Versoul unei fotografii prelevate la Cernăuţi înainte de Marea Unire
Miercuri,
28 noiembrie 2018, se împlinesc exact o sută de ani de la momentul în care
Congresul General al Bucovinei a votat Unirea cu România a acestei străvechi
provincii voievodale. Locuită în antichitate de dacii liberi din neamul
costobocilor, pe teritoriul Bucovinei au avut loc descălecaturile
întemeietorilor Moldovei, Dragoş Vodă şi Bogdan I, şi se află atât faimoasele
biserici şi mânăstiri înscrise în Patrimoniul Universal UNESCO, cât şi primele
capitale ale Moldovei istorice, Baia şi Suceava.
Unirea
Bucovinei cu România, statul succesor al Principatului Moldovei, constituit
prin unificarea acestuia cu celălalt principat românesc, cel al Valahiei, în
1859 (Mica Unire), repara nedreptatea istorică din anul 1775, când, sub
pretextul creării unui coridor între Galiţia (sud-estul Poloniei, azi vestul
Ucrainei) şi Transilvania, Ţara Fagilor (căci asta înseamnă de fapt Bucovina)
era ruptă din trupul Moldovei şi anexată Imperiului Habsburgic, cu
complicitatea Imperiului Otoman. De asemenea, această Unire a fost şi cea de-a
doua etapă a Marii Uniri, după ce, la 27 Martie/9 aprilie 1918, o altă parte a
Moldovei istorice, Basarabia, se alăturase şi ea tânărului stat român prin
votul democratic majoritar al Sfatului Ţării.
La puţină vreme,
stră-străbunicul meu Gheorghe Nichifor, Nichiforiuc în actele austriece, născut
la Rădăuţi, stabilit la Cernăuţi şi căsătorit cu Eufrosina, pe numele de fată
Muscaliuc, nativă din Roşa, localitate suburbană, azi cartier al Cernăuţiului,
veteran din primul război mondial din armata austro-ungară şi tatăl a doi
băieţi şi o fată, scăpa de sufixul „iuc” ataşat de Habsburgi numelui său de
familie românesc, pentru sine şi pentru întreaga sa familie.
În anii ocupaţiei,
pentru că, spre deosebire de români, rutenii nu aveau un stat naţional la care
să se raporteze, elementul ucrainean fusese încurajat în Bucovina, iar în acte
multe nume de familie româneşti fuseseră ucrainizate. În primii ani ai secolului
XX, când li se născuseră băieţii, tocmai pentru a-şi afirma identitatea
românească, Eufrosina şi Gheorghe Nichifor le aleseseră numele conform unui
curent de rezistenţă apărut în secolul al XIX-lea în Transilvania şi Banat, ca
reacţie la politica autorităţilor regatului ungar de a traduce numele
româneşti, prin folosirea de nume romane, lipsite de echivalent în limba
maghiară. Astfel, unul din fraţi a fost botezat Modest, iar celălalt,
străbunicul meu, Valerian.
Centenarul
Marii Uniri nu este însă doar un prilej de evocare istorică şi de sărbătoare.
Primul moment al acestuia, aniversarea Unirii Basarabiei, ne-a reamintit că
unitatea românilor şi celorlalţi locuitori de pe cele două maluri ale Prutului
a durat numai două decenii. Mai mult decât o sărbătoare, a fost un moment de
conştientizare a faptului că azi există două state româneşti, dintre care doar
unul, România, este stabil şi integrat în Uniunea Europeană, în timp ce
celălalt, Republica Moldova, este încă victima tectonicii geopolitice. Că este
parte a misiunii noastre istorice să ajutăm şi cealaltă Românie să revină la
cursul istoric de la care a fost smulsă brutal în anul 1940.
Universitatea din Cernăuţi, fost Palat MItropolitan, şi locul unde s-a votat Unirea Bucovinei cu România
Unirea
Bucovinei este şi ea un moment dulce-amar. Odată cu Basarabia, din trupul
României era ruptă şi partea de miazănoapte a Bucovinei, împreună cu capitala
provincială Cernăuţi, unul din cele mai prestigioase centre universitare ale
României interbelice, care rivaliza cu Bucureştiul, Iaşiul şi Clujul. Potrivit
ciracilor lui Stalin, Bucovina de Nord era dorită ca o compensare pentru
perioada de „ocupaţie” a României în Basarabia.
În anul 1940 circulau
deja zvonuri că sovieticii, care căzuseră la înţelegere cu Hitler, vor ridica
pretenţii faţă de Basarabia. Anunţul că sub ocupaţia URSS va intra şi Bucovina
de Nord, inclusiv Cernăuţiul, a căzut ca un trăznet, mai ales pentru locuitorii
acestei regiuni. Modest Nichifor, concentrat în acel moment în armata regală
română, a practic dezertat pentru scurt timp pentru a-şi avertiza familia şi
pentru a îi îndemna să se urce în trenurile cu refugiaţi care plecau din gara
Cernăuţi. A mai comis încă o infracţiune, lăsându-i fratelui său pistolul său,
să-l aibă pentru orice eventualitate.
Era 28 iunie 1940. Fuga lui
Valerian Nichifor împreună cu soţia, fiica (bunica mea), fiul de nici doi ani
şi nepoata de soră a început după ce Gheorghe Nichifor a venit negru de
supărare şi anunţând că a văzut prima coloană a Armatei Roşii intrată în oraş. Pe
străzi, evreii, persecutaţi deja de regimul de dictatură personală a regelui
Carol al II-lea, manifestau bucuroşi cu steaguri roşii. Unul, care îl cunoştea
pe topograful şi cadastristul Valerian Nichifor, i-a strigat: „Noi ne-am purtat
cu demnitate steaua, acum să vedem cum o să vă purtaţi voi crucea!”
Gara din Cernăuţi
Străbunicii, bunica şi
străunchiul meu au reuşit să prindă ultimul tren care pleca din gara Cernăuţi.
Pistolul unchiului Modest s-a dovedit util, fără a trage vreun glonţ, pentru a
obţine o pâine într-o gară dinainte de noua graniţă, de la o precupeaţă care se
dăduse deja cu noua stăpânire şi nu mai vindea nimic refugiaţilor. Eufrosina şi
Gheorghe Nichifor nu au reuşit să mai prindă ultimul tren. La întoarcere spre
casa lor din Roşa, au asistat cum sovieticii au instalat în centrul oraşului un
portret enorm al lui Stalin, dar şi cum o furtună de vară izbucnită din senin
în acea după-amiază a trântit la pământ şi a făcut ţăndări portretul.
Timp de aproape un an
stră-străbunicii mei au trăit sub ocupaţie. Au asistat la descinderile nocturne
ale maşinilor Volga negre ale NKVD, care luau oameni spre destinaţii
necunoscute de unde nu se mai întorcea nimeni. Au aflat probabil despre
masacrul de la Fântâna Albă de la 1 aprilie 1941, când între 3000 şi 5000 de
români bucovineni, păcăliţi cu zvonuri lansate de NKVD că graniţa va fi
deschisă oricui va dori să plece în România, au fost mitraliaţi la un fals punct
de trecere a frontierei şi înhumaţi în gropi comune în pădure.
În cele din urmă,
bazându-se pe faptul că ştia limba germană (de fapt, mai mult idiş, care era
mai degrabă vorbit pe străzile din Cernăuţi decât germana Hoch Deutsch),
Gheorghe Nichifor s-a prezentat în faţa comisiei care se ocupa de repatrierea
etnicilor germani (mai exact de trimiterea lor în cel de-al treilea Reich, unde
erau colonizaţi în Polonia), susţinând că şi el este etnic german. Comisia avea
trei membri: un ofiţer german, unul sovietic şi un colaboraţionist local, al
cărui rol era de a confirma că petenţii sunt, într-adevăr, etnici germani.
Acesta din urmă era un evreu pe care Gheorghe Nichifor îl cunoştea, fiind unul
dintre clienţii debitului de tutun pe care îl gestiona cu sprijinul statului
român, în calitatea sa de veteran de război. Aşa că omul a confirmat minciuna
stră-străbunicului meu, care astfel a ajuns în Polonia împreună cu soţia, de
unde s-au urcat spre primul tren către Bucureşti, unde se stabilise restul
familiei, cu ajutorul rudelor soţiei lui Valerian Nichifor, Elena, născută în
Bucureşti în 1907 şi care a avut grijă şi de mine timp de cincisprezece ani.
Până în 1942 întreaga
familie revenise la Cernăuţi. Începuseră de bine, de rău să-şi refacă viaţa,
când în primăvara anului 1944 au trebuit să plece din nou. De data asta,
evacuările au fost organizate. Valerian Nichifor şi familia lui au privit
pentru ultima oară spre frumosul oraş de pe Ceremuş la 1 aprilie 1944.
Eufrosina Nichifor (născută Muscaliuc), poză dinainte de Marea Unire
Astăzi,
sudul Bucovinei, care corespunde în mare judeţului Suceava, este o parte
integrantă a României, în timp ce nordul Bucovinei, împreună cu ţinutul Herţei
(un mic teritoriu care a aparţinut mereu Moldovei şi apoi României, ocupat de
sovietici ca urmare a creionului gros cu care a fost trasată pe hartă noua
graniţă), precum şi cu fostul judeţ Hotin din nordul Basarabiei formează
regiunea Cernăuţi a Ucrainei.
Câteva
sute de mii de locuitori de aici sunt români, parte a minorităţii de o jumătate
de milion, a doua ca număr din Ucraina, din care marea marjoritate populează teritoriile
istorice româneşti din regiunile Cernăuţi, Odesa (care include două foste
judeţe din sudul Basarabiei) şi Transcarpatia (de care aparţin o serie de
localităţi maramureşene care au avut delegaţi care au votat Unirea la Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia, dar care prin Tratatul de la Trianon din
1920 au fost adjudecate Cehoslovaciei, iar apoi anexate de URSS în mai 1945).
La
ora la care noi celebrăm Centenarul Marii Uniri, această minoritate istorică
românească trece prin momente grele, prea puţin sesizate în spaţiul public
românesc. Imediat după victoria Euro-Maidanului, în 2014, Rada Centrală din
Kiev a abrogat legea recent intrată în vigoare a limbilor regionale şi
minoritare, în virtutea căreia fusese recunoscut statutul de limbă regională,
cu folosire în administraţia locală şi justiţie, pentru limba română în cele
trei regiuni amintite. O altă lege, adoptată în prag de Centenar, în anul 2017,
a decis eliminarea treptată a limbilor minoritare din sistemul de învăţământ, termenul
actual fiind anul 2022 (asta după ce zeci de şcoli cu predare în limba română,
care funcţionaseră inclusiv în perioada sovietică, au fost închise sub diverse
pretexte după obţinerea independenţei Ucrainei în anul 1991).
