţia pentru Moldova de dincolo de Prut, ca să se termine odată cu degringolada şi cu Dodonii de acolo, care nu vor aduce decât mai multă degringoladă şi mai multă sărăcie, nu este mai puţin unionism, ci mai mult unionism. Suficient unionism cât ReUnirea chiar să se întâmple. Din fericire, în timp ce nici alegătorii lui Dodon, nici vechii politicieni şi Iulieni Fota de la Bucureşti nu devin mai tineri, copiii din imaginea de mai sus cresc. Acolo, puştii aceia delicaţi şi râzăreţi, adunaţi la Bălţi la 5 august 2012 pentru un marş unionist, urmau să fi atacaţi cu ferocitate, în înţelesul cel mai fizic al termenului, de brutele neofascismului putinist, adunate de prin toată Republica Moldova pentru a face chisăliţă unioniştii. Dodon era şi el prin zonă. Un eveniment comparabil cu mineriadele din anii '90, pe care presa noastră adeptă a "parcursului european al Republicii Moldova", adică al expedierii laşe a subiectului, l-a ignorat în mare parte. Întâmplător însă, istoria şi mass media nu au aceeaşi înţelegere a noţiunii de rating...

miercuri, 9 noiembrie 2016

Fenomenul DJ Trump

La ora când scriu acest text se confirmă victoria lui Donald J. Trump în alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii. Nu-mi pică bine, chiar dacă sunt departe de a fi un fan al Hillary-ei Clinton şi, mai ales, al establishment-ului autosuficient şi înstrăinat de cetăţean pe care aceasta îl reprezintă. Apropo de victoria lui Trump, nu-mi rămâne decât să sper că acesta se va trezi la realitatea geopoliticii înainte să se apuce să negocieze cu Vladimir Vladimirovici Putin o nouă Yalta.

Emoţiile din această dimineaţă îmi aduc însă aminte de ce nu mi-a plăcut "corectitudinea politică" încă de când am auzit prima dată de ea prin anii '90. Nu pentru că mi-ar plăcea discursurile rasiste, sexiste, homofobe, xenofobe şi aş fi de acord cu ele, Doamne fereşte! Dar corectitudinea politică înseamnă mult mai mult decât a exclude din spaţiul public aşa-numitul hate speech, discursul urii.

Corectitudinea politică înseamnă genul de cenzură prin presiunea unor grupuri agresive mai mult sau mai puţin informale în care dacă, aşa cum s-a întâmplat şi la noi înainte de alegerile locale, Nicuşor Dan scrie pe Facebook că nişte gealaţi romi din piaţa Obor, în numele fostului primar Onţanu, au ameninţat şi agresat voluntarii USB care strângeau semnături pentru înregistrarea partidului în alegeri, o mulţime politically correct va sări ca arsă la modul cel mai agresiv sa-i reproşeze lui Nicuşor Dan că ar fi rasist pentru că a menţionat etnia respectivilor agresori, fără însă să ridice măcar o sprânceană vizavi de agresarea fizică şi psihică a unor oameni care îşi exercitau un drept democratic şi consacrat prin lege.

Corectitudinea politică înseamnă că ne răţoim la rasist, misogin sau xenofob, dar altfel avem libertate deplină să ne exprimăm în termenii cei discriminatorii şi plini de ură posibil faţă de religie şi de adepţii acesteia, faţă de categoria "bărbaţi albi heterosexuali protestanţi/catolici/ortodocşi" (în funcţie de societate), pe care-i declarăm otova vinovaţi de toate nenorocirile istoriei (chiar dacă nici măcar nu erau născuţi când nenorocirile alea se întâmplau), eventual faţă de cultura majoritară în numele unor minorităţi reale sau inventate (a se vedea metamorfoza pe care o încearcă unii de la LGBT la LGBTIQ, în care I reprezintă o patologie anatomică, iar Q cam pe oricine are în intimitate diferite fantezii).

Hate speech-ul corect politic se întrevede în târârea prin noroi a unor repere culturale (nu mai departe de ieri citeam pe blogul Adevărul al unui domn pe care altfel îl cunosc personal şi-l respect un text în care acesta cita maliţios două versuri din "Doina" de Eminescu- "Cine a îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii"- evident scoase complet din context, nemenţionând că "Mihăiţă, tată" a murit în 1889, când Hitler de-abia se năştea, şi nu avea de unde să ştie la ce orori avea să ducă peste ani o anumită xenofobie la care nu era nici el insensibil, şi uitând convenabil că Eminescu însuşi fusese un om cât de cât plimbat prin Europa, iar genul ăsta de imprecaţii nu vizau simpla simpatie sau admiraţie faţă de străini, ci atitudinea acelor români cărora tot ce e românesc le pute, gen de români din care, din păcate, avem şi acum destui, precum şi mancurţii asemenea celor care azi îl votează pe Igor Dodon). De asemenea, hate speech-ul corect politic se mai vădeşte în tratarea cu totală insensibilitate, în stilul elefantului scăpat într-un magazin de porţelanuri, a unor teme delicate precum căsătoria, care pentru mulţi nu este pur şi simplu un contract civil între două persoane, ci o legătură solemnă în faţa unei divinităţi în care putem crede sau nu, dar nu prea ar trebui să avem voie să-i agresăm pe cei care cred. Uite de aia sunt eu mai degrabă pentru parteneriatele civile şi nu le văd ca pe o simplă etapă intermediară, ci ca pe soluţia care, până în final, să împace şi capra, şi varza.

Şi, din păcate, nu numai libertatea de exprimare este sacrificată pe altarul construit de "corectitudinea politică" în numele drepturilor omului. Avem o problemă şi cu ceea ce Constituţia americană numeşte pursuit of happiness, dreptul la căutarea fericirii. Pentru ca oricine să aibă cât de cât şanse de a o realiza, căutarea fericirii presupune egalitatea tuturor în faţa legii (măcar aşa, căci social, economic şi cultural nu suntem şi nu vom fi egali). Până în anii '60 în America a fost o problemă în această privinţă cu discriminarea negativă a minorităţilor rasiale şi a femeilor. Din anii '90 este o problemă cu discriminarea pozitivă impusă în numele "corectitudinii politice"; şi nu discut de bursele de studii dedicate tinerilor proveniţi din comunităţi etno-rasiale care din diverse cauze istorice sunt marginalizate şi sărace, ci de cotele obligatorii de angajaţi proveniţi din minorităţi sau femei. Ideea în sine este de înţeles: prin aceste cote se împiedică discriminarea negativă a femeilor şi a minoritarilor şi se formează o nouă mentalitate nediscriminatorie. Dar, suntem deja la peste două decenii de la introducerea acestor măsuri şi nu există niciun semn de îmblânzire a lor, deşi mentalităţile categoric au suferit mutaţii. Şi mulţi oameni se trezesc refuzaţi sau concediaţi pentru că au ghinionul să nu fie femei, oameni de culoare sau homosexuali, chiar şi când sunt mai bine pregătiţi decât competitorii lor. Discriminarea pozitivă a unora înseamnă discriminarea negativă a altora, care poate nu s-au exprimat public cu anii, dar azi noapte au votat.

În fine, o altă victimă a "corectitudinii politice" este însuşi statul de drept. Un stat de drept începe să se prăbuşească atunci când legile sale devin din obligatorii, facultative. Este ceea ce se întâmplă la ora actuală cu emigraţia. Avem nişte legi, impunem vize unora care ne pun probleme mult mai mici, dar când nişte mase de migranţi dau năvală, uităm cu totul de aceste legi, îi lăsăm să se ducă unde au ei chef, nu-i verificăm nici măcar câţi dintre ei sunt cu adevărat refugiaţi şi câţi migranţi economici, câţi cetăţeni oneşti şi câţi erau şi prin ţările de origine infractori, în numele unei false generozităţi, iar apoi suntem şocaţi că avem ceva de genul "jihadului sexual" de la Koln şi nu ştim cum să suprimăm creşterea sentimentului islamofob şi xenofob al populaţiei majoritare.

În anii '90, când auzeam de "corectitudinea politică" şi constatam că nu-mi place, pentru că nu muriseră mai bine de o mie de oameni cu puţin timp înainte în România ca să înlocuim cenzura statului totalitar cu cenzura politically correct (că veni vorba, amândouă cu rădăcini marxiste), era în plină desfăşurare sângerosul război din fosta Iugoslavie. Atunci nişte tensiuni interetnice şi interconfesionale a căror fâsâire fusese blocată sub capacul gros al cenzurii statului comunist se acumulaseră timp de zeci de ani şi izbucniseră exploziv în momentul în care forţa dictaturii a slăbit. Acum, anii de supresiune ai "corectitudinii politice" americane l-au produs pe Trump. Şi, din păcate pentru toată lumea, nu discutăm aici de Grecia, Ungaria, Polonia sau Turcia...