Mai este monarhia de actualitate?

          Sincer, când a debutat luna august, luna de vârf a concediilor, mă gândeam că, din lipsă de subiecte ţinând de actualitatea cotidiană, voi aborda alte registre, mai puţin legate de politica zilei: chestiuni de viaţă, amintiri, istorie, ştiinţă, poate teme filosofice. Ei bine, nu, uite că acest început de august se dovedeşte unul atipic şi nu mă refer la toată gargara despre cât mai rezistă deja foarte clătinatul guvern Ponta, ci la lucruri mai importante prin implicaţiile lor. A fost mai întâi „legea anti-legionari”, cu riscurile pe care aceasta le ridică vizavi de libertatea de gândire şi de libertatea de exprimare, şi iată că acum loveşte ştirea despre retragerea statutului de principe regal şi excluderea din linia de succesiune din cadrul Casei Regale a României a tânărului Nicholas de Roumanie Medforth Mills, pe care eu totuşi îl voi numi în continuare principele Nicolae (chiar dacă nu cu majusculă la titlu şi fără apelativul A.S.R.).

            Unii poate mă vor întreba de ce consider această ştire mai importantă decât semnalele că actualului Executiv i se apropie funia de par. Foarte simplu, căderea unui guvern este doar primul pas spre formarea unui nou guvern şi este ceva firesc în orice democraţie. Mai mult, într-o democraţie sănătoasă, nu că România chiar ar fi una, orice nou guvern nu va demola tot ceea ce a început guvernul anterior, ci va corecta ceea ce crede că trebuie corectat şi va schimba ceea ce contravine programului său politic, dar în rest va continua proiectele începute. În ce priveşte însă chestiunea Casei Regale, aceasta, chiar dacă nu are un statut consacrat constituţional la ora actuală, reprezintă un reper istoric şi moral şi constituie, în principiu cel puţin, un potenţial politic, fie că vorbim de o restaurare efectivă a monarhiei constituţionale, de care se tot discută încă din 1990, fie că, la un moment dat, lucru sugerat de unii în ultimii ani, s-ar putea aplica un sistem similar celui introdus în Muntenegru, unde, deşi statul este o republică şi şeful statului un preşedinte, şeful Casei regale muntenegrene, aceea care a domnit în mica ţară balcanică înainte de unificarea cu Serbia în 1918, are un statut oficial recunoscut şi exercită o serie de atribuţii în virtutea acestuia.

            Evident însă, în urma unor astfel de gesturi şi de evenimente insuficient explicate, ar putea să apară şi să se consolideze la nivelul public general impresia că dinastia este epuizată, iar Casa Regală să-şi piardă cota înaltă de încredere de care beneficiază în prezent. Cu atât mai mult cu cât, trebuie să o recunosc dincolo de opţiunile mele promonarhice, timpul nu lucrează în favoarea Casei Regale a României, chiar dacă ideea de restauraţie monarhică este din ce în ce mai puţin respinsă într-o societate românească care, treptat, depăşeşte sechelele celor patruzeci şi cinci de ani de spălare pe creier impusă de regimul totalitar comunist. Riscăm realmente să ajungem la vorba pe care, la un eveniment la care am luat parte prin anul 2013, mi-a aruncat-o un bătrân fost grad înalt din Securitate: „Monarhia ar fi o soluţie civilizată, dar România nu are rege.” Evident că acel veteran al „taberei roşii” din războiul rece îşi exprima vechea aversiune faţă de regele Mihai I, dar vorbele sale s-ar putea dovedi profetice dacă toată chestiunea succesiunii Casei Regale va deveni neclară ori necredibilă.

            Trag aşadar semnalul de alarmă şi mă alătur celor afirmate pe blogul său de pe „Adevărul” de un alt monarhist declarat, jurnalistul Ion M. Ioniţă, care cerea în spiritul vremurilor actuale explicarea transparentă a deciziei regale din chiar debutul acestei luni. Deoarece comunicatul dat publicităţii la 10 august şi declaraţia oficială a principelui Nicolae, care practic citează acest comunicat, sunt mai degrabă de natură să semene confuzie, să ridice întrebări şi să alimenteze suspiciuni şi teorii ale conspiraţiei. Mai mult decât acest apel, nu mă voi hazarda în a emite ipoteze despre ce s-a întâmplat şi cum s-a ajuns la actul de la 1 august 2015, voi aştepta explicaţiile.

            Înainte însă de a ne lăsa purtaţi de emoţii sau de indiferenţă/aversiune, în cazul celor care chiar sunt republicani, şi de a da celor ce se întâmplă zilele acestea o importanţă exagerată, vă invit pe toţi să reflectaţi la următoarele consideraţii, cele în virtutea cărora manifest eu opţiunea monarhistă:

  Aşadar, subsemnatul nu susţin monarhia, constituţională desigur, de dragul istoriei, nici pentru că aş crede în caracterul ei divin sau pentru că aş avea o tradiţie regalistă în familie, ci în primul rând din motive cât se poate de pragmatice.

 De douăzeci şi cinci de ani avem o republică democratică în principiu, dar care a eşuat în ceea ce avea mai important de făcut. În fruntea ei s-a consolidat o clasă politică coruptă şi lipsită de orice umbră de simţ civic, de orice idee de interes şi de proiect naţional sau măcar de vreo undă de patriotism. Pentru aceşti politicieni Dumnezeu este banul, sfinţii sunt „licuricii” mai mari sau mai mici care vin la noi doar ca să facă profit, iar marea masă a cetăţenilor nu este decât o vacă de muls. Politica se desfăşoară într-un vodevil permanent de lupte între găşti, simple furtuni într-un pahar cu apă, şi nu există un factor de echilibru.

Teoretic, potrivit Constituţiei, acest arbitru care să medieze între puterile statului, între partide şi între clasa politică şi cetăţeni ar trebui să fie preşedintele. Numai că din patru preşedinţi câţi am avut în toţi aceşti ani, doi s-au dovedit nişte jucători părtinitori şi nocivi, unul de-a dreptul un criminal împotriva umanităţii, celălalt cabotin şi corupt până în măduva oaselor, iar cel de-al treilea preşedinte a fost un individ slab care n-a reuşit să-şi asume nici rolul de jucător, nici pe cel de arbitru. În ce-l priveşte pe ultimul, cel care la 16 noiembrie va împlini un an de când a fost ales, pare mai degrabă preocupat de protocol, de statutul şi de remuneraţia sa decât de orice altceva şi mai apropiat de anumite interese corporatiste, indiferent cât de dăunătoare sunt României (cazul Holzindustrie Schweighofer), şi nu tocmai ataşat unora dintre interesele fundamentale româneşti (slaba primire la Cotroceni a tinerilor basarabeni participanţi la Marşul lui Ştefan cel Mare).

Acum şi omeneşte vorbind, chiar putem pretinde preşedintelui să fie un mediator echidistant? E adevărat că prin Constituţie este obligat să renunţe la orice calitate de membru de partid, dar orice prezidenţiabil înainte de a fi ales este un om politic cu o lungă carieră de partid, eventual chiar şeful, uneori fondatorul partidului. Trebuie să fie o personalitate chiar excepţională ca să se poată detaşa de tot ceea ce a reprezentat viaţa lui de până atunci pentru a-şi asuma rolul prezidenţial, iar personalităţile excepţionale nu se găsesc pe toate drumurile.

Nu mai pun la socoteală că o campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale este scumpă. Ca să o finanţeze candidatul trebuie să recurgă la tot felul de sponsorizări, iar cine are puterea financiară necesară nu va da banii doar pentru că-i plac principiile şi programul enunţate de candidat sau persoana acestuia. Nu doar la noi, dar în toate republicile se fac tot felul de înţelegeri discrete în spatele acestor sponsorizări, iar nu o dată aplicarea respectivelor înţelegeri ajunge să vicieze sistemul democratic şi interesul public. Au fost şi războaie declanşate din cauza unor astfel de complicităţi.

În schimb, un rege chiar poate juca rolul de arbitru în politică şi în societate. El nu candidează, nu are nevoie de fonduri pentru campania electorală, nu are nevoie de sprijinul unui partid politic. Nici măcar nu are de ce să fie membru de partid şi poate fi în mod real echidistant faţă de toate partidele, faţă de societatea civilă, de corporaţii ş.a.m.d. Apoi, un monarh este crescut şi educat să îndeplinească acest rol. Situaţia lui seamănă cu cea a lui Dalai Lama, care este selectat de mic copil şi pregătit să devină liderul spiritual al budiştilor tibetani şi mongoli. Diferenţa între politicienii de strânsură şi monarhul educat să fie monarh s-a văzut în Parlamentul României în 25 octombrie 2011, când regele Mihai I a susţinut acel discurs istoric care a dat clasă prin formă şi, mai ales, prin conţinut tuturor celor care s-au perindat la tribuna Parlamentului din 30 decembrie 1947 şi până astăzi.

Nevoia unui astfel de personaj în fruntea statului în locul unui preşedinte mai preocupat de agenda partidelor şi a grupurilor de interese economice decât de interesul naţional este în acest moment cu atât mai stringentă, cu cât la graniţele noastre zăngăne din nou armele.

Un rege domneşte, nu guvernează. Celor care susţin că monarhia nu este o instituţie democratică le răspund că majoritatea democraţiilor de top sunt monarhii constituţionale: Olanda, Belgia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Marea Britanie. Nu, Statele Unite, ţara interceptărilor NSA, a Patriot Act şi a conceptului orwellian de cenzură numit „political correctness”, nu sunt o democraţie de top, de fapt ele au mai multe în comun cu o monarhie absolută medievală decât oricare monarhie europeană contemporană. Absolut nimic nu împiedică coexistenţa instituţiei monarhice cu pluralismul politic, cu respectul faţă de diversitatea etnică, religioasă, culturală, socială şi a opiniilor, cu consultările publice făcute în mod serios, cu referendumul şi cu iniţiativele legislative civice.

Începând cu părintele republicii româneşti de după 1989 s-au găsit destui care să spună că monarhia este desuetă, o relicvă a istoriei. Relicvă a istoriei este însă acel părinte al republicii noastre, care în plină revoluţie anticomunistă s-a găsit cu cale să proclame că fostul dictator „a întinat idealurile socialismului”. Dacă democraţiile mai sus citate funcţionează bine şi nu există derapaje antidemocratice, este şi pentru că în ele operează instituţia monarhică, cu rolul de echilibru pe care l-am evocat mai sus. Chiar dacă Franţa a devenit republică, din cauze ce ţin de specificul propriei istorii, conceptul formulat de iluminiştii francezi, al contractului social dintre monarh şi popor, produce efecte substanţiale în monarhiile moderne amintite.

Nu în ultimul rând trebuie să mă gândesc la specificul românesc. Românii nu au luptat timp de mai multe generaţii precum locuitorii Hexagonului ca să schimbe monarhia cu republica. Republica le-a fost impusă de un ocupant străin, odată cu comunismul, şi a fost menţinută prin referendumuri şmechereşti pentru Constituţie, în care li s-a spus că trebuie să voteze cu „da” ca să aibă stabilitate şi credibilitate în faţa comunităţii internaţionale. Niciodată nu au fost întrebaţi simplu şi direct ce formă de guvernământ îşi doresc. În schimb, în mentalul colectiv a persistat ideea unui Vodă, a unui personaj aflat deasupra intereselor meschine, care să poată să-i tragă pe politicieni de mânecă când aceştia se dedau la fapte şi practici reprobabile. Adică, într-un limbaj mai elevat, continuă să se simtă nevoia unui arbitru de genul celui care ar fi un rege, dar niciodată un preşedinte, ce nu poate decât să dezamăgească această aşteptare.

Desigur, mi s-ar putea răspunde că teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Că nici monarhia nu e infailibilă- dovadă chiar cele ce s-au petrecut zilele acestea în cadrul Casei Regale a României-, că şi ea poate devia, aşa cum s-a întâmplat cu regele Carol al II-lea sau cum s-au petrecut lucrurile acum câţiva ani în Spania. Ei bine, Carol al II-lea este departe de a fi unul din favoriţii mei, îi reproşez suprimarea democraţiei interbelice, introducerea asasinatului politic, a terorismului de stat între practicile statului român şi lipsa de pregătire în care ne-a surprins debutul celui de-al doilea război mondial, cu toate semnele premergătoare. Iar implicarea unora dintre membrii familiei regale spaniole în acte de corupţie nu pot decât să o dezavuez. Dar dincolo de asta, fapt este că republica în care trăim este într-o stare jalnică comparativ chiar cu România lui Carol al II-lea şi că nu mai poate continua aşa prea mult timp. Cu lecţiile istoriei bine asimilate şi cu o Constituţie şi legi bine gândite, orice derapaj eventual al monarhiei româneşti restaurate poate fi prevenit.

În încheiere revin la discuţia legată de succesiune. Pentru moment România are un suveran şi chiar o şansă în persoana regelui Mihai I, un om de mare bun simţ şi o personalitate istorică în sensul cel mai real al noţiunii. Mihai I rămâne cel care în 1944, foarte tânăr fiind, a restabilit pentru o perioadă din păcate scurtă democraţia, care a salvat Transilvania de Nord, care a scurtat cu multe luni carnagiul celui de-al doilea război mondial şi care a întârziat cu vreo trei ani sovietizarea României. La o vârstă la care cei mai mulţi dintre noi nu ştim decât să copiem la examene şi să alergăm după fuste, regele şi-a asumat interesul naţional în vremuri foarte tulburi şi a acţionat. Avem acum politicieni mult mai bătrâni şi mai experimentaţi care pur şi simplu nu înţeleg noţiunea de interes naţional, chiar dacă o clamează zi lumină.

Încă din 1990 ni s-a tot repetat că ar fi bătrân, dar dacă am fi restaurat monarhia atunci, acum ne-am fi aflat în cel de-al douăzeci şi cincilea an al celei de-a treia domnii. Şi probabil nu am fi avut nici mineriadele, nici marile „tunuri” care au pus economia pe butuci, nici de ce să ieşim în stradă pentru Roşia Montană, nici abuzurile de la Pungeşti ori de la votul din diasporă de anul trecut.

Mai sunt unii care s-au grăbit să-l acuze de trădare şi laşitate pentru abdicarea din 30 decembrie 1947. Pentru mine sunt amuzanţi, când îi văd imediat după ce aruncă aceste grave acuzaţii făcând totul să se asigure că imunitatea îi ţine departe de justiţia care îi aşteaptă pentru actele lor de corupţie. Poate că ei, experţi în a se ţine de scaun cu orice preţ, şi-ar fi asumat asasinarea a o mie de studenţi deja aflaţi în închisorile comuniste şi eventuala aruncare a ţării într-un război civil, dar mă îndoiesc că ar fi avut curajul să înfrunte tancurile sovietice, lovitura de stat violentă care indubitabil ar fi avut loc şi plutonul de execuţie, lăsând regatul fără dinastie.

Alţii reproşează actul de la 23 august 1944 şi văd în el explicaţia reticenţei pe care Germania ar avea-o faţă de România. Aceştia cred că ar fi trebuit să stăm alături de Hitler până la ultimul cartuş. Sigur, e uşor să spui asta pe timp de pace şi la o bere, când nu trebuie să-ţi pui problema transformării ţării în teatru de război, să-ţi asumi preţul „eliberării” de către Armata Roşie şi să ştii că vei pierde nu numai Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, care oricum erau adjudecate de învingătorul evident, cu milioanele de români de acolo, dar şi Transilvania de Nord, cu alte milioane de români, şi totul pentru un aliat cu care nu aveai un tratat, din cauza refuzului său de a-şi asuma obligaţii clare faţă de tine, şi care înainte de a-ţi deveni aliat de conjunctură îi susţinuse pe toţi inamicii tăi şi jucase alba neagra cu teritoriile tale.

           Desigur, pe de altă parte, regele Mihai I împlineşte la 25 octombrie 2015 venerabila vârstă de nouăzeci şi patru de ani, astfel că problema succesiunii nu este una de ignorat. Dar nici de exagerat. Iar dacă la concluziile mele expuse mai sus vor ajunge în timp o majoritate suficientă dintre concetăţenii noştri, atunci cu siguranţă se vor găsi şi soluţii.

1984?

           Am tot stat în cumpănă dacă să-mi dau şi eu cu presupusul despre recent adoptata şi promulgata Lege nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Pe scurt, e vorba de aşa-numita lege anti-legionari.

          Am ezitat pentru mai multe motive, iar ordinea în care le voi enumera nu exprimă importanţa lor. În primul rând, când toată lumea vorbeşte despre un subiect, şansele ca părerea ta să nu aibă nimic original, să fii doar o piesă în corul antic, iar opinia ta să se piardă oricum în vacarm, este foarte mare. Apoi, ca adept al principiului potrivit căruia „opusul unei extreme nu este cealaltă extremă, ci moderaţia” (probabil adaptarea unui citat care nu are treabă cu politica, întrucât nu am reuşit să-i găsesc autorul), nu pot să zic că am vreo simpatie pentru acea extremă dreapta pe care o cunosc din istorie mai mult decât am pentru extrema stângă pe care am apucat-o la putere şi i-am trăit abuzurile în primii mei cincisprezece ani din viaţă. Ambele sunt pentru mine numai bune de aruncat la coşul de gunoi al istoriei. Cu atât mai mult, ştiind isteriile mai sincere sau mai regizate pe care le poate stârni în anumite medii, unele destul de influente politic, orice remarcă care ar putea, fie şi de departe şi forţat, să fie interpretată drept favorabilă dreptei radicale interbelice, nu am simţit nevoia să-mi asumi vreun risc pentru nişte ideologii pe care le resping şi pentru nişte mişcări politice pe care le consider nocive.

          Dar, pe de altă parte, nici nu pot să-mi bag capul în nisip ca struţul şi să nu observ că, prin adoptarea unor astfel de legi, „ceva e putred în Danemarca” (William Shakespeare). În primul rând, încă o dată, asistăm la acea dublă măsură aberantă între genocidul nazist sau inspirat altora, inclusiv românilor, de nazişti, aşa-numitul Holocaust, şi genocidul comunist- Holodomor, Gulag-, pentru că doar negaţionismul şi apologia legate de primul sunt incriminate, în timp ce în ce-l priveşte pe al doilea nu există niciun fel de limitări. Ştiu că raţiunile acestei duble măsuri ţin de ideea de a nu deranja cea mai întinsă ţară de pe glob, Rusia, şi nici a doua sau a treia economie a lumii, pe cale să devină prima, China, şi de asemenea de a nu începe o vânătoare de vrăjitoare contra partidelor comuniste care participă de zeci de ani la jocul democratic în Europa Occidentală  şi care au reprezentanţi în Parlamentul European. Prin comparaţie, Germania a fost zdrobită în 1945, mişcările neonaziste şi neofasciste actuale sunt în general nişte adunături de tembeli, fără şanse reale de a ajunge vreodată la putere, iar, cu excepţia partidului Jobbik din Ungaria, ceea ce acum reprezintă dreapta radicală sau populistă europeană este destul de departe de ceea ce erau cândva naţional socialiştii, fasciştii, ustaşii sau, în termeni româneşti, legionarii.

          Faptul că înţeleg raţiunile pragmatice, nu mă face însă să şi accept dubla măsură. În primul rând, prin astfel de atitudini se creează complet imorale clasamente ale morţilor şi genocidurilor. E un fel de a spune că nu există crimă mai mare decât să ucizi pe cineva din cauza identităţii sale rasiale, etnice sau religioase, dar e oarecum acceptabil să omori zeci de milioane de oameni pentru că au altă opinie decât a ta, pentru că s-au născut sau au parvenit în clasa socială căreia tu i-ai declarat război sau pentru că educaţia lor te face să-i consideri o ameninţare. Hitler e răul suprem, Stalin are scuze. Şi oricum, în extrema dreaptă răul vine din ideologie, care e rasistă, xenofobă, homofobă ş.a.m.d., iar în extrema stângă răul a venit doar din pervertire sau prin aplicarea greşită, altfel ideologia e bună şi generoasă.

         Ei bine, nu e. Statul total postulat de fascişti s-a inspirat direct din dictatura proletariatului a marxist-leniniştilor, ura de rasă şi ura de clasă, precum şi lupta de rasă şi lupta de clasă sunt variaţiuni pe aceeaşi temă (să nu uităm că şi antisemitismul şi rasismul de tip colonial au avut fundamente economice, exact ca şi lupta stângii radicale cu burghezia şi moşierimea, fie în ideea de a elimina poziţia socială câştigată de anumite elite, evreieşti în cazul dreptei, determinate social în cazul stângii, eventual preeminenţa lor în anumite profesii, fie pentru a justifica subordonarea economică, socială şi politică a locuitorilor din colonii sau a urmaşilor foştilor sclavi de pe plantaţii). Pentru extrema stângă, exact ca şi pentru extrema dreaptă, revoluţia trebuia să fie violentă şi să conducă la eliminarea completă, fizică sau prin „reeducare”, a duşmanului identificat într-o anumită parte a populaţiei, definită statistic şi nicidecum prin prisma acţiunilor individuale. Din punctul ăsta de vedere, nici măcar anarhiştii nu au fost mult mai buni decât marxiştii; să nu uităm că oricât de simpatici şi frecventabili ar fi anarhiştii zilelor noastre, sunt totuşi urmaşii ideologici ai unora care au scris o pagină clasică din istoria terorismului internaţional.

         Iar dincolo de aspectul moral, dacă timp de decenii o lume întreagă s-a străduit să exorcizeze fiecare nouă generaţie de tentaţia de a reînvia acea dreaptă îndepărtată, totalitară, revoluţionară şi violentă a anilor 1920-1940, cum nimeni nu a depus acelaşi efort legat de crimele celeilalte extreme şi foarte mulţi oameni au rămas ignoranţi faţă de genocidul cauzat de aceasta, vedem acum destul de mulţi tineri care se declară cu nonşalanţă neomarxişti sau anarhişti. Sigur, cei mai educaţi dintre ei îţi vor spune că nu au nicio treabă cu crimele din secolul XX, că acela a fost stalinism ori „capitalism de stat” şi nu comunism, care e altceva şi niciodată nu s-a aplicat de fapt, că ei în realitate sunt democraţi. Şi cei mai mulţi sunt perfect sinceri. Dar la fel de sinceri şi de plini de bune intenţii erau şi idealiştii stângii radicale a secolului XX, iar genocidul practic a început cu exterminarea lor în disputa internă pentru putere; asta pentru că ideologia şi sistemul pe care-l generează odată aplicată sunt defecte, favorizează apariţia personajelor de tip Lenin, Stalin, Beria, Mao, Pol Pot, Kim  şi a tuturor ciracilor pe care aceştia îşi întemeiază puterea opresivă. Şi, iată, primul avertisment: chiar anul acesta Uniunea Europeană era să fie destabilizată de venirea la putere în Grecia a unui partid neomarxist, Syriza, iar planul nu a fost dus până la capăt doar pentru că Rusia nu a avut banii cu care să şi-l asume. Lovitura a venit dinspre prea menajata stângă, nu dinspre mult hulita dreaptă.

          Dar, până la urmă, nu dubla măsură este cea mai mare problemă a legii anti-legionari. Sincer nu aş fi cu nimic mai fericit dacă la sintagma „interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob” s-ar adăuga „comunist, anarhist, neomarxist, promotor al urii de clasă”. Pur  şi simplu, atingerea adusă libertăţii de gândire şi libertăţii de exprimare este lucrul cel mai grav. Întotdeauna voi contrazice un negaţionist al Holocaustului şi voi dispreţui pe oricine va găsi justificări crimei, dar nu cred că istoricului care se întreabă dacă au fost şase milioane de evrei ucişi, sau şase milioane erau toţi cei omorâţi în lagărele naziste, ori dacă nu cumva au fost de fapt cinci milioane nouă sute nouăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci şi nouă, trebuie să i se bage pumnul în gură pentru că prin lege s-au decretat anumite cifre. Adevărul istoric se stabileşte prin mijloace ştiinţifice, nu prin lege.

          Apoi, ce înseamnă toate acele determinative ideologice? Bun, una este să negi sau să vrei să diminuezi cu tot dinadinsul un genocid, ori să faci apologia unor criminali de război şi criminali împotriva umanităţii, altceva să arunci anateme absolute pe criterii ideologice până la urmă destul de vagi. Fascismul, de exemplu, nu este rasist prin natura lui. Salazar şi Franco au fost fascişti sadea până-n anii 1970, dar regimurile lor nu au avut nimic rasist ori antisemit. Spania fascistă a fost una din căile de scăpare ale evreilor europeni, exact ca şi România lui Antonescu, care însă a avut şi rolul ei în Holocaust (România, din păcate, a jucat un rol ambivalent şi, dacă pe o parte are cu ce se lăuda, pe cealaltă trebuie să-şi asume nişte adevăruri istorice foarte neplăcute). Legionarismul nu este de fapt fascism şi, dincolo de antisemitismul în anumite perioade virulent, nu se poate spune că a fost xenofob (doctrina Noii Drepte tinde să fie discriminatorie vizavi de maghiari şi de romi şi, de când cu scandalul cu moscheea, islamofobă, dar în legionarismul anilor 1927-1941 aceste atitudini şi idei au lipsit cu desăvârşire).

          Şi mai grav, ce înseamnă „naţionalismul extremist” care încheie enumerarea din noua formulare a art. 2 lit. a din Ordonanţa de Urgenţă modificată? Nu de alta, dar toate manifestările pe care eu le-aş vedea ca specifice unui naţionalism extremist sunt enumerate tot acolo, înaintea acestei sintagme.  Prin urmare, ce-mi garantează că mâine, pentru că eu militez pentru Unirea Republicii Moldova cu România şi pentru recunoaşterea şi respectarea drepturilor comunităţilor istorice de români din jurul graniţelor, pentru valorificarea patrimoniului istoric şi a moştenirii culturale naţionale, precum şi împotriva separatismului maghiar, nu se va găsi un procuror sau un judecător care să considere că mă fac vinovat de „naţionalism extremist”?

        Mă întreb şi eu aşa, oare am uitat cu toţii cum au fost acuzaţi în bloc revoluţionarii din 1989 de iredentism şi fascism, iar protestarii din 1990, mai ales cei din Piaţa Universităţii, de legionarism, exact ca şi rezistenţii din anii mai timpurii ai comunismului? Chiar ne-a ieşit din cap că şi în timpul protestelor din toamna anului 2013 zecile de mii de oameni ieşiţi din stradă au fost ba „ecoanarhişti”, ba „neofascişti” şi „legionari”? După această lege, nu m-ar mira să se mai introducă şi un Minister al Adevărului, iar apoi am putea să-l proclamăm pe preşedintele Klaus Iohannis drept Fratele Cel Mare  şi cu asta am trece în universul diabolic imaginat de George Orwell în genialul său roman, „1984”.

         Deşi sunt relevante, nu voi mai intra în tehnicalităţile legate de recunoaşterea unor hotărâri judecătoreşti aberante din perioada stalinistă, care au condamnat pentru fascism sau legionarism zeci de mii de oameni care nu avuseseră treabă cu asta, dar participaseră la acţiuni de rezistenţă, ale potenţialelor limitări aduse cercetării istorice ori exprimării artistice (se vor mai putea oare face filme de epocă cu steaguri cu zvastică şi uniforme legionare?), ale clasificării discutabile din punct de vedere filosofic şi istoric a Mişcării Legionare ca organizaţie fascistă sau de alte aspecte ale legii recent promulgate. Au făcut-o alţii deja, aş deveni redundant.

          Voi încheia printr-un alt citat, care exprimă exact motivul care m-a determinat să adopt totuşi o poziţie, în ciuda reticenţelor iniţiale, şi este vorba de un citat care are foarte multă legătură cu subiectul: „La început naziştii au venit să-i ridice pe comunişti şi eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt comunist. Apoi au venit după evrei, şi eu nu am strigat pentru că nu sunt evreu. Au venit apoi pentru sindicalişti şi catolici şi nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist şi nici catolic. Când au venit după mine, nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în apărarea mea”. (Martin Niemöller, pastor luteran german, fost deţinut politic sub regimul nazist- 1892–1984). 

         Aşadar, aştept cu interes o eventuală speţă care să-mi permită să ridic împotriva acestei legi excepţia de neconstituţionalitate. Puţin îmi pasă dacă va fi vorba de cazul unui neolegionar, al unui apologet al lui Nicolae şi Elena Ceauşescu ori al unui nevinovat pe care cineva s-a gândit să-l acuze pe nedrept în baza unei legi stupide, mai mult decât interpretabile.