miercuri, 20 iulie 2016

Parfum de sfârşit de lume

Anul 2015 a fost unul plin de crize şi ar fi fost cumva de aşteptat ca următorul an să fie ceva mai relaxat. Dar, nici vorbă. De la Brexit şi atentate teroriste tot mai ingenioase şi mai îndepărtate de ceea ce eram obişnuiţi ca fiind tiparul unor astfel de acţiuni la puciuri eşuate urmate de epurări masive în stil stalinist şi până la o tot mai evidentă contraofensivă a unei clase politice de sorginte securisto-comunistă ce părea, în fine, să cedeze sub presiunea justiţiei, anul 2016, la capătul a puţin peste jumătate din durata sa, este departe de a fi un an liniştit. Războiul ideologic s-a întors în forţă, după ce părea că odată cu finalul războiului rece şi cu destrămarea URSS nu vor mai exista astfel de conflicte şi că toată omenirea, exceptând nişte relicve exotice gen Coreea de Nord şi Cuba, şi-a asumat cam acelaşi set de valori politice. De data aceasta însă, sursa războiului ideologic şi izvorul noului război rece, pentru că şi acesta a reînceput sub forma aşa-numitului "război hibrid", nu mai coincid ca în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial. Acum, principalul conflict ideologic este cel să zicem Nord-Sud, islamul radical versus restul lumii, în timp ce războiul rece a rămas o afacere Est-Vest.

Pe de o parte, o ideologie politică ce-şi revendică o acoperire sacră, religioasă, cunoscând mai multe variante mai mult sau mai puţin extremiste, dar toate ostile democraţiei liberale şi laicismului în general, şi o serie destul de derutantă de avataruri mai mult sau mai puţin ilegale, insurgente şi teroriste- Daesh, Al Qaeda, Frontul Al Nusra, Boko Haram, Hammas, Jihadul Islamic, Fraţii Musulmani, talibanii, Hezbollah etc.-, dar şi avataruri perfect legale şi legitime, guverne ale unor state precum Arabia Saudită, monarhiile din Golf, Iran, ba chiar pare-se şi încă seculara Turcie, aşa cum o transformă regimul "sultanului" Recep Tayyip Erdogan după eşuata lovitură de stat militară. În timp ce noul război rece, duplicându-l pe cel încheiat în amurgul secolului XX, opune Occidentului reprezentat de Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, NATO, Canada, Australia, Japonia, Coreea de Sud ş.a.m.d. o Rusie cvasifascistă, tot mai nerăbdătoare să fie recunoscută din nou ca superputere mondială şi să lanseze un al treilea Reich egal sau mai puternic decât precedentele două- Imperiul ţarist şi Uniunea Sovietică-, precum şi o Chină devenită a doua economie a lumii, dar tot mai ameninţată de o prăbuşire din cauza "supraîncălzirii" şi, prin urmare, în nevoie de un conflict extern cu care să umple mintea şi sufletul unui miliard şi jumătate tot mai nemulţumit. Situaţia aminteşte întrucâtva de cele întâmplate în secolul al VII-lea, când Occidentul reprezentat de Imperiul Roman de Răsărit se confrunta de secole deja cu Orientul reprezentat de Imperiul Sasanid şi când brusc dinspre Sud a lovit Jihadul.

Dar nu aceasta e principala paralelă istorică pe care simt nevoia să o fac. Vremurile pe care le trăim îmi amintesc mult mai mult de o perioadă substanţial mai apropiată în timp, cunoscută în istoria artei drept La Belle Epoque. Ca şi acum, în sfertul de secol care a precedat declanşarea primului război mondial, o lume dominată de imperii coloniale convinse că ele reprezintă apogeul civilizaţiei şi că nimic rău nu li se poate întâmpla, dar rivale între ele şi tot mai decise să se lupte pentru a-şi fura coloniile unele celorlalte, se confrunta cu crize tot mai ample şi tot mai dese, economice, politice, militare, morale. Această lume fusese luată în vizor de diferite grupuri extremiste, care doreau s-o distrugă pur şi simplu pentru a construi o lume complet nouă, pe baze nemaiîncercate vreodată, dar prezentate ca garantate, eventual garantate ştiinţific, în lucrările unor filosofi mai mult sau mai puţin bărboşi şi cu talent la utilizarea condeiului, precum Marx, Engels, Bakunin, Kropotkin etc. Iar acele grupuri extremiste de stânga, alături de fenianii irlandezi, sunt cele care au pus practic cuvântul "terorism" în dicţionar. Şi, ca şi acum, deşi fenomenul lua proporţii în subteran, el era considerat ca fiind totuşi ţinut sub control. Dar, în acelaşi timp, această lume de acum numai un veac era una a marelui avânt ştiinţific şi tehnologic, exact ca lumea revoluţiei informatice în care trăim noi, şi o lume în care neliniştile resimţite difuz, dar tot mai acut, şi umbrele tot mai ameninţătoare de la orizont au dat naştere unei extraordinare explozii artistice, ce i-a inclus şi pe Kafka, şi pe Tristan Tzara, şi pe Picasso, şi pe Brâncuşi şi pe mulţi alţii dintre artiştii pe care îi admirăm astăzi. Iar după perioada destul de searbădă a anilor '90, de prin 2000-2001 cultura se află într-un nou avânt, plin de anxietăţi ca şi cel dinainte, din timpul şi de după anul 1905, dar de o valoare ce nu poate fi negată.

Cu lumea pe care am evocat-o în paragraful anterior ştim ce s-a întâmplat. În 1914 a venit apocalipsa. Sigur, nu acel sfârşit al lumii profeţit destul de criptat în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, dar sfârşitul profund traumatic al unei întregi lumi, după care nimic nu a mai putut fi la fel. Pe noi, oare ce ne aşteaptă?