Marea Schismă va fi anulată după o mie de ani?

În anul 1054, sosiţi chiar în Sfânta Sofia, pe atunci încă biserică, trimişii papei de la Roma îl excomunicau pe patriarhul ecumenic şi proclamau ruptura bisericii catolice de cea ortodoxă. În replică, patriarhul ecumenic îl excomunica pe papă. Momentul a rămas cunoscut în istorie drept Marea Schismă şi e considerat cel al rupturii istorice din sânul creştinismului european, între Est şi Vest. La momentul respectiv, însă, impactul său a fost limitat şi a fost nevoie de devierea cruciadei a IV-a asupra Constantinopolului, de către un veneţian bătrân şi viclean, Enrico Dandolo, puţin înaintea morţii sale, în 1204, şi de devastarea sălbatică a capitalei bizantine de către cavalerii "latini", pentru ca schisma şi ura reciprocă să-şi facă loc în conştiinţa maselor.

Sigur, nu era nici prima, nici ultima schismă din istoria creştinismului. Primele apăruseră încă din creştinismul timpuriu, sub forma aşa-numitelor erezii, dar în general nu rezistaseră testului timpului (şi persecuţiilor aplicate cu "generozitate" de biserica încă ortodoxă şi catolică deopotrivă). Se rupseseră apoi, pe rând, bisericile vechi orientale, care respinseseră unele sau altele dintre tezele sinoadelor ecumenice: copţii, etiopienii, siriacii, caldeenii, nestorienii, armenii, bisericile Sfântului Toma Necredinciosul din India. Iar după Marea Schismă avea să aibă loc Reforma protestantă, apariţia neoprotestantismului, trecerea unor credincioşi răsăriteni spre formule de catolicism- maroniţii libanezi, greco-catolicii din Ucraina şi România, armenii catolici-, în fine pe la 1920 ruptura ortodocşilor între ei în funcţie de calendar, un fel de sferto-schismă. Dar Marea Schismă a păstrat un statut aparte în conştiinţa oamenilor, deasupra tuturor celorlalte sciziuni si recombinări din istoria religiei creştine.

Aşadar, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul "micilor" schisme, de-a lungul timpului au existat încercări de reunificare între creştinismul catolic şi cel ortodox, începând chiar din 1078. Un exemplu major este conciliul de la Ferrara-Florenţa din 1438-1439, prin care, recunoscându-se primatul papal, alături de filioque principalul punct de disensiune dintre catolicism şi ortodoxie, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul încerca să obţină sprijinul Occidentului pentru salvarea Constantinopolului, a ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, de la iminenta cucerire musulmană. O răscoală populară declanşată în decembrie 1452 de călugărul Ghennadie Sholarios a condus la eşecul final al acestei tentative. La 29 mai 1453, Mahomed al II-lea cucerea Constantinopolul şi-l numea pe Ghennadie patriarh ecumenic, primul de sub stăpânirea otomană.

Secolul XX a readus problema aceasta a reunificării pe fronton. Un prim pas, la conciliul Vatican II din 1962-1965, biserica catolică ridica anatema din 1054 la adresa bisericii ortodoxe. În replică, patriarhul ecumenic făcea acelaşi gest. În 1999 avea loc prima întâlnire dintre un papă şi un patriarh ortodox de după conciliul din secolul al XV-lea, o întâlnire între doi est-europeni: polonezul Ioan Paul al II-lea şi românul Teoctist. Au urmat apoi întâlnirile dintre papă şi patriarhul ecumenic, alte vizite în alte ţări ortodoxe, în fine, chiar zilele acestea, întâlnirea de pe aeroportul internaţional din Havana dintre papa Francisc I şi patriarhul Kiril al celei mai mari biserici ortodoxe autocefale, cea rusă, când s-a semnat şi un acord. În acelaşi timp, un sinod pan-ortodox este în pregătire, la care cu siguranţă se va discuta şi de posibila reconciliere după o mie de ani cu biserica catolică.

Sunt mai multe şanse acum ca acest lucru chiar să se întâmple decât în secolul al XV-lea? Poate. În mod cert în Europa secularizată de azi este improbabil ca biserica catolică să mai încerce să impună ortodocşilor primatul papal şi acele câteva dogme ale sale care fac diferenţa teologică dintre creştinismul apostolic occidental şi cel răsăritean. La un nivel sentimental, mi-ar plăcea. Cum provin dintr-o succesiune de două căsătorii mixte, între un ortodox şi un romano-catolic, am perceput întotdeauna schisma cu un regret, aşa cum era percepută în familia mea. Iar un punct comun cu secolul al XV-lea este recrudescenţa din ce în ce mai amplă a unei ameninţări musulmane motivate ideologic prin religie. Pentru că după eşecul experimentului secularist din anii '50-'70 (mai devreme în Turcia), tradus în regimuri autocratice şi/sau corupte, islamicii s-au întors spre religie, iar cei mai radicali au început să viseze la dominaţie mondială, parcă chiar mai mult în comunităţile de imigranţi din Europa, decât în ţările de origine.

Şi, da, poate că, în condiţiile în care secularismul absolut devenit normă pe continentul nostru nu mai reuşeşte să dea răspunsuri adecvate, o anumită reasumare de către Europa a identităţii sale creştine ar putea fi necesară şi utilă. Atenţie însă, asta nu trebuie să conducă la formarea unui fundamentalism creştin similar celui islamic, nici la abandonarea valorilor născute în siajul Revoluţiei Franceze, precum drepturile omului şi separarea dintre stat şi biserică. Identitatea creştină trebuie să se exprime cultural şi cu moderaţie, atât cât să terminăm cu aberaţiile de tipul "felicitări de sezon" în locul tradiţionalelor urări de Crăciun şi să stopăm fenomenul radicalizării islamice inclusiv a unor tineri proveniţi din familii non-islamice. De asemenea, este nevoie de tact şi de atenţie în realizarea reunificării. Voci importante din ortodoxie, precum cele ale călugărilor de la Muntele Athos, şi probabil şi din catolicism încă se opun. De asemenea, o exagerare a importanţei acordate patriarhului tuturor Rusiilor, chiar dacă biserica sa este cea mai numeroasă, ar putea deveni o problemă, pentru că această biserică are o anumită tradiţie în a acţiona ca agentură a imperialismului rusesc, un imperialism foarte activ în prezent şi deranjant în primul rând pentru alţi ortodocşi, precum georgienii, românii sau adepţii bisericii ortodoxe autocefale ucrainene, încă nerecunoscută de restul ortodoxiei.

Vivat Alburnus Maior!

Pentru că-n seara asta am o grămadă de prieteni, cunoscuţi, până şi fete pe care le-am curtat, care se simt bine la Clubul Ţăranului Român, la finalul primeia dintre Zilele Roşiei Montane, cu atât mai bine cu cât tocmai ce a fost făcut public anunţul includerii Roşiei Montane în Lista Tentativă a României pentru înscrierea în Patrimoniul Universal UNESCO, iar eu sunt prins cu treabă din cauza unui prost management al timpului zilele acestea şi nu pot merge, simt nevoia totuşi să-mi înec "amarul" printr-o postare dedicată Roşiei Montane.

Ultimul anunţ al Ministerului Culturii reprezintă corolarul unei lupte civice care durează de vreo 16 ani şi în care meritul cel mai mare îl au cei câţiva localnici, în frunte cu Eugen David, care au decis să reziste presiunilor unor investitori străini care au mituit tot ce mişca, prin toate partidele şi cam în toată presa mainstream, care au dus campanii publicitare agresive, care au cumpărat efectiv primăria locală, devenită o simplă oficină a intereselor lor şi care nu au precupeţit nimic pentru a-şi vedea toate autorizaţiile obţinute. A fost o luptă de o consistenţă şi o tenacitate fără precedent în România, poate doar pe vremea paşoptiştilor, care s-a dus şi-n instanţă şi pe stradă şi pe scenele festivalului Fân Fest sau la concertele unor trupe precum Luna Amară şi care a unit oameni dintre cei mai diverşi. A fost o luptă care sper să reprezinte un model urmat de acum încolo în toate cauzele civice şi politice majore.

Sigur, încă nu s-a interzis mineritul cu cianuri şi nu s-au oprit proiecte precum cele de la Certej şi Rovina, dar cel puţin putem spune că, în sfârşit, Roşia Montană, deja declarată monument istoric clasa A, este salvată. Pentru că Roşia Montană nu înseamnă numai că s-a oprit demolarea efectivă a patru munţi, că nu se va mai distruge o natură superbă, că nu se vor înstrăina de acolo cantităţi mari de aur şi argint pe redevenţe de nimic şi că România nu va ajunge să fie obligată zeci de ani să conserve cel mai mare lac de ape cianurate şi saturate şi cu alte substanţe puternic toxice din Europa, un adevărat pericol devastator pentru tot bazinul Dunării de Jos, în caz de deversare.

Roşia Motană este una din cele mai vechi localităţi continuu locuite din România, atestate documentar. Ea găzduieşte, în galeriile din munţi, în tăuri şi în centrul său vechi, o istorie continuă a mineritului auro-argintifer şi a comunităţilor de mineri, începând cu minele romane, unice în lume (celelalte mine romane păstrate în alte colţuri ale Europei au alte caracteristici), locul unde în secolul al XVIII-lea s-au găsit faimoasele triptice din Transilvania- documente nepreţuite pentru studiul dreptului roman provincial- şi continuând de-a lungul a aproape două milenii până-n post-comunismul contemporan.

Şi, poate va suna uşor naţionalist, dar aurul de la Roşia Montană este motivul principal pentru care împăratul Hadrian, succesorul lui Traian, a renunţat la ideea de abandonare a Daciei, pe care istoricii antici mărturisesc că a nutrit-o timpul răscoalei dacilor şi al atacurilor sarmatice din anul 117. Prin urmare, ocupaţia romană a continuat până în zilele împăratului Aurelian (270-275) şi chiar şi după retragerea ordonată de acesta, imperiul şi-a păstrat mult timp avanposturile de la nord de Dunăre, ba chiar a mai şi construit poduri peste fluviu, precum cel de la Sucidava Celei, comanditat de Constantin cel Mare. Aşadar, mai mult decât zelul cotropitor al lui Traian, aurul Roşiei Montane este cel care ne-a făcut ceea ce suntem şi din cauza acestuia vorbim azi o limbă romanică şi nu un soi de albaneză sau o limbă slavă. Galeriile romane pe care Gabriel Resources dorea să le radă odată cu munţii în care sunt săpate, reprezintă o mărturie a începuturilor noastre istorice cel puţin la fel de valoroasă precum monumentul de la Adamclisi, Columna lui Traian sau ruinele celor două Sarmizegetuse. "Mioriţa", cronicarii moldoveni şi munteni, poeţii Văcăreşti, Eminescu, Ion Creangă, Caragiale, Rebreanu, Blaga, Marin Preda, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, până şi Mircea Cărtărescu sunt copiii literari ai Roşiei Montane.