sâmbătă, 25 aprilie 2015

Bacşişul şi neuronul singuratic



           Dacă mai era nevoie de vreo dovadă că suntem guvernaţi de idioţi, ordonanţa privind fiscalizarea bacşişurilor o dovedeşte din plin.
            De o fiscalizare a bacşişului se vorbeşte de mult, adică a acelui mărunţiş pe care îl laşi ospătarului care ţi-a servit masa, hamalului care ţi-a cărat bagajele, frizerului sau coaforului care te-a tuns sau ţi-a aranjat secreţiile tegumentare cheratinoase conform dorinţelor, eventual fanteziilor tale, ori taximetristului care te-a dus la whatever destinaţie. Fac precizările pentru a nu se confunda cu mita, numită popular şi şpagă, peşcheş, plocon etc., inclusiv uneori forţat bacşiş, cu acei bani ilegali plătiţi unui funcţionar public pentru obţinerea unui serviciu sau favor.
            Fiscalizarea bacşişului este un concept american, adică hai să nu mai lăsăm cât şi dacă vrea muşchiul nostru, ci să apară acolo un 5% automat pe nota de plată, cu variaţiunea ceva mai corectă ca bacşişul să nu apară automat, dar să fie inclus la cerere în nota de plată şi-n bonul fiscal aferent. Există însă în gândirea şi apucăturile americane un prost obicei de a strica vechile tradiţii şi uite aşa ajung hamburgerii fast food de proastă calitate, Coca Cola să nu mai aibă nimic în comun cu reţeta originală etc. În definitiv, dacă nu poţi să laşi bacşiş doar dacă vrei, cât consideri şi strict ca pe o gratificaţie adresată angajatului care te-a servit, fără să mai treacă prin contabilitatea firmei, care mai e sensul bacşişului? Să devină un soi de supratarif al unui serviciu deja tarifat şi plătit?
            Bun, dincolo însă de conceptul american, pentru introducerea căruia fac lobby de multă vreme nişte Gigei de prin patronatele din „horeca”, guvernul Ponta în infinitezimala-i înţelepciune o comite şi mai şi, dovedind că joaca de-a primul ministru şi miniştrii dimprejur este posibilă chiar şi în absenţa unei unice sinapse funcţionale. Astfel, prin ordonanţa adoptată zilele acestea, guvernul nostru vrea fiscalizarea bacşişului pe bonuri fiscale separate... şi uite aşa, numai prin ideea asta scoasă fix din cerebelul defunctei Lucy, faimoasa bunicuţă Australopithecus afarensis, s-a mai inventat o taxă ale cărei costuri de implementare- aparate de taxat şi softuri noi etc.- vor depăşi cu mult beneficiile obţinute din încasarea sa. Din păcate pentru România, nu e nici prima, nici ultima astfel de taxă neperformantă.
            Apoi, ajungem în zone chiar şi mai bizare. Un guvern care se revendică de la Partidul Socialiştilor Europeni (PES) nu numai că pune bacşişul în mâna patronilor, care îl strâng pentru a plăti impozitul către bugetul de stat, dar aceştia au dreptul să decidă cum îl vor cheltui. Deci, un guvern care cică e de partea angajaţilor le ia acestora bacşişul, care pentru mulţi ospătari, hamali sau frizeri reprezintă de fapt grosul veniturilor, şi-l dă companiilor care pot să nu-l mai distribuie angajaţilor după deducerea impozitului, ci pur şi simplu să-l folosească la altceva. Mai mult, în acest ultim caz, patronii şi managerii respectivelor firme pot evita cu totul plata impozitului, pentru că dacă bacşişul nu se mai face venit către angajaţi, nu se mai aplică cota unică de 16%. Prin urmare, toată logica declarată a ordonanţei bacşişului, de a mai face un bănuţ la buget, se pierde în neant, reuşindu-se doar sărăcirea unora care sunt deja săraci. Noaptea minţii, ce să mai discutăm!
            Şi nu ajunge că „haiducii” cu gulere albe de la Palatul Victoria încă o dată iau de la săraci ca să dea la bogaţi, confirmând din nou că tot ce au înţeles ei din filmele cu Florin Piersic în rolul haiducului Anghel Şaptecai era că din când în când ieşea Jean Constantin din butoi şi dobora arnăuţii cu linguroiul, iar Toma Caragiu era un soi de popă răspopit căruia, ce să vezi, în film i se spunea Răspopitu’. Nu, nu e suficient, au mai inventat una: cică angajaţii la începutul zilei de lucru (care uneori poate fi seară sau noapte) să treacă într-un registru special ce bani au asupra lor. De unde deducem că va exista şi posibilitatea unui control, logic şi evident, corporal... Dar de către cine, pentru că ANAF-ul nu poate face percheziţii corporale, iar dacă se dă un astfel de „drept”, complet abuziv, patronilor sau şefilor, ajungem într-o zonă unde România s-ar putea să-şi mai ia jde condamnări de zeci de mii de euroi la CEDO, pentru care evident vom plăti tot noi, contribuabilii, aşa cum atât de frumos ne explică clipul televizat al fraţilor Micula, cunoscuţi mari evazionişti şi mai nou cetăţeni suedezi care câştigă arbitraje contra statului român.
            Hei, şi pentru că eu nu sunt un om de stânga care vede numai argumentele din acea zonă, hai să vă mai zic una, de dreapta de data asta. Este cea mai mare tâmpenie într-o economie să vrei să impozitezi tot ce mişcă, râul, ramul. Mult mai important este ca economia să-ţi duduie, cu adevărat, nu ca pe vremea prim-ministeriatului penibilului care este acum preşedinte al Senatului, şi ca banii să se mişte pe piaţă, dinamic şi suflând vânt în pupa tuturor afacerilor, mici, mijlocii şi mari. La un moment dat în tot circuitul ăsta al banilor „în natură”, aceştia vor ajunge în puncte unde vor fi supuşi taxării, deci bugetele administrate de stat vor fi alimentate şi vor fi alimentate cu atât mai eficient, cu cât economia va fi mai sănătoasă şi mai productivă. Suprataxarea asta fanariotă, care-i bântuie pe guvernanţii români, nu face altceva decât să creeze blocaje, să crească artificial preţurile, sărăcind populaţia şi gripând firmele, şi nu în ultimul rând să crească evaziunea fiscală. Consecinţa finală a tuturor acestor rezultate: suprataxarea duce la scăderea veniturilor statului, nu la creşterea lor.
            Mă tem însă că deja i-am pierdut pe minunaţii noştri guvernanţi. Scriu chestii prea complicate aici, chiar şi cu un copy paste sănătos tot nu s-ar prinde sensul. Aşa că voi încerca o traducere aproximativă pe înţelesul lui Ponta&Comp.: dâng, dâng, dâng, dâng, dâng, dâng...