joi, 29 decembrie 2016

Recomandare de Moş Vasile

Anul trecut, în Ajun de Crăciun, rupeam ritmul postărilor cu subiect politic pentru a face o recomandare de excelent cadou de Crăciun, o amplă şi exhaustivă sinteză în limba engleză a cercetărilor dedicate, din 1875 încoace, acelor sisteme de simboluri ale culturilor neolitice şi eneolitice din bazinul Dunării de Jos şi de Mijloc care ar putea reprezenta prima scriere din existenţa omenirii (tăbliţele de la Tărtăria sunt doar cel mai cunoscut exemplu de pe teritoriul actual al României, dar departe de a fi singurele artefacte bănuite a putea purta inscripţii): http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/12/o-investigatie-in-scrierea-danubiana.html.  

În 2016, luat cu altele, am ratat Crăciunul pentru a face o altă recomandare de posibil cadou. Doar că-n copilăria mea, cel puţin, exista şi un al treilea Moş cadorisitor, care mă vizita în noaptea de Revelion: Moş Vasile. Şi dacă cumva obiceiul cu Moş Vasile s-a pierdut (sau n-a existat decât în familia mea), vine oricum la primăvară Iepuraşul de Paşti. Nu, domnilor singuri, nu cel Playboy...

Ideea e că mă voi risca din nou cu o recomandare de cadou. Şi, iarăşi, mă voi referi la o carte (măcar să justific aerul prea intelectual pe care mi s-a spus recent că l-am expirat, spre dezavantajul meu, la o oarecare reuniune politică). Numai că de data aceasta nu vă voi trimite spre librăria unui muzeu (în 2015 a fost Brukenthal-ul), ci spre anticariate sau buchinişti, pentru că voi prezenta o carte apărută în 1969 şi care nu ştiu să fi fost republicată. Are însă un ceva comun cu recomandarea de acum un an: reprezintă un text ştiinţific serios privind un subiect inundat în prezent de aberaţii pseudo-ştiinţifice.

Coiful de argint aurit de la Agighiol
Aşadar, cartea asupra căreia atrag atenţia este "Arta traco-getică", apărută sub auspiciile Editurii Academiei RSR acum aproximativ patruzeci şi opt de ani. Autorul, care figurează în carte cu numele prescurtat de D. Berciu, este Dumitru Berciu (1907-1998), unul dintre cei mai mari arheologi, antropologi şi istorici specializaţi în istorie antică pe care i-a avut România în secolul XX. Şi, pe nedrept, unul prea puţin cunoscut în afara lumii istoricilor şi arheologilor.

Cartea în sine are două avantaje faţă de recomandarea de anul trecut: este în limba română şi este mult mai scurtă. Altfel însă, are un caracter monografic la fel de cuprinzător, analizând la sânge un anumit aspect cultural dintr-o anumită epocă şi dintr-o anumită civilizaţie. Vorbim de o artă aristocratică în aur şi argint (şi mai puţin din bronz), din perioada secolelor VI-IV Î.Ch., prezentă în civilizaţia geţilor dintre Munţii Balcani şi Carpaţii Meridionali şi Orientali, aşadar din nordul Bulgariei şi din sudul şi estul României. O artă animalieră în care unii specialişti au văzut o simplă influenţă scită- sau de-a dreptul nişte artefacte scite-, exuberantă, dar care după cele trei secole de manifestare dispare în dauna unei orfevrerii ceva mai austere a perioadei regale dacice. Faptul că în filmul "Dacii", din acelaşi an 1969, Amza Pellea pe post de Decebal era pus să poarte o reconstrucţie greşită a coifului de aur de la Coţofeneşti a fost genul de gafă istorică ca şi cea a regizorilor americani care i-au plasat pe regele Arthur şi pe cavalerii Mesei Rotunde în armuri de secol XV şi în castele de secol XVI.

Dumitru Berciu face două lucruri esenţiale în lucrarea sa. Primul: pune orfevreria getică a secolelor VI-IV Î.Ch. în context. Sesizează şi analizează asemănările, dar şi deosebirile cu arta animalieră scită, cu cea a Imperiului Ahemenid (care pe la începutul acestei perioade pătrunde până în Dobrogea), cu arta animalieră contemporană a rudelor apropiate ale geţilor, tracii sudici şi frigienii din Asia Mică. Sesizează de asemenea că această artă, repet, pur aristocratică, oamenii de rând nepermiţându-şi să poarte la sărbători coifuri sau cnemide de aur şi argint, ori să bea din rhyton-uri ori pocale din aceleaşi metale preţioase, nu trece Carpaţii, unde lumea dacică se va dezvolta mai târziu, decât puţin prin zona Porţilor de Fier ale Dunării. De asemenea, chiar dacă, firesc pentru acea vreme, analizează cu precădere descoperirile de pe teritoriul României, care au capitole consacrate- "sabia-emblemă" de la Medgidia, inventarul mormântului princiar de la Agighiol, coiful de la Coţofeneşti, tezaurul de la Craiova, rhyton-ul de la Poroina etc.- dedică suficiente pagini descoperirilor extrem de asemănătoare din Bulgaria. "Arta traco-getică" are şi meritul de a fi prima lucrare publicată în România care analizează în amănunt piesele din tezaurul de argint de la Porţile de Fier- un coif şi câteva pocale- descoperite în apele Dunării pe vremea când regiunea respectivă aparţinea Austro-Ungariei şi ajunse în colecţia Institutului de Artă din Detroit (SUA).

Al doilea demers esenţial pe care-l face Dumitru Berciu este o remarcabilă analiză de  stilistică, de simbolistică şi de tehnică metalurgică, de amănunt, care-i permite să sesizeze acele rezolvări care sunt diferite de cele din alte stiluri animaliere care au influenţat-o pe cea getică, precum cea scitică, dar şi pe cele care fac legătura cu meşteşugul bijutierilor autohtoni din perioadele istorice anterioare, din fierul timpuriu si din epoca bronzului, dar şi din epoca ulterioară, cea care avea să culmineze cu regatul întemeiat de Burebista şi Deceneu şi intrat în legendă odată cu eroica rezistenţă a regelui Decebal.
Coiful de argint de la Porţile de Fier (Detroit)
"Arta traco-getică" se concentrează aşadar doar pe un aspect al civilizaţiei geţilor din secolele VI-IV Î.Ch. şi o face atât de bine, încât concluziile cărţii rămân valabile şi pentru descoperirile care s-au făcut de la publicarea ei încoace. Este însă o perioadă cheie în istoria înaintaşilor noştri. În anul 514 Î.Ch. Darius I, suveranul Persiei Ahemenide, lansează o expediţie de-a lungul ţărmurilor Mării Negre împotriva sciţilor; înainte însă de a trece Dunărea şi Nistrul în direcţia acestora, geţii sunt singurii dintre traci care opun rezistenţă celui mai mare imperiu al momentului. Câteva decenii mai târziu, istoricul grec Herodot consemnează episodul în termeni destul de elogioşi şi referindu-se separat şi la marele gânditor Zalmoxis şi la doctrinele acestuia. Este momentul cu care geţii intră în istoria scrisă şi nu mai trebuie ghiciţi printre multele neamuri denumite generic traci.

Ceva mai târziu, marele dramaturg grec Sofocle introduce în tragedia "Triptolemos" fraza: "Şi Charnabon, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi." Mai multe nu ştim, dacă e vorba de un personaj imaginar, unul mitologic sau unul cât se poate de real, eventual contemporan lui Sofocle. Iar nu mult după aceea, Tucidites povesteşte despre arcaşii călare geţi, dar şi despre medicii traci, adepţi ai lui Zalmoxis, care iau parte la invazia Macedoniei din anul 429 Î.Ch. ca parte a armatelor regelui odrys al Traciei, Sitalkes I (431-424 Î.Ch.). Secolul nu se termină fără o referire la o oaste getică acţionând în numele succesorului lui Sitalkes I, Seuthes I (424-408 Î.Ch.). În anul 339 Î.Ch. un rex histrianorum - rege dunărean, al cărui nume nu este menţionat, conduce o alianţă a geţilor dobrogeni şi a coloniştilor greci de pe litoralul nord-vestic al Mării Negre împotriva unui rege scit, Ateas, învingătorul întregii afaceri fiind însă Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare (care are propriul său episod militar cu geţii în anul 335 Î.Ch.). O emisiune monetară locală, printre primele de sorginte geto-dacică, indică posibilul nume al lui rex histrianorum sau al unui succesor de-al său: Moskon. Zopyrion, guvernatorul lăsat în urma sa în Macedonia de Alexandru cel Mare, plecat în acţiunea de cucerire a lumii, devine victima unui teribil masacru, undeva în Bugeac, în stepa getică, în anul 326 Î.Ch., când pier şi comandantul, şi întreaga armată macedoneană.

Dar momentul culminant şi, în acelaşi timp, final al acestei perioade este domnia regelui Dromihetes şi cele două războaie pe care acesta le poartă cu regele de data aceasta macedonean al Traciei, Lysimachos, în anii 300 şi 292 Î.Ch. Este perioada în care înfloresc în arealul getic mari centre de civilizaţie, precum Daosdava (Oraşul Lupilor, prin raportare la cuvântul traco-frigian "daos"- "lup", de care geograful antic Strabon lega şi originea etnonimului daci), pe lângă care se află acel somptuos mormânt de influenţă elenistică, dar de factură tracică, pe care istoricii bulgari i-l atribuie lui Dromihetes (totuşi puţin probabil, zona respectivă fiind tributară lui Lysimachos şi nu independentă precum regatul lui Dromihetes şi, de asemenea, Daosdava nefiind amintită de Diodor din Sicilia şi de celelalte surse asupra războaielor dintre Lysimachos şi Dromihetes, precum cetatea Helis). Puţin mai târziu, prin anii 279-278 Î.Ch., are loc marea invazie a celţilor în Balcani şi Asia Mică, care va declanşa un val de schimbări majore şi va însemna mutarea treptată a epicentrului civilizaţiei autohtone din exteriorul în interiorul lanţului carpatic.

Coiful de argint aurit de la Peretu
"Arta traco-getică" nu reprezintă aşadar, pur şi simplu, o monografie privind o anumită dezvoltare stilistică din arta metalurgică a unei civilizaţii de-a lungul a aproximativ trei secole din existenţa acesteia. Este o fereastră, singura pe care o mai avem, spre universul mental şi spiritual al căpeteniilor ale căror acţiuni au scos geţii din anonimat şi i-au introdus în istoria "mare"- personaje precum cele amintite mai sus sau acel Cotys, nume tipic trac, purtat şi de câţiva regi odrysi, dar şi de dacul Cotiso în secolul I Î.Ch., inscripţionat pe unul din artefactele din mormântul de la Agighiol. Da, este o artă aristocratică şi ca artă aristocratică spune puţin despre poporul antic numit geţi, într-o perioadă în care dacii ţineau încă de viitor. Dar tocmai pentru că este o artă aristocratică spune foarte multe despre conducătorii pe care acel neam străvechi i-a avut în chiar momentul în care a ieşit din masa amorfă a feluritelor popoare barbare de la nord de lumea mediteraneană şi a început să conteze suficient ca autorii lumii clasice să facă tot mai multe şi mai complete referiri la ei şi la faptele lor.

marți, 13 decembrie 2016

Reflecţii post-electorale

Mă adaug şi eu celor care comentează alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, însă cu o oarecare întârziere, determinată de faptul că pentru mine, ca reprezentant al USR în Oficiul Electoral al Sectorului 5 Bucureşti, alegerile au însemnat treizeci şi şase de ore de nesomn şi de activitate continuă. Dar nu despre activitatea în Oficiu vreau să scriu, deşi ar fi câte ceva de povestit şi despre asta. Vreau să mă refer însă la performanţa USR, ca partid care mă interesează în primul rând, lăsând numeroşilor gazetari şi analişti politici analiza a ceea ce au făcut bine PSD şi ALDE şi au făcut prost PNL, Dacian Cioloş ori Klaus Iohannis.

Aş face poate doar o singură observaţie, pentru că am sesizat în analizele pe care le-am citit până acum, printre picături, căci mai am şi treburi avocăţeşti ce s-au adunat între sâmbătă şi luni, de care trebuie să mă ocup cu prioritate, insuficient de afirmat următorul fapt: valul "revoluţionar" ultraconservator care s-a reflectat în maniere foarte diferite în ultimul timp prin toată emisfera nordică, nu a ocolit duminică nici România. Doar că la noi nu s-a putut vorbi de ascensiunea, culmea, pe umerii săracilor, a unui plutocrat slobod la gură ca în SUA, ori de avântul electoral al unor extremişti de dreapta sau de stânga, ca în Franţa, Austria, Republica Moldova ori Grecia, nici de derapajul spre autocraţie al unor oameni de stat proveniţi iniţial din zona conservatoare democratică, ca în Ungaria şi Polonia, şi nici despre referendumuri pe anumite teme care să indice o revoltă în sânul maselor faţă de politica centrului dreapta şi a centrului stânga tradiţionale şi, mai ales, faţă de dictatul "corectitudinii politice", aşa cum s-a întâmplat în Regatul Unit şi în Italia. Să nu ne îmbătăm cu apă rece pentru că PRU şi ANR-ul lui Marian Munteanu s-au aflat departe de a trece pragul electoral; unu la mână, cele două partide ortodoxist-naţionaliste s-au canibalizat reciproc, doi la mână, sentimentul unei părţi a populaţiei, care ar fi putut sufla vânt în pupa acestor două partide, a fost contabilizat în mod inteligent de către PSD. Liviu Dragnea şi ceilalţi lideri din Kisseleff au ştiut cum să-i lase pe respectivii să-şi asume rolul de sperietoare, introducând subtil în campania lor teme precum reafirmarea suveranităţii naţionale în raport cu transnaţionalele, cu birocraţia bruxelleză şi cu "conspiraţia" progresistă finanţată de George Soroş.

Revin însă, pe mine mă interesează acum USR. Partidul căruia îi aparţin a obţinut 9%, surclasând partide cu politicieni cu ştate vechi, inclusiv un fost preşedinte al României timp de un deceniu, adică ALDE şi PMP. Am auzit numeroase voci, printre care şi ale colegilor aflaţi la Tech Hub duminică seara, care au proclamat victoria. Eu aş numi-o semivictorie. Asta pentru că deşi partidul s-a apropiat serios de cei 10% pe care am considerat că are toate şansele să-i obţină în parlamentare (recunosc că am fost tot timpul ceva mai rezervat decât colegii care dădeau minimum 13% şi urcau chiar până spre 19%), argumentul care i se dă PSD-ului să nu se împăuneze cu cei 45%, anume că sunt 45% din 40% care au venit la vot, prezenţa cea mai mică la parlamentare din 1990 încoace, este valabil şi pentru USR. Nu am obţinut 10% din multe voturi, ci doar 9% din 40%, adică puţin peste 3% din totalul populaţiei cu drept de vot.

Sigur, ne-a costat şi propaganda asiduă despre Soroş şi "sorosişti", dar se pune totuşi întrebarea de ce noi, un partid nou cu oameni curaţi, fidel ideilor de anticorupţie şi transparenţă în cheltuirea banului public, nu am reuşit mai mult într-o ţară marcată de corupţie endemică şi de risipă a impozitelor şi taxelor plătite de oameni şi de companii. Mai ales, de ce nu am reuşit să mobilizăm în mai mare măsură electoratul urban, tânăr, profesionist, dornic de schimbare, care ar dori să nu mai fie atât de tentat de emigrare, cel care a ieşit masiv în stradă pentru Roşia Montană ori după tragedia de la #Colectiv, adică exact eşalonul de populaţie căruia noi ne-am adresat cu predilecţie şi din care ne-am recrutat majoritatea activiştilor. Este deja evident, confruntând rezultatele oficiale ale alegerilor, că mare parte din acest electorat nu a fost convins de oferta USR şi a preferat să nu voteze, cum nu o mai face de mai multe cicluri electorale, în lipsa unei oferte credibile. Numai că, la 11 decembrie 2016, USR ar fi trebuit să fie acea ofertă credibilă...

În primul rând, ne-a lipsit în campania pentru parlamentare parcă mai mult decât în cea pentru locale retorica de tipul #aceeaşimizerie cu referire la partidele vechi. Am apăsat prea mult pedala pe ideea de #PSDciumaroşie. Acum, nu o să spun tocmai eu, cu istoria mea de "dragoste" cu acest partid, care începe încă din zorii actualei democraţii româneşti, că PSD ar fi altceva decât "ciumă". Dar nici pretinsa "dreaptă" din România anilor 1990-2015 nu a fost vreo binecuvântare. De fapt, o parte consistentă a ei provine din acelaşi FSN... Iar cu #PDSR/PSDciumaroşie s-au câştigat alegerile cu feeling revoluţionar din 1996 şi 2004, s-a construit băsismul biruitor al anilor 2007-2009 (cu care Băsescu însuşi nu mai are nicio treabă de când s-a dezlănţuit împotriva "Binomului" pe care tot el l-a năşit), însă este o marotă deja fumată. Sigur, are talibanii ei, dar forţa electorală a acestora s-a văzut duminică.

În schimb, USR a ignorat istoria mişcărilor de protest din ultimii ani şi crescendo-ul ideii de #toatepartidele(vechi)aceeaşimizerie. Strigată pentru prima dată în stradă de către unele facţiuni din cele participante la protestele din 2012, #aceeaşimizerie- adică opunerea nu faţă de un anumit partid, ci faţă de întreg sistemul patronat de vechile partide cu rădăcini în anii '90-, a devenit principiul dominant al protestatarilor din 2013 şi de la #Colectiv, ultimii respingând astfel tentativele trimişilor PNL de a-i face să ceară în stradă alegeri anticipate. Iar tocmai USR era partidul care-şi permitea cel mai puţin să ignore mesajul protestelor anti-sistem, fiind partidul care a recrutat între participanţii la acele proteste, care a absorbit iniţiative politice ale unora dintre aceştia, care a adoptat un nume aproape identic cu cel al comunităţii civic-protestatare Uniţi Salvăm şi cu sloganul "Uniţi Salvăm Toată România" şi care miza cel mai mult pe voturile celor care au mărşăluit pentru Roşia Montană, pentru păduri şi împotriva #corupţieicareucide. Adoptând un discurs strict anti-PSD, USR s-a limitat la o comunicare electorală aproape identică cu a PNL şi nu a mai interesat o mare parte a electoratului său ţintă.

Totuşi, îmblânzirea retoricii anti-sistem ar fi fost aproape pe deplin compensată dacă USR nu ar fi dus puţin prea departe strategia sa de a nu-şi asuma teme care antagonizează. Nu ai cum să mulţumeşti pe toata lumea, zice o veche vorbă românească, iar alta mai nouă, din vremurile de acum, că nu poţi câştiga numai prin campanie negativă. Şi una este să eviţi pentru moment, de exemplu, subiectul definiţiei constituţionale a căsătoriei, care oricum va fi tema de dezbatere a referendumului din aprilie 2017, altceva să consideri că odată cu depunerea dosarului pentru includerea patrimoniului cultural de la Roşia Montană în lista Patrimoniului Universal UNESCO nu mai e nevoie să mai zici nimic despre mineritul cu cianuri. În felul acesta, chiar dacă activişti pentru Roşia Montană ca Mihai Goţiu au intrat în USR şi au candidat pentru partidul nostru, Campania Salvaţi Roşia Montană (CSRM) prin vocile sale cele mai autorizate, precum Eugen David, au transmis un mesaj mai degrabă nefavorabil USR. Ori CSRM, aşa cum s-a văzut şi în toamna anului 2013, are o forţă de influenţă deloc de neglijat în electoratul pe care conta USR. Şi este doar un exemplu, între altele (lipsa unei agende mai clare privind politica propusă în domeniul pădurilor, lipsa unui mesaj neechivoc către unioniştii care, de asemenea, au scos mii de oameni în stradă în ultimii cinci ani etc.).

Ne-am asumat în schimb o schemă destul de riscantă pentru un partid nou şi neexperimentat: să susţinem un guvern Cioloş II, cu un program bazat pe principiile din platforma România 100. Acelaşi lucru l-a anunţat şi PNL. Mai mult, ambele partide şi-au construit campaniile în jurul acestei idei. E drept, PNL şi-a asumat eventuala guvernare Cioloş II într-o măsură mai mare decât cea în care însuşi Dacian Cioloş era dispus ca imaginea sa să fie asociată cu cea a respectivului partid. Timp în care USR a încercat să păstreze o anumită distanţă, susţinând că nu se aliază cu PNL, chiar dacă va sprijini acelaşi guvern, şi că nu va propune miniştri, dar primul ministru îşi poate alege miniştri dintre membrii USR. Ei bine, această descriere a proiectului post-electoral la care partidul nostru era dispus să se asocieze nu a fost, în opinia mea, cea mai fericită, fiind uşor ca oamenii să aibă impresia că încercăm să le insultăm inteligenţa. Dacă susţii un guvern împreună cu un alt partid, se cheamă că eşti în alianţă, chiar dacă primul ministru e independent politic şi nu există un protocol scris între cele două partide. De asemenea, dacă membri ai USR devin miniştri fără să fie excluşi din partid, USR intră la guvernare, chiar dacă după mai puţin de un an de existenţă şi în rol secundar faţă de celălalt partener de coaliţie guvernamentală. Mai înţelept (şi mai cinstit) ar fi fost să spunem că, după alegeri, dacă majoritatea rezultată ar fi permis investirea unui al doilea guvern al lui Dacian Cioloş, am fi intrat într-o relaţie sub beneficiu de inventar- adică sub rezerva de a ne retrage în opoziţie dacă se petrec lucruri care contravin principiilor noastre- cu independentul Dacian Cioloş şi cu PNL.

USR nu a fost prea inspirat nici cu sloganul electoral. La locale, chiar dacă incorect, pentru că şi noi suntem, de fapt, politicieni, sloganul dădea cât de cât mesajul corect: Salvaţi Bucureştiul de politicieni făcea, desigur, trimitere la vechii politicieni ai PSD şi PNL (la #aceeaşimizerie sic!). Încercarea de a transmite ceva similar în campania pentru parlamentare prin insistenţa pe ideea de tehnocraţi versus politicieni, nu a avut aceeaşi greutate, pentru că nu există de fapt o dihotomie şi un antagonism. Politicianul cu trecut profesional este şi tehnocrat, iar un ministru, oricât de tehnocrat şi de independent, face în primul rând politică (de stat, dar tot politică). Iar când ne-am fixat pe În sfârşit ai cu cine, nu ştiu cât am transmis ideea că "în sfârşit, ai cu cine să votezi" şi cât am intrat în aceeaşi categorie de sloganuri electorale interpretabile licenţios precum Bună pentru România şi Încearcă şi cu o femeie.

Până la urmă însă important este că USR a trecut pragul şi va avea senatori şi deputaţi. Se va vedea astfel dacă alegerile interne au propulsat acolo cei mai buni oameni din cei care şi-au arătat disponibilitatea şi dacă, de acum încolo, partidul va avea capacitatea să se definească mai clar pe coordonatele prefigurate în acest articol. Pe undeva, chiar dacă o nouă guvernare PSD nu este o veste deloc bună pentru ţară,  dracul nu e chiar atât de negru, cum ziceau bătrânii, şi rezultatul USR rămâne o semivictorie pentru că acum partidul nostru va avea şansa să se clarifice, să se structureze şi să crească în opoziţie, îndepărtându-se de pachebotul naufragiat, PNL; ori se ştie ce se întâmplă cu înotătorul care stă prea aproape de un vas care se scufundă...
Cam cum au arătat alegerile la Oficiul Electoral al Sectorului 5 Bucureşti








marți, 29 noiembrie 2016

După un an

Acum un an scriam: "Măcar nu se mai chinuie. Mai ales, un om sofisticat nu se mai dizolvă în faţa unei boli crude care nu i-a iertat nici măcar creierul. Aş putea să spun multe despre viaţa ei, despre potenţialul ei, despre artă şi politică, despre curaj şi ezitări, dar aş prefera să-i dau ei cuvântul. Pentru ultima dată. Timp să povestesc eu despre ea, de acum încolo, va fi destul, dar vor fi amintirile mele şi nu gândurile ei."- http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/11/nu-exista-titlu.html  În acea seară, Cristina Beche, mama mea, tocmai se stinsese din viaţă, pentru totdeauna.

Atunci i-am dat ei, pentru ultima dată, cuvântul, inserând în textul meu o poezie scrisă de ea în tinereţe şi care ştiu că era favorita ei, din puţinele texte în care şi-a fructificat talentul literar, atât cât era el. Acum, aşa cum am promis în seara morţii ei, a venit momentul să fac ceea ce anticipam în paragraful citat: un necrolog corespunzător, punctând momentele mai importante din cei şaizeci şi doi ani petrecuţi în această lume.

În vara anului 1952, în vacanţă la Borsec, se întâlneau două destine deja destul de serios încercate. S-a păstrat până azi bibeloul suvenir urât cumpărat în acea vară. Ea, Rodica Eugenia Nichifor (1929-2009) era o tânără de două ori refugiată din Cernăuţi la Bucureşti (la 28 iunie 1940 şi la 1 aprilie 1944), care renunţase la planurile sale de a studia medicina pentru a se angaja şi a-şi ajuta familia compusă din mama casnică, tatăl profund deprimat după pierderea nu numai a oraşului natal, dar şi a puţinei sale averi, şi fratele cu zece ani mai mic, care trebuia ajutat să-şi facă pornirea în viaţă. El, Gabriel Becke (1927-1991), bucureştean din ceea ce numim azi Centrul Vechi, trecuse deja împreună cu sora sa prin Gulag-ul sovietic, între 11 ianuarie 1945 şi 19 decembrie 1949, pentru unica vină la vârsta de 17 ani de a fi fost etnic german (şvab), iar tatăl său tocmai fusese eliberat după doi ani de închisoare, concurs de împrejurări care îi aruncase deja în aer planurile de a urma o facultate de chimie. S-au întâlnit aşadar două griji şi, cumva, dragostea a fost fulgerătoare. La întoarcerea din vacanţă familiile au fost anunţate direct de planurile maritale ale celor doi tineri. A urmat căsătoria şi la 29 iulie 1953 s-a născut unicul copil al cuplului, Cristina, botezată romano-catolic ca să nu rişte Gabriel, pe atunci catolic practicant înainte de Conciliul Vatican II, excomunicarea.

O săptămână mai târziu, bunicul bucovinean, deprimat şi grav bolnav de plămâni, se stingea. Dar, dincolo de acest trist eveniment, de privaţiunile înfruntate de familie, de viaţa pe azi demolata stradă Pittiş, pe atunci un fief plin de sărăcie al ţiganilor lăutari, Cristina nu a avut o copilărie nefericită. Chiar dacă prima ei amintire, prin 1956-1958, a fost un tanc sovietic pe stradă, care i s-a părut enorm, nesfârşit, faţă de fiinţa ei mică şi chiar dacă prima poezie scrisă vreodată, prin clasa I sau a II-a, a fost închinată "partidului".
Destul de timpuriu, Cristina a vădit talent la desen şi preocupare pentru artă, fapt întărit şi de vacanţele petrecute cu părinţii pe la mânăstirile din ţinutul Neamţului, dar şi de perioada în care aceştia au lucrat la construcţia portului Mangalia, perioadă în care numeroase din vestigiile anticului Callatis au ieşit la iveală. A lăsat în urmă câteva lucrări interesante, desene şi picturi în special, dar a ajuns la concluzia că nu ar fi destul de talentată ca să urmeze altceva decât istoria artei. A încercat de mai multe ori, fără succes. De ultima tentativă, de speranţa de la examen şi de deziluzia vederii rezultatelor îmi aduc şi eu aminte. De asemenea, devora cărţile, iubea SF-ul, cumpăra cu regularitate "Secolul XX", pe scurt a fost una din persoanele care, în copilăria mea, m-au făcut să mă întreb de ce se consideră că intelectualii ar fi numai cei cu studii superioare terminate.
Tot dragostea de artă a apropiat-o de Sandu Surcel, coleg de şcoală ce avea să devină sculptor. Cei doi s-au îndrăgostit, cum se întâmplă uşor la vârsta asta. Niciunul nu împlinise încă douăzeci şi unu de ani când s-au căsătorit, în martie 1974. Rezultatul nu a întârziat să apară, la 2 decembrie născându-se prin cezariană persoana subsemnatului. Probabil acesta a fost singurul rezultat pe care niciunul nu l-a regretat al căsniciei ce nu a fost destinată să reziste; cu timpul, relaţia a devenit tot mai toxică, la începutul anului 1983 a intervenit separaţia în fapt, iar peste câteva luni a fost pronunţat divorţul. Cristina a avut apoi şi alte relaţii, cea mai notabilă fiind cea cu chipeşul ofiţer de aviaţie militară Florin (de la care avea să audă pentru prima dată o relatare a masacrului de la Otopeni din dimineaţa de 23 decembrie 1989), dar nu s-a mai recăsătorit.
A fost, de asemenea, o persoană cu atitudine. La o întâlnire a artiştilor cu ataşatul cultural sovietic (cultural, dar purtând uniforma Armatei Roşii), la care fusese invitat şi tata, iar ea participa ca soţie a lui, a refuzat să dea mâna cu respectivul, numindu-l textual ocupant şi precizându-i că are rădăcini în Bucovina de Nord. Pe la începutul anilor '80, când s-a pus problema demolării Casei Melik, de pe strada Spătarului nr. 22, cea mai veche încă în picioare din Bucureşti, unde funcţionează Muzeul Theodor Pallady, atât ea, cât şi Sandu au semnat, alături de alţii, o petiţie care, lucru rar pentru acele vremuri, a reuşit salvarea monumentului. Iar după divorţ, după ce a contractat un apartament într-un bloc nou construit pe bulevardul Iuliu Maniu (apartament vândut în 1995) şi a fost aleasă preşedinte al asociaţiei de proprietari, a refuzat categoric toate tentativele Securităţii de a o recruta ca informator, preferând să renunţe la orice funcţie în amintita asociaţie.

Viaţa Cristinei Beche avea însă să ia o turnură nouă odată cu evenimentele din Decembrie 1989. La 21 Decembrie a plecat de la serviciul pe care-l avea încă de la prima tinereţe- de proiectant la IPROCHIM (devenit o perioadă de timp IITPIC)-, pe Calea Plevnei, către Piaţa Universităţii, ignorându-l pe securistul care făcea liste la ieşirea din instituţie. Nu a reuşit însă să ajungă până la manifestanţi de cordoanele de miliţieni care anunţau deja că se va deschide focul. A plecat din  nou în 22 Decembrie şi tot ignorându-l pe securistul de la poartă. În ianuarie 1990 s-a înscris în Asociaţia pentru Limba şi Cultura Română în Bucovina şi în Mişcarea Ecologistă din România. După 23 ianuarie, când FSN şi-a anunţat transformarea în partid politic şi participarea la alegeri, s-a alăturat manifestaţiilor Opoziţiei şi, mai ales, a luat parte la manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii (22 aprilie-13 iunie 1990).

Intrarea însă efectivă în politică s-a produs în iulie 1990, când Cristina împlinea treizeci şi şapte de ani şi când din PNL s-a desprins grupul PNL-AT, cu Dinu Patriciu, Călin Popescu-Tăriceanu, Horia Rusu, Rene Radu Policrat, Ludovic Orban, Radu Boroianu, Sorin Pantiş, Dan Trepcea, Andrei Chiliman, Viorel Cataramă etc. Erau oameni cam de aceeaşi vârstă, unii mai tineri, care, cei care au trăit, erau încă departe de a se fi metamorfozat în personajele pe care le cunoaştem azi. La oferta lui Dinu Patriciu, mama şi-a abandonat serviciul pe care-l avusese timp de aproape două decenii şi s-a dedicat 100% construcţiei noului partid şi politicii.

A rămas în politică timp de zece ani, PNL-AT devenind PL '93, apoi fuzionând cu PNL. A lucrat din greu pentru toate aceste entităţi, dar, pe măsură ce jivinele de care ne dorim azi să scăpăm au înlăturat treptat idealiştii, şi Cristina Beche şi-a găsit tot mai greu locul. În cazul ei, călăul a fost Mona Muscă, cea care era ţinută de toată presa, până a apărut de la CNSAS dosarul ei de colaborator al Securităţii, drept un reper de moralitate (sic!). A făcut o ultimă încercare, la îndemnul meu, la Uniunea Forţelor de Dreapta, episodicul partid condus de Varujan Vosganian; care, după ce o primise elogios, a înlăturat-o de la conducerea organizaţiei locale într-o şedinţă-spectacol, înscenare, la care am asistat, pentru a-i face loc Monicăi Tatoiu.

Pe lângă funcţiile de partid, Cristina Beche a ocupat o singură funcţie publică aleasă, între 1992 şi 2000, aceea de consilier local la Sectorul 6, în timpul primarilor Nicolae Vrăbiescu şi Ion Dinuţă. S-a străduit să facă treabă bună şi nu a luat mită, încheind mandatele fără să se fi îmbogăţit şi fără să fi intrat în afaceri. Apoi, pentru o scurtă perioadă, a condus Centrul pentru copii cu nevoi speciale nr. 8 din Ghencea, asta până când a devenit una dintre victimele spectacolelor de prost gust pe care viitorul primar al Sectorului 4, Alexandru Popescu Piedone, pe atunci şef al corpului de control al primarului PSD-ist al Sectorului 6, Dan Darabonţ, le realiza pentru Prima TV.
Nu am vorbit aproape niciodată despre această parte a vieţii mamei mele, pe când încă trăia. Potrivit educaţiei primite, inclusiv de la ea, am fost obsedat să mă descurc singur şi să fac cât mai puţin apel la cunoştinţele ei. Ca exemplu, la un moment dat, când eram prin anul II de facultate, a aflat Valeriu Stoica că-i sunt student şi că nu mă cheamă ca pe mama. Prin urmare, a întrebat-o care dintre studenţi e fiul ei, ca să-i pună notă bună. Replica mamei a fost: "I-ai dat deja notă bună şi, oricum, nu ar fi vrut să-i pun pilă, că pila mea ar fi fost să-l freci."

Revenind la istoria vieţii mamei mele, ea a continuat să lucreze cu copiii asistaţi de către Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6 până la ieşirea la pensie. Chiar şi acum mă mai întâlnesc uneori cu băieţii pe care îi avea în grijă într-un apartament social din Militari, care au perceput-o ca pe un fel de mătuşă grijulie şi care au venit inclusiv la înmormântarea ei. Ce a reuşit cu aceşti copii va fi probabil o moştenire mai durabilă decât ceea ce a reuşit în politică.
 
Retragerea din politică nu a însemnat însă şi dispariţia oricărei preocupări faţă de viaţa publică şi bunul mers al ţării şi societăţii. Atât cât i-a permis o sănătate marcată de dureri reumatice, a luat parte la o parte din evenimentele ultimilor ani, cum au fost, de exemplu, marşurile pentru Roşia Montană. Ultimul astfel de eveniment la care a luat parte a fost marşul unionist din 12 octombrie 2014.

De asemenea, îi plăcea muzica rock, jazz, blues şi în ultimii zece ani ai vieţii a fost la majoritatea concertelor importante. Singura dată când s-a întâlnit cu actuala mea prietenă a fost în ianuarie 2011, pe un viscol cumplit, când la ieşirea de la concertul Tarjei Turunen de la Sala Palatului am invitat-o şi am condus-o acasă cu taxiul nostru pe cea pe care aveam s-o reîntâlnesc, mult mai temeinic, după alţi vreo cinci ani. Cel mai mult a emoţionat-o concertul Eric Clapton, la care i-am făcut cadou biletul, de la care s-a întors plângând pentru tinereţea în care ar fi trebuit să se bucure de astfel de lucruri şi nu a fost posibil din cauza dictaturii şi a izolării ţării. Iar ultimul la care a fost spectator a fost The Wall din 2013.
 
Tot în aceşti ani, au început să apară şi problemele de sănătate. Prin 2003, o criză dureroasă în abdomen a condus la descoperirea unor transformări în nodulii tiroidieni pe care îi avea din tinereţe. Scintigrama a indicat un posibil cancer. Atunci a acţionat rapid, s-a operat, făcând o rezecţie completa de tiroidă, iar analiza anatomo-patologică a arătat că nu era cancer, dar nu mai avea mult şi s-a operat la ţanc. Nu la fel s-a întâmplat însă în 2014-2015, când au apărut degetele hipocratice. Nu s-a dus la doctor cu toate insistenţele mele, nu s-a lăsat de fumat decât, tot de gura mea, prin februarie 2015 şi după o criză bizară diagnosticată la spital drept şoc anafilactic la o alergie la furazolidon. Ceva mai târziu a apărut o afazie, moment în care am dus-o cu forţa la doctor, pentru a descoperi o tumoră canceroasă care prinsese deja o treime din plămânul drept iar apoi, în spital, o metastază cerebrală însoţită de un edem afectând toată emisfera cerebrală stângă. Curând şi-a pierdut uzul vorbirii şi a început (am aflat de la ea ulterior) să halucineze, devenind şi tot mai greu deplasabilă. Cu radioterapia făcută timp de două săptămâni, cu navetă zilnică la şi de la Spitalul Colţea, am reuşit să-i recuperez mintea pentru vreo trei luni, timp pe care l-a petrecut la pat şi îngrijită de mine ca un copil mic. Apoi, tumora cerebrală a recidivat şi, în câteva săptămâni intra în comă, murind în seara de 29 noiembrie 2015 la vârsta de exact şaizeci şi doi de ani şi patru luni.
În urma ei au rămas multe amintiri, o orhidee primită cadou la ieşirea la pensie, pe care încă o îngrijesc, şi nişte animale, căci mereu a iubit animalele. Mai exact, pisicuţa birmaneză pe care şi-a făcut-o singură cadou de Crăciunul anului 1999 şi care zilele acestea împlineşte şaptesprezece ani, vârstă venerabilă pentru specia ei, precum şi căţelul pe care l-a luat iniţial ca să facă terapie cu copiii la muncă, pe care l-a îngrijit de o exemă cu mâna ei şi care, conform prorocirii mele, a aterizat în cele din urmă acasă.


luni, 14 noiembrie 2016

#Dodon

Sunt gata să pariez că o întreagă liotă de analişti, ziarişti, politologi care în loc să se uite în jurul lor învaţă despre realităţile de la Carpaţi, Dunăre şi Bâc din studiile unor ameţiţi cu ifose de mari experţi din Vestul care nu a înţeles niciodată Estul, foşti consilieri prezidenţiali cu duhoare de Securitate etc. vor blama încă o dată activismul unionist al ultimilor şapte ani pentru victoria în alegerile prezidenţiale din Republica Moldova a lui Igor Dodon, liderul Partidului Socialiştilor şi slugă preaplecată a celui de-al treilea Reich al Rusiei. Acuzaţii din astea s-au mai făcut şi nu cred că mirosul destul de evident de fraudă de la alegerile de ieri le va stopa. Suspecta terminare a buletinelor de vot cu ore înainte de ceasul închiderii urnelor în secţiile din afara fostei republici sovietice, unde s-a votat masiv cu Maia Sandu, ca şi existenţa de buletine de vot "fără număr" în secţiile de pe malul Nistrului, unde au fost aduşi organizat să voteze numeroşi locuitori ai entităţii separatiste, spun multe.

Ei bine, tuturor celor menţionaţi mai sus le răspund că nu unionismul este de blamat pentru ascensiunea lui Dodon, ci "am(ân)ătorismul" clasei politice, elitei universitare şi oamenilor de media de dincoace de Prut. În 1990-1992, când unionismul era în plin avânt în fosta republică sovietică, guvernarea FSN făcea din România ultima ţară care semna un tratat cu un URSS în plină destrămare. Să ne mirăm că agrarienii veniţi la putere la Chişinău în 1994 au adoptat o Constituţie care reitera tezele staliniste ale "limbii moldoveneşti" şi "poporului moldovenesc" şi înlocuiau imnul de stat "Deşteaptă-te române" cu un cântec la fel de patriotic, dar convenabil mai puţin explicit pe planul identitar, "Limba noastră"? Iar, apoi, pe măsură ce ne-am întărit economic, politicienii noştri în loc să facă investiţii strategice şi să contracareze predominanţa presei în limbă rusă în spaţiul basarabean, au investit în relaţia cu tot felul de politicieni dubioşi de la Chişinău, de tipul lui Iurie Roşca. Prin urmare, să considerăm că fenomenul Vladimir Voronin-PCRM şi regimul de tristă amintire dintre 2001 şi 2009, ajuns şi menţinut la putere cu sprijinul nemijlocit al lui Iurie Roşca şi al PPCD, este independent de strategia când complet greşită, când pur şi simplu absentă a Bucureştiului? Ca să nu mai discutăm de irosirea ultimilor şapte ani, cu toate că în cea mai mare parte a lor am beneficiat la Cotroceni de un preşedinte plin de gargară unionistă, când chemării la ReUnire a tinerilor basarabeni ieşiţi în stradă în aprilie 2009 li s-a răspuns consecvent, pompos şi inutil cu "România susţine parcursul european al Republicii Moldova"...

Nu, nu actualul val unionist, care a debutat în 2009 cu revoluţia Twitter şi a continuat prin mişcări de genul Platformei Unioniste Acţiunea 2012, Tinerii Moldovei, ODIP etc., este de învinovăţit pentru victoria lui Igor Dodon. Nu tinerii care protestează acum în stradă la Chişinău sau la Bucureşti. Mai ales când acuzaţia vine de la unii care au tot menţinut pe linia de plutire guvernele unor oligarhi precum Vlad Filat, în acest moment condamnat definitiv la 9 ani de închisoare cu executare pentru corupţie, sau Vlad Plahotniuc, pretinsul pro-european care, după ce a umflat, prin guvernul său, ajutorul financiar oferit de guvernul României, s-a asigurat prin toate mijloacele la dispoziţia lui că Maia Sandu va pierde alegerile în favoarea lui Igor Dodon.

Ceea ce încerc să spun este că acea parte de răspundere care nu ţine nici de manevrele agresive ale agenturilor ruseşti, între care, din păcate, se numără şi Mitropolia Moldovei de la Chişinău, nici de încăpăţânarea unui electorat îmbătrânit şi sărăcit, care în România îi are drept echivalent pe cei cu "era mai bine pe vremea lui Ceauşescu", nu revine unioniştilor, ci politicienilor şi, în general, rostogolitorilor basmului cu "parcursul european". Care acum vor acuza mişcarea unionistă pentru a justifica dezastrul pe care ei l-au creat într-un sfert de secol de defetism, nepăsare şi slugărnicie.

Iar soluţia pentru Moldova de dincolo de Prut, ca să se termine odată cu degringolada şi cu Dodonii de acolo, care nu vor aduce decât mai multă degringoladă şi mai multă sărăcie, nu este mai puţin unionism, ci mai mult unionism. Suficient unionism cât ReUnirea chiar să se întâmple. Din fericire, în timp ce nici alegătorii lui Dodon, nici vechii politicieni şi Iulieni Fota de la Bucureşti nu devin mai tineri, copiii din imaginea de mai sus cresc. Acolo, puştii aceia delicaţi şi râzăreţi, adunaţi la Bălţi la 5 august 2012 pentru un marş unionist, urmau să fi atacaţi cu ferocitate, în înţelesul cel mai fizic al termenului, de brutele neofascismului putinist, adunate de prin toată Republica Moldova pentru a face chisăliţă unioniştii. Dodon era şi el prin zonă. Un eveniment comparabil cu mineriadele din anii '90, pe care presa noastră adeptă a "parcursului european al Republicii Moldova", adică al expedierii laşe a subiectului, l-a ignorat în mare parte. Întâmplător însă, istoria şi mass media nu au aceeaşi înţelegere a noţiunii de rating...

miercuri, 9 noiembrie 2016

Fenomenul DJ Trump

La ora când scriu acest text se confirmă victoria lui Donald J. Trump în alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii. Nu-mi pică bine, chiar dacă sunt departe de a fi un fan al Hillary-ei Clinton şi, mai ales, al establishment-ului autosuficient şi înstrăinat de cetăţean pe care aceasta îl reprezintă. Apropo de victoria lui Trump, nu-mi rămâne decât să sper că acesta se va trezi la realitatea geopoliticii înainte să se apuce să negocieze cu Vladimir Vladimirovici Putin o nouă Yalta.

Emoţiile din această dimineaţă îmi aduc însă aminte de ce nu mi-a plăcut "corectitudinea politică" încă de când am auzit prima dată de ea prin anii '90. Nu pentru că mi-ar plăcea discursurile rasiste, sexiste, homofobe, xenofobe şi aş fi de acord cu ele, Doamne fereşte! Dar corectitudinea politică înseamnă mult mai mult decât a exclude din spaţiul public aşa-numitul hate speech, discursul urii.

Corectitudinea politică înseamnă genul de cenzură prin presiunea unor grupuri agresive mai mult sau mai puţin informale în care dacă, aşa cum s-a întâmplat şi la noi înainte de alegerile locale, Nicuşor Dan scrie pe Facebook că nişte gealaţi romi din piaţa Obor, în numele fostului primar Onţanu, au ameninţat şi agresat voluntarii USB care strângeau semnături pentru înregistrarea partidului în alegeri, o mulţime politically correct va sări ca arsă la modul cel mai agresiv sa-i reproşeze lui Nicuşor Dan că ar fi rasist pentru că a menţionat etnia respectivilor agresori, fără însă să ridice măcar o sprânceană vizavi de agresarea fizică şi psihică a unor oameni care îşi exercitau un drept democratic şi consacrat prin lege.

Corectitudinea politică înseamnă că ne răţoim la rasist, misogin sau xenofob, dar altfel avem libertate deplină să ne exprimăm în termenii cei discriminatorii şi plini de ură posibil faţă de religie şi de adepţii acesteia, faţă de categoria "bărbaţi albi heterosexuali protestanţi/catolici/ortodocşi" (în funcţie de societate), pe care-i declarăm otova vinovaţi de toate nenorocirile istoriei (chiar dacă nici măcar nu erau născuţi când nenorocirile alea se întâmplau), eventual faţă de cultura majoritară în numele unor minorităţi reale sau inventate (a se vedea metamorfoza pe care o încearcă unii de la LGBT la LGBTIQ, în care I reprezintă o patologie anatomică, iar Q cam pe oricine are în intimitate diferite fantezii).

Hate speech-ul corect politic se întrevede în târârea prin noroi a unor repere culturale (nu mai departe de ieri citeam pe blogul Adevărul al unui domn pe care altfel îl cunosc personal şi-l respect un text în care acesta cita maliţios două versuri din "Doina" de Eminescu- "Cine a îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii"- evident scoase complet din context, nemenţionând că "Mihăiţă, tată" a murit în 1889, când Hitler de-abia se năştea, şi nu avea de unde să ştie la ce orori avea să ducă peste ani o anumită xenofobie la care nu era nici el insensibil, şi uitând convenabil că Eminescu însuşi fusese un om cât de cât plimbat prin Europa, iar genul ăsta de imprecaţii nu vizau simpla simpatie sau admiraţie faţă de străini, ci atitudinea acelor români cărora tot ce e românesc le pute, gen de români din care, din păcate, avem şi acum destui, precum şi mancurţii asemenea celor care azi îl votează pe Igor Dodon). De asemenea, hate speech-ul corect politic se mai vădeşte în tratarea cu totală insensibilitate, în stilul elefantului scăpat într-un magazin de porţelanuri, a unor teme delicate precum căsătoria, care pentru mulţi nu este pur şi simplu un contract civil între două persoane, ci o legătură solemnă în faţa unei divinităţi în care putem crede sau nu, dar nu prea ar trebui să avem voie să-i agresăm pe cei care cred. Uite de aia sunt eu mai degrabă pentru parteneriatele civile şi nu le văd ca pe o simplă etapă intermediară, ci ca pe soluţia care, până în final, să împace şi capra, şi varza.

Şi, din păcate, nu numai libertatea de exprimare este sacrificată pe altarul construit de "corectitudinea politică" în numele drepturilor omului. Avem o problemă şi cu ceea ce Constituţia americană numeşte pursuit of happiness, dreptul la căutarea fericirii. Pentru ca oricine să aibă cât de cât şanse de a o realiza, căutarea fericirii presupune egalitatea tuturor în faţa legii (măcar aşa, căci social, economic şi cultural nu suntem şi nu vom fi egali). Până în anii '60 în America a fost o problemă în această privinţă cu discriminarea negativă a minorităţilor rasiale şi a femeilor. Din anii '90 este o problemă cu discriminarea pozitivă impusă în numele "corectitudinii politice"; şi nu discut de bursele de studii dedicate tinerilor proveniţi din comunităţi etno-rasiale care din diverse cauze istorice sunt marginalizate şi sărace, ci de cotele obligatorii de angajaţi proveniţi din minorităţi sau femei. Ideea în sine este de înţeles: prin aceste cote se împiedică discriminarea negativă a femeilor şi a minoritarilor şi se formează o nouă mentalitate nediscriminatorie. Dar, suntem deja la peste două decenii de la introducerea acestor măsuri şi nu există niciun semn de îmblânzire a lor, deşi mentalităţile categoric au suferit mutaţii. Şi mulţi oameni se trezesc refuzaţi sau concediaţi pentru că au ghinionul să nu fie femei, oameni de culoare sau homosexuali, chiar şi când sunt mai bine pregătiţi decât competitorii lor. Discriminarea pozitivă a unora înseamnă discriminarea negativă a altora, care poate nu s-au exprimat public cu anii, dar azi noapte au votat.

În fine, o altă victimă a "corectitudinii politice" este însuşi statul de drept. Un stat de drept începe să se prăbuşească atunci când legile sale devin din obligatorii, facultative. Este ceea ce se întâmplă la ora actuală cu emigraţia. Avem nişte legi, impunem vize unora care ne pun probleme mult mai mici, dar când nişte mase de migranţi dau năvală, uităm cu totul de aceste legi, îi lăsăm să se ducă unde au ei chef, nu-i verificăm nici măcar câţi dintre ei sunt cu adevărat refugiaţi şi câţi migranţi economici, câţi cetăţeni oneşti şi câţi erau şi prin ţările de origine infractori, în numele unei false generozităţi, iar apoi suntem şocaţi că avem ceva de genul "jihadului sexual" de la Koln şi nu ştim cum să suprimăm creşterea sentimentului islamofob şi xenofob al populaţiei majoritare.

În anii '90, când auzeam de "corectitudinea politică" şi constatam că nu-mi place, pentru că nu muriseră mai bine de o mie de oameni cu puţin timp înainte în România ca să înlocuim cenzura statului totalitar cu cenzura politically correct (că veni vorba, amândouă cu rădăcini marxiste), era în plină desfăşurare sângerosul război din fosta Iugoslavie. Atunci nişte tensiuni interetnice şi interconfesionale a căror fâsâire fusese blocată sub capacul gros al cenzurii statului comunist se acumulaseră timp de zeci de ani şi izbucniseră exploziv în momentul în care forţa dictaturii a slăbit. Acum, anii de supresiune ai "corectitudinii politice" americane l-au produs pe Trump. Şi, din păcate pentru toată lumea, nu discutăm aici de Grecia, Ungaria, Polonia sau Turcia...

marți, 25 octombrie 2016

Marşul "Luptă pentru Basarabia" explicat

Timp de patru ani, marşurile unioniste au reuşit să aducă tema reunificării celor două state româneşti pe agenda publică, să o transforme eventual într-o temă de campanie electorală, dar nu s-au obţinut cu adevărat şi demersuri concrete ale decidenţilor politici în această direcţie. Sigur, progresul este enorm faţă de perioada anterioară, când discuţia despre reunificare practic nu exista. Dar în al cincilea an trebuia cumva forţat un dialog mai de substanţă pe această temă, unul care să se traducă şi în nişte măsuri concrete. Altfel, mişcarea unionistă a ultimilor ani ar fi început să stagneze, apoi să-şi piardă treptat din vigoare, exact cum s-a întâmplat în anii '90, pentru ca o nouă generaţie să reia de la zero peste zece sau douăzeci de ani.

Desigur, Platforma Unionistă Acţiunea 2012 şi alte comunităţii civice de pe cele două maluri ale Prutului, precum Tinerii Moldovei sau ODIP, propun o foaie de parcurs deosebit de ambiţioasă, care ar urma să culmineze cu reunificarea efectivă sau cel puţin cu un referendum în Republica Moldova cu rezultate favorabile reunificării în anul 2018, odată cu Centenarul. La o primă vedere pare nerealist şi mulţi dintre defetiştii şi nihiliştii din clasa politică şi din presă susţin asta, ba chiar s-au dezlănţuit începând din week-endul trecut.

Dar, îmi permit să întreb, este mai realistă mult clamată "integrare europeană" a Republicii Moldova, cu care defilează toţi politicienii de la Bucureşti, având o Uniune Europeană destul de decisă să menţină status quo-ul cu Rusia, deci care nu mai e atât de dispusă să primească în rândurile sale ţări din ceea ce Moscova numeşte "vecinătatea apropiată" şi în care agenţii acesteia sunt foarte activi? Este realist să ne imaginăm că într-o zi partenerii noştri europeni şi atlantici vor avea din proprie iniţiativă revelaţia interesului naţional românesc şi ni-l vor realiza, noi până atunci trebuind doar să stăm sluj şi să nu-i deranjăm nici măcar cu o şoaptă? A fost realist să tot pompăm bani către guverne de la Chişinău evident corupte şi manipulate de tot felul de oligarhi pe tipic post-sovietic precum Vlad Filat sau Vlad Plahotniuc? Iar când a apărut ideea Fondului Moldova, inspirată de ceea ce a fost la o scară mult mai mare Planul Marshall, care ar fi însemnat investiţii directe acolo unde e nevoie în Republica Moldova, fără ca banii să mai aterizeze în buzunarele fără fund ale unor şmecheri, România a mai dat un împrumut guvernului lui Plahotniuc... Ei bine, de va fi ca primul preşedinte ales direct al Republicii Moldova să fie omul Kremlinului, Igor Dodon, aceasta nu va fi din cauza îndrăznelii unioniştilor de a pune între paranteze defetismul şi fatalismul politicii  româneşti, ci fix din cauza măsurilor haotice şi prost direcţionate ale diverselor guverne care s-au perindat pe la Palatul Victoria din anul 2009 încoace.

Aşadar, ce s-a întâmplat de fapt sâmbătă, 22 octombrie 2016, şi duminică, 23 octombrie 2016? Platforma Unionistă Acţiunea 2012 a notificat Primăriei Municipiului Bucureşti un marş pe traseul Hanul lui Manuc- bulevardul I. C. Brătianu- Piaţa Universităţii- bulevardul Magheru- Piaţa Romană- bulevardul Lascăr Catargiu- Piaţa Victoriei- Calea Victoriei- Piaţa Universităţii. La discuţia avută în ziua de 11 octombrie 2016 în comisia de ordine publică, unde pe lângă viceprimarul general Aurelian Bădulescu participă reprezentanţi ai Jandarmeriei, poliţiei naţionale, poliţiei rutiere, poliţiei locale, SPP, ISU etc., sub tot felul de pretexte hilare de genul "Calea Victoriei nu are autorizaţie ISU" sau pur şi simplu cu acea atitudine de "nu vor muşchii noştri, noi suntem autoritatea de stat, Dumnezeu pe pământ" pe care Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice republicată o face posibilă în contra Constituţiei României şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, s-a pregătit un protocol care impunea ca punct terminus al marşului Piaţa Victoriei.

Două zile mai târziu, mă aflam din nou la sediul Primăriei Municipiului Bucureşti, alături de preşedintele Platformei Unioniste Acţiunea 2012, deja faimosul George Simion, pentru a susţine o conferinţă de presă- http://epochtimes-romania.com/video/alexandru-surcel-despre-cum-abuzeaza-autoritatile-de-legea-adunarilor-publice---1960-, dar şi pentru a continua discuţia legată de traseu; precizez că noi nu semnasem protocolul amintit mai sus, ci cerusem să avem o nouă discuţie cu comisia. Cu această ocazie, era 13 octombrie 2016, am fost invitaţi în biroul viceprimarului general Aurelian Bădulescu cu care am avut o nouă negociere. În faţa argumentului că "vom avea în curând alegeri, Primăria Generală este de o culoare politică, Guvernul de o alta, iar dumneavoastră vreţi să ne forţaţi să ne oprim în faţa sediului Guvernului, vreţi să se spună că totul e o manevră de discreditare a Guvernului de către Primăria Generală?" am ajuns la un compromis, în sensul ca revenirea în Piaţa Universităţii să se facă pe traseul pe care venisem, pe la Piaţa Romană.

Urma aşadar ca în săptămâna următoare să semnăm un nou protocol, cuprinzând traseul astfel negociat (trecem peste amănuntul că drepturile fundamentale ale omului nu ar trebui negociate ca la piaţă şi nici "autorizate", cum se încăpăţânează să spună o parte a presei, deşi termenul nu apare în Legea 60 şi nimeni nu le cere autorizaţie ca să respire). Ceea ce nu s-a mai întâmplat. Bun, ne aflam astfel din nou într-o situaţie în care am mai fost puşi şi în 2012, şi când cu protestele pentru Roşia Montană şi gazele de şist, şi la votul din diaspora şi când cu #Colectiv şi în alte împrejurări: atunci când autorităţile abuzează de o lege strâmbă şi ţie nu-ţi rămâne decât fie să te laşi împilat, uitând că pentru acest drept al liberei manifestări şi expresii s-a plătit un preţ de sânge, fie să protestezi fără faimoasa "autorizaţie", asumându-ţi eventualele amenzi, plimbări cu duba şi agresiuni din partea jandarmilor.

Faptul că sâmbătă secţia 4 poliţie a devenit loc de pelerinaj al unor politicieni controversaţi, cel puţin unul cu serioase probleme penale, că alţii au profitat de ocazie să dea declaraţii în care să atace Guvernul, nu are legătură cu demersul unionist, care e adresat tuturor partidelor şi tuturor cetăţenilor celor două state româneşti. Are legătură cu apropiatele alegeri şi cu o pornire păguboasă a politicienilor români, lipsiţi de scrupule, de a folosi chiar şi cele mai sfinte crezuri în scop meschin personal sau electoral.

Tot la fel, nu este nicio conspiraţie cu corturile care au fost instalate în zona Fântânii din Piaţa Universităţii, unde circa o sută de manifestanţi, majoritatea veniţi de dincolo de Prut, au petrecut noaptea de sâmbătă spre duminică. În primul rând, ele nu au costat nimic şi nici nu au fost puse la dispoziţie de vreun partid, fiind pur şi simplu recuperate de la un festival din Europa, unde fuseseră abandonate. Apoi, ce sens a avut această ocupare de o noapte s-a văzut a doua zi.

Cum spuneam la început, trebuia cumva forţat un dialog mai de substanţă pe tema reunificării, unul care să se traducă şi în nişte măsuri concrete. Impactul psihologic al marşului de sămbătă şi al ocupării de o noapte din Piaţa Universităţii a permis dialogul unei delegaţii a protestatarilor cu reprezentanţii diferitelor partide care contează (mai puţin în acea zi PNL, toţi liderii fiind la înmormântarea lui Radu Câmpeanu). S-a obţinut astfel o serie de promisiuni concrete. Şi înainte să spuneţi că asta nu înseamnă nimic, că promisiunile în politică se încalcă zi de zi, gândiţi-vă la nuanţa foarte bine sesizată de activistul Mircea Radea: "Una este să pui presiune fără să ai nimic, altceva să pui presiune când ai nişte promisiuni."


miercuri, 21 septembrie 2016

Cum experimentăm noi pe copiii noştri

Zilele acestea, în România, în loc să discutăm despre subiecte foarte serioase, în curs de a se produce, care ne vor influenţa destinul potenţial pe termen lung, ne-am lăsat iarăşi furaţi într-o dezbatere care, de fapt, este departe de a fi una stringentă. Chiar zilele acestea se întâmplă lucruri la nivelul Uniunii Europene ce au ca miză însăşi supravieţuirea acesteia într-o formulă reformată, într-un sens sau altul. Apropiatele alegeri prezidenţiale din Statele Unite ale Americii ar putea să arunce în aer întregul eşafodaj pe care s-a construit politica externă a României din 1997 încoace. Alegerile din Rusia au marcat un nou pas în procesul de consolidare a dictaturii lui Vladimir Putin şi în revirimentul imperial, militarist şi agresiv, patronat de acesta. Pe deasupra, urmează alegeri prezidenţiale directe, primele de după 2001, în Republica Moldova, cu certe implicaţii geopolitice, precum şi alegeri parlamentare în România, de care depinde continuarea procesului de asanare a vieţii politice şi economice sau, dimpotrivă, regresul către cleptocraţia construită în primele două decenii de post-comunism.

Ei bine, nu. În ultimele două-trei zile ceea ce ne-a preocupat pe noi cel mai mult, în urma unui gest vedetist din partea unui cunoscut actor şi a soţiei sale, a fost dacă legea educaţiei să fie modificată pentru a permite un sistem de home schooling, finanţat şi supravegheat de stat. Am aflat cu această ocazie că presiunea cea mai mare în acest sens vine din partea unor grupuri religioase, care ar dori un control strict al informaţiei care este predată copiilor în cadrul procesului de învăţământ. Discuţia se învârte în jurul drepturilor omului şi a libertăţii individuale, care se adaugă criticii obişnuite a sistemului nostru şcolar ca fiind deficitar, prost reformat, subfinanţat, învechit etc.

Desigur, promotorii acestei idei nu pun şi o serie de întrebări care ar trebui puse. De exemplu, dacă este bine ca un copil să fie îndoctrinat religios de mic, fără a fi însă informat şi asupra teoriei evoluţiei, a teoriei relativităţii şi a mecanicii cuantice, a geologiei, în fine asupra ştiinţei moderne care, totuşi, e cea care ne pune civilizaţia în mişcare (fără a nega valoarea spirituală, morală şi filosofică a doctrinelor religioase). Sau, chiar mai important decât atât, dacă o reglementare a sistemului de home schooling într-o ţară care şi aşa are probleme cu abandonul şcolar nu ar face altceva decât să dea o aparenţă onorabilă acestuia (nu ar mai fi abandon şcolar, ar fi home schooling, iar eventualul analfabetism ar fi doar rezultatul unui home schooling defectuos). Uităm inclusiv funcţia socială a şcolii. Copiii au nevoie să intre în contact unii cu alţii, să se joace, să lege prietenii (iar prieteniile din şcoală, liceu şi facultate sunt cele mai trainice din viaţă), să trăiască primele iubiri, inclusiv să-şi dea castane şi să chiulească. Aşa îşi dezvoltă abilităţile sociale, empatia, se maturizează şi devin responsabili, nu stând izolaţi în clopotul de sticlă din casele lor, sub stricta supraveghere a părinţilor, a bunicilor (dacă mai trăiesc) şi a bonelor.

Dar hau hau-ul public declanşat de amintitul actor, de altfel un domn născut în 1977, care a făcut bine mersi şcoala aia comunistă, plină de defecte, dar uite că şi-a dezvoltat abilităţile sociale şi a ajuns unul din artiştii de referinţă ai României zilelor noastre, îmi aminteşte un pic de scandalul Bodnariu, care vuia anul trecut. Şi în acel caz era vorba de o familie cu anumite opţiuni religioase, să le spunem tranşante, iar dezbaterea s-a învârtit tot în jurul drepturilor omului, dar ca să fie clar, ca şi in povestea cu home schooling-ul, ale drepturilor omului adult şi părinte. La momentul respectiv am criticat poziţia Barnevernet şi legea norvegiană, pentru că nu mi s-a părut în regulă ca o autoritate administrativă să poată dispune netransparent decăderea din drepturile părinteşti. Rămân la opinia că o astfel de decizie atât de drastică ar trebui să fie apanajul instanţelor judecătoreşti şi să fie luată numai după ce toate părţile îşi expun dovezile. Nu am comentat însă şi nu comentez nici acum cazul în sine, pentru că nu am avut acces la dosar şi nu cunosc ce spun probele.

Nu sunt însă astea singurele chestiuni unde dezbaterea publică pare să se învârtă numai în jurul drepturilor părinţilor. Şi nu e vorba numai de familii care aparţin anumitor religii, confesiuni sau culte. Haideţi să ne uităm spre afacerea legată de vaccinuri, de mare efect în România, din moment ce în acest moment ţara noastră stă cel mai prost din Uniunea Europeană la gradul de vaccinare al populaţiei (sau undeva pe acolo). Până la un punct e de înţeles. În mod consecvent statul român nu ne-a dat mari motive să avem încredere în el şi probabil ne mai aducem aminte şi de escrocherii pe scară largă, îmbrăcate sub forma unor isterii medicale, cum a fost gripa aviară de acum vreo unsprezece-doisprezece ani. Dar haideţi să recunoaştem şi că suntem un popor cam credul, care preia cu mare uşurinţă tot felul de teorii ale conspiraţiei care vântură internetul. Din acest amestec de neîncredere în sistemul de sănătate şi de credulitate vizavi de tot soiul de website-uri obscure, ajungem să nu ne vaccinăm copiii nici măcar cu acele vaccinuri care au permis ca nişte coşmaruri care au bântuit sute de ani omenirea- precum poliomielita, variola, difteria, febra tifoidă etc.- să devină istorie.

Iar când cineva afirmă că hotărârea totuşi nu ar trebui să aparţină chiar atât de absolut unor părinţi care, de cele mai multe ori, nu au cunoştinţe medicale, uneori nici măcar nu-s prea alfabetizaţi, şi care, cu toată dragostea şi cu cele mai bune intenţii, riscă sănătatea şi chiar viaţa copiilor, i se răspunde dur prin invocarea drepturilor şi libertăţii părinţilor. Cel mai ironic mi s-a părut când, într-o dezbatere despre vaccinare, răspunsul ăsta cu dreptul suveran şi liber al părinţilor de a dispune pentru copii mi l-a dat cineva care consideră că avortul e crimă şi ar trebui interzis. Aşadar acelaşi om care doreşte să interzică femeilor să dispună liber de corpul lor, invocând dreptul la viaţă al unor embrioni până în luna a treia de sarcină, deci încă nu tocmai formaţi şi dotaţi cu simţire, consideră că părinţii ar trebui să aibă asupra copiilor născuţi, asupra unor oameni în toată puterea cuvântului, ceea ce este, indirect, un drept de viaţă şi de moarte.

De fapt, în toată discuţia asta cu drepturi ale omului, libertate şi egalitate, copiii se pare că nu au nici drepturi, nici libertate şi nici egalitate. Apare mentalitatea asta nu doar la religioşii şi fiţoşii care au descoperit home schooling-ul şi nici la conspiraţioniştii care se tem de vaccinuri, cu toate că ei au făcut toate vaccinurile în comunism şi nu au mai ajuns autişti sau cu alte handicapuri fizice ori psihice. Mentalitatea asta apare bine mersi şi la mişcarea LGBT şi prietenii acesteia, atunci când discută de adopţia copiilor orfani sau abandonaţi în cuplurile gay, evident tot în termeni de drepturi şi de egalitate pentru adulţii homosexuali prin comparaţie cu adulţii heterosexuali. Dacă întrebi pe corifeii acestei idei dacă au luat în calcul impactul vieţii unui copil în cadrul unei familii unisex, mai ales când aceasta e masculină (ştiut fiind că bărbaţii sunt mai puţin talentaţi natural pentru creşterea copiilor decât femeile, mai ales la vârstele mici), asupra adultului care acel copil va deveni, răspunsul standard e că orice familie e mai bună decât casa de copii. Evident, lucrurile nu stau chiar aşa, nu degeaba sunt plasamentele statului pline de copii care nu sunt orfani, dar au familii abuzive ori decăzute.

Am mai spus-o, având în vedere că primele adopţii gay s-au consumat în SUA prin 1998, aşadar copiii adoptaţi atunci se cam apropie acum de vârsta adultă, aş aştepta să văd dacă dezvoltarea lor diferă în vreun sens negativ de dezvoltarea celorlalţi copii adoptaţi din generaţia lor, cei care au fost înfiaţi de familii heterosexuale. Dacă, proporţional, un studiu sociologic foarte serios ar confirma că procentul de adulţi cu probleme este cam acelaşi în cele două categorii, de-abia atunci consider că s-ar putea pune problema, cu adevărat, de a legifera adopţia de către familii unisex şi la noi. Iar adopţia, apropo, nu se referă la un drept al adultului de a adopta, ca să punem problema egalităţii între cei ce aparţin majorităţii şi minorităţii sexuale, ci la un drept al copilului de a avea o familie funcţională. Adulţii au doar vocaţia de a adopta, nu şi dreptul.

Unii acuză că prin felul în care ne tratăm copiii încă suntem o societate medievală. "Bătaia e ruptă din rai" şi altele asemenea. Din păcate, cam aşa stau lucrurile, dar nu e vorba doar de superstiţioşii care se calcă în picioare la pelerinaje ca să prindă aghiasma până se termină , ci şi de cei mai "europeni" dintre noi. Atât timp cât punem drepturile adulţilor deasupra drepturilor copiilor, indiferent dacă e vorba de home schooling, de palma părintească din cazul Bodnariu, de vaccinare, ori de adopţii, sau de orice altceva, suntem o societate medievală, în care copii sunt proprietatea adulţilor, iar aceştia au drept de viaţă şi de moarte asupra lor.

Nu degeaba în dreptul umanitar internaţional se discută de drepturile copilului ca reprezentând un capitol special al drepturilor omului, din 1989 există şi o convenţie a Organizaţiei Naţiunulor Unite (ONU) în acest sens. Drepturile copilului sunt mai presus de drepturile omului adult, pentru că ultimul şi le poate afirma şi apăra, în timp ce primul nu, el trebuie ocrotit în mod special de familie, de societate şi de stat. Ce-ar fi să discutăm şi despre asta, dacă tot ne pretindem preocupaţi de copiii noştri?

luni, 5 septembrie 2016

Turtucaia şi ironia sadică a războiului

Cadavre pe malul Dunării, Turtucaia

Zilele acestea noi comemorăm, iar bulgarii aniversează împlinirea a o sută de ani de la bătălia de la Turtucaia (sau Tutrakan, cum se numeşte acum). Punct de cotitură a primului război mondial, Turtucaia a reprezentat una din cele mai mari înfrângeri suferite de armata română în istoria sa modernă şi apogeul răzbunării bulgare pentru participarea decisivă a României la cel de-al doilea război balcanic, în 1913. Luptele de pe malul Dunării dintre 1 şi 6 septembrie 1916 au confirmat încă o dată renumele de "spărgător de fronturi" al generalului german von Mackensen, cel care a condus ofensiva coaliţiei germano-bulgaro-turce. La capătul celor şase zile, 34.000 de români erau morţi, mulţii alţii, printre care şi poetul George Topârceanu, căzuseră prizonieri şi luau drumul lagărelor de concentrare din Macedonia bulgară (Topârceanu a scris o foarte interesantă nuvelă autobiografică despre acest prizonierat), iar ofensiva română în Transilvania fusese oprită.

Combatanţi la Turtucaia

Povestea Turtucaiei are însă pentru familia mea o notă foarte personală. Mulţi dintre soldaţii români supravieţuitori au încercat să-şi salveze viaţa şi libertatea trecând înot Dunărea, spre Olteniţa. Nu toţi au reuşit, mulţi pierind înecaţi. Printre cei care au răzbit se afla însă şi un tânăr din Bucureşti, pe numele său Tudor Boşman. Frate mai mare al lui Tudor Boşman era un anume Anton Boşman, nimeni altul decât tatăl străbunicii mele Elena Nichifor, născută Boşman la 25 martie 1907 şi decedată la 25 februarie 1990, pe care astfel am ajuns să o cunosc, de fapt care în bună măsură m-a crescut. Pe lângă străvechiul ritual de combatere a deochiului, de la ea am aflat şi o grămadă de poveşti despre primul război mondial.

Bucureşti, vedere aeriană din 1916

Asemenea altora scăpaţi din infernul de la Turtucaia, Tudor Boşman a primit o permisie, înainte de a reveni pe front, permisie pe care a decis să şi-o petreacă cu părinţii săi, Iancu şi Rozalia Boşman, la Bucureşti, pe strada Labirint, unde aceştia aveau o casă cu curte tipică mahalalelor din acea vreme. În 1916, familiile erau mult mai numeroase decât acum, aşa că erau destui oameni care locuiau sau veneau des în acea casă. Marele Război, cum a mai fost numit în epocă primul război mondial, a fost primul război modern, adică primul conflict militar în care n-a mai contat dacă cineva se află pe linia frontului sau în spatele său. Încă de a doua zi după intrarea României în război, un zeppelin german bombardase Capitala. Raidurile dirijabilelor au continuat zi de zi, până când trupele germane au intrat în Bucureşti. Una dintre aceste bombe a lovit casa din strada Labirint. Tudor Boşman supravieţuise masacrului de la Turtucaia la limită, trecând Dunărea înot, o întreprindere deloc uşoară chiar şi când nu te împuşcă nimeni de pe mal, doar ca să fie ucis în casa părinţilor săi, în bombardament.

Zeppelin
Din fericire pentru mine, stră-străbunicul meu, Anton Boşman, cu numeroasa sa familie, locuia deja într-o altă casă, pe strada Frunzei. De asemenea, tot din fericire, deşi era la rândul său înrolat, se afla la Bucureşti când toate acestea s-au întâmplat. Cum oamenii erau prea speriaţi de bombardamente, a pornit singur cu o căruţă, spre cimitir, cărând din strada Labirint şapte sicrie: părinţii, o parte dintre fraţi, între care şi Tudor Boşman, precum şi câţiva veri. Nu mult mai târziu avea să-şi ia băieţii şi să plece cu toată armata română spre Moldova. Zvonuri lansate de propaganda Antantei susţineau că germanii tăiau braţele băieţilor, pentru ca aceştia să nu mai poată deveni soldaţi. Femeile, inclusiv străbunica mea, care avea nouă ani pe atunci, au rămas în urmă, trăind timp de doi ani privaţiunile ocupaţiei.

Monumentul eroului Victor Ioachimovici, căzut la Turtucaia, din cimitirul Bellu, zona militară
Până în vara anului 1952, Anton Boşman, care n-a putut uita niciodată decimarea familiei sale de către o singură bombă în anul 1916, s-a referit continuu la "Fir-ar ai dracu' nemţii de germani!" În vara anului 1952, nepoata lui şi bunica mea, Rodica Eugenia Becke, născută Nichifor, s-a măritat cu un şvab, Gabriel Becke. Din acel moment, Anton Boşman nu a mai fost auzit folosind respectiva înjurătură.

Pentru bunicul matern al lui Gabriel Becke, Joseph Faltus, bătălia de la Turtucaia a avut loc prea târziu. Originar din Sudetenland, Boemia, deşi trăia de ani de zile în România şi îşi făcuse o familie în comunitatea germană de aici, Faltus, de asemenea stră-străbunicul meu, continua să fie supus austriac. În 1901, în contextul războiului cu burii, britanicii lansaseră un alt fenomen specific modernităţii: lagărele de concentrare pentru populaţia civilă inamică. În 1916, la intrarea României în război, supuşii austrieci asemenea lui Joseph Faltus au fost internaţi în lagăre de concentrare improvizate în Bărăgan. Intenţia pe atunci nu era încă vreuna exterminatoare, spre deosebire de-al doilea război mondial, dar condiţiile igienice erau departe de a fi strălucite. Aceste lagăre au avut o existenţă scurtă, sudul ţării fiind ocupat înainte de sfârşitul anului, dar a fost suficient ca în ele să izbucnească tifosul şi să facă morţi. Printre aceştia s-a aflat şi acest stră-străbunic al meu. Azi, numele său figurează alături de al altora din familie pe o cruce din cimitirul Bellu catolic, dar osemintele lui nu sunt acolo, ci într-un mormânt neştiut din Bărăgan.

Turtucaia a marcat, indirect, şi viaţa unui alt înaintaş, străbunicul al cărui nume de familie îl port, Costein Surcel. Ţăran din  Gorj, acesta nu a luptat la Dunăre, ci în Defileul Jiului, unde s-au dat lupte fioroase atunci când, după înfrângerea României de la Turtucaia, Puterile Centrale au intrat în ofensivă în Dobrogea şi în contraofensivă pe Carpaţi. El nu a mai ajuns însă în refugiul din Moldova, căci a fost până la urmă luat prizonier şi deportat într-un lagăr din Germania. S-a întors în ţară şi în satul său natal, Curtişoara, de-abia prin 1925.

Tot în anii '20, străbunica de care aminteam la începutul acestui text s-a măritat cu fiul unui alt veteran al Marelui Război, dar de data aceasta din cealaltă tabără. Gheorghe Nichifor s-a născut la Rădăuţi şi s-a căsătorit şi stabilit în Cernăuţi, cu o fată de acolo. Pe atunci, Bucovina era o provincie a Austriei, astfel că Gheorghe Nichifor a fost înrolat în armata austro-ungară. Din fericire, nu a fost însă subiectul unui caz de genul celui evocat de Liviu Rebreanu în faimosul său roman, "Pădurea spânzuraţilor"; nu a fost niciodată trimis pe frontul românesc, ci a luptat în Bosnia şi în Polonia. Peste ani, Gheorghe Nichifor avea să fie protagonistul uneia din multele poveşti dramatice ale celui de-al doilea război mondial, dar asta e deja o altă istorie.

De-a lungul timpului, s-a tins la noi să se uite de Turtucaia, pentru că a fost o înfrângere şi încă una mare. S-a tot vorbit de Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Caşin, de bătăliile din vara anului 1917, pentru că acelea au fost nişte mari victorii, ce au asigurat supravieţuirea României într-un moment extrem al existenţei sale. Mai repede s-a amintit de ocuparea Budapestei, în 1919, România fiind singurul protagonist al primului război mondial care a reuşit să ocupe capitala inamică, iar acel eveniment a avut un impact important asupra negocierilor ce se purtau în acel moment la Paris, pentru trasarea graniţelor. Singurele monumente dedicate în mod special Turtucaiei sunt cele private, ale unor familii îndurerate, precum cel din imaginea de mai sus. Dar povestea dramatică şi eroică a făuririi României întregite începe şi cu Turtucaia, iar morţii de la Turtucaia nu sunt cu nimic sub cei de la Mărăşeşti. Nu avem voie, aşadar să-i uităm.

marți, 30 august 2016

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!

Este oarecum ironic să scriu acest text pe 30 august, care din păcate nu este doar ziua mea onomastică, ci şi data la care a avut loc în 1940 Dictatul de la Viena. Pentru că într-un fel despre acele împărţiri ale lumii, inclusiv ale României şi românilor, de către marile puteri, este vorba: Ribbentrop-Molotov, Viena, şerveţelul de la Moscova, Yalta, Malta, poate Chişinău 2016...

Nu voi relua declaraţiile de acum două zile ale lui James Pettit, ambasadorul Statelor Unite în Republica Moldova, deja au fost citate, răscitate, analizate şi comentate. Nu voi face analiză pe text, lucrurile sunt clare. Sper doar că ele nu au fost nimic mai mult decât un exces al unui diplomat specializat în Rusia şi în spaţiul ex-sovietic, dar complet ignorant asupra universului românesc în care s-a întâmplat să servească din 30 ianuarie 2015. Dacă însă respectivele aserţiuni constituie în mod real punctul de vedere al Statelor Unite ale Americii, atunci avem de-a face cu o problemă mult mai serioasă.
 
De care suntem şi noi responsabili. Este clar că avem o clasă politică care nu s-a prea omorât în a defini un proiect coerent de ţară, cu obiective interne şi externe nu doar pe termen scurt, dar şi mediu şi lung. Este destul de evident că diplomaţia noastră din ultimii 27 de ani a ales politica atitudinii excesiv de prudente, de multe ori chiar umilă, faţă de diversele puteri pe care un fost preşedinte al României le desemna cu o metaforă de maidan drept "licurici" cărora domnia sa urma să le presteze felaţii. Este la fel de uluitor când vezi la televizor părerologi inepţi a căror singură idee este statul sluj în faţa Occidentului, din categoria lui Iulian Fota, dar care afli totuşi că nu sunt simpli părerologi, ci "experţii" României în securitate sau politică externă, cooptaţi cândva în structurile Guvernului sau ale Administraţiei Prezidenţiale. Şi mai avem şi o răspundere generală, ca popor, că nu ne-am învrednicit mai devreme să constituim şi să votăm nişte partide noi, dacă cele vechi tot sunt anchilozate în corupţie şi în incompetenţă. Poate în decembrie... Aşa că ce să ne mai mirăm că "partenerul strategic" nu ajunge să ştie care e interesul nostru naţional sau, pur şi simplu, nu ţine seama de el?

Problema e că uneori nici "partenerul strategic" nu-şi cunoaşte cu adevărat interesul şi apoi trage ponoasele. În anii '90, SUA au făcut totul ca să împiedice destrămarea URSS, iar când nu au reuşit asta, au pus umărul la salvarea Federaţiei Ruse de la dezagregare, chiar cu preţul tolerării crimelor de război din Cecenia. Acum, nu numai că Rusia cunoaşte un reviriment imperialist, dar pune deja sub semnul întrebării la modul serios întreg echilibrul de putere care asigură poziţia Statelor Unite în lume şi interesele acestora (şi tot ceea ce se numeşte cu o expresie consacrată în zilele războiului rece "lumea liberă"). Din 2003 Washington-ul a decis să intervină militar nu doar în Afganistan, unde era legitim după atacul din 9/11, ci şi în Irak, iar apoi în Libia, Egipt, dar nu şi în Siria sau Yemen, aşa că în momentul acesta Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt o nebunie totală ce se revarsă şi-n restul lumii. Şi iată cum acum, în contextul în care, după deriva Ungariei, Bulgariei, Greciei şi Turciei, România rămâne singurul partener NATO sigur şi singura ţară pro-americană în Sud Estul Europei, un ambasador al Washingtonului reuşeşte să insulte grav deopotrivă sentimentele şi inteligenţa românilor.

Iar povestea asta vine peste mult prea perpetuata menţinere a cerinţei vizelor, care nu prea se potriveşte cu ideea de "parteneriat strategic", peste abuzurile împotriva oamenilor de la Pungeşti, de care numele companiei Chevron va rămâne pururea legat, peste comparaţiile deplasate între România şi Siria pe care un alt ambasador american, Mark Gitenstein, le făcea în ianuarie 2012, peste escrocheria Bechtel, peste cazul Teo Peter... Dar, cum zicea un fost director al CIA intervievat într-un documentar (din păcate nu am găsit un link către citatul exact), când ai zice că americanii nu pot face o prostie mai mare, exact atunci comit una şi mai gogonată.

După episodul de acum două zile însă şi mai abitir desfid pe oricine, începând cu Monica Macovei, Lucian Mândruţă şi alţi pro-americani primitivi, începe iar să ne acuze pe noi, activiştii din cadrul mişcării împotriva exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică ori pe cei din cadrul Campaniei Stop TTIP&CETA România, ca şi pe localnicii care au rezistat companiei Chevron că am fi manipulaţi de Moscova, eventual am fi agenţii Rusiei, sau că am nutri simpatii pro-ruse. Deşi tot ceea ce ne dorim este o Românie suverană, cu o natură sănătoasă şi cu o economie organizată pe principiile dezvoltării durabile, fără privilegii pentru companiile străine faţă de cele autohtone şi fără sisteme de justiţie paralelă obscură rezervate investitorilor străini. Iată, cei mai eficienţi agenţi de influenţă ai Kremlinului sunt chiar diplomaţii americani ignoranţi, lipsiţi de viziune sau ipocriţi şi acei candidaţi la preşedinţia SUA care au primit bani ruseşti fie în fundaţiile, fie în afacerile lor.

Şi că tot am pomenit de Transatlantic Trade and Investment Partnership (TTIP) miniştrii de comerţ ai Germaniei şi Franţei au anunţat succesiv eşecul negocierilor şi necesitatea reînceperii discuţiilor de la zero, pe motiv că europenii nu pot renunţa la standardele lor, cum ar fi vrut partenerii de peste ocean:
http://www.politico.eu/pro/french-minister-calls-for-halt-to-ttip-talks-matthias-fekl-europe-us-trade-agreement/. Aşa, ca un mic sâc sâc, dar şi ca un wake up call pentru diplomaţia Statelor Unite.


marți, 23 august 2016

Scurt eseu despre moralitatea sucită a românilor

Pentru că azi e din nou 23 august, mi se pare că următorul text pe care l-am scris acum vreo şapte ani rămâne destul de potrivit, ba chiar mai potrivit în contextul internaţional actual, asemănător celui de la finalul anilor 1930:

„Duminică, 27 decembrie 2009, undeva în Rahova, ne-am adunat un grup de prieteni la un pahar de vorbă, asa cum se întâmplă în general de Sărbători. Fiind la foarte puţină vreme după alegerile prezidenţiale, evident că discuţia a alunecat foarte uşor către politică (...). Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, prezent la discuţie, un tip cu o inteligenţă remarcabilă, a reluat o teză cu o răspândire destul de largă,  pe care nu a iniţiat-o el, dar al cărei adept este; anume că lovitura de stat de la 23 august 1944 şi întoarcerea armelor care i-a urmat au reprezentat un act de absolută imoralitate din partea românilor, popor de trădători care şi-au abandonat şi apoi lovit aliatul, fără a câştiga nici respectul celor din tabăra adversă şi pierzând şi orice simpatie din partea Germaniei, care a devenit în anii noştri cel mai fervent oponent al integrării României în Uniunea Europeană. Ideea în sine nu era nouă pentru mine, dar de data aceasta m-a lovit ceva ce nu realizasem până acum.

Sunt un patriot, dar asta nu mă împiedică să văd că există şi nişte probleme cu poporul meu, că există în societatea românească o anumită dacă nu criză, cel puţin confuzie morală dăunătoare. De multe ori, ca şi mulţi alţii, m-am întrebat de unde vine aceasta. Nu am aderat însă la ideea atât de răspândită în cercurile educate a imoralităţii genetice a românilor ca şi cauză a tarelor care marchează societatea noastră, pentru simplul motiv că nu mi s-a părut vreodată că românii ar fi mai imorali, nici mai morali, dar în orice caz nu mai imorali decât alţii. Iar contactul destul de strâns cu străini m-a convins de chestia asta; (...). Cât priveşte genul de poveşti cu furturi mărunte, fraude şi curve, implicând românii în străinătate sau în ţară, anecdote care au făcut şi mai fac uneori deliciul presei, să nu uităm că românii vin după ani şi ani de opresiune şi privaţiuni, la fel de devastatoare ca un război mondial, iar un război mondial i-a făcut în anii post-belici până şi pe nemţii la care noi ne-am obişnuit să ne uităm ca la un reper de civilizaţie să fure, să escrocheze şi să se prostitueze...

Altceva însă în toată argumentaţia prietenului meu despre 23 august este de consemnat. Cum am spus, teza poate fi rezumată astfel: românii au trădat, iar germanii, în mod legitim, s-au supărat pe ei. Mai mult, asta dovedeşte ca românii sunt un popor fără coloană vertebrală.

Ca să analizăm această teză, trebuie să ne referim la istorie. Aliatul tradiţional al României, încă de la Unirea Principatelor, era Franţa. România nu s-a dezis niciodată de această alianţă, chiar şi între 1883 şi 1914 când, formal, a făcut parte din blocul advers (adversitatea României era însă numai faţă de Rusia, iar când între Franţa şi Puterile Centrale a început războiul, România s-a retras din alianţa cu Puterile Centrale). Aşa cum se ştie, în ciuda strigătelor de ajutor din Estul Europei, Franţa a gestionat foarte prost relaţia cu Germania lui Hitler şi începutul celui de-al doilea război mondial. România, deşi izolată în Est şi înconjurată de duşmani (URSS, Ungaria, Bulgaria), nu s-a dezis de parteneriatul istoric cu Franţa până la capitularea acesteia în iunie 1940. Aşadar, România nu şi-a trădat aliatul istoric, ba, de fapt, a şi fost pedepsită pentru asta. Nu numai că Hitler a patronat Pactul Ribbentrop-Molotov, dar prin Arbitrajul de la Viena a făcut cadou ungurilor Ardealul de Nord şi a promovat şi revendicările bulgarilor (iar România, ca să evite un nou „arbitraj" italo-german, a semnat Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 cu Bulgaria). Aşadar, România nu şi-a trădat nicio secundă aliatul principal şi cel mai vechi, cu toate că asta a costat-o o mare parte a populaţiei şi teritorii importante, pe care poate le-ar fi salvat, măcar în parte, dacă făcea vira către Germania lui Hitler în 1938 sau 1939.

Marea alianţă cu Hitler a fost, de fapt, doar o alăturare de circumstanţă, un mit fals, ca şi acel „am cedat teritoriile fără luptă", o altă pretinsă dovadă a lipsei de caracter a poporului român (care „fără luptă”, că şi în Est, ca şi în Vest, pentru eliberarea fraţilor ajunşi sub ocupaţie şi pentru recâştigarea acestor teritorii au murit sute de mii de soldaţi români?! Retragerile din 1940 au reprezentat doar o amânare a luptei, rezistenţa armată imediată în condiţiile unei izolări mult mai mari decât a Finlandei, care în iarna 1939-1940 primea totuşi ajutoare britanice prin Marea Nordului, ar fi însemnat sinuciderea statului român şi împărţirea ţării între ruşii care probabil ar fi anexat întreaga Moldovă până la Carpaţi şi germanii interesaţi de câmpurile petroliere din sud). Culmea este că Antonescu chiar a încercat să aibă o alianţă ca la carte cu Hitler, ca şi garanţie că, după război, Germania nu ne va lua cumva Basarabia şi Transnistria, iar Hitler a fost cel care nu a vrut niciodată să semneze un tratat de alianţă cu România, tocmai ca să nu fie obligat peste voinţa lui să respecte vreuna din promisiunile făcute principalului său aliat de pe Frontul de Est.

Aşadar, a fost 23 august un act de trădare? Sunt convins că Hitler şi mai toţi germanii trăitori în acel moment aşa au văzut lucrurile. Dar chiar este o trădare să nu te sinucizi de dragul unui „aliat” care ţi-a smuls teritorii în favoarea unora care nici măcar nu l-au servit după aceea în măsura în care ai făcut-o tu (efectivele maghiare implicate în războiul din Est au fost proporţional mult mai mici decât cele furnizate de România, iar Bulgaria nici măcar nu a declarat război Uniunii Sovietice) şi care a refuzat constant să semneze un tratat de alianţă cu tine, ca să nu fie obligat să-şi ţină cuvântul dat? N-aş prea zice...

OK, mi s-ar putea spune că, cel puţin, chiar dacă rupi alianţa, aşa nescrisă cum era ea, nu schimbi imediat şi tabăra, aruncându-te cu toată ferocitatea asupra fostului aliat. Poate că aşa e, dar la 23 august lucrurile nici nu s-au întâmplat în felul ăsta; cei care au atacat primii, încă dinaintea zorilor zilei de 24 august, au fost germanii, cărora noul guvern român le oferise şansa retragerii netulburate. Hitler, în tentativa lui de a repeta istoria cu evadarea lui Mussolini şi invazia Italiei defectoare în 1943, a declanşat războiul cu România, nu România a fost cea care, neprovocată, a întors armele. Foarte probabil că Bucureştiul miza pe această reacţie ca să poată începe lupta de eliberare a Ardealului de Nord, singura şansă de fapt de a recupera acest teritoriu care, dacă mai devreme sau mai târziu România nu s-ar fi raliat Naţiunilor Unite, ar fi fost lăsat de sovietici Ungariei (în fond, percepută în epocă drept un element mult mai bun pentru cauza comunismului decât România, fie şi numai din cauza revoluţiei lui Bela Kuhn), asa cum Cadrilaterul, cedat la presiunea lui Hitler, a fost lăsat de Stalin Bulgariei, sora mai mică slavă şi gazda unei mişcări comuniste mult mai viguroase decât România. Dar, chiar dacă politicienii români ar fi pariat pe reacţia agresivă şi previzibilă a dictatorului german, din punct de vedere moral faptul rămâne: germanii au tras primul foc de armă în direcţia soldaţilor români şi nu invers.

Acum, hai să lăsăm istoria şi aşa excesiv de comentată în ultimii ani a celui de-al doilea război mondial şi să ne ducem către istoria recentă, când România aspira la integrarea euro-atlantică, iar Germania arăta o îngrozitoare rezervă. Unii, nu puţini, văd în atitudinea Germaniei dovada resentimentelor rămase după 23 august 1944. Mă rog, eu am scepticismele mele în această privinţă, iar impresia mea despre politica germană contemporană este că ea este poate mai pragmatică decât s-ar cere. În fond, invazia Germaniei de către ruşi la finele războiului a fost un episod oribil, presărat cu adevărate pogromuri şi violuri în masă, cu deportări de ani de zile în lagărele de muncă forţată din Siberia şi din alte zone ale URSS, iar odată războiul încheiat a urmat unul dintre cele mai brutale şi mai totale episoade de epurare etnică din istorie, când milioane şi milioane de germani trăitori în regiunea sudetă din Boemia şi în zonele Germaniei anexate de URSS sau transferate Poloniei, ca şi compensaţie pentru teritoriile pierdute de aceasta în Est, au fost expulzaţi fără menajamente dincolo de linia Oder-Neisse. Cu toate acestea, vedem azi un parteneriat ruso-german în privinţa Proiectului North Stream care sfidează toate apelurile făcute de ţările baltice partenerului din Uniunea Europeana, Germania, de a nu face jocul celui de-al treilea Reich rusesc al lui Putin şi îl mai vedem şi pe fostul cancelar federal Gerhard Schroeder, al cărui tată a murit luptând cu ruşii, fiind salariatul acestora pe bani mulţi, în cadrul aceluiaşi proiect.

Bun, dar hai să presupunem că, chiar dacă politicienii germani ai zilelor noastre nu au greţuri morale să se dea în bărci cu urmaşii călăilor propriului popor,  ei au o problema etică cu românii, trădătorii care s-au întors împotriva lor în 1944, ba eventual şi în 1916. Faptul că germanii ar putea gândi aşa înseamnă automat şi necesar că ei au dreptate şi că noi suntem un popor nedemn? Ei bine, acesta este punctul la care doream să ajung! Pentru prietenul meu şi ceilalti adepti ai ideii de 23 august ca trădare al cărei preţ îl plătim acum, eventuala poziţie revanşardă a Germaniei este perfect legitimă, foarte corectă, nespus de morală, iar noi suntem trădătorii cei lipsiţi de coloană vertebrală... în ciuda tuturor argumentelor de mai sus. Şi asta numai pentru că Germania este mai puternică şi poate să-i facă României lucruri pe care România nu poate să le facă Germaniei, ca, de exemplu, să-i întârzie intrarea în Uniunea Europeana.

Însă muşchii mai mulţi nu fac niciodată atitudinea posesorului lor mai morală decât a celui fără muşchi. Eticul ţine de ideal şi atât musculosul, cât şi slăbănogul pot fi deopotrivă morali sau imorali, în funcţie de ceea ce gândesc şi de ceea ce fac. Puterea nu are ce căuta în discuţiile despre moralitate. Este un lucru care pare să scape multor români. Dacă, spre exemplu, germanii ar avea un resentiment pentru 23 august, adevăratul scurt circuit logic şi defect etic ar fi la ei, nu la noi. După ce a făcut Hitler României în 1940, românii trebuiau să fie tâmpiţi să meargă alături de Reichul german până la distrugerea finală.

De fapt, acest mod de gândire dovedeşte că, dacă există o problemă etică cu românii, aceasta ţine de pervertirea- poate un cuvânt prea tare, prefer să spun sucirea- moralităţii, de aprecierea ei în funcţie de gradul de putere de care dispune cel analizat. Mult clamata şi reala criză morală din societatea românească nu ţine, de fapt, de lipsa moralităţii- cei mai mulţi români sunt morali, nu ar fura şi nu ar da la cap nici unei muşte- ci de interpretarea inegală a acesteia în funcţie de criterii care nu au nici în clin, nici în mânecă cu eticul. Românii au o moralitate sucită, în care acţiunile celui slab sunt judecate cu asprime, dar faţă de actele celui mai puternic există o toleranţă prost plasată şi prost înţeleasă, care un pic cam prea des se reflectă şi în votul democratic. Pentru că una este să spui „nu e corect, dar e mai puternic decât mine" şi cu totul altceva să consideri că „dacă e mai tare decât mine şi n-am cum să ripostez, e corect ce face".