1984?

           Am tot stat în cumpănă dacă să-mi dau şi eu cu presupusul despre recent adoptata şi promulgata Lege nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Pe scurt, e vorba de aşa-numita lege anti-legionari.

          Am ezitat pentru mai multe motive, iar ordinea în care le voi enumera nu exprimă importanţa lor. În primul rând, când toată lumea vorbeşte despre un subiect, şansele ca părerea ta să nu aibă nimic original, să fii doar o piesă în corul antic, iar opinia ta să se piardă oricum în vacarm, este foarte mare. Apoi, ca adept al principiului potrivit căruia „opusul unei extreme nu este cealaltă extremă, ci moderaţia” (probabil adaptarea unui citat care nu are treabă cu politica, întrucât nu am reuşit să-i găsesc autorul), nu pot să zic că am vreo simpatie pentru acea extremă dreapta pe care o cunosc din istorie mai mult decât am pentru extrema stângă pe care am apucat-o la putere şi i-am trăit abuzurile în primii mei cincisprezece ani din viaţă. Ambele sunt pentru mine numai bune de aruncat la coşul de gunoi al istoriei. Cu atât mai mult, ştiind isteriile mai sincere sau mai regizate pe care le poate stârni în anumite medii, unele destul de influente politic, orice remarcă care ar putea, fie şi de departe şi forţat, să fie interpretată drept favorabilă dreptei radicale interbelice, nu am simţit nevoia să-mi asumi vreun risc pentru nişte ideologii pe care le resping şi pentru nişte mişcări politice pe care le consider nocive.

          Dar, pe de altă parte, nici nu pot să-mi bag capul în nisip ca struţul şi să nu observ că, prin adoptarea unor astfel de legi, „ceva e putred în Danemarca” (William Shakespeare). În primul rând, încă o dată, asistăm la acea dublă măsură aberantă între genocidul nazist sau inspirat altora, inclusiv românilor, de nazişti, aşa-numitul Holocaust, şi genocidul comunist- Holodomor, Gulag-, pentru că doar negaţionismul şi apologia legate de primul sunt incriminate, în timp ce în ce-l priveşte pe al doilea nu există niciun fel de limitări. Ştiu că raţiunile acestei duble măsuri ţin de ideea de a nu deranja cea mai întinsă ţară de pe glob, Rusia, şi nici a doua sau a treia economie a lumii, pe cale să devină prima, China, şi de asemenea de a nu începe o vânătoare de vrăjitoare contra partidelor comuniste care participă de zeci de ani la jocul democratic în Europa Occidentală  şi care au reprezentanţi în Parlamentul European. Prin comparaţie, Germania a fost zdrobită în 1945, mişcările neonaziste şi neofasciste actuale sunt în general nişte adunături de tembeli, fără şanse reale de a ajunge vreodată la putere, iar, cu excepţia partidului Jobbik din Ungaria, ceea ce acum reprezintă dreapta radicală sau populistă europeană este destul de departe de ceea ce erau cândva naţional socialiştii, fasciştii, ustaşii sau, în termeni româneşti, legionarii.

          Faptul că înţeleg raţiunile pragmatice, nu mă face însă să şi accept dubla măsură. În primul rând, prin astfel de atitudini se creează complet imorale clasamente ale morţilor şi genocidurilor. E un fel de a spune că nu există crimă mai mare decât să ucizi pe cineva din cauza identităţii sale rasiale, etnice sau religioase, dar e oarecum acceptabil să omori zeci de milioane de oameni pentru că au altă opinie decât a ta, pentru că s-au născut sau au parvenit în clasa socială căreia tu i-ai declarat război sau pentru că educaţia lor te face să-i consideri o ameninţare. Hitler e răul suprem, Stalin are scuze. Şi oricum, în extrema dreaptă răul vine din ideologie, care e rasistă, xenofobă, homofobă ş.a.m.d., iar în extrema stângă răul a venit doar din pervertire sau prin aplicarea greşită, altfel ideologia e bună şi generoasă.

         Ei bine, nu e. Statul total postulat de fascişti s-a inspirat direct din dictatura proletariatului a marxist-leniniştilor, ura de rasă şi ura de clasă, precum şi lupta de rasă şi lupta de clasă sunt variaţiuni pe aceeaşi temă (să nu uităm că şi antisemitismul şi rasismul de tip colonial au avut fundamente economice, exact ca şi lupta stângii radicale cu burghezia şi moşierimea, fie în ideea de a elimina poziţia socială câştigată de anumite elite, evreieşti în cazul dreptei, determinate social în cazul stângii, eventual preeminenţa lor în anumite profesii, fie pentru a justifica subordonarea economică, socială şi politică a locuitorilor din colonii sau a urmaşilor foştilor sclavi de pe plantaţii). Pentru extrema stângă, exact ca şi pentru extrema dreaptă, revoluţia trebuia să fie violentă şi să conducă la eliminarea completă, fizică sau prin „reeducare”, a duşmanului identificat într-o anumită parte a populaţiei, definită statistic şi nicidecum prin prisma acţiunilor individuale. Din punctul ăsta de vedere, nici măcar anarhiştii nu au fost mult mai buni decât marxiştii; să nu uităm că oricât de simpatici şi frecventabili ar fi anarhiştii zilelor noastre, sunt totuşi urmaşii ideologici ai unora care au scris o pagină clasică din istoria terorismului internaţional.

         Iar dincolo de aspectul moral, dacă timp de decenii o lume întreagă s-a străduit să exorcizeze fiecare nouă generaţie de tentaţia de a reînvia acea dreaptă îndepărtată, totalitară, revoluţionară şi violentă a anilor 1920-1940, cum nimeni nu a depus acelaşi efort legat de crimele celeilalte extreme şi foarte mulţi oameni au rămas ignoranţi faţă de genocidul cauzat de aceasta, vedem acum destul de mulţi tineri care se declară cu nonşalanţă neomarxişti sau anarhişti. Sigur, cei mai educaţi dintre ei îţi vor spune că nu au nicio treabă cu crimele din secolul XX, că acela a fost stalinism ori „capitalism de stat” şi nu comunism, care e altceva şi niciodată nu s-a aplicat de fapt, că ei în realitate sunt democraţi. Şi cei mai mulţi sunt perfect sinceri. Dar la fel de sinceri şi de plini de bune intenţii erau şi idealiştii stângii radicale a secolului XX, iar genocidul practic a început cu exterminarea lor în disputa internă pentru putere; asta pentru că ideologia şi sistemul pe care-l generează odată aplicată sunt defecte, favorizează apariţia personajelor de tip Lenin, Stalin, Beria, Mao, Pol Pot, Kim  şi a tuturor ciracilor pe care aceştia îşi întemeiază puterea opresivă. Şi, iată, primul avertisment: chiar anul acesta Uniunea Europeană era să fie destabilizată de venirea la putere în Grecia a unui partid neomarxist, Syriza, iar planul nu a fost dus până la capăt doar pentru că Rusia nu a avut banii cu care să şi-l asume. Lovitura a venit dinspre prea menajata stângă, nu dinspre mult hulita dreaptă.

          Dar, până la urmă, nu dubla măsură este cea mai mare problemă a legii anti-legionari. Sincer nu aş fi cu nimic mai fericit dacă la sintagma „interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob” s-ar adăuga „comunist, anarhist, neomarxist, promotor al urii de clasă”. Pur  şi simplu, atingerea adusă libertăţii de gândire şi libertăţii de exprimare este lucrul cel mai grav. Întotdeauna voi contrazice un negaţionist al Holocaustului şi voi dispreţui pe oricine va găsi justificări crimei, dar nu cred că istoricului care se întreabă dacă au fost şase milioane de evrei ucişi, sau şase milioane erau toţi cei omorâţi în lagărele naziste, ori dacă nu cumva au fost de fapt cinci milioane nouă sute nouăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci şi nouă, trebuie să i se bage pumnul în gură pentru că prin lege s-au decretat anumite cifre. Adevărul istoric se stabileşte prin mijloace ştiinţifice, nu prin lege.

          Apoi, ce înseamnă toate acele determinative ideologice? Bun, una este să negi sau să vrei să diminuezi cu tot dinadinsul un genocid, ori să faci apologia unor criminali de război şi criminali împotriva umanităţii, altceva să arunci anateme absolute pe criterii ideologice până la urmă destul de vagi. Fascismul, de exemplu, nu este rasist prin natura lui. Salazar şi Franco au fost fascişti sadea până-n anii 1970, dar regimurile lor nu au avut nimic rasist ori antisemit. Spania fascistă a fost una din căile de scăpare ale evreilor europeni, exact ca şi România lui Antonescu, care însă a avut şi rolul ei în Holocaust (România, din păcate, a jucat un rol ambivalent şi, dacă pe o parte are cu ce se lăuda, pe cealaltă trebuie să-şi asume nişte adevăruri istorice foarte neplăcute). Legionarismul nu este de fapt fascism şi, dincolo de antisemitismul în anumite perioade virulent, nu se poate spune că a fost xenofob (doctrina Noii Drepte tinde să fie discriminatorie vizavi de maghiari şi de romi şi, de când cu scandalul cu moscheea, islamofobă, dar în legionarismul anilor 1927-1941 aceste atitudini şi idei au lipsit cu desăvârşire).

          Şi mai grav, ce înseamnă „naţionalismul extremist” care încheie enumerarea din noua formulare a art. 2 lit. a din Ordonanţa de Urgenţă modificată? Nu de alta, dar toate manifestările pe care eu le-aş vedea ca specifice unui naţionalism extremist sunt enumerate tot acolo, înaintea acestei sintagme.  Prin urmare, ce-mi garantează că mâine, pentru că eu militez pentru Unirea Republicii Moldova cu România şi pentru recunoaşterea şi respectarea drepturilor comunităţilor istorice de români din jurul graniţelor, pentru valorificarea patrimoniului istoric şi a moştenirii culturale naţionale, precum şi împotriva separatismului maghiar, nu se va găsi un procuror sau un judecător care să considere că mă fac vinovat de „naţionalism extremist”?

        Mă întreb şi eu aşa, oare am uitat cu toţii cum au fost acuzaţi în bloc revoluţionarii din 1989 de iredentism şi fascism, iar protestarii din 1990, mai ales cei din Piaţa Universităţii, de legionarism, exact ca şi rezistenţii din anii mai timpurii ai comunismului? Chiar ne-a ieşit din cap că şi în timpul protestelor din toamna anului 2013 zecile de mii de oameni ieşiţi din stradă au fost ba „ecoanarhişti”, ba „neofascişti” şi „legionari”? După această lege, nu m-ar mira să se mai introducă şi un Minister al Adevărului, iar apoi am putea să-l proclamăm pe preşedintele Klaus Iohannis drept Fratele Cel Mare  şi cu asta am trece în universul diabolic imaginat de George Orwell în genialul său roman, „1984”.

         Deşi sunt relevante, nu voi mai intra în tehnicalităţile legate de recunoaşterea unor hotărâri judecătoreşti aberante din perioada stalinistă, care au condamnat pentru fascism sau legionarism zeci de mii de oameni care nu avuseseră treabă cu asta, dar participaseră la acţiuni de rezistenţă, ale potenţialelor limitări aduse cercetării istorice ori exprimării artistice (se vor mai putea oare face filme de epocă cu steaguri cu zvastică şi uniforme legionare?), ale clasificării discutabile din punct de vedere filosofic şi istoric a Mişcării Legionare ca organizaţie fascistă sau de alte aspecte ale legii recent promulgate. Au făcut-o alţii deja, aş deveni redundant.

          Voi încheia printr-un alt citat, care exprimă exact motivul care m-a determinat să adopt totuşi o poziţie, în ciuda reticenţelor iniţiale, şi este vorba de un citat care are foarte multă legătură cu subiectul: „La început naziştii au venit să-i ridice pe comunişti şi eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt comunist. Apoi au venit după evrei, şi eu nu am strigat pentru că nu sunt evreu. Au venit apoi pentru sindicalişti şi catolici şi nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist şi nici catolic. Când au venit după mine, nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în apărarea mea”. (Martin Niemöller, pastor luteran german, fost deţinut politic sub regimul nazist- 1892–1984). 

         Aşadar, aştept cu interes o eventuală speţă care să-mi permită să ridic împotriva acestei legi excepţia de neconstituţionalitate. Puţin îmi pasă dacă va fi vorba de cazul unui neolegionar, al unui apologet al lui Nicolae şi Elena Ceauşescu ori al unui nevinovat pe care cineva s-a gândit să-l acuze pe nedrept în baza unei legi stupide, mai mult decât interpretabile.

Represiunea noastră cea de toate zilele

Prin februarie 2012, în contextul lucrurilor care se petreceau atunci în Piaţa Universităţii, l-am întâlnit pentru prima dată pe locotenent colonelul de jandarmi Neagu. Domnia sa mi-a explicat atunci că Jandarmeria Română este o "forţă de represiune". Sintagma aceasta m-a şocat puţin, prea amintea de nişte realităţi cu ceva mai mult de două decenii mai vechi, aşa că am polemizat puţin cu domnul colonel, încercând să-l determin să facem diferenţa între "represiune" şi "coerciţie, menţinere a ordinii publice etc."

Se pare însă că cel care avea dreptate în democraţia "originală" românească era domnul Neagu şi nu subsemnatul, cu toate studiile mele juridice care, vrând nevrând, creează o anumită sensibilitate faţă de astfel de nuanţe. Iar o anumită atitudine de crack down, ca să folosesc un barbarism anglicist care exprimă foarte plastic ideea, s-a tot simţit de vreo lună încoace, cam de pe când vicepremierul şi ministrul de interne Gabriel Oprea a devenit şi prim ministru interimar. Şi care persistă şi de când Victor Ponta şi-a reluat exerciţiul funcţiei de şef al Guvernului.

Astfel, amenzi s-au tot dat la diversele proteste din ultimii trei ani, mai ales la cele care s-au folosit de beneficiul articolului 3 din Legea 60/1991 a adunărilor publice, cel cu excepţiile de la condiţia notificării prealabile, sau care, fiind spontane, nu s-au putut circumscrie dispoziţiilor acestei legi vechi, desuete şi restrictive. Dar la manifestaţiile legate de despăduriri din 16 mai şi 7 iunie anul curent s-a forţat o anumită limită, amenzile aplicate fiind determinate excesiv, prin trecere directă către cuantumurile maxime, indiferent de antecedentele contravenienţilor şi prin cumularea chiar şi forţată a unor contravenţii diferite.

Este clar că nu mai avem de-a face cu o aplicare strictă, fie şi mecanică a legii, ci cu o anumită voinţă politică de a intimida oamenii care vin la proteste, astfel încât să nu mai apară vârfuri precum cele din ianuarie 2012, "toamna românească" dintre 1 septembrie şi 21 decembrie 2013, din noiembrie 2014 sau de la marele marş contra despăduririlor din 9 mai 2015. Ei bine, iată că nu scapă de acest "zel" nici măcar o cauză asupra căreia există aproape un consens naţional, cu care marea majoritate a populaţiei, cvasi-integralitatea clasei politice (cel puţin la nivel declarativ) şi înşişi lucrătorii Jandarmeriei Române sunt de acord: refacerea unităţii naţionale prin reunirea Republicii Moldova şi a României.

Aşadar, aşa cum se poate vedea din fotografia de mai sus, subsemnatul, în calitate de organizator al manifestării care a încheiat ieri la Bucureşti Marşul lui Ştefan cel Mare, pornit cu o săptămână înainte din Chişinău, din cadrul celei de-a patra Mari Adunări Naţionale a românilor basarabeni, am fost amendat cu 10.000 de lei pentru că nu s-a respectat locul de începere a adunării publice, astfel cum era el stabilit prin protocolul încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti şi cu celelalte autorităţi publice reprezentate în cadrul comisiei de ordine publică care funcţionează în cadrul acesteia.

Nu mai revin asupra detaliilor tehnice, întrucât am dedicat o postare anterioară Legii nr. 60/1991 republicată şi diferitelor aspecte tehnice care ţin de declararea/notificarea întrunirilor publice (adică ceea ce în mod greşit se desemnează în mass media prin termenul de "autorizare"). Mă voi limita aici pur şi simplu la a comenta povestea acestei amenzi.

Aşadar, întrucât între momentul notificării iniţiale şi momentul discuţiei din cadrul comisiei de ordine publică am primit semnale că oamenii preferă ca loc de adunare, înaintea plecării în marş, platoul din faţa Teatrului Naţional Bucureşti, la negocierea din comisie, în special cu reprezentantul Jandarmeriei, am încercat să obţin această zonă. Ca o paranteză, eu m-am ocupat de partea aceasta legală, dar când Platforma Unionistă Acţiunea 2012 organizează amplele sale marşuri unioniste, există o echipă întreagă, tineri care fac de fapt mult mai mult decât mine şi în faţa cărora trebuie să-mi dau jos pălăria. Revenind, nu a fost cu putinţă să obţin acel loc, pe motiv că după protestele din ianuarie 2012 primarul general, el însuşi Sorin Oprescu, ar fi dat o decizie că sub nicio formă nu se vor aproba adunări publice în cele două puncte cela mai "fierbinţi" ale Pieţei Universităţii: platoul din faţa Teatrului Naţional Bucureşti şi zona Fântânii de lângă clădirile Universităţii Bucureşti şi a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu".

Cum alternativa era să se refuze încheierea protocolului, caz în care ar fi trebuit să chem PMB în contencios administrativ, făra şanse de a obţine o hotărâre judecătorească executorie până la data marşului, 12 iulie 2015, a trebuit să merg pe soluţia compromisului şi să închei protocolul cu zonă de adunare şi pornire în marş platoul statuilor de la Piaţa Universităţii. Numai că această zonă nu are valoarea simbolică pe care evenimentele de acum un sfert de secol, când România a scuturat lanţurile totalitarismului, au conferit-o celorlalte două arii amintite mai sus. Aşa că în duminica cu pricina, lumea a început să se adune spontan pe platoul din faţa Teatrului Naţional Bucureşti.

Eu am aflat ceea ce se întâmpla când eram în drum spre Piaţa Universităţii şi nu aveam cum să determin o mulţime entuziastă să se mute 200 de metri mai încolo pentru că aşa îmi cereau şefii dispozitivului de jandarmi. De altfel, cum atmosfera era paşnică şi oamenii cooperau foarte bine cu jandarmii care s-au mutat ei, făcându-şi datoria fără probleme, nici nu am ţinut să le stric oamenilor bucuria şi energia, să ruinez momentul sosirii pelerinilor basarabeni aflaţi în marş de o săptămână, insistând cu nişte detalii birocratice care, de altfel, s-au dovedit fără noimă, pentru că nimic negativ nu s-a întâmplat şi lucrurile au decurs foarte frumos.

Aşadar, le-am spus jandarmilor că asta e, pot să mă amendeze pe mine ca să se acopere din punct de vedere administrativ şi am continuat să cooperez cu ei ca lucrurile să meargă bine. Au sosit tinerii participanţi la Marşul lui Ştefan cel Mare, s-au ţinut discursuri, s-a pornit în marş, la Parlament basarabenii şi-au adresat mesajul deputaţilor ieşiţi să întâmpine coloana, între care Ecaterina Andronescu, Titus Corlăţean, Daniel Gheorghe şi Eugen Tomac, iar la Preşedinţie, nu fără nişte mărunte tensiuni cu o Jandarmerie cuprinsă de exces de zel care dorea să facă controlul corporal în plină stradă, basarabenii au intrat şi au avut o întrevedere cu mai mulţi consilieri ai preşedintelui Klaus Iohannis.

Când totul era pe sfârşite, am fost abordat şi am primit "cadoul" din fotografie. Cum am spus mai sus, le-am sugerat chiar eu asta jandarmilor la schimb cu a nu începe să încerce să forţeze lumea să se mute de la TNB la statui, aşa că nu am fost deloc surprins. Până la un punct chiar înţeleg, din perspectiva lor de slujbaşi militarizaţi ai statului care ar putea risca probleme disciplinare în cazul în care vreunul dintre şefii lor sau cineva din Guvern ar putea avea impresia că nu au aplicat strict legea.

Ce nu mai înţeleg şi asociez categoric cu tendinţa represivă de care discutam la începutul acestui text, este cuantumul amenzii. Contravenţia pentru care am fost sancţionat, art. 26 alin. (1) lit. b din Legea nr. 60/1991 republicată privind adunările publice, se penalizează potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol cu o amendă în cuantum de la 1.000 la 10.000 de lei. Este aşadar evident că mi s-a aplicat direct amenda maximă. De ce?

Organizez adunări publice declarate (aşa-zis "autorizate") încă din aprilie 2012 şi niciodată, dar niciodată nu m-am făcut vinovat de "nerespectarea orelor de desfăşurare, traseelor de deplasare sau locului şi perimetrului destinat adunării publice", cu această primă şi unică excepţie. Aşadar, nu am antecedente, am fost, ca să zic aşa, la prima abatere. Mai mult, "nerespectarea perimetrului destinat" a însemnat doar o diferenţă de aproximativ 200 de metri, într-o altă zonă a aceluiaşi spaţiu urban. Relocarea spontană a locului de adunare nu a produs întreruperi în circulaţie, ocupări ale carosabilului- până în momentul în care a început marşul şi s-a intrat pe carosabil cu sprijinul Jandarmeriei şi Poliţiei Rutiere-, acte de dezordine ale unor participanţi sau vreo problemă pentru jandarmii din dispozitiv. Odată început marşul, protocolul semnat cu Primăria Municipiului Bucureşti a fost respectat în litera şi în spiritul său.

Îmi este aşadar foarte clar, nu atât prin faptul că am fost sancţionat, cât prin cuantumul amenzii impuse, că se doreşte intimidarea mea şi a colaboratorilor mei, ca şi a celorlalţi oameni implicaţi în societatea civilă mai mult sau mai puţin organizată. Dacă ăsta este resortul intim al acelor oameni "de sus", de la care au venit ordinele pe care le aplică jandarmii, atunci mă văd obligat să-i anunţ că şi-au greşit adresa. Nu au murit peste o mie de oameni acum douăzeci şi cinci de ani ca să mă las eu şi ceilalţi ca mine sau mai buni decât mine atât de uşor trimişi acasă cu coada între picioare şi pumnul în gură. Veţi mai auzi de noi. Cât despre acest proces verbal de constatare a contravenţiei, ca şi despre alte procese verbale similare, haideţi să vedem ce vor spune şi instanţele de judecată, eventual Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Şi aşa sunteţi campioni în a pune România în situaţia de a pierde acolo procese peste procese.

P.S.- Azi se împlinesc exact douăzeci şi cinci de ani de la Marşul Alb din 13 iulie 1990, când multe zeci de mii au mărşăluit pe străzile Bucureştiului pentru a cere eliberarea sutelor de oameni reţinuţi în timpul represiunilor sălbatice din 13-15 iunie 1990.

Comparaţie între două revoluţii: Grecia versus Islanda

            Având în vedere că ne aflăm în plin Marş al lui Ştefan cel Mare, pornit de la a patra Mare Adunare Naţională de la Chişinău, de duminica trecută, din 5 iulie 2015, şi care-şi va atinge apogeul în acest week-end, cu Podul de Oameni de la Ungheni de mâine şi cu marele marş unionist de la Bucureşti, duminică, sincer nu aş fi dorit să adaug aici vreo postare cu orice alt subiect. De luni încolo da, dar nu la începutul acestui week-end care, sunt convins, va rămâne în cărţile de istorie ca o succesiune de evenimente mult mai importantă decât tribulaţiile cabotine ale syriziştilor greci.

            Numai că din slăbiciune omenească nu pot să asist la finalul caragialesc al scandalului creat de nişte şmecheraşi care, dacă nu ar fi fost din portul din Pireu, s-ar fi integrat perfect în peisajul şmenului dâmboviţean, şi să nu zic chiar nimic. Cu atât mai mult cu cât pe Facebook-ul ultimelor zile am văzut destul de mult entuziasm naiv faţă de ceea ce era, în mod evident, un amestec dizgraţios de demagogie şi foarte mult tupeu. Supărarea unora pe politicile de multe ori imbecile şi inutil dureroase ale Fondului Monetar Internaţional sau ale Comisiei Europene, dar şi pe propria noastră clasă politică suferind cam de aceleaşi defecte ca şi cea elenă- corupţie, evazionism, neseriozitate, incompetenţă-, i-a determinat să ia în braţe Syriza şi pe liderul acesteia, Alexis Tsipras, fără să se uite puţin ce fac şi ce vor de fapt aceştia. Pentru că, vedeţi oameni buni, faptul că cineva e rău, nu-l face pe adversarul respectivului neapărat bun.

            Aşadar, Syriza a câştigat alegerile în Grecia promiţând că va pune capăt definitiv austerităţii, că va reda ţării demnitatea şi suveranitatea, că va apăra democraţia împotriva „terorismului” financiar reprezentat de Troika- Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană. Mulţi nu au sesizat atunci, ca dovadă însăşi câştigarea alegerilor şi toate ropotele de aplauze din partea întregii stângi radicale europene, dar în cazul Greciei între aceste obiective exista o contradicţie ireconciliabilă. Pentru că dacă Grecia doreşte să nu mai existe ingerinţe ale Troikăi, atunci ea trebuie să-şi echilibreze bugetul, adică să-şi rezume cheltuielile la nivelul permis de ceea ce economia greacă poate produce, eventual cu o nouă filosofie fiscală şi sigur cu o mai bună încasare a impozitelor şi taxelor.

Da, este clar pentru întreg universul că economia greacă nu produce îndeajuns ca să menţină un aparat de stat hipertrofiat, un nivel al pensiilor mai ridicat decât în ţara cu economia cea mai solidă de pe întreg continentul- Germania-, precum şi pachete sociale foarte generoase, de tipul celui de-al 14-lea salariu. Toate acestea existau înainte de luarea primelor măsuri de austeritate în 2010 şi în mare măsură încă există (ca o paranteză, cei cinci ani de austeritate de care se plâng atât de tare grecii nici nu s-au comparat cu ceea ce au avut de suportat alte ţări, în primul rând România). Mai mult, deşi Grecia are în prezent unul din cele mai ridicate nivele ale şomajului din Europa, undeva la 25-28%, încă se găsesc locuri de muncă pentru albanezi, bulgari, români şi cetăţeni ai Republicii Moldova, semn clar că toată austeritatea încă nu i-a lovit la buzunar suficient pe greci, ca să accepte să lucreze pe banii pe care sunt dispuşi să-i primească ceilalţi balcanici, cei pe care istoria recentă i-a răsfăţat mult mai puţin.

Or, dacă vrei să menţii nivelul de trai, ba chiar să-l ridici, aşa cum a promis Syriza, ai nevoie de bani. Bani pe care dacă economia ta nu-i produce, trebuie să-i împrumuţi. Şi, din momentul în care împrumuţi, atunci trebuie să accepţi faptul că vor exista nişte condiţii, nimeni nu te împrumută pentru ochii tăi frumoşi sau pentru strămoşii tăi extraordinari. Sigur, e bine să negociezi aceste condiţii, spre a le face cât mai suportabile şi a te asigura că vei avea creştere economică, ca în timp să-ti reduci dependenţa, şi nu continuă contracţie (cam cum se întâmplă de regulă cu reţetele impuse debitorilor de Fondul Monetar Internaţional).

Iar dacă vrei independenţă financiară acum, fără să mai aştepţi, strângi cureaua la maximum, îţi asumi riscul unei austerităţi autoasumate şi nu impuse de creditori, şi trăieşti numai cu ce creşte prin grădina ta, sperând că peste un număr de ani te vei fi consolidat, vei fi crescut şi vei avea iarăşi standardul dinainte. Cam cum a făcut Ceauşescu când a dorit să-şi reducă dependenţa şi faţă de CAER-ul socialist, şi faţă de FMI şi Occident în general, şi s-a decis să plătească datoria externă a României integral; dar, evident, fără prostiile lui, adică de a te lansa concomitent în proiecte faraonice şi a plăti în dezavantaj datorii pe termen lung, a căror scadenţa ar fi fost peste ani şi ani.

Numai că strategia Syriza, ridicată în slăvi de toţi cei care chiar au crezut că fostul ministru Varufakis e vreun geniu al economiei şi că acele sloganuri, înşiruiri de vorbe goale despre democraţie, popor, Europa şi bla bla bla, puse de el în blogul personal, reprezintă nişte pertinente analize economice, a fost efectiv una de bişniţar din talcioc. Prin tupeu, guvernul de coaliţie al Syriza şi al Grecilor Independenţi a sperat că va determina Troika să finanţeze Grecia, inclusiv revenirea la standardul dinainte de 2010, fără să pună niciun fel de condiţii.

Pentru a da greutate acestei „revoluţii”, mizând pe panica geopolitică, Alexis Tsipras a ameninţat cu Grexitul, care ar fi zdruncinat moneda euro, s-a gudurat intensiv pe lângă Vova Putin, noul Hitler din cartier, ba chiar a supus pachetul de măsuri solicitate de creditori unui referendum, duminica trecută, care din nou a stârnit mare entuziasm feisbucist, căci iată, poporul a fost întrebat. Ceea ce diverşii entuziaşti nu au sesizat a fost că, peste toată retorica despre cum au salvat grecii democraţia întregii Europe, ceea ce votanţii #oxi doresc nu este nimic altceva decât ca toată Zona Euro, eventual toată Uniunea Europeană, care nu produce bani la baie, ci îi colectează tot ca taxe şi impozite de la diverşii cetăţeni europeni, să finanţeze toate excesele Greciei, pe termen nedefinit şi fără să mai comenteze. Evident, în viziunea egoistă a Atenei nu ar fi fost nevoie ca şi toţi europenii ăia chemaţi să finanţeze Grecia să-şi dea acordul pentru asta, eventual în propriile referendumuri...

Şi astfel ajungem la ziua de azi. Când Alexis Tsipras, acest Tsufandakis în care unii s-au grăbit să vadă un nou Che Guevara, a trebuit să constate că, dincolo de bravada propagandistică, Rusia e prea afectată de sancţiunile economice ca să-şi permită să verse bani în sacul fără fund care e Grecia şi că, exceptându-i pe verzi şi alţi radicali de stânga, nimeni prin Uniunea Europeană nu îi prea apreciază văicăreala, demagogia şi pretenţiile exagerate. Şi cum toată politica Syriza a fost să se angajeze în acel joc stupid al adolescenţilor americani în care două maşini se reped una spre cealaltă, iar primul care răsuceşte volanul e cel care pierde, Alexis Tsipras a fost acesta. Astăzi Atena a transmis oficial liderilor UE, înaintea summit-ului de duminică, lista de măsuri pe care e dipusă să le introducă pentru a obţine noul credit şi, ce să vezi, sunt toate măsurile respinse de greci prin referendumul de acum cinci zile.

Evident, cum nu doresc să asist la destrămarea Uniunii Europene şi a NATO, care, cu toate defectele lor, sunt principalul motiv pentru care România nu este astăzi în situaţia Ucrainei, mă bucur sincer că Grexitul a fost evitat. Pe de altă parte, însă, sper că momentul actual este şi începutul sfârşitului pentru discriminarea pozitivă grosieră a Greciei în raport cu celelalte ţări din Balcani, inclusiv România. Am dezvoltat într-o altă postare acest subiect, aşa că nu revin. Şi în general sper ca din aceste crize, precum cea grecească, să rezulte o Uniune Europeană mai echilibrată, în care unii să nu mai fie mai egali decât ceilalţi.

În orice caz, „revoluţia” Syriza intră clar în istorie la capitolul „aşa nu”. Numai proştii sau nesimţiţii îşi pot imagina că se poate, aşa cum zice o vorbă românească pe care, din cauza conţinutului licenţios, o voi reproduce eufemistic, „şi cu ştecherul în priză, şi cu sufletul în rai”. Din tot ceea ce clamau ei că doreau, syriziştii trebuiau să aleagă ori austeritatea autoasumată, dar câştigarea treptată a independenţei financiare, ori menţinerea cel puţin a nivelului de trai actual, dar cu o negociere competentă a condiţiilor de împrumut şi fără proclamaţii demagogice şi referendumuri făcute în bătaie de joc.

Iar la capitolul „aşa da”, chiar şi fără să fiu 100% de acord cu ea, trebuie să încadrez revoluţia islandeză din anii trecuţi. Islandezii au refuzat acea austeritate care i-ar fi îngropat economic, dar nici nu au pretins finanţare externă „fără număr”, aşa cum au făcut grecii. De fapt, nu au pretins finanţare externă deloc.

Mai mult, printre primele lucruri a fost arestarea şi trimiterea în judecată a bancherilor care, prin speculaţiile financiare egoiste şi imprudente, au pus economia ţării în dificultate. Iar băncile respective, care riscau falimentul, au fost naţionalizate, în locul vărsării unor fonduri de bailout care, în alte părţi, inclusiv în SUA, unde a început criza la finele anului 2007, au fost folosite pentru plata unor prime aceloraşi manageri care băgaseră instituţiile financiare în colaps. Prin comparaţie, în Grecia, chiar şi după venirea Syriza la putere, nu s-a făcut niciun demers în sensul introducerii unei anticorupţii eficiente.

Islandezii au experimentat şi o nouă modalitate de redactare a Constituţiei, cu implicarea cetăţenilor şi nu doar a parlamentarilor. Chiar dacă acel proces până într-un final a eşuat, el reprezintă un experiment interesant, demn de studiat pentru viitor.

În sfârşit, în loc de a şantaja un continent întreg pentru a obţine bani, aşa cum au încercat Alexis Tsipras şi cu miniştrii săi, Islanda a decis să-şi retragă cererea de adeziune la Uniunea Europeană. Departe de mine să fiu un eurosceptic, aşa cum am precizat mai sus, dar din poziţia Islandei, le pot înţelege opţiunea. Chiar dacă sper că este doar o amânare şi reticenţa lor este faţă de actuala Uniune Europeană, birocratizată şi plină de inechităţi, şi nu faţă de o eventuală Uniune Europeană echilibrată şi fair play a viitorului. Dar, iată un lucru care-i separă clar pe islandezi de greci: retrăgându-şi cererea de adeziune, islandezii au renunţat şi la fondurile de preaderare şi de aderare, asumându-şi astfel o autentică independenţă.

Despre unionism în preziua celei de-a patra Mari Adunări Naţionale de la Chişinău

             Trăim, pare-se, o vară densă în evenimente istorice. Dintre toate, pentru mine cea mai mare rezonanţă o are cea de-a patra Mare Adunare Naţională care începe mâine, 5 iulie 2015, de la orele 14, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din centrul celui de-al doilea mare oraş românesc, Municipiul Chişinău. Nu neg importanţa referendumului din Grecia, nici pe cea a legalizării generale a căsătoriei gay în Statele Unite. Însă pentru noi, pentru români, ambele sunt de importanţă secundară, respectiv terţiară, faţă de ceea ce se va întâmpla mâine dincolo de Prut, când se va cere cu subiect şi predicat Unirea Republicii Moldova cu România.

            Rapid, o trecere în revistă, pentru a se înţelege importanţa momentului: la 27 august 1989, urmând un model consacrat în alte părţi ale spaţiului românesc în anii 1821, 1848 şi 1918, avea loc la Chişinău prima Mare Adunare Naţională, care forţa autorităţile încă sovietice să adopte ca limbă oficială a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti limba română (şi nu vreo iluzorie „limbă moldovenească”) scrisă cu grafie latină. Cu ocazia împlinirii a exact un  an de la declanşarea revoluţiei în România, la 16 decembrie 1990, era convocată cea de-a doua Mare Adunare Naţională, la care se cerea obţinerea independenţei Republicii Moldova, ca prim pas către reunificarea românească. Iar la 27 august 1991, cea de-a treia Mare Adunare Naţională declara efectiv independenţa celui de-al doilea stat românesc şi desprinderea sa de URSS.

            Independenţa obţinută prin cele trei Mari Adunări Naţionale, care au dat şi numele spaţiului în care s-au desfăşurat, Piaţa Marii Adunări Naţionale, nu era însă gândită pentru perpetuitate, ci doar ca o etapă intermediară şi necesară înainte de reunificarea cu România, după modelul recentei reunificări germane. Contextul geopolitic nu a fost însă cel potrivit, Federaţia Rusă s-a opus din răsputeri, declanşând în anul 1992 războiul de pe Nistru, iar puterile occidentale au preferat să menajeze relaţia cu Moscova decât să dea curs reparaţiei istorice faţă de români. Ulterior, pe fondul deziluziei, a existat un reviriment al forţelor politice de sorginte sovietică, care au dus la un anumit regres de pe calea pe care această România de Est care este Republica Moldova pornise atât de impetuos din martie 1989 şi până-n august 1991.

Cursul firesc al istoriei poate fi însă cel mult întârziat, ceea ce este natural să se întâmple se va întâmpla mai devreme sau mai târziu. În aprilie 2009, la două decenii după debutul mişcării de emancipare naţională, o nouă revoluţie a unei noi generaţii declanşa procesul prin care forţele post-sovietice aveau să piardă puterea. Mai important decât atât, evenimentele din aprilie 2009 de la Chişinău redeschideau lupta pentru refacerea unităţii naţionale româneşti. Născută în aprilie 2011, Platforma Civică, apoi Unionistă Acţiunea 2012 devenea catalizatorul şi unificatorul mişcării unioniste de pe ambele maluri ale Prutului şi reuşea, prin acţiunile sale, să repună Unirea pe agenda publică din ambele state. Constituit la 16 mai 2015, în cadrul marelui marş unionist cu 25.000 de participanţi de la Chişinău, Blocul Unităţii Naţionale (BUN), o largă coaliţie a societăţii civile din Republica Moldova, organizează acum cea de-a patra Mare Adunare Naţională, care va completa ceea ce au realizat primele trei Mari Adunări Naţionale.

Prin urmare, în acest context şi în ajunul unor evenimente istorice esenţiale, cred că este foarte potrivit să discutăm despre unionism, despre motivele pentru care eu unul, de exemplu, susţin cu tărie această idee. Sper că cele de mai jos îi vor pune pe gânduri şi pe cei care sunt mai neîncrezători.

            Primul set de argumente este cel de ordin sentimental. Nu voi insista foarte mult asupra lui. Pur şi simplu, mă simt la fel de în ţara mea şi de o parte şi de cealaltă a Prutului, nu văd de ce ar trebui să existe două state româneşti, când nici cultura, nici limba, nici mentalităţile şi nici istoria nu le despart. Nu am de ce să accept ca pe un dat de neschimbat voinţa celor mai siniştri criminali de război, Hitler şi Stalin, sau concesia liderilor unor naţiuni extenuate de anii de război mondial, precum Churchill, Roosevelt şi Truman.

            Sigur, mi s-ar putea răspunde că nu este acesta singurul caz, că uite în ciuda comunităţii de limbă şi cultură ţări ca Germania şi Austria duc o existenţă separată. Se uită însă că Austria are o tradiţie statală foarte veche, că de fapt a fost hegemonul lumii germane timp de secole, până când, pe la 1859, a fost înlăturată de la aspiraţia de unificator al Germaniei de către Prusia lui Bismarck, ceea ce nu se poate spune despre Moldova de Est. Şi se mai uită că şi după aceea austriecii au continuat să se considere germani şi că după primul război mondial şi-au dorit unificarea cu Germania, fiind împiedicaţi numai de voinţa puterilor învingătoare în primul război mondial. În 1938 Anschluss-ul a fost primit cu entuziasm de majoritatea austriecilor, iar dacă Hitler nu ar fi declanşat şi pierdut un nou război mondial Austria ar fi fost şi astăzi o parte a Germaniei. De fapt, cazul Germaniei şi al Austriei trebuie să fie un avertisment pentru toţi naţionaliştii extremişti, pentru toţi şovinii care vor să-i dea afară din ţară ba pe unguri, ba pe ruşi, sau care ar vrea să dispară cumva romii, este exemplul perfect despre cum poate să distrugă naţionalismul prost înţeles o construcţie naţională.

            De fapt, dacă ne uităm înapoi în istorie, nu putem decât constata că românii au evoluat treptat către reunirea într-un singur stat. Desigur, nu trebuie să privim această tendinţă in termenii pompieristici ai paşoptiştilor sau ai istoriografiei naţional-comuniste din perioada Ceauşescu, dar negarea ei de către anumiţi „demitizatori” constituie în sine o mistificare a istoriei la fel de gravă.

Chiar dacă ne cunoaştem istoria timpurie destul de fragmentar, este clar că românii, singuri sau împreună cu alte grupuri etnice- slavi, bulgari turcomani- s-au organizat în diferite formaţiuni statale prin secolele VIII-IX. Prefer să le spun statale si nu formaţiuni prestatale sau, şi mai vag, politice, aşa cum fac de multe ori istoricii români, pentru că, indiferent de controversele asupra definirii noţiunii de stat, ele prezentau cele trei caracteristici fundamentale ale oricărui stat, de la oraşele-state sumeriene la republicile şi monarhiile din zilele noastre: teritoriu, populaţie şi o structură organizaţională distinctă in raport cu societatea. Sunt de acord, din acest punct de vedere, cu şcoala de istorie anglo-saxonă.

Multe dintre aceste entităţi statale au fost înglobate ulterior în regatele sau imperiile multietnice ce au dominat regiunea, unele s-au constituit chiar în cadrul unor astfel de structuri (Imperiul Bizantin, Imperiul Mongol), dar prin secolul al XIV-lea cele care nu au fost cucerite sau care s-au eliberat s-au unificat, dând naştere unor structuri mai ample şi mai durabile: Ţara Românească (Valahia), Ţara Moldovei şi Podunavia (Dobrogea). Dacă ultima a avut o existenţă scurtă, fiind ocupată temporar de otomani în 1389, alipită imediat după aceea Ţării Româneşti, pentru a fi cucerită de Imperiul Otoman în 1420 pentru următorii patru sute cincizeci şi opt de ani, Valahia şi Moldova au reuşit să reziste, chiar dacă la un moment dat şi-au pierdut independenţa.

Mai mult, oricât încearcă unii să nege acest lucru, conştiinţa comunităţii a existat şi s-a dezvoltat de-a lungul timpului. O regăsim în instituţiile identice ale celor două voievodate, în dreptul cutumiar comun, în corespondenţa externă a unor lideri de talia lui Ştefan cel Mare, în scrierile umaniştilor, cronicarilor şi iluminiştilor din secolele XVI-XVIII. Desigur că domnitorii cu veleităţi de unificatori precum Petru Rareş, Mihai Viteazul, Vasile Lupu sau până şi unii principi de etnie maghiară ai Transilvaniei, ori cei care au încercat să-şi asigure dinastia în ambele state, ca Movileştii, au acţionat în primul rând în baza unor ambiţii personale, dar făcând asta ei au configurat un proiect pe termen lung, acela al refacerii regatului antic al Daciei, proiect care nu a lăsat indiferente nici marile cancelarii otomane, austriece sau ruseşti.

Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, aşa cum remarca şi Florin Constantiniu în „Istoria sinceră a poporului român”, lucrare de referinţă a demitizării rezonabile, nu a fost doar un accident, un proces istoric de scurtă durată motivat de un naţionalism ficţional. Mica şi Marea Unire trebuiau să se întâmple şi au avut loc când contextul internaţional a permis-o. De altfel, pentru Basarabia apartenenţa la statul român a durat doar douăzeci şi doi de ani, o perioadă fantastic de scurtă la scara istoriei- în fond, douăzeci şi cinci de ani au trecut deja de la căderea comunismului şi mulţi care am apucat acel regim suntem încă tineri- şi, cu toate astea, putem constata, din pasiunile pe care raportarea la acea perioadă le stârnesc deopotrivă adepţilor şi adversarilor Unirii, ce piatră de hotar istorică au reprezentat cele două decenii şi un pic.

Nu voi comenta pretenţiile „moldoveniste” la o limbă şi o etnie distinctă. Ele sunt pur şi simplu caraghioase. Nu există nici măcar un dialect de care „moldoveniştii” să se poată prevala, aşa cum o fac „macedoniştii” din Skopje când afirmă că ei nu sunt bulgari. Graiul vorbit în Maramureş este mai excentric decât orice se vorbeşte în oricare parte a Moldovei istorice sau de către etnicii români de dincolo de Nistru. Mai sunt cei care afirmă că moldovenii de peste Prut sunt un soi de hibrizi ruso-români, care nu sunt nici una, nici alta, dar, dincolo de caraghioslâcul respectivei afirmaţii într-un stat unde etnicii ruşi reprezintă consistent sub 10% din totalul populaţiei, haideţi să fim serioşi: toţi românii sunt nişte corcituri la câte neamuri s-au perindat prin părţile noastre de-a lungul istoriei şi preistoriei; limba şi cultura sunt cele care contează, nu rasa. Iar faptul că basarabenii introduc în cultura română o anumită influenţă rusă nu trebuie să ne deranjeze, dimpotrivă. Rusia poate să nu ne placă din punct de vedere politic, dar cultura rusă e una dintre marile culturi ale lumii, iar civilizaţia noastra nu are decât de câştigat printr-o astfel de influenţă, aşa cum a câştigat când transilvănenii şi bănăţenii au adus influenţa germană.

Într-o încercare de a-i imita pe austrieci, al căror stat este o ultimă rămăşiţă a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, nu o dată stataliştii de la Chişinău afirmă că Republica Moldova ar continua tradiţia statală moldovenească. Nimic mai greşit. Ţara Moldovei s-a unificat cu Ţara Românească constituind România. Aşadar România continuă statalitatea Moldovei medievale şi toate fostele capitale ale acesteia- Baia, Suceava, Iaşi- sunt în România. Mai mult, din punct de vedere juridic tot România este succesoarea acelei Republici Democratice Moldoveneşti constituită pe teritoriul Basarabiei în zilele revoluţiei din 1917-1918. De fapt, Republica Moldova îşi află rădăcinile într-o creaţie stalinistă menită să pregătească expansiunea sovietică peste Nistru- Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească constituită în 1924 în Transnistria-, pe care românii basarabeni au reuşit să şi-o aproprieze, de bine de rău, în 1989-1991, la destrămarea URSS.

Nu pot încheia partea istorică fără să mă refer la o altă afirmaţie care mai apare prin mediile europene, când discutăm de identităţi şi construcţii naţionale: ideea că o nouă conştiinţă identitară, distinctă, ar putea fi consolidată în câteva decenii, pe un criteriu finalmente strict geografic şi sub presiunea unui ocupant. Am întâlnit această supoziţie în cazul macedonenilor bulgarofoni, dar şi cu referire la moldovenii de peste Prut. Este o idee care are directă legătură cu opinia potrivit căreia naţiunile sunt oricum nişte ficţiuni de secol XIX, fără bază reală. Însă, dacă pornim de la prima doctrină naţională certă din istorie, de care putem lua act deschizând o carte care se află aproape în orice casă, Biblia, şi ajungând până la mişcările separatiste ale catalanilor şi bascilor din Spania sau ale italienilor din Corsica, putem vedea că lucrurile nu stau deloc aşa. Naţiunile moderne, indiferent dacă se definesc pe criteriu etnic, religios, civic sau mixt, au rădăcini adânci şi sunt rezultatul unor procese culturale, politice şi sociale care se întind pe sute de ani. Statul naţional este un progres, nu o fundătură a istoriei, iar cei retrograzi sunt acei europenişti care ar dori să dea timpul înapoi către imperiile multinaţionale, transformând Uniunea Europeană dintr-o Europă a naţiunilor într-o Europă a regiunilor. Cât de falsă este această idee în cazul moldovenilor transpruteni se vede de altfel din permanenta dezbatere identitară de la Chişinău, în care unii, nu neapărat unionişti, îşi asumă identitatea românească, iar alţii nu fac altceva decât să manifeste un sindrom Stockholm vizavi de fostul ocupant.

Nu putem discuta însă tema Unirii numai în termenii sentimentelor şi ai istoriei. Trăim o epocă pragmatică şi materialistă, în care întrebarea „ce ne iese?” reprezintă un leitmotiv general. Unii, egoişti şi înguşti la minte fie vorba între noi, se gândesc că Moldova de Est este săracă, că nu are resurse, că prin Unire doar s-ar importa nişte probleme sociale şi economice într-o Românie deja săracă. Respectivii nu văd în precedentul german un exemplu pozitiv, ci unul negativ, căci „uite cât i-a costat pe vest-germani unificarea”. Ei nu-şi pun întrebarea dacă Germania ar mai fi fost cea mai mare putere economică şi politică a Uniunii Europene fără reunificare. Eu sunt gata să pariez că nu.

În primul rând, România nu este o ţară săracă, ci este o ţară furată. Dacă de mâine clasa politică ar înceta furtul generalizat, ţara noastră nu ar mai avea nevoie nici de FMI şi nici de atâtea politici de austeritate. Iar dacă Republica Moldova este şi mai săracă, este pentru că nu are acces la resursele României. Altfel, decalajul dintre România şi Republica Moldova este departe de a fi atât de mare cât a fost în 1990 cel dintre Germania de Vest, o economie capitalistă de top, şi Germania de Est, o economie socialistă falimentară. La ora actuală avem acelaşi sistem social şi economic, costurile integrării ar fi mult mai mici iar diferenţele ar dispărea mult mai repede.

Cum spuneam, România nu este o ţară săracă, are poate chiar prea multe resurse care fac viaţa relativ uşoară, şi asta explică de ce românii nu şi-au dezvoltat niciodată disciplina specifică germanilor, scandinavilor sau japonezilor. Moldova de Est la rândul său are un potenţial agricol deosebit, era alături de Georgia furnizorul de fructe şi produse viticole al imensei Uniuni Sovietice. De asemenea, există acolo cariere pentru o foarte bună piatră de construcţii. Dacă aceste resurse s-ar adăuga celor ale actualei Românii, puterea economică cumulată a ţării reunificate ar creşte considerabil şi toţi locuitorii, indiferent de pe care parte a Prutului, ar putea beneficia de rezultat.

Mai mult, reunificarea ar permite refacerea legăturilor economice tradiţionale dintre cele două maluri ale Prutului, ceea ce ar conduce deopotrivă la progresul teritoriului actual al Republicii Moldova, dar şi al celor mai sărace judeţe din România. Dinamismul urban al alăturării Chişinăului, Bălţilor şi Cahulului la oraşe ca Iaşi, Bacău şi Galaţi ar permite ca în Moldova istorică să se duplice ceea ce se întâmplă în Transilvania şi Banat, cu salba lor de oraşe dezvoltate, sau în sudul dominat de Bucureşti, Ploieşti, Constanţa şi Craiova.

Dar mai important de mii de ori decât resursele este factorul uman. România nu duce lipsă de talente şi de creiere, chiar dacă, deocamdată, pe acelaşi fond al incapacităţii clasei politice şi al indolenţei birocraţilor, de foarte multe ori le exportă, în loc să le folosească aici. Niciodată însă nu este destul când vine vorba de oameni şi haideţi să ne uităm puţin câte valori se afirmă sau ne vin de peste Prut, în cultură, dar şi în economie. Ce-ar fi dacă şi această bogăţie umană s-ar cumula? Am văzut ce s-a întâmplat şi după Mica Unire, când valorile Moldovei de Vest şi ale Valahiei s-au regăsit în acelaşi cadru, şi mai ales după Marea Unire, care a condus direct la formarea generaţiei de aur a culturii române cu oameni din toate provinciile istorice, precum şi la anii economici de vârf 1934-1939. Să nu ne imaginăm cumva că România de atunci era mai bogată sau mai dezvoltată decât cea de acum, era o Românie mult mai rurală, cu un procent de analfabetism ridicat. Nu prosperitatea economică şi înflorirea culturală au condus la unificare, ci unificarea la prosperitate economică şi înflorire culturală.

Sunt desigur şi cei care susţin că e mai uşor să atingi prosperitatea economică când ai de administrat un  teritoriu mai mic. Cel mai des e citat exemplul Sloveniei, o poveste de succes, fără îndoială, dar în contextul şi în condiţiile Uniunii Europene. Ar fi însă greşit să luăm Uniunea Europeană ca pe o realitate garantată. Sunt departe de a fi eurosceptic, dimpotrivă, dar hai să o recunoaştem: coeziunea Uniunii Europene nu este încă perfectă şi nu se poate şti în ce măsură va rezista diferitelor crize (cum este, de exemplu, chiar zilele acestea, criza grecească). Acestea tind mai degrabă să scoată la suprafaţă discrepanţele dintre membri şi diversele egoisme naţionale. Sunt convins că dacă mâine Uniunea Europeană s-ar dizolva, mai devreme sau mai târziu fostele republici iugoslave ar începe să se gândească la refacerea federaţiei, oricât de mult sânge a curs între ele.

Prin urmare, noi trebuie să fim pregătiţi pentru orice ipoteză, or în condiţiile specifice zonei noastre unitatea este de preferat egoismului regional. Efectele negative ale centralismului pot fi uşor înlăturate printr-o autonomie locală reală; este drept că până acum în România aceasta a beneficiat baronilor locali şi nu populaţiei, dar până în final aceasta este o etapă care începe deja să fie depăşită, pe măsură ce baronii locali înfundă puşcăriile.

De altfel, cel mai bun contraexemplu la cazul Sloveniei este chiar Republica Moldova, unde teritoriul mai mic nu a adus prosperitate, ba chiar a întârziat dezvoltarea economică. În schimb, reunirea cu România ar accelera aceste procese în regiunea dintre Prut şi Nistru.

Trecând de argumentele de ordin economic şi social, ajungem la capitolul securitate. Providenţa sau hazardul au făcut ca românii să locuiască un teritoriu variat, frumos şi destul de bogat, dar în acelaşi timp situat într-o zonă periculoasă a continentului. Cea mai mare parte a istoriei noastre am fost prinşi între vecini puternici şi expansionişti, venind din trei direcţii, care nu o dată şi-au purtat războaiele pe pământul nostru. Cât timp am fost divizaţi, am fost victime sigure.

Părea că această stare de lucruri a încetat odată cu prăbuşirea comunismului. Prin România cel puţin, ne-am imaginat că putem ignora liniştiţi ştirile externe în favoarea cancanurilor şi că singurele războaie pe care soldaţii noştri mai trebuie să le poarte sunt cele din locuri foarte îndepărtate, unde pur şi simplu sprijinim nişte mari puteri de la care sperăm să obţinem diverse lucruri. Numai că evenimentele ultimului an, evenimente ce sunt încă în curs, ne-au dovedit că lucrurile nu stau nici pe departe aşa, că un imperiu care se destramă, înainte de a-şi da obştescul sfârşit, mai poate trăi revirimente şi mai poate deveni periculos.

Criza ucraineană confirmă ceea ce eu am presupus tot timpul: că cei care cred că Rusia şi-a schimbat nu doar părul, ci şi năravul, că nu mai doreşte decât afirmare economică şi a renunţat la obiectivul geopolitic vechi de trei secole de a ieşi la Marea Adriatică şi de a „elibera” Constantinopolul, pur şi simplu se îmbată cu apă rece. Tare aş fi vrut să mă înşel, ca Moscova să aibă înţelepciunea Berlinului sau a Londrei şi să renunţe la imperialismul de şcoală veche în favoarea unui loc economic fruntaş, pentru care are tot potenţialul necesar, dar anexarea Crimeei şi rebeliunea în curs a coloanei a V-a ruse în regiunile estice ale Ucrainei, după cele întâmplate în 1999-2000 în Cecenia şi în 2008 în Georgia,  demonstrează că am avut dreptate.

Apoi, trebuie să fim atenţi şi la Ucraina însăşi, o ţară cu patruzeci şi cinci de milioane de locuitori şi multe frustrări istorice, în care prezenţa ameninţătoare a ultranaţionaliştilor şi neonaziştilor nu poate fi ignorată. Desigur că vreau Ucraina în Uniunea Europeană şi îmi doresc o bună vecinătate cu Kievul, dar starea de fapt de acolo recomandă prudenţă.

Poetul moldovean Vasile Alecsandri a scris în celebra sa „Hora Unirii” că „Unde-i unul nu-i putere, / Unde-s doi puterea creşte”. Separat, şi România, şi Republica Moldova se pot apăra mai greu decât o pot face împreună. Şi nu ar trebui să repetăm greşeala României interbelice şi să contăm prea mult pe sistemul de alianţe şi pe garanţiile de securitate externe. La momentul 1940, şi Mica Antantă, şi Antanta Balcanică, şi garanţiile anglo-franceze nu au mai valorat nimic. Aşa cum acum garanţiile de securitate anglo-americane oferite Ucrainei în 1994 nu au valorat nimic când al treilea garant, Rusia, a fost cel care a agresat respectiva ţară. Teoretic, NATO ne oferă o protecţie mult mai solidă decât sistemul de alianţe din perioada interbelică. Practic, vom vedea când se va pune în mod concret problema, ceea ce sper sincer să nu fie vreodată cazul.

Şi mai este o problemă cu umbrela NATO. Ea nu protejează Republica Moldova, stat care sub presiunea Rusiei s-a declarat neutru prin propria sa Constituţie. Sunt astfel trei milioane de români care nu beneficiază de această protecţie, iar eu unul nu mă simt bine cu asta.

Mai este un aspect asupra căruia nu este bine să fim naivi. Coloana a V-a finanţată şi coordonată de la Kremlin şi care face atât de mult rău Ucrainei există şi în Republica Moldova. I-am văzut în acţiune, ştiu cât de violenţi şi de plini de ură viscerală sunt, am constatat cum un enunţ de genul „ouă aveţi, minte nu” îi poate opri din escaladarea agresiunii doar preţ de câteva minute. Nu este nicio diferenţă între aceşti indivizi şi derbedeii din trupele SA ale lui Hitler. Ei bine, este în dezinteresul total al românilor de pe ambele maluri ale Prutului ca dezordinea din Harkov, Lugansk, Doneţk să se extindă până pe teritoriul Basarabiei. Pentru unii pentru că ar însemna haos la ei acasă, pentru ceilalţi pentru că ar fi iar văzuţi ca ataşaţi unei zone de instabilitate şi sancţionaţi economic, aşa cum s-a mai întâmplat în timpul războaielor iugoslave. Or, într-o Românie reunificată, aceste grupuri de fapt puţin numeroase, dar organizate paramilitar şi finanţate cu generozitate din banii plătiţi de Europa pe gazul rusesc, ar putea fi mult mai uşor ţinute sub control.

De altfel, noi, românii, ar fi trebuit să fim lămuriţi cu privire la „noua” Rusie încă demult, din zilele războiului de pe Nistru, în care aşa-zişii „voluntari” ruşi şi Armata a 14-a rusă au jucat rolul primordial. Aşa cum am fost printre primele popoare confruntate cu „deliciile” revoluţiei bolşevice în 1918, tot la noi Rusia a menţinut prin acea aşa-zisă Republică Moldovenească Nistreană ultimul colţ viu al Uniunii Sovietice. Mă rog, viu în felul în care erau zombie-i din filmul „Noaptea morţilor vii”.

În timp Transnistria s-a transformat într-un focar de infecţie, un regim de dictatură ce nu-şi mai are locul în Europa mileniului III şi care a devenit placa turnantă a traficului de arme, de droguri şi de persoane. Prima afectată este, evident, Republica Moldova, dar şi România se află foarte aproape. Însă, în anii ’90, când România era foarte slabă, ea a fost exclusă de Rusia din formulele de negociere dintre Chişinău şi Tiraspol. Iar Chişinăul a fost întotdeauna chiar mai slab decât Bucureştiul. Hai să facem aşadar un exerciţiu de imaginaţie: ce ar fi dacă locul Republicii Moldova în formatul de negociere ar fi luat de o Românie reunificată?

Să nu fiu înţeles greşit, cred că nimeni în toate minţile lui, şi din păcare nu pot să-l includ în categoria asta pe Putin, îşi mai doreşte un nou război la Nistru. Dar alta ar fi capacitatea României reunite de a securiza linia de demarcaţie şi de a supraveghea cine şi ce trece pe acolo, de a negocia cu separatiştii şi de a determina respectarea drepturilor celor circa o sută şaptezeci de mii de etnici români trăitori în localităţile controlate de separatişti (34% din totalul populaţiei zonei, adică cel mai numeros grup etnic luat individual). Iar apoi, în timp, probabil împreună cu Ucraina, o Românie unită ar putea găsi soluţia ideală pentru regiunile de dincolo de Nistru şi pentru diferitele segmente de populaţie ale acestora.

Aşa cum am spus de fiecare dată când am fost întrebat de ce susţin ideea Unirii dintre România şi Republica Moldova, motivele sunt multe, multe sunt pragmatice, iar discuţia ar fi foarte lungă. Am încercat să le sintetizez aici şi sper că am şi reuşit. Însă dacă aş începe să rescriu acest text de la zero, probabil că aş mai găsi vreo câteva.